Prima Epistolă Îndurerată a Mitropolitului Filaret Vosnejenski adresată tuturor

Întâistătătorilor Bisericii:

Sfinţiilor Lor şi Preafericirilor Lor,

Întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe,
Înaltpreasfinţiţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi Episcopi

O scrisoare plină de durere de la smeritul Filaret,

Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Sfinţii Părinţi şi Învăţaţi ai Bisericii ne-au povăţuit să păstrăm Adev ărul Ortodoxiei ca pe
lumina ochilor. Şi Domnul nostru Iisus Hristos, învăţându-i pe Ucenicii S ăi s ă p ăstreze
neştirbite fiecare iotă şi titlu din Legea Dumnezeiasc ă, a spus: „Deci, cel ce va strica
una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în
împărăţia cerurilor.“ (Matei 5,19) El i-a trimis pe Ucenicii S ăi s ă predice tuturor
neamurilor Evanghelia pe care El le-a dat-o, într-o form ă curat ă şi neamestecat ă, şi
această îndatorire s-a transmis prin succesiune fiecăruia dintre noi, Episcopii, ca urmaşi
ai Apostolilor. Şi noi suntem învăţaţi să facem asta prin defini ţia dogmatic ă a Sinodului al
7-lea Ecumenic, care spune:„Păstrăm neschimbate toate tradi ţiile bisericeşti care ne-au
fost lăsate moştenire, fie în scris fie prin viu grai.“ Şi Sfin ţii P ărin ţi ai acelui Sinod au
adăugat în Primul lor Canon: „Celor care au dobândit demnitatea preo ţeasc ă, rânduielile
canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cânt ăm împreun ă
cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: „Întru calea
mărturiilor Tale m-am desfătat ca întru toată bog ăţia“ (Psalmul 118, 14) şi: „Ai poruncit
ca mărturiile Tale să fie dreptate în veac; înţelep ţeşte-m ă, şi voi fi viu.“ (Psalmul 118,
138; 144). Şi dacă glasul prorocesc ne porunceşte nou ă s ă p ăzim în veac m ărturiile lui
Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat că ele trebuie s ă r ămân ă neclintite şi
nestrămutate.

La hirotonirea sa, fiecare dintre noi făgăduieşte solemn s ă r ămân ă statornic în Credin ţa
noastră şi să se supună Canoanelor Sfinţilor Părinţi, f ăcând leg ământ înaintea lui
Dumnezeu să păstreze Ortodoxia neatinsă de ispitele şi r ăt ăcirile care se furişeaz ă în
viaţa Bisericii.

Dacă apare o ispită în obştea unei singure Biserici Ortodoxe, leacul pentru ea poate fi
găsit în aceeaşi obşte. Dar dacă un anumit rău pătrunde în întreaga noastr ă Biseric ă, el
devine o problemă importantă pentru fiecare Episcop în parte. Poate vreunul dintre noi
să tacă dacă vede că numeroşi fraţi de ai lui merg în acelaşi timp pe o cale care-i duce,
pe ei şi turmele lor, spre o prăpastie catastrofal ă din pricina pierderii nes ăbuite a
Ortodoxiei?

Ar trebui oare să spunem în acest caz că smerenia ne porunceşte s ă t ăcem? Ar trebui

oare să considerăm drept necugetat faptul de a pov ăţui pe al ţi urmaşi ai Sfin ţilor
Apostoli, dintre care unii ocupă cele mai vechi şi mai de frunte Tronuri Episcopale?

Dar Ortodoxia crede în egalitatea tuturor Episcopilor în ceea ce priveşte harul, şi face
deosebirea dintre ei numai în ce priveşte cinstirea.

Ar trebui oare să ne mulţumim cu faptul că fiecare Biseric ă este r ăspunz ătoare pentru ea
însăşi? Dar ce se întâmplă dacă declaraţiile care îi afecteaz ă pe credincioşi sunt f ăcute
în numele întregii Biserici, şi prin urmare implică şi numele nostru, chiar dac ă noi n-am
autorizat pe nimeni să-l folosească?

Sfântul Grigorie Teologul a spus odată că sunt împrejur ări în care „chiar prin t ăcere
poate fi trădat adevărul.“ Nu cumva am trăda şi noi adev ărul dac ă, observând o r ăt ăcire
de la Ortodoxia curată, am rămâne pur şi simplu tăcuţi – întotdeauna un lucru mai uşor şi
mai prudent de făcut în loc de a ne pronunţa?

Remarcăm totuşi că nimeni dintr-o poziţie mai înaltă decât a noastr ă nu îşi ridic ă vocea;
şi acest fapt ne constrânge să vorbim deschis, ca nu cumva la Judecata de Apoi s ă ni se
impute că am văzut primejdia Ecumenismului ameninţând Biserica şi totuşi nu i-am
avertizat pe Episcopii ei.

Desigur că ne-am adresat deja Preasfinţiei Sale Patriarhul Atenagoras şi Sfin ţiei Sale
Arhiepiscopul Iacov al Americii de Nord şi Sud, exprimându-ne mâhnirea adânc ă şi
îngrijorarea pentru acţiunile lor ecumenice, prin care dreptul câştigat de Biseric ă prin
naşterea Sa a fost vândut pe o porţie de toc ăni ţă sub forma aplauzelor lumii. Dar pozi ţia
adoptată de delegaţii Ortodocşi la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la
Uppsala face chiar mai acută îngrijorarea râvnitorilor Ortodoxiei, şi devine imperativ
pentru noi să comunicăm durerea şi deruta noastr ă tuturor Episcopilor Ortodocşi Fra ţi ai
noştri.

Putem fi întrebaţi de ce scriem despre acea Adunare abia acum, dup ă aproape un an de
la încheierea lucrărilor ei. Răspunsul nostru este c ă la acest eveniment nu am avut nici
un observator prezent, şi am obţinut informaţii despre Adunare numai din pres ă, în
corectitudinea căreia nu te poţi întotdeauna încrede. De aceea am aşteptat rapoartele
finale; şi după ce le-am studiat, am considerat imperios s ă adresez aceast ă scrisoare
tuturor Episcopilor Ortodocşi pe care Domnul i-a rânduit s ă aib ă grij ă de Biserica Lui de
pe pământ.

Raportul despre Adunarea de la Uppsala ne-a şocat enorm, fiindc ă din el am v ăzut mai
clar ca niciodată până unde obţine erezia Ecumenismului încuviin ţarea oficial ă a multora
din Bisericile noastre.

Când au fost făcuţi primii paşi în organizarea Mişc ării Ecumenice (ME), multe din
Bisericile Ortodoxe, urmând iniţiativei Patriarhului de Constantinopol, au început s ă
participe la întrunirile sale. La vremea aceea o astfel de participare nu provoca vreo
îngrijorare nici chiar în rândul celor mai râvnitori Ortodocşi. Ei credeau c ă Biserica nu va
suferi nici un prejudiciu dacă reprezentanţii ei ap ăreau printre diferi ţi Protestan ţi,
căutători ai adevărului, cu scopul de a prezenta Ortodoxia în fa ţa diverselor lor r ăt ăciri. O
astfel de participare la conferinţe inter-religioase putea fi considerat ă ca având un
carcter misionar.

Această poziţie a fost încă menţinută într-o anumită măsură, deşi nu totdeauna în mod
consecvent, la Adunarea CMB de la Evanston din 1954. Acolo delega ţii Ortodocşi au
declarat deschis că hotărârile Adunării se deosebesc atât de izbitor de înv ăţăturile
noastre despre Biserică, încât ei nu puteau cu nici un chip s ă se al ăture celorlal ţi în
aprobarea lor. În schimb ei au prezentat dogmele Bisericii Ortodoxe în declara ţii
separate.

Aceste declaraţii au fost atât de clare încât, în realitate, ele ar fi trebuit s ă conduc ă la
concluzia logică că Ortodocşii nu ar trebui s ă r ămân ă membri ai CMB în acelaşi temei cu
ceilalţi. Protestanţii ar fi putut foarte bine s ă-i întrebe: „Dac ă nu sunte ţi de acord cu
principiile noastre de bază, de ce sunteţi cu noi?“ Ştim c ă în convorbiri particulare unii
Protestanţi obişnuiau să spună asta, dar întrebarea nu a fost pus ă în întrunirile plenare.
Astfel Ortodocşii au rămas ca membri ai unei organiza ţii a c ărei origine nepotrivit ă
tocmai o evidenţiaseră atât de clar.

Dar ce vedem acum?

Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva din iunie 1968 a luat o întors ătur ă diferit ă. Ea a
exprimat „dorinţa generală a Bisericii Ortodoxe de a fi membru organic al CMB şi
hotărârea sa de a contribui în toate privinţele la progresul, teologic sau de alt ă natur ă, la
promovarea şi buna sporire a întregii activităţi a CMB.“ Sfin ţia Sa Patriarhul Atenagoras
a informat CMB de această hotărâre în scrisoarea sa particular ă datat ă 30 iunie 1968. Nu
a existat nici o rezervă. Nu a fost f ăcut ă nici o men ţiune despre vreun scop misionar, nici
într-un caz nici în celălalt.

Noi trebuie să fim foarte bine lămuriţi ce fel de uniune religioas ă este cea în care
Biserica Ortodoxă a fost declarată „membru organic“ şi care sunt implica ţiile dogmatice
ale unei astfel de hotărâri.

În 1950, la Toronto, au fost aprobate de c ătre CMB anumite declara ţii fundamentale
care, deşi mai precaute decât declaraţiile actuale, deja erau neconforme cu dogmele
Ortodoxe ale Bisericii. La punctul 4 s-a declarat atunci c ă „Bisericile membre ale CM
consideră relaţia altor Biserici cu Sfânta Biserică Universal ă pe care o m ărturisesc
Crezurile ca pe un motiv de respect reciproc.“ Aceast ă declara ţie este deja inadmisibil ă
pentru noi, deoarece Biserica este menţionată nu ca existând într-adev ăr în lume, ci ca
un fel de entitate abstractă pomenită în diverse Crezuri. Cu toate acestea, chiar şi pe
atunci, la punctul 3 citim: „Bisericile membre mărturisesc c ă statutul de membru al
Bisericii lui Hristos este mai cuprinzător decât statutul de membru al trupului propriei
lor biserici“ (Şase Studii Ecumenice, New York, 1954, p. 13). Dar cum la punctul
precedent (numărul 2) era declarat că „Bisericile membre ale CM cred în baza Noului
Testament că Biserica lui Hristos este Una“, exist ă fie o contradi ţie implicit ă, fie
mărturisirea unei noi doctrine – anume că nimeni nu poate apar ţine Bisericii Una f ăr ă s ă
creadă în dogmele ei şi fără să aibă unitate liturgică cu ea.

Declaraţiile separate făcute la Evanston patru ani mai târziu în numele tuturor
delegaţilor Ortodocşi au îmbunătăţit întrucâtva situaţia, fiindc ă ei au ar ătat clar c ă
Ecleziologia Ortodoxă diferă atât de mult în esenţă de Ecleziologia Protestant ă, încât
este imposibil de întocmit o declaraţie comună. Cu toate acestea, acum participan ţii
Ortodocşi la CMB se comportă diferit; într-o sfor ţare de a uni adev ărul cu r ăt ăcirea, ei au
abandonat principiul exprimat la Evanston. Dacă toate Bisericile Ortodoxe sunt membri
organici ai CMB, atunci toate hotărârile acestui Consiliu sunt luate şi în numele lor ca şi
în numele Protestanţilor.

Dacă iniţial Ortodocşii participau la întrunirile Ecumenice numai pentru a prezenta

adevărul, îndeplinind, ca să zicem aşa, un serviciu misionar printre confesiuni str ăine de
Ortodoxie, acum ei s-au amestecat cu ele, şi oricine poate zice c ă ceea ce s-a spus la
Uppsala s-a spus şi de către Bisericile Ortodoxe membre, prin persoana delega ţilor lor.
Vai nouă ca acestea să fie spuse în numele întregii Biserici Ortodoxe!
Considerăm de datoria noastră să protestăm în termenii cei mai vehemen ţi posibil
împotriva acestei stări de lucruri. Ştim că în acest protest avem al ături de noi pe to ţi
Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Tot alături de noi sunt nu numai ierarhia, preo ţimea şi mirenii
Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ci şi acei membri ai altor Biserici Ortodoxe
care sunt şi ei de acord cu noi.

Ne luăm libertatea de a spune că se pare că Fraţii noştri Episcopi au tratat aceast ă

problemă fără suficientă atenţie, fără să-şi dea seama pân ă unde poate fi atras ă Biserica
noastră în sfera acordurilor anti-canonice şi chiar anti-dogmatice cu heterodocşii. Acest
fapt este deosebit de clar dacă ne întoarcem la declara ţiile ini ţiale ale reprezentan ţilor
Bisericii Ortodoxe, în comparaţie cu ceea ce are loc în prezent.

La Conferinţa de la Lausanne din 1937, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice,

Mitropolitul Gherman, a declarat în mod clar c ă restabilirea unit ăţii cu Biserica înseamn ă
pentru Protestanţi că ei trebuie să revină la dogmele Bisericii str ămoşeşti a celor Şapte
Sinoade Ecumenice. „Şi care sunt elementele dogmelor Creştine“, a zis el, „care trebuie
considerate necesare şi fundamentale? Potrivit gândirii Bisericii Ortodoxe, nu este
nevoie acum să facem definiri ale acelor elemente de credin ţă indispensabile, fiindc ă ele
sunt deja făcute în Crezul strămoşesc şi în hotărârile celor Şapte Sinoade Ecumenice.
Prin urmare această învăţătură a Bisericii strămoşeşti nedespărţite trebuie s ă fie temelia
reunificării Bisericii.“ Aceasta a fost poziţia adoptat ă de to ţi delega ţii Ortodocşi la
Conferinţele de la Lausanne şi Oxford.

Cât despre Biserica noastră Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, punctul ei de vedere a fost
exprimat cu deosebită claritate cu prilejul numirii unui reprezentant în Comitetul pentru
Continuarea Conferinţei pe teme de Credinţă şi Rânduial ă din 18/31 decembrie 1931.
Hotărârea a fost următoarea:

„Păstrând credinţa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolic ă Biseric ă, Sinodul

Episcopilor mărturiseşte că Biserica nu a fost niciodată scindat ă. Întrebarea este numai
cine se află în ea şi cine nu. În acelaşi timp Sinodul salut ă c ălduros eforturile
confesiunilor heterodoxe de a studia învăţătura lui Hristos despre Biseric ă, în n ădejdea
că printr-un astfel de studiu, mai ales cu participarea reprezentan ţilor Sfintei Biserici
Ortodoxe, ei pot ajunge în final la convingerea c ă Biserica Ortodox ă, fiind stâlpul şi
temelia adevărului (I Timotei 3, 15), a p ăstrat în întregime şi f ăr ă abateri înv ăţătura dat ă
de către Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi. Cu aceast ă Credin ţă şi cu o astfel de n ădejde,
Sinodul Episcopilor a acceptat invitaţia Comitetului pentru Continuarea Conferin ţei pe
teme de Credinţă şi Rânduială.“

Aici totul este clar şi nimic nu este lăsat nespus. Aceast ă declara ţie este pe de-a-ntregul
în concordanţă şi cu ceea ce se spunea în mod obişnuit la vremea aceea de c ătre
reprezentanţii oficiali ai altor Biserici Ortodoxe.

Atunci ce s-a schimbat? Au renunţat Protestanţii la r ăt ăcirile lor? Nu. Ei nu s-au

schimbat, nici Biserica nu s-a schimbat; s-au schimbat numai persoanele despre care
acum se spune că o reprezintă.

Dacă reprezentanţii Bisericii Ortodoxe ar fi stăruit numai în ap ărarea cu fermitate a

principiilor de bază ale credinţei noastre în Biseric ă, ei n-ar fi adus Biserica Ortodox ă în
poziţia ambiguă care i-a fost atribuită prin decizia Conferin ţei de la Geneva anul trecut.

Începînd cu Adunarea CMB din New Delhi, delega ţii Ortodocşi nu mai fac declara ţii
separate, ci s-au amestecat într-un tot unitar cu Confesiunile Protestante. Astfel, toate
deciziile Adunării de la Uppsala sunt luate în numele „Bisericii“, despre care întotdeauna
se vorbeşte la singular.

Cine vorbeşte? Cine a dat acestor oameni dreptul s ă fac ă declara ţii bisericeşti nu numai
în numele lor propriu, ci şi în numele Bisericii Ortodoxe?

Vă rugăm, Înalt Preasfinţiţi Fraţi, să verificaţi lista cu Bisericile participante în ME şi în

CMB. Luaţi, de pildă, măcar primele rânduri din lista de la pagina 444 a Raportului
Uppsala 68.

Acolo veţi găsi următoarele nume: Biserica Evanghelic ă din River Plata, Biserica
Metodistă a Australiei, Bisericile lui Hristos din Australia, Biserica Angliei din Australia,
Uniunea Congregaţiilor din Australia, Biserica Presbiterian ă a Australiei…

E nevoie să continuăm lista? Nu este clar că, începând chiar cu primele rânduri, sunt
incluse confesiuni care se deosebesc enorm de Ortodoxie, care neag ă tainele, ierarhia,
tradiţia Bisericească, sfintele canoane, care nu îi venereaz ă pe Maica Domnului şi pe
Sfinţi, etc.? Ar trebui să ne enumerăm aproape toate dogmele pentru a eviden ţia ce
anume din dogmele noastre nu este primit de majoritatea membrilor CMB – între care
însă, cu toate asestea, Biserica Ortodoxă este invocată a fi membru organic.

Totuşi în numele acestei uniuni a diferiţilor reprezentan ţi ai tuturor ereziilor posibile,

Adunarea de la Uppsala declară într-una: „Biserica m ărturiseşte“, „Biserica înva ţă“,
„Biserica face asta şi asta...“

Din această amestecătură de erezii care s-au rătăcit atât de mult de Tradi ţie, decizia
publicată despre „Sfântul Duh şi Universalitatea Bisericii“ face afirma ţia: „Sfântul Duh nu
numai că a păstrat Biserica în continuitatea trecutului; El este şi prezent în mod
continuu în Biserică, înfăptuind reînnoirea şi re-crearea ei l ăuntric ă.“

Întrebarea este: Unde este „continuitatea trecutului“ la Presbiterieni? Unde este

prezenţa Sfântului Duh la aceia care nu recunosc nici o tain ă? Cum poate vorbi cineva
despre sobornicitatea acelora care nu acceptă hot ărârile Sinoadelor Ecumenice?

Dacă aceste decizii doctrinare ar fi precedate de cuvinte care s ă arate faptul c ă o parte
a Bisericilor urmează o anumită doctrină şi cealaltă o doctrin ă diferit ă, şi înv ăţăturile
Bisericii Ortodoxe ar fi expuse separat, aceasta ar fi conform cu realitatea. Dar nu
acesta este cazul, şi, în numele feluritelor confesiuni, se spune: „Biserica înva ţă...“

Aceasta este în ea însăşi o proclamare a doctrinei Protestante asupra Bisericii care-i

cuprinde pe toţi cei care îşi zic Creştini, chiar dac ă ei nu au nici o intercomuniune. Îns ă
fără a accepta acea doctrină, este imposibil s ă fii membru organic al CMB, findc ă acea
doctrină este baza întregii ideologii pe care se sprijin ă aceast ă organiza ţie.

Adevărat, rezoluţia „Despre Sfântul Duh şi Universalitatea Bisericii“ este urmat ă de o

notă tipărită cu litere mici, care spune că, deoarece aceast ă rezolu ţie a provocat o aşa
de mare diversitate de păreri, prezenta decizie nu este definitiv ă, ci numai un rezumat al
chestiunilor discutate în cadrul Secţiunii. Totuşi nu exist ă astfel de remarci în leg ătur ă
cu alte rezoluţii similare. Procesul verbal nu con ţine nici o dovad ă c ă delega ţii Ortodocşi
au dat vreo declaraţie cu scopul ca Adunarea s ă nu poat ă vorbi în numele Bisericii la
singular; iar Adunarea face asta peste tot, în toate rezolu ţiile ei, care n-au niciodat ă
astfel de note ataşate.

Dimpotrivă, Sfinţia Sa Arhiepiscopul Iacov, în r ăspunsul lui la salutul de bun venit al

Arhiepiscopului suedez, a spus în numele Adunării, „Dup ă cum bine şti ţi, Mondiala
Bisericească este chemată de o omenire exigentă să dea mărturie ampl ă despre credin ţa
ei“ (Raportul Uppsala 69, punctul 103).

Despre ce „Mondială Bisericească“ a vorbit Arhiepiscopul Iacov? Despre Biserica

Ortodoxă? Nu. El a vorbit aici despre „Biserica“ ce uneşte toate confesiunile, despre
Biserica CMB.

Tendinţa de a vorbi în acest mod este izbitoare în raportul Comitetului pentru Credin ţă şi
Rânduială. În rezoluţia asupra raportului său, dup ă declara ţii despre succesul
Ecumenismului, se spune: „Suntem de acord cu decizia Comisiei pentru Credin ţă şi
Rânduială de la reuniunea ei din Bristol, de a continua programul ei de studii asupra
unităţii Bisericii în contextul mai larg al studiului asupra unit ăţii omenirii şi a crea ţiei. În
acelaşi timp salutăm declaraţia Comisiei pentru Credinţă şi Rânduial ă c ă sarcina ei
rămâne „să proclame unicitatea Bisericii lui Iisus Hristos“ şi să menţină în faţa Consiliului
şi a bisericilor „obligaţia de a manifesta acea unitate pentru numele Domnului şi pentru
mai buna îndeplinire a misiunii lui în lume.“ (ibid., punctul 223).

Dedesubtul este clar în toate aceste rezoluţii, anume c ă, f ăr ă a se împotrivi desp ăr ţirii din
afară a Bisericilor, unitatea lor internă încă exist ă. Scopul Ecumenismului în aceast ă
lume este să facă din această unitate lăuntrică şi una exterioar ă, prin diverse manifest ări
ale unor astfel de aspiraţii.

Pentru a evalua toate acestea din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, este suficient
să ne imaginăm primirea pe care ar afla-o în rândul Sfin ţilor P ărin ţi ai Sinoadelor
Ecumenice. Îşi poate închipui cineva Biserica Ortodox ă a a acelor timpuri declarându-se
membru organic al unei asociaţii care să-i reunească pe Eunomieni sau Anomei, Arieni,
Semi-Arieni, Sabelieni şi Apolinarieni?

Bineînţeles că nu! Dimpotrivă, Canonul I al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic nu cheam ă
la unirea cu astfel de grupuri, ci le anatematizeaz ă. Urm ătoarele Sinoade Ecumenice au
făcut acelaşi lucru cu privire la alte erezii.

Statutul de membri organici a Creştinilor Ortodocşi într-o organiza ţie cu eretici moderni
nu-i va sfinţi pe aceştia din urmă, ci îi înstr ăineaz ă pe Ortodocşii aceia de unitatea
Sobornicească Ortodoxă. Această unitate nu este limitată la epoca modern ă.
Sobornicitatea cuprinde toate generaţiile Sfinţilor Părin ţi. În lucrarea sa nemuritoare,
Sfântul Vincenţiu de Lerins scrie că: „pentru Creştini, a declara ceva ce n-au primit mai
înainte nu a fost niciodată îngăduit, nu este îng ăduit nicicum şi nu va fi îng ăduit
niciodată, - în schimb a-i anatematiza pe cei care proclam ă ceva în afar ă de ceea ce a
fost primit odată pentru totdeauna a fost mereu o datorie, este într-una o datorie şi va fi
veşnic o datorie.“
Poate cineva va spune că timpurile s-au schimbat, şi acum ereziile nu mai sunt atât de
răuvoitoare şi distrugătoare ca pe vremea Sinoadelor Ecumenice. Dar sunt oare acei
Protestanţi, care au renunţat la venerarea Născătoarei de Dumnezeu şi a Sfin ţilor, care
nu recunosc harul ierarhiei, sau Romano-Catolicii care au scornit noi r ăt ăciri, sunt ei mai
aproape de Biserica Ortodoxă decât Arienii sau Semi-Arienii?

Să admitem că predicatorii moderni ai ereziei nu sunt atât de agresivi împotriva Bisericii

Ortodoxe cum erau cei din vechime. Însă asta nu este pentru c ă doctrinele lor sunt mai
apropiate de învăţăturile Ortodoxe, ci pentru că Protestantismul şi Ecumenismul au
clădit în ei convingerea că nu există pe pământ nicio Biseric ă Una şi Adev ărat ă, ci numai
comunităţi de oameni care se află în diferite stadii de rătăcire. O asemenea doctrin ă
ucide orice râvnă în mărturisirea a ceea ce ei consider ă a fi adev ărul, şi de aceea ereticii
moderni par a fi mai puţin îndârjiţi decât cei din vechime. Îns ă o asemenea nep ăsare fa ţă
de adevăr este în multe privinţe mai rea decât puterea de a fi zelos în ap ărarea unei
rătăciri luate drept adevăr. Pilat, care a spus „Ce este adev ărul?“ nu putea fi convertit;
dar Saul, prigonitorul Creştinătăţii, a devenit Apostolul Pavel. De aceea citim în
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul cuvintele ameninţătoare ale Îngerului Bisericii din
Laodiceea: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau
fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici rece nici fierbinte – am s ă te v ărs din gura
Mea“ (Apocalipsa 3, 15-16).

Ecumenismul face din CMB o asociaţie în care fiecare membru, cu nep ăsare
Laodiceeană, recunoaşte despre sine şi despre alţii că se afl ă în r ăt ăcire, şi este
preocupat numai de găsirea vorbelor care s ă exprime acea r ăt ăcire în termeni
acceptabili de către toţi. Încape cumva aici vreun loc de „membru organic“ pentru
Biserica Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Cea Care întotdeauna a
mărturisit despre Sine că este slăvită şi fără pată fiindcă Hristos Însuşi este Capul Ei?
(Efeseni 5, 27)

Canonul 57 Cartagina (66 în Sintagma Atenian ă) spune despre Biseric ă c ă este „Cea Una
precum s-a zis, porumbiţă (Cântarea Cântărilor, 6, 9) şi singura maic ă a Creştinilor, întru
Care se primesc toate tainele sfinţitoare spre mântuirea veşnic ă şi viu f ăc ătoare, care
celor ce rămân în eres le aduc mare pedeaps ă şi osând ă.“

De asemenea, socotim că este de datoria noastră să declar ăm c ă este cu neputin ţă s ă

recunoaştem Biserica Rusă ca fiind legal şi just reprezentat ă la Conferin ţele Pan-
Ortodoxe convocate de Sfinţia Sa Patriarhul Atenagoras. Acei Episcopi care particip ă la
aceste Conferinţe în numele Bisericii Ortodoxe, cu Mitropolitul Nicodim în fruntea lor, nu
reprezintă adevărata Biserică Rusă. Ei îi reprezintă numai pe acei Episcopi care, prin
voinţa unui Guvern ateu, ocupă rangurile unor anumite eparhii ale Bisericii Rusiei. Am
avut deja ocazia să-i scriem Sfinţiei Sale Patriarhul Atenagoras despre aceast ă
problemă. Aceste persoane participă la întruniri în str ăin ătate numai în m ăsura în care o
astfel de participare este profitabilă pentru autorit ăţile lor civile, cele mai sângeroase
din istoria lumii. Cruzimea lui Nero şi ura lui Iulian Apostatul împotriva Creştin ăt ăţii
pălesc în comparaţie.

Nu cumva influenţei acelui Guvern trebuie să-i atribuim în mare m ăsur ă rezolu ţiile
politice ale Adunării de la Uppsala, care repet ă multe lozinci de larg ă vizibilitate în
propaganda comunistă din Vest?
În discursul de încheiere al Preşedintelui, Dr. Payne, s-a spus c ă „Biserica lui Iisus
Hristos trebuie să arate în mod activ mila lui Hristos într-o lume nevoiaş ă.“ Îns ă nici el
nici nimeni altcineva nu a spus vreun cuvânt despre milioanele de Creştini martiriza ţi în
URSS; nimeni nu a spus vreun cuvânt de milă despre situa ţia lor.

Este bine să exprimi compasiune pentru foametea din Biafra, pentru cei care în
permanenţă suferă de pe urma luptelor din Orientul Mijlociu sau din Vietnam. Dar
acoperă acestea toate nenorocirile omeneşti ale vremurilor de acum? Este oare posibil
ca membrii CMB să nu ştie nimic despre persecu ţiile Religiei din URSS? Nu ştiu ei ce
nedreptate domneşte acolo? Nu ştiu ei că martirii pentru Credin ţă de acolo se num ăr ă cu
milioanele, că acolo Sfintele Scripturi nu sunt publicate şi c ă oamenii sunt condamna ţi la
deportare cu muncă silnică pentru răspândirea lor? Nu ştiu ei c ă acolo copiii sunt opri ţi
de la învăţarea principiilor de bază ale Religiei şi chiar de la participarea la slujbele
religioase? Nu ştiu ei despre miile de oameni care au fost deporta ţi pentru Credin ţa lor,
despre copiii luaţi cu forţa de la părinţii lor pentru a-i împiedica s ă primeasc ă o educa ţie
religioasă?

Toate acestea sunt cu siguranţă bine cunoscute oricui citeşte ziarele, dar ele nu sunt
niciodată pomenite în vreo rezoluţie a CMB. Preoţii Ecumenici şi Levi ţii trec pe al ături
tăcuţi şi dezinteresaţi, fără să arunce măcar o privire în direcţia Creştinilor prigoni ţi în
URSS. Ei tac pentru că reprezentanţii oficiali ai Bisericii Ruse, în ciuda tuturor dovezilor
contrare, neagă existenţa acestor prigoniri pentru a fi pe placul autorit ăţilor lor civile.

Aceşti oameni nu sunt liberi. Că vor sau nu, ei sunt constrânşi s ă vorbeasc ă dând
ascultare ordinelor Moscovei Comuniste. Povara prigonirii îi face mai vrednici de milă
decât de reproş. Dar fiind prizonieri morali ai celor f ăr ă de Dumnezeu, ei nu pot fi
adevăraţi purtători de cuvânt pentru Biserica Ortodoxă Rusă aflat ă în suferin ţă, lipsit ă de
orice drepturi, obligată la tăcere, aruncată în catacombe şi închisori.

Fostul Patriarh Serghie şi actualul Patriarh Alexei au fost aleşi prin înc ălcarea regulilor
care au fost instituite de Sinodul Bisericii Întregii Rusii din 1917 la restabilirea
Patriarhatului. Ambii au fost aleşi conform instruc ţiunilor lui Stalin, cel mai crunt
prigonitor al Bisericii din istorie.

Vă puteţi închipui un Episcop al Romei ales conform instruc ţiunilor lui Nero? Iar Stalin a
fost cu mult mai rău.

Ierarhii aleşi de Stalin trebuiau să îşi făgăduiasc ă supunerea fa ţă de un Guvern ateu al

cărui scop, conform programului Comunist, este distrugerea Religiei. Actualul Patriarh
Alexei i-a scris lui Stalin imediat după moartea predecesorului s ău, c ă va p ăstra
loialitatea faţă de Guvernul lui: „Acţionând în deplin acord cu Consiliul pentru Problemele
Bisericii Ortodoxe Ruse şi de asemenea cu Sfântul Sinod instituit de fostul Patriarh, voi
fi păzit de erori şi de acţiuni greşite.“

Toată lumea ştie că „erori şi acţiuni greşite“, în limbajul st ăpânilor de la Moscova,

înseamnă orice încălcare a instrucţiunilor date de autorit ăţile Comuniste.

Putem compătimi un bătrân nenorocit, dar nu putem s ă-l recunoaştem drept Cap al
Bisericii Rusiei, din care ne considerăm noi înşine parte inseparabil ă. Şi Patriarhului
Alexei şi colaboratorilor lui, sancţiunile Canonului Apostolic 30 şi ale Canonului 3 al
celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic pot fi îndoit aplicate: „Dac ă vreun episcop, folosind
dregători lumeşti, şi prin aceştia s-ar face stăpân pe o biseric ă, s ă se cateriseasc ă şi de
asemenea să se afurisească împreună cu toţi părtaşii lui.“

Episcopul Nicodim al Dalmaţiei, în comentariul său asupra Canonului Apostolic 30,

spune: „Dacă Biserica a condamnat influenţa ilegal ă a autorit ăţilor civile la numirea unui
episcop într-o vreme când Conducătorii erau Creştini, cu mult mai mult, prin urmare,
trebuia s-o condamne când ei erau păgâni.“ Ce e de spus, aşadar, când un Patriarh şi
Episcopi sunt întronizaţi de duşmanii declaraţi şi combativi ai religiei lor?

Când o parte a Episcopatului Rus împreună cu fostul Patriarh (la vremea aceea
Mitropolit) Serghie au luat-o pe calea înţelegerii cu duşmanii Bisericii în 1927, o mare (şi
foarte respectată) parte a acelui Episcopat, cu Mitropolitul Iosif al Leningradului şi
primul candidat al Patriarhului Tihon pentru pozi ţia de loc ţiitor, Mitropolitul Kiril de
Kazan, nu au fost de acord să meargă mai departe cu el, preferând deportarea şi
martiriul. La vremea aceea, Mitropolitul Iosif ajunsese deja la concluzia c ă, în fa ţa unui
Guvern care în mod declarat avea ca scop distrugerea Religiei prin folosirea oric ăror
mijloace disponibile, existenţa legală a Administra ţiei Bisericii devine practic imposibil ă
fără a impune compromisuri care sunt prea mari şi prea nelegiuite. De aceea el a început
hirotoniri de Episcopi şi de preoţi tăinuite, organizând în acest fel Biserica de Catacomb ă
care încă există în ascuns.

Ateii rareori pomenesc de Biserica de Catacombă, temându-se s ă nu-I fac ă prea mult ă
publicitate. Numai foarte rar în Presa Sovietică apre ştirea vreunui proces al membrilor
ei. Totuşi informaţii despre ea sunt date în manualele pentru activişti anti-religioşi din
URSS. De exemplu, informaţii de bază despre aceast ă Biseric ă, sub numele de „Biserica
cu Adevărat Ortodoxă“ sunt date într-un manual cu titlul Slovar Ateista („Dic ţionarul
Ateului“), publicat la Moscova în 1964.

Cu nici o biserică deschisă, în întruniri secrete asem ăn ătoare adun ărilor din catacombe
ale primilor Creştini, aceşti mărturisitori ai Credin ţei îşi ţin slujbele nev ăzu ţi de lumea din
afară. Ei sunt adevăraţii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, a C ărei m ăre ţie va
deveni cunoscută lumii numai după prăbuşirea puterii Comuniste.

Pentru aceste motive, chiar dacă reprezentanţi ai Patriarhiei Moscovei au participat la

hotărârile Conferinţei Pan-Ortodoxe de la Geneva anul trecut, şi mai ales pentru cel de a
face Biserica Ortodoxă membru organic al CMB, considerăm aceast ă decizie ca fiind
luată fără participarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Acea Biseric ă este constrâns ă la t ăcere,
şi noi, ca reprezentanţi liberi ai ei, suntem adânc întrista ţi de faptul c ă a fost luat ă o
asemenea hotărâre. Protestăm categoric împotriva acestei decizii ca fiind contrar ă chiar
naturii însăşi a Bisericii Cea Una, Sfântă, Soborniceasc ă şi Apostoleasc ă.

Otrava ereziei nu este prea periculoasă când este predicat ă numai din afara Bisericii. Cu
mult mai primejdioasă este acea otravă când este introdusă treptat în organism în doze
din ce în ce mai mari de către cei care, în virtutea pozi ţiei lor, nu ar trebui s ă fie ucigaşi
ci tămăduitori de suflete.

Este oare posibil ca Episcopatul Ortodox să rămână nepăsător la aceast ă primejdie? Nu

va fi oare prea târziu să ne apărăm turma duhovniceasc ă atunci când lupii vor devora
oile sub ochii păstorilor lor, chiar în însuşi interiorul staulului?

Nu vedem sabia dumnezeiască deja ridicată (Matei 10, 34), desp ăr ţind pe cei care sunt
devotaţi credinţei tradiţionale a Sfintei Biserici, de cei care, în exprimarea Sfin ţiei Sale
Patriarhul Atenagoras din salutul de la Adunarea din Uppsala, se str ăduiesc s ă dea form ă
„noului drum din ME“ pentru „infăptuirea reînnoirii Creştine universale“ pe c ăile
transformării şi nepăsării faţă de adevăr?

Socotim că am arătat suficient de clar faptul c ă aceast ă aparent ă unitate nu este

unitatea întru adevărul Ortodoxiei, ci o unitate care amestec ă albul cu negrul, binele cu
răul, şi adevărul cu rătăcirea.

Noi deja am protestat împotriva acţiunilor ecumenice neortodoxe ale Sfin ţiilor Lor
Patriarhul Atenagoras şi Arhiepiscopul Iacov, în scrisori care au fost într-o mare m ăsur ă
împărţite Episcopilor Bisericilor Ortodoxe din diverse ţări. Am primit din diferite p ăr ţi ale
lumii exprimări ale unităţii de vederi cu noi.

Dar acum a sosit momentul să ne facem protestul auzit şi mai tare, iar apoi înc ă şi mai
tare, astfel încât să oprim acţiunea acestei otrăvi, înainte ca ea s ă devin ă la fel de
puternică precum vechile erezii ale Arianismului, Nestorianismului sau Eutihianismului,
care la vremea lor au zguduit întregul trup al Bisericii, pentru a face s ă par ă c ă erezia ar
fi în stare să biruiască Ortodoxia.

Îndreptăm chemarea noastră către toţi Episcopii Bisericii Ortodoxe, implorându-i s ă

studieze subiectul acestei scrisori şi să se ridice în ap ărarea purit ăţii Credin ţei Ortodoxe.
De asemenea îi rugăm foarte mult să se roage pentru Biserica Ortodox ă Rus ă, Care
suferă atât de mult din cauza ateilor, ca Domnul s ă scurteze zilele încerc ărilor Ei şi s ă-I
trimită libertate şi pace.

Mitropolitul Filaret

Duminica Sinodului al Şaselea Ecumenic

14 / 27 iulie 1969
New York