IPS Damianos, Arhiepiscopul Sinaiului – Mărturisire împotriva ecumenismului, a

pseudo-sinodului din Creta și tuturor ereziilor

 28 ianuarie 2018
 12 24.572  7 minute de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket

Mărturisirea de credință ortodoxă împotriva tuturor ereziilor a Preafericitului

Părinte Damianos, Arhiepiscopul Sinaiului
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Toți cei care am fost botezați în Biserica Ortodoxă și credem ortodox suntem membri
deplini ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, adică a Trupului lui
Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului Duhului Sfânt și prin
Sfânta Împărtașanie cu Trupul și Sângele lui Hristos ne unim cu El, devenind mădulare
ale Trupului Lui.
 
În această calitate de mădulare ale Bisericii lui Hristos, care este numai Biserica
Ortodoxă, singura în care ne unim cu Adevăratul Dumnezeu, singura în care omul se
poate mântui, arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri
ai Bisericii.
Erezia nu afectează doar pe cel care crede în ea, ci și pe membrii Bisericii, atâta timp
cât cei ce gândesc eretic în Biserică și propovăduiesc erezia și celorlalți membri prin
cuvânt și prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în tot trupul Bisericii. Erezia
predicată de episcop sau preot îi afectează și pe credincioși. Totodată, episcopul sau
preotul trebuie să aibă grijă ca membrii turmei lui să nu învețe erezia. Dacă păcatele
morale îl despart pe om de Dumnezeu, cu atât mai mult erezia. Datoria episcopului
este să învețe drept Cuvântul Adevărului, iar sfințenia este legată organic de Adevăr
(„Sfințește-i pe ei întru Adevărul Tău, iar Cuvântul Tău este Adevărul.” – Ioan 17, 17).
Hristos e „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Erezia este minciună și blasfemie la
adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se naște ca înșelare
duhovnicească, devenind o ideologie contrară Adevărului, tăind posibilitatea sfințeniei
și a mântuirii.
La fel cum o boală nu afectează numai organul bolnav, ci întreg organismul, tot așa și
erezia, otrăvind pe unii membri ai Bisericii, provoacă durere în întreg trupul ei,
afectându-l. De aceea, de fiecare dată când a apărut o erezie ce amenința trupul
Bisericii, s-au întrunit Sinoade Ecumenice și Locale care au anatematizat erezia și pe
ereticii ce o susțineau, adică au tăiat din trupul Bisericii învățătura eretică și pe cei ce o
promovau.
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către romani: „Ci precum într-un singur
trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei
mulți, un trup suntem în Hristos, și fiecare suntem mădulare unii altora, dar avem
felurite daruri, după harul ce ni s-a dat.” (Rom. 12, 4-6), iar în Epistola I către corinteni
spune: „Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși, capul să
zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului care
par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase.” (I Cor. 12, 21-22), arătând în continuare că
„dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este
cinstit, toate mădularele se bucură împreună.” (I Cor. 12, 26-27).
Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne
pe cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât și hotărârile
Sinoadelor Ecumenice și Locale, Noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos
respingem și ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică:
– rugăciunile în comun cu ereticii și așa-numita „Săptămână de rugăciune pentru
unitatea creștinilor”, „Vecerniile pentru unitatea creștinilor” și alte asemenea acțiuni
ținute în Bisericile Ortodoxe în „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor”,
în care sunt invitați eretici să predice din fața Sfântului și Înfricoșătorului Altar
Ortodox, unde se jertfește Hristos Dumnezeu;
– participarea la întâlniri sincretiste interreligioase și intercreștine la care se fac gesturi
simbolice sincretiste și rugăciuni în comun cu ereticii.
Arătăm ca erezie şi respingem în mod public ecumenismul, cu toate manifestările sale:
1. prezența Bisericii Ortodoxe în «Consiliul Mondial al Bisericilor».
2. erezia conform căreia Ortodoxia ar fi doar o parte din Biserică.
3. erezia conform căreia toate confesiunile creștine ar fi ramuri ale Bisericii celei
Una.
4. erezia conform căreia Biserica Ortodoxă ar fi o Biserică între multe alte «familii
de Biserici» care împreună ar forma Biserica cea Una.
5. erezia conform căreia unitatea Bisericii s-ar fi pierdut; conform învățăturii
ortodoxe, Biserica este Una și Unică, deoarece Capul Ei este Unul Domn Iisus
Hristos, iar unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea de credință și prin
supunerea credincioșilor față de ierarhia Ei, atâta timp cât ierarhia păstrează
unitatea de credință.
6. erezia conform căreia Biserica «ar fi divizată în confesiuni creștine» și noi ar
trebui «să refacem unitatea Ei» prin «minimalismul dogmatic», adică prin a
accepta ca bază a unirii Ortodocșilor cu celelalte confesiuni (denominațiuni)
credința minimală, adică credința în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca
Dumnezeu Întrupat și Mântuitor, trecând cu vederea toate celelale Dogme ale
Bisericii, inclusiv preoția sacramentală, icoana, Harul Necreat, cinstirea sfinților,
etc.
7. erezia conform căreia ar exista o «unitate nevăzută» a Bisericii prin credința
comună în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, urmând să se
înfăptuiască și o «unitate văzută» prin unirea confesiunilor (unitate în
diversitatea dogmelor și a tradițiilor).
8. erezia conform căreia ar fi suficient să crezi în Sfânta Treime și în Domnul Iisus
ca Dumnezeu și Mântuitor ca să faci parte din Biserică (Biserica fiind văzută ca
o adunare a tuturor confesiunilor creștine).
9. erezia conform căreia Biserica Ortodoxă și adunarea romano-catolică (papo-
filioquistă) ar fi «Biserici Surori» sau «cei doi plămâni ai Bisericii».
10.erezia conform căreia între Biserica Ortodoxă și papism (romano-catolicism) nu
ar exista nici o diferență dogmatică, afirmând că singura diferență ar fi Primatul
Papal.
11.acordurile neortodoxe semnate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe în cadrul
dialogului intercreștin, dialog cu care suntem de acord atâta timp cât este facut
pe baze ortodoxe, pentru a-i aduce pe eretici în Biserica Ortodoxă prin Taina
Botezului, a Mirungerii și a Sfintei Împărtășanii.
12.acordul de la Balamand, în care reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale au
acceptat un nou tip de uniație și au recunoscut pseudo-tainele romano-
catolicilor, acord care a fost respins de către reprezentanți ai Bisericilor
Ortodoxe Locale întruniți la Baltimore, în anul 2000.
13.erezia conform căreia Filioque (purcederea Duhului Sfânt «și de la Fiul») ar fi
doar o simplă neînțelegere terminologică, iar nu o alterare a Dogmei Sfintei
Treimi – dogmă pe care Însuși Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos Întrupat
ne-a descoperit-o (Ioan 15, 26).
14.așa-zisa «ridicare a anatemelor» dintre ortodocși și romano-catolici, precum și
cele asupra monofiziților, monoteliților și monoenergiștilor, anateme date la
Sinoadele Ecumenice; conform învățăturii ortodoxe, o anatemă dogmatică nu se
poate ridica în mod magic, fără ca motivele anatematizării să fie înlăturate.
15.erezia conform căreia ar exista har mântuitor în afara Bisericii celei Una, Sfinte,
Sobornicești și Apostolești și că ar exista botez valid și har lucrător al preoției în
afara Ei (simpla prezență istorică a unei succesiuni de la Apostoli și simpla
rostire a formulei Sfintei Treimi nu validează «tainele» ereticilor).
16.erezia conform căreia Sfinții Părinți nu mai pot fi azi în actualitate, erezie ce
neagă prezența Duhului Sfânt în Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice și,
prin urmare, însăşi continuitatea existenței Bisericii ca instituție divino-umană.
17.erezia care afirmă că nu putem cunoaște care sunt granițele Bisericii și erezia
conform căreia toată omenirea ar fi încorporată într-o «Biserica nevăzută»;
conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică, vizibilă, cu
succesiune apostolică, ce a păstrat Dreapta Credință (dogmele formulate la
Sinoadele Ecumenice și anatemele ce delimitează Adevărul Dogmatic de
minciuna eretică) și o duce mai departe până la sfârșitul veacurilor, și anume
Biserica Ortodoxă.
 18.erezia conform căreia și ereticii ar fi încorporați într-un anume fel în Biserică.
19.transformarea pogorământului (iconomiei) în dogmă sau regulă; conform
învățăturii ortodoxe, pogorământul este o derogare de la acrivie, de la regula
credinței, pentru neputințe omenești, în circumstanțe excepționale, având ca
scop aducerea oamenilor la Dreapta Credință, în ciuda piedicilor obiective.
Pogorământul se aplică doar în cazuri de forță majoră, pentru atingerea unui
scop bun în circumstanțe adverse. Când, însă, în absența unor circumstanțe
excepționale, continuarea aplicării iconomiei tulbură și ocolește rânduiala
canonică, atunci adaptarea nu este o măsură înțeleaptă, ci sfidare a așezămintelor
sfinte, conducând la nesocotirea Ortodoxiei.
20.așa-numitele «căsătorii mixte» între ortodocși și neortodocși, pentru că nu se pot
uni cele de neunit, condiția principală a Tainei Cununiei fiind ca cei doi soți să
fie creștini ortodocși botezați și practicanți. Taina Cununiei este Taina dragostei
și a unirii în Dreapta Credință. Nu se poate acorda această Taină numai unui
singur membru, celui ortodox. De aceea, căsătoria mixtă este lovită de nulitate,
și în același timp constituie rugăciune în comun cu eterodocșii.
21.desfășurarea dialogului dintre Biserica Ortodoxă și erezii pe criteriile platformei
protestante (CMB n.n.) și nu pe Mărturisirea Ortodoxă, aşa zisa «restaurare a
unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de „biserici” pentru eretici.
22.Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu
ereticii – minimalismul dogmatic.
23.Declaraţia de la Toronto din 1950 care afirmă că:
1. există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe
2. Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului
«Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte;
3. a fi membru al Bisericii lui Hristos este mai mult decât a fi membru al propriei
Biserici (confesiuni).
Biserica Ortodoxă este Ecumenică (Universală), nu ecumenistă, și de aceea așteptăm
de la membrii Ei să practice și să predice Ortodoxia la toată făptura, aducând pe mulți
în Corabia Mântuirii care este Biserica Ortodoxă, Biserica cea Una, Sfânta,
Sobornicească (Catholică) și Apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul de
Credință Niceo-Constantinopolitan. De aceea, ne disociem de poziția tuturor celor
care învață sau practică ereziile numite mai sus, fie că sunt elaborate de sinoade
panortodoxe (ca în Creta 2016 n.n.), sinoade locale, patriarhi, ierarhi, preoți,
diaconi, ipodiaconi, citeți, monahi, monahii sau credincioși.
Noi, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe cei care nu caută să-şi îndrepteze fraţii
căzuți în înșelarea ecumenistă, adoptând o atitudine pasivă, împăciuitoare și tacită, pe
care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip de ateism, după ateism și
erezie.
Așa să ne ajute Dumnezeu Cel în Treime Slăvit și Închinat!
Amin.
Am luat la cunostință textul de mai sus citit mie de către clericul ortodox (preotul
Matei Vulcănescu n.n.), datorită problemelor pe care le am cu ochii, și sunt întru totul
de acord cu conținutul textului, dând, de altfel, această Mărturisire Ortodoxă și
Patristică la hirotonia mea întru Episcop.
† Al Sinaiului, Damianos,
Vineri, 26 ianuarie 2018
https://ortodoxinfo.ro/2018/01/28/ips-damianos-arhiepiscopul-sinaiului-marturisire-impotriva-
ecumenismului-pseudo-sinodului-din-creta-si-tuturor-ereziilor/

EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: VIII. Ereziile papale. Minciuni

ridicate la rangul de dogmă. Cuvinte ale Sfinților Părinți împotriva ereziilor
papale
 26 mai 2019
 0 3.475  7 minute de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket
Se spune că între romano-catolicism şi Ortodoxie ar exista diferenţe minore. Realitatea
este alta. Diferenţele nu sunt minore. Papistaşii au născocit multe erezii, dintre care
cele mai cunoscute sunt următoarele:
Filioque. Papistaşii spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”, nu doar de
la Tatăl. Ei introduc astfel două principii (cauze) în Sfânta Treime, împotriva Sfintei
Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Având această erezie, papistașii nu se închină
adevăratului Dumnezeu, ci unui dumnezeu fals, născocit prin Filioque.
Graţia creată. Papistașii consideră în mod greșit că harul lui Dumnezeu este creat.
Prin aceasta, ei introduc o prăpastie între Dumnezeu și lumea creată. Ei consideră că
Dumnezeu este izolat în cer, fără legătură cu noi. Această erezie a fost combătută de
Sfântul Ierarh Grigorie Palama. Dacă harul ar fi creat, sfinţii nu s-ar îndumnezei mai
presus de fire. Sfinții Părinți ne învață că harul lui Dumnezeu este necreat. Prin harul
Său, Dumnezeu ține legătura cu noi, ne poartă de grijă, ne curățește și ne sfințește.
 
Teoria satisfacţiei substitutive. Papistașii reduc iconomia mântuirii la o simplă
satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui. Consideră că Adam l-a
jignit pe Dumnezeu, iar Hristos a plătit pentru această jignire. Aceasta este o concepţie
medievală de tip juridic. Prin această teorie absurdă se prezintă imaginea falsă a unui
dumnezeu pătimaș și răzbunător, neîndurător și pedepsitor nemilostiv. Ei nu pun
accent pe restaurarea firii omeneşti prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Domnului nostru
Iisus Hristos.
Supremaţia papală. Papistaşii consideră că papa este capul Bisericii. Dar noi ştim că
Domnul Hristos este Capul Bisericii. Papistaşii au născocit un cap nou, înjosind astfel
Capul unic şi real al Bisericii, pe Hristos. Cauza tuturor falsurilor papistăşeşti este
trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii şi încă unul infailibil. De
aici vine tot caracterul opresiv al bisericii apusene (papale). [1]
Infailibilitatea papală. Papistașii consideră  că papa este infailibil, adică nu poate
greși. Despre această erezie, Sfântul Ioan din Kronstadt spune că „marea greşeală
constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic,
dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale
pentru sufletele omeneşti  a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în
dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi,
în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii
Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi
doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor.”[2]
Purgatoriul. Papistașii spun că între iad şi rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp şi
se purifică prin foc. Aceasta este o curăţire impersonală, automată. Ei mai consideră că
papa poate scoate sufletele din purgatoriu. Au nevoie de această dogmă pentru a da
mai multă putere papei.
Imaculata concepţie. Este erezia conform căreia Maica Domnului s-ar fi zămislit mai
presus de fire, fără urmările păcatului strămoșesc. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici
arată că prin această rătăcire, papistaşii tăgăduiesc toate virtuţile Maicii Domnului,
aceştia considerând că Dumnezeu a păzit-o de tot păcatul, fără contribuţia ei.[3] Deși,
la prima vedere, imaculata concepție pare o cinstire adusă Maicii Domnului, ea este în
realitate o defăimare.       
Darul supraadăugat. Papistaşii spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a
vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat. Ei nu au o înţelegere fiinţială a căderii,
ci una juridică. În plus, dacă firea omenească nu ar fi vătămată, asceza (înfrânarea,
postul) ar fi inutilă.
Indulgenţele papale. Ei consideră că dezlegarea de orice păcat se poate realiza de
către papa în schimbul unei sume de bani. Această învăţătură trădează tot o înţelegere
juridică a mântuirii. Ea este născocită pentru a creşte puterea şi autoritatea papei.
Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detaşabile de
persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziţia papei;
acesta poate să le ia şi să le dea altei persoane. Este contrazisă astfel învăţătura Sfintei
Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.
Cuvinte ale Sfinților Părinți împotriva ereziilor papale
 „Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de latini, decât pentru faptul că sunt
nu numai schismatici, dar şi eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne
unim cu ei !”
(Sfântul Ierarh Marcu Mitropolitul Efesului)
„Biserica romano-catolică nici un sfânt nu a mai avut din momentul despărţirii de
cea din Răsărit, iar Biserica Ortodoxă întotdeauna a avut şi are mulţi sfinţi proslăviţi
de Dumnezeu în ea.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
„Veniţi la noi, voi cei ce vă numiţi catolici [4] şi pe noi ne-aţi poreclit schismatici, să
ne lămurim; să privim fără părtinire, după dreptatea lui Dumnezeu, după criteriile lui
Dumnezeu, la sfinţii voştri glorificaţi de papa, nu de Dumnezeu, şi să-i comparăm
cu sfinţii noştri, pentru care dă mărturie Dumnezeu Însuşi, prin nenumărate minuni,
vindecări şi felurite mângâieri pentru dreptmăritorii creştini care au alergat la ei cu
credinţă! Ce deosebire! Cum străluceşte adevărul credinţei noastre şi lumina ei o
umbreşte pe a voastră întunecată de erezii şi de mincinoasă înţelepciune.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
„«Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Domnul Însuşi e prezent în Biserica Sa; de ce ar mai avea nevoie de un locţiitor –
papa? Şi poate fi, oare, un om păcătos locţiitorul Domnului? Nu poate. Un locţiitor
al ţarului, al patriarhului, într-un oraş oarecare poate exista şi aşa ceva şi există, dar
un locţiitor al lui Dumnezeu, al Împăratului Cel fără de început şi Capul Bisericii nu
există şi nu poate exista. Acesta este adevărul. Catolicii greşesc. Fă-i, Doamne, să-şi
dea seama cât de neghiob este cel ce susţine aşa ceva împodobindu-se cu trufie ca şi
cu o diademă de perle! Marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă
papa este un om păcătos şi nemernic dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne
gândim câte erori colosale a născocit biserica catolică papală în dogme, în rituri, în
dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile între catolici şi ortodocşi,
în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii
Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi. Şi de toate vinovat este papa, pasămite infailibil şi
doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor.
Slavă Bisericii Ortodoxe! Slavă lui Hristos Dumnezeu, Capul Prea Sfânt al unicei
Biserici a lui Dumnezeu pe pământ! Slavă lui Dumnezeu în Treime, că noi n-am căzut
în hulă împotriva lui Dumnezeu, n-am recunoscut şi nu vom recunoaşte în veci drept
cap al Bisericii un om păcătos!”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)          
            „Nici un papă şi nici un cin papistăşesc ori sinod catolic nu poate, fără a se
lipsi pe sine şi pe următorii săi de viaţa veşnică, să schimbe Simbolul de credinţă 
care este întemeiat în întregime pe Evanghelie şi pe cuvintele exacte ale
Mântuitorului; iar dacă catolicii au schimbat Simbolul de credinţă în cel de-al optulea
articol al lui, adăugând despre Duhul Sfânt că  purcede şi de la Fiul, prin aceasta ei
se lipsesc pe sine şi  pe toţi catolicii de împreună-glăsuirea cu Evanghelia şi de
împărtăşirea cu Hristos şi cu Duhul Sfânt, despre Care  au grăit minciună împotriva
cuvintelor desluşite ale Evangheliei. Şi papa şi-a însuşit în chip pângăritor de cele
sfinte şi mincinos numirea de «infailibil» pentru acoperirea oricărei minciuni
privitoare la mărturisirea de credinţă. Este vreun papă în rândul sfinţilor începând
cu al VIII-lea veac? Nici măcar unul singur.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
„Aluatul catolic al trufiei, al primatului papal în Biserică, a dospit tot catolicismul cu
trufie, minciună, făţărnicie, nedreptate, schizofrenizare, fanatism, răutate, înverşunare
împotriva Ortodoxiei şi ortodocşilor, neîmpăcare, dogme mincinoase, născocite nu
spre proslăvirea, ci spre pângărirea Bisericii lui Dumnezeu, spre batjocorirea
adevărului ei şi spre din ce în ce mai mare înstrăinare de Hristos şi de Biserica Lui.
Cine va putea zugrăvi acest pierzător, diavolesc aluat pus de papii cei trufaşi în
cereasca, nepătata credinţă a lui Hristos, şi nenorocirea venită întregului catolicism
din nedreptatea credinţei lui! Dumnezeule Drepte, curăţeşte credinţa Ta de cugetările
celor nedrepţi, de acest aluat al celui viclean!”
(Sfântul Ioan din Kronstadt)
Când cineva l-a ocărât pe Sfântul Paisie de la Neamț, zicând că mărturisește ca şi papa,
Sfântul i-a trimis o scrisoare în care arată că nu are nici o părtăşie cu ereziile papei:
„De unde ai cunoscut că papa aşa mărturiseşte ca şi mine ? Au nu ştii că eu deşi pe toţi
oamenii cu păcatele am covârşit, dar însă, dreaptă şi fără prihană a Sfintei noastre
Soborniceşti şi Apostoleşti a Răsăritului Biserici credinţa ţiind, spre mila lui
Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa cel
de la apus, cu toţi cei ce îi urmează lui şi cu toţi ereticii, pentru multele sale cele
fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfintei noastre
credinţe, afurisit este, şi depărtat, şi ca un mădular putred tăiat de la Sfânta
noastră Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului […] Care împărtăşire
avem către papa şi papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a
Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obştire (împărtăşire, n.n.) are lumina cu
întunericul? Au care împărtăşire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtăşire are
dreptatea credinţei noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei? Ereticii,
pentru credinţa lor rea şi pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici, sunt
afurisiţi şi veşnicei anateme sunt daţi de la Sfânta noastră Sobornicească şi
Apostolească Biserică a Răsăritului şi de sfintele şapte Soboare a toată lumea. Şi
nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu vor crede precum crede Sfânta
noastră Biserică a Răsăritului”.
de prof. dr. Ioan VLĂDUCĂ
REZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: I. Ruperea de Biserica Ortodoxă
Mlădița ruptă din viță se usucă
 20 mai 2019
 7 13.369  6 minute de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket
Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică, aşa precum mărturisim în
Simbolul de Credinţă (Crez): „Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească
Biserică“. Aceasta este Biserica Ortodoxă.
În anul 330 Bizanțul (numit mai târziu Constantinopol) a devenit noua capitală a
imperiului roman. Pierzând din mâini capitala, unii papi au început să aibă gânduri de
supremaţie lumească și bisericească. Pentru a pune capăt pretenţiilor neîntemeiate ale
acestora, la Sinodul al VI-lea a toată lumea s-a hotărât ca „scaunul Constantinopolului
să aibă parte de întâietăţi deopotrivă cu ale scaunului Romei vechi.”
Dorind să obțină supremația bisericească, papii au folosit mai multe documente false.
Pe la mijlocul secolului al IX-lea, s-au publicat în Occident –   sub inspiraţia papei –
nişte documente false, cunoscute sub numele de „Decrete pseudo-isidoriene”. Prin
acestea, papii erau ridicaţi în fruntea tuturor episcopilor lumii şi consideraţi urmaşi
direcţi ai Sfântului Apostol Petru. „Conform Cambridge Medieval History, prima din
cele trei părți este complet falsificată, conținând șaptezeci de epistole false, atribuite
papilor dinaintea Sinodului de la Niceea (325). Tot aici au mai fost incluse două
epistole falsificate atribuite lui Clement, care deja se aflau în circulație.”[1]
 
În comentariile sale asupra Decretelor, istoricul romano-catolic Johan Josef von
Dollinger (1799-1890) a recunoscut faptul că Decretele erau „pline de falsuri și
informații eronate.”[2]
Alt document fals este „Donația lui Constantin”. Acest document, alcătuit de papistași
în secolul al VIII și atribuit Împăratului Constantin cel Mare (sec. al IV-lea), „se
prezintă ca un document oficial în care împăratul Imperiului Roman, Constantin cel
Mare, îi dăruiește Papei Silvestru și tuturor urmașilor săi nu numai autoritatea asupra
întregii Biserici și a Palatului Lateran, dar și asupra cetății Romei și tuturor
provinciilor, regiunilor și orașelor Italiei și regiunilor apusene.”[3] Documentul s-a
bucurat de succes timp de șase secole. Câțiva oameni care au avut curajul să conteste
autenticitatea acestui document au fost arși de vii la Strasbourg în 1229-1230.
Cărturarul italian Lorenzo Valla (1407-1457), folosind analiza critică a conținutului și
a stilului, a arătat că „Donația lui Constantin” este un fals.
Prin „Decretele pseudo-isidoriene” papii urmăreau supremația bisericească, iar prin
„Donația lui Constantin” urmăreau supremația lumească.
În anul 861 s-a convocat la Constantinopol un Sinod la care au fost invitaţi toţi
Patriarhii din Răsărit şi papa. Papa şi-a trimis delegaţii la Sinod, cu scrisori în care îşi
afirma drepturile sale de supremaţie, cerând să i le recunoască şi Sinodul. Acest Sinod
a recunoscut pe Sfântul Fotie ca Patriarh canonic, iar pretenţiile papei au fost respinse,
arătându-se că problemele administrative ale imperiului sunt de competenţa
împăratului, nu ale Sinodului. Delegaţii papali au semnat actul, dar când au ajuns la
Roma au fost excomunicaţi de papa Nicolae I, nemulţumit de prestaţia lor. De
asemenea, papa a excomunicat pe Patriarhul Fotie împreună cu tot clerul său.
Papa Nicolae I atrăsese în mrejele sale Biserica bulgară, creştinată de curând de către
bizantini şi îi trimisese preoţi latini şi administraţie de la Roma; de asemenea,
introdusese diverse inovaţii nepermise în practica bisericească. De aceea, Patriarhul
Fotie a trimis o enciclică Patriarhilor din Răsărit, în care arăta toate inovaţiile introduse
de latini, pe lângă faptul că au năvălit ca nişte tâlhari în Bulgaria şi au pus stăpânire
spirituală pe ea.
Sfântul Patriarh Fotie a prezentat următoarele inovaţii ale latinilor :
 1. postesc sâmbăta ;
2. despart prima săptămână a Postului Mare de restul lui, mâncând în acea
săptămână lapte, ouă şi brânză ;
3. introduc celibatul (necăsătoria) la preoţi şi dispreţuiesc pe preoţii răsăriteni
(ortodocși) pentru faptul că sunt căsătoriţi ;
4. nu recunosc ungerea cu Sfântul Mir făcută de preoţi ci numai mirungerea făcută
de episcop ;
5. au falsificat învăţătura despre Preasfânta Treime, introducând în Simbolul de
credinţă adaosul „Filioque” (că Duhul Sfânt ar purcede şi de la Fiul).
În august – septembrie 867, la Constantinopol, Sfântul Patriarh Fotie a întrunit un
Sinod la care a luat parte şi împăratul Mihail al III-lea. Sinodul l-a excomunicat pe
papa Nicolae I şi a condamnat aceste inovaţii.
Mai târziu, împăratul Constantin Monomahul a propus ţinerea unui Sinod la
Constantinopol, urmărind unirea cu papa din considerente militare. Acest Sinod a avut
loc în anul 1054. Papa s-a învoit să trimită trei delegaţi, în frunte cu cardinalul
Humbert, un om învăţat, dar înfumurat şi violent.
Pretenţiile delegaţilor papali, fiind inadmisibile, au fost respinse. Drept răspuns, ei au
formulat în limba latină un decret de excomunicare (anatemă) asupra Patriarhului
Mihail Cerularie şi a Bisericii de Răsărit (Ortodoxe), iar apoi au părăsit
Constantinopolul.
Sinodul a întors anatema asupra celor care au pronunţat-o, iar pe papa l-au şters din
dipticele (pomelnicele) Bisericii Ortodoxe.
Astfel s-a rupt adunarea papistaşilor de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească.
Fiind ruptă de Biserică, adunarea papistașilor nu mai are Sfinte Taine. Nu mai este
valabil nici botezul lor, nici preoția, nici împărtășania. Nici Aghiasmă nu mai pot face.
Când binecredinciosul voievod Mihai Viteazul a intrat triumfător în Alba Iulia, la 21
octombrie 1599, a voit să construiască în oraş o biserică ortodoxă. Dar preoţii, boierii
şi cetăţenii fiind papistaşi (trecuți prin viclenie de la Ortodoxie la papism), nu-i
permiteau să construiască în oraşul lor o biserică de altă lege.
Voievodul le-a zis: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţei celei drepte”. Iar ei
ziceau: „Noi suntem credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului
Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai
Viteazul le-a propus să meargă în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată, iar
arhiereul ortodox cu preoţii lui să o sfinţească; tot aşa să facă şi papistaşii. Apoi
aghiasma să fie pusă în catedrala romano-catolică, închisă în vase deosebite şi bine
pecetluite de ortodocşi şi papistaşi. Şi „a cărora va rămânea aghiasma nestricată ca şi
cum ar fi luată acum din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să
fie legea rea”. Marele voievod a precizat: „Căci dacă apa mea va rămânea nestricată,
după cum nădajduiesc în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi promiteţi mie a zidi biserica,
iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”, iar papistaşii au strigat cu glas mare :
„Bine, bine, să fie aşa”.
După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la
domnitor şi i-a zis: „cheamă latinii şi clericii lor să mergem în biserică şi
despecetluind, să deschidem uşile şi să vedem harul lui Dumnezeu.” Şi despecetluinde-
se vasul ortodocşilor, apa cea sfinţită era mai curată ca înainte, ca apa dintr-un izvor
curăţitor. Apoi s-a despecetluit şi vasul papistaşilor, şi apa lor avea un miros
respingător şi tot locaşul s-a umplut de putoare. Atunci s-au înspăimântat cei de față şi
cu mirare au strigat: „Adevărată este legea grecească (ortodoxă, n.n.) pe care o ţine
domnitorul. Să-şi zidească biserica legii sale în oraşul nostru”. Şi mulţi papistaşi au
revenit atunci la Ortodoxie.
Fiind ruptă de Biserică, adunarea papistașilor nu are statornicie dogmatică și canonică.
Conciliul Vatican II (1965) este contaminat de ideile evoluționiste ale iezuitului Pierre
Teilhard de Chardin. Dogmele papale nu sunt statornice, ci evoluează într-un sens
greșit, conformându-se modernismului. Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefectul
Congregației pentru Doctrina Credinței (fostul papă Benedict al XVI-lea), mergând pe
linia evoluționistului  Pierre Teilhard de Chardin, scria: „Imboldul dat de Teilhard de
Chardin a exercitat o influență majoră [asupra Conciliului Vatican II]. Cu o viziune
îndrăzneață, această influență a inclus mișcările istorice ale creștinismului în marele
proces cosmic al evoluției […] Sloganul lui Teilhard «creștinismul înseamnă mai mult
progres, mai multă tehnologie» a devenit un stimul în care părinții participanți la
Conciliu din țări bogate și sărace deopotrivă, au găsit o speranță concretă”.[4] Fiind
despărțiți de Hristos, papistașii reduc Creștinismul la un progres tehnologic.
Bazându-se pe teoria evoluției, adunarea papistașilor se află în plin proces de
degradare morală, acceptând fetele „paracliser”, bătăile din palme (manum percussio)
în timpul slujbei din biserică și dansul liturgic, adică legănarea ritmică a corpului
(fluctuationes rhytmicae) și transformând astfel lăcașul de cult catolic într-o sală de
spectacol.[5]
de prof. dr. Ioan Vlăducă
– va urma –
            Bibliografie
             Preotul Iconom Stavrofor Eugeniu Bărbulescu, Istoria Bisericească
Universală, Ed. Cugetarea, 1947.
             Preot Ionel Ene, Patriarhul Fotie al Constantinopolului, Ed. Episcopiei
Buzăului şi Vrancei, 2003.
             Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei. Sfântul Ierarh Petru Movilă,
Mitropolitul Kievului, al Galiţiei şi a toată Ucraina, Craiova, 1999.
             Teodor M. Popescu, La o sută de ani după schismă.
             Evsevie Popoviciu, Istoria Bisericească, volumul I, de la anul 1-1054,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1900.
1933. Pulpea, M. Dana, Istoria Bisericii Universale până la 1054, 1933.
             Dr. Sergiu Arhiepiscop de Vladimir, Cuvântări Apologetice asupra
adevărurilor fundamentale ale religiunii creştine ortodoxe, traduse de
Arhimandritul Nicodem Munteanu, Bucureşti, 1905.
             Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor
dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor,
2002.
 Michael Whelton, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor
romano-catolice, Ed. Theosis, Oradea, 2010.
             Slujba, viaţa şi acatistul Sfinţilor Ierarhi Fotie cel Mare, Grigorie
Palama şi Marcu al Efesului, Tesalonic, 2004.
[1] Michael Whelton, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor
romano-catolice, Ed. Theosis, Oradea, 2010, p. 189-190.
[2] Citat în Philip Schaff, History of the Christian Church, p. 3,
www.ccel.org/s/schaff/history/5_chI5.htm
[3] Michael Whelton, op. cit., p. 186.
[4] Joseph Ratzinger, Principles of Catholic Theology, Ignatius Press, 1987, p. 334; cf.
Michael Whelton, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor
romano-catolice, Ed. Theosis, Oradea, 2010, p. 44.
[5] Cf. Michael Whelton, op. cit., p. 50.
EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: II. Supremația și infailibilitatea
papală. Idolul Papa
 20 mai 2019
 11 11.111  5 minute de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket

Definiții
Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta.
Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân
suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu,
consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale,
conform căreia papa nu poate greși.
Forme de exprimare
 
De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:
 „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;
 „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;
 „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;
 „Papa este Dumnezeu pe pământ”;
 „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;
 „Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;
 „Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;
 „Papa e izvorul preoției”;
 „Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;
 „Papa și ca învățător privat este infailibil”.
La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică
atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e
numai om, ci și Dumnezeu”.
Ce spun papii despre ei
Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea
că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai
înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al
lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el
declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-
o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru,
declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul
Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei
fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta
trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga
clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o
păzește în unitate indestructibilă.”[3]
Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus
Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4]
Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte,
reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu
sunt Dumnezeu pe pământ.”[5]
Ce spun „teologii” papistași despre papa
Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau
„Dominus Deus noster Papa”.
Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a
mântuirii.
În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius
considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu
poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul
cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este
mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6]
Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul
doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un
Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o
privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea
Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice
concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare
Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a
fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și
reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu.
Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are
nici număr, nici măsură.”[7]
Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic
acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură
primește puterea și autoritatea ei.”[8]
Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică
papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și
este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9]
Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este
cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea,
ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10]
Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e
izvorul preoției din a cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11]
Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta
Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii
Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al
patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu
praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pămînt şi Hristos şi
vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a
închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12]
Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este
Dumnezeu pe pământ ?
Combaterea acestor erezii
            Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat,
este unul singur, iar papii sunt mulți. Hristos este Persoană Dumnezeiască, nu
omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească; dar nu are ipostas omenesc,
ci dumnezeiesc. El este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească.
Este o singură Persoană în două firi (dumnezeiască şi omenească). Iar papii sunt
persoane omenești. Nici un papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie
infailibil!
„Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al
minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false
– despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la
Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre
purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu
neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă  – pentru cel ce
mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13]
Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu
Hristos.” [14]
Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă
papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne
gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti  a născocit biserica catolică
papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile
ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii
Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi ! Şi de toate
vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi
duplicităţii lor.”[15]
de prof. dr. Ioan Vlăducă
– va urma –
Bibliografie
 Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiiu, Desvoltarea primatului
papal și influența lui asupra Creștinătăței, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei
Archidiecezane, Sibiiu, 1882.
 Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi,
Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.
 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Spiritul misionar al Vaticanului şi concepţia papistă
despre unirea Bisericilor, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.
 Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul
Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.
 Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed.
Egumeniţa.
 http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm
 http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm
[1] Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul
Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182.
[2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele
celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea
Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197
[3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896.
[4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul
Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197.
[5] Ibidem, p. 196-197.
[6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi,
Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517.
[7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra
Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95.
[8] Ibidem, p. 96.
[9] Ibidem, p. 97.
[10] Ibidem, p. 100.
[11] Ibidem, p. 101.
[12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi,
Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516.
[13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed.
Egumeniţa, p. 53.
[14] Ibidem, p. 102.
[15] Ibidem, p. 70.

EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: III. „Cruciadele” – crimele papalității

ascunse cu viclenie sub semnul crucii
 21 mai 2019
 5 9.014  6 minute de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket
Cauzele „cruciadelor”
„Cruciadele sunt un fenomen complex și adesea greșit înțeles, deoarece sunt privite
numai din punctul de vedere al Occidentului și doar ca fenomen de natură religioasă.
În realitate, rolul cel mai important în desfășurarea cruciadelor l-au jucat interesele
politice și economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor
sfinte. Papii înșiși, care doreau să lichideze schisma din 1054 și să readucă Orientul
sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv
religios.”[1]
Papa Gregorius VII, supremația papală și ideea de „cruciadă”
 
Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistașilor (numită acum „Biserica
Catolică”) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La
scurtă vreme după schismă, rătăcirea adunării papistașilor a început sa se vadă clar,
exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci și prin intrigi și crime
odioase. Teoreticianul „cruciadelor” este papa Gregorius al VII-lea (1020-1085, papă
între anii 1073-1085), considerat sfânt de către papistași ; el se gândea la organizarea
unui imperiu „teocratic”, de fapt papocratic (condus de papa), în care includea și
Locurile Sfinte ca „patrimoniu al Sfântului Petru”, după conceptia expusă în „Dictatus
Papae”. Această lucrare expune, prin 27 de teze, doctrina puterii absolute a papei.
[2] Conform acestei doctrine „Singur Papa are putere să pună și iarăși să repună pe
Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi ; el singur se poate folosi de
insigniile imperiale ; singur pe Papa au să-l onoreze toți Principii, sărutându-i
picioarele. Papei îi este permis să depună pe împărați. Nici un sinod neconchiemat de
Papa nu se poate numi ecumenic. Nici un capitol, nici o carte nu e canonică fără
autorisațiunea Papei. El singur poate respinge opiniunea tuturor, pe a sa
nimenea.”[3] Pentru meritele sale în interesul papalității, papa Gregorius VII a fost
beatificat de către papa Gregorius XIII în anul 1584 și sanctificat de către papa
Benedict XIII în 1728.
Papa Urban II și prima „cruciadă” (1096-1099). Începutul colonialismului
european
Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban II (1042-1099, papă între anii 1088-
1099).[4]  Declarând oficial că voiește să apere și să extindă Creștinătatea, el pune în
mișcare o armată de 80000 de soldați, însă nu pentru a ajuta Răsăritul amenințat de
musulmani, ci pentru a-l cuceri.[5] Oamenii simpli, însuflețiți de expediția eliberării
vor primi numele de „Militia Christi” sau „Milites Sancti Petri”. Mergând să
săvârșească fapte „pentru Dumnezeu”, ei își vor pune cruci pe arme ; datorită acestui
fapt, se vor numi „cruciați” ; acțiunile lor vor fi numite „cruciade”. Pentru a da o
motivație soldaților, papa le-a acordat o „indulgență plenară” prin care considera că le
iartă toate păcatele trecute, prezente și viitoare. În plus, proprietățile soldaților au fost
considerate „sacre”. Înșelați de aceste promisiuni, soldații au comis apoi, fără mustrări
de conștiință, orice fărădelege.
„Cruciații” au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiți de împăratul bizantin
Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât
soldați pentru a-l ajuta să apere Creștinătatea împotriva atacurilor păgânești ; el nu
accepta ideea de „cruciadă” și nu putea să dorească succes unei acțiuni militare care ar
fi dus la supunerea Răsăritului față de Apus. În 1098, Boemund, principele de Tarent a
cucerit Antiohia. În anul următor, Gottfried de Buillon se proclamă rege în Ierusalim ;
Tancred în Capernaum, Raymundus în Laodiceea, Balduin în Edesa și Boemund în
Antiohia, sunt vasalii noului rege al Ierusalimului. În locul patriarhului ortodox, latinii
au pus un patriarh papistaș, fapt care dovedește că ei nu doreau eliberarea
Ierusalimului, ci aducerea lui sub autoritatea papei. „Lucrul cel mai grabnic al acestor
cuceritori este să închine papei țările cucerite, punând în Ierusalim și Antiohia patriarhi
latini, cu alungarea celor ortodocși”.[6] Stabilirea „cruciaților” în Palestina, după
ocuparea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerată a fi începutul colonialismului
european.
Papa Eugen al III-lea și a doua „cruciadă” (1147-1148)
În 1146 turcii au cucerit Edesa. Acesta a fost pretextul organizării celei de a doua
„cruciade” de către papa Eugen III, cunoscut în istorie ca unul care și-a cumpărat cu
bani scaunul papal. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea și o oaste
germană, în frunte cu împăratul Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor
„cruciați”, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol. De acolo, au trecut în Asia
Mică, unde au fost risipiți de turci.
Papa Clement III și a treia „cruciadă” (1189-1192)
Sultanul Egiptului, Saladin, în anul 1187, după 88 de ani de stăpânire latină, a cucerit
Ierusalimul.
Papa Clement III a lansat o nouă chemare la „cruciadă”. La chemarea lui au răspuns
regii Angliei și Franței – Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August – și împăratul
Germaniei, Frederic I Barbarossa. Această „cruciadă” s-a soldat cu un eșec. Armata lui
Barbarossa, venită pe uscat, a fost învinsă în Asia Mică și împăratul a pierit înecat.
Filip August și Richard, veniți pe mare, n-au izbutit să recucerească Ierusalimul și s-au
întors acasă. Sultanul a ieșit învingător din această înfruntare. „Cruciada” a stârnit tot
atâtea temeri împăratului bizantin Isaac Anghelos, cât prima cruciadă împăratului
Alexie și a doua împăratului Manuel Comnenul.
Papa Inocențiu III și a patra „cruciadă” (1202-1204)
„Cruciada” a patra a fost predicată de papa Inocențiu III (1198-1216), cu scopul
aparent al eliberării Ierusalimului. Acest papă a fost cel mai mare teoretician al
„cruciadei”, cel care a alcătuit o doctrină coerentă (în sensul ereziilor papale): din acest
moment textele au fixat cu exactitate condițiile obținerii indulgențelor, ierarhizate la
sfârșitul secolului al XII-lea în funcție de serviciile aduse „cruciadei”. Conducătorii
veritabili ai acestei „cruciade” au fost: papa Inocențiu III, partizan al „unirii
Bisericilor” sub conducerea Romei și Enrico Dandolo, exponent al ambițiilor
economice ale Veneției. „Cruciada” avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea
Palestina. În urma unui act de trădare din interiorul Imperiului Bizantin, prin care se
promitea supunerea Bisericii grecesti autoritatii scaunului papal, flota venețiană își
modifică traseul și în loc să se îndrepte spre Egipt, merge către Bizanț, unde ajunge în
1204. Cu viclenia caracteristică papalității medievale, papa „ia masca omului de
omenie, dezaprobând public, aceea ce plănuise în secret.” Astfel, „Constantinopolul se
asediază în contra espresei declarațiuni a papei, dar cu deplinul lui consimțământ.”[7]
„Cruciații” iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de
trei zile și trei nopți au loc atrocități nemaivăzute, care le întrec și pe cele comise de
păgâni.  Să ascultăm ce zice martorul ocular Nicetas : „Icoanele s-au călcat în
picioare ; relicviilele (Sfintele Moaște, n.n.) s-au aruncat în locurile cele necurate ;
Sfânta Cuminecătură s-a vărsat pe pământ ; sfintele vase s-au furat, zdrobit sau folosit
spre scopuri profane ; caii și catârii s-au băgat în altariu. O femeie depravată, o curvă
publică s-a așezat pe tronul patriarhal, a cântat versuri obscene, jucând înaintea
altariului. N-au fost cruțate nici doamne venerabile, nici fecioare, nici călugărițe. Furia
devastărei domnea pe la Locurile Sfinte.”[8] În locul Imperiului Bizantin, „cruciații”
au creat imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), punând rege pe Balduin de
Flandra (1204-1205). Dându-și intențiile pe față, papa îi scrie lui Balduin :
„Mulțumesc lui Dumnezeu că a umilit pe cei mândri (așa îi consideră pe ortodocși,
n.n.) și a dat mila sa celor smeriți (așa îi numește pe papistașii criminali, n.n.), că te-a
învrednicit a săvârși prin tine lucruri minunate (crime și profanări, n.n.), spre mărirea
numelui Său și spre binele Creștinătății. […]  Te provocăm dară, ca să aduci la
ascultare de scaunul apostolesc (papal, n.n.) pe întreagă biserica grecească și împărăția
de Constantinopol”.[9] Se arată aici cu claritate doctrina dublei supremații (bisericești
și lumești). Papa dorea să fie conducător al întregii Biserici și împărat al împăraților.
„Cruciadele” și întărirea imperiului otoman
Cucerirea și jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 și crearea unui imperiu
latin între 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slăbirea gravă a Imperiului
Bizantin. Această slăbire a favorizat cucerirea lui de către turci la 29 mai 1453. În plus,
atacurile cruciaților au determinat unirea conducătorilor musulmani care până atunci
erau dezbinați. „Dacă nu era papa cu cruciații săi, și îndeosebi dacă Curia papală nu
purta politica de a cuceri Orientul, turcii nicicând n-ajungeau aceea ce au ajuns : să
cucerească Constantinopolul și apoi să devină spaima Europei încurcate prin intrigile
papilor.”[10]
Bibliografie
 Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiiu, Desvoltarea primatului
papal și influența lui asupra Creștinătăței, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei
Archidiecezane, Sibiiu, 1882.
 Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi,
Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.
 Euseviu Popovici, Istoria Bisericească Universală și Statistica Bisericească,
Tipografia Cărților Bisericești, Filiala din Mânăstirea Cernica, 1926.
 Sfânta Mănăstire Paraklitu, Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și
dumnezeu. Papismul ieri și azi, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2010.
 http://www.calificativ.ro/CRUCIADELE-a8136.html
 http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/t206770.html
 http://info-valahia.blogspot.com/2009/07primele-cruciade.html
 http://www.istoria.md/articol/280/Biserica_Ortodox%C4%83,_Peioada_bizantin
%C4%83_t%C3%AErzie,_cronologie
 http://www.katholieknederland.nl/abc/detail_objectID575633_FLetterA.html
 http://www. katholieknederland.nl/abc/detail_objectID413084_FletterT.html
 http://www. katholieknederland.nl/abc/detail_objectID592694.html
 http://www.maltez.ro
 http://www.maltez.ro/index-ro.php?id=70
 http://www.newadvent.org/cathen/02662a.htm
 http://www.newadvent.org/cathen/15210a.htm
 http://www.papalencyclicals.net/Bon08/B8unam.htm
[1] http://info-valahia.blogspot.com/2009/07/primele-cruciade.html
[2]http://www.katholieknederland.nl/abc/detail_objectID592694.html
[3] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra
Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 80.
[4]http://www.newadvent.org/cathen/15210a.htm
[5] Cf. Simeon Popescu, op. cit., p. 122.
[6] Ibidem, p. 123.
[7] Simeon Popescu, op. cit., p. 128.
[8] Simeon Popescu, op. cit., p. 129.
[9] Simeon Popescu, op. cit, p. 130.
[10] Simeon Popescu, op. cit., p. 131.
EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: IV. Inchiziția. Crimele papalității
săvârșite în numele credinței
 22 mai 2019
 5 31.062  1 minut de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket

După cruciade, „a doua pagină neagră a papismului a scris-o Inchiziția, care acoperă
unul dintre capitolele cele mai îngrozitoare ale istoriei universale. Ea a dus mii de
oameni la chinuri și la foc. A adus groază și teroare peste state întregi. A identificat
creștinismul în conștiințele popoarelor cu neomenia și lipsa de libertate.”[1]
Inchiziția a fost întemeiată în anul 1233 de papa Gregorius IX pentru persecutarea și
neutralizarea organizată a tuturor celor ce se îndoiau de autoritatea papală.
Cei care se opuneau doctrinei papale erau arestați, aruncați în temniță, torturați și arși
pe rug. Cea mai cumplită inchiziție a fost cea din Spania. Ea a fost pusă la cale de
regele Ferdinand și regina Isabela de Castilia, la îndemnul papei Sixtus IV și a activat
între anii 1478-1834. Muzeul Inchiziției, deschis în 1968 în orașul Lima, este o
mărturie a crimelor papalității.
 
Instrumentele şi metodele de tortură cuprindeau: roata de tortură, scaunul de tortură cu
peste o mie de piroane (folosit până în anul 1800), sarcofagul de Nűrnberg (în care
victima era închisă iar piroanele îi pătrundeau corpul, ocolind organele vitale ca să nu
moară prea repede), furca pentru gât, ștrangula (folosită în Spania ca instrument oficial
de pedeapsă), masca metalică cu urechi de măgar (care astupa gura şi nasul victimei
pentru a o asfixia), ghearele de fier, cleștele pentru smulgerea unghiilor, șobolanul viu
introdus în stomacul victimei.
„Oricât ar părea de straniu, Biserica Romano-Catolică nu a renunțat formal la
Inchiziție decât în 1908, prin reorganizarea eclesiastică produsă sub papa Pius al X-
lea.”[2]
de prof. dr. Ioan Vlăducă
– va urma –
Bibliografie
 Sfânta Mănăstire Paraklitu, Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și
dumnezeu, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2010.
 http://www.youtube.com/watch?v=PShFpcyaSnw&feature=related
 (The Spanish Inquisition Museum)
 http://www.youtube.com/watch?v=uVBrOxcWt0c& feature=related
 (The Spanish Inquisition)
 http://www.youtube.com/watch?v=fhVjtSnDp5U
 (Torture instruments of the catholic inquisition – Part 1)
 http://www.youtube.com/watch?v=jYtNKza9HGc&feature=related
 (Medieval Torture Devices)
  http://www.torturamuseum.com/instruments.ht

EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII:

V. Epoca pornocrației. Papi conduși de
curtezane
 23 mai 2019

 9 6.700  1 minut de citit

FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdnoklassnikiP
ocket
            Perioada 904-964 este cunoscută în istoria papalității drept „epoca
pornocrației” (de la termenii elini: porni = prostituată, kratos = putere,
dominație). Este epoca în care papii erau numiți, conduși și înlăturați de către
curtezanele papale.
De Maistre, scriitor papistaş, recunoaşte următoarele: „Când curtezanele
preaputernice, monştri de desfrânare şi de nelegiuire, puseră mâna pe putere
profitând de dezordinile publice, ele dispuneau de tot în Roma şi aduceau pe
Scaunul Sfântului Petru, prin mijloacele cele mai vinovate, ori pe fiii, ori pe
amanţii lor.“[1]
În prima jumătate a acestui secol domneau la Roma câteva curtezane dintr-o
familie de nobili: Teodora (soția senatorului Teofilact), cu fiicele ei, Marozia și
Teodora cea Tânără.

În anul 904 Marozia a reușit să ridice pe scaunul papal pe favoritul și amantul

ei, Sergiu III (904-911).

În 914 Teodora cea Tânără a făcut papă pe favoritul ei, arhiepiscopul papistaș
de Ravena, Ioan X (914-928). Însă Marozia a reușit aruncarea acestuia în
temniță, pentru a ridica în scaunul papal pe Ioan XI, fiul ei și al papei Sergiu III.
Ea avea și un fiu legitim, pe Alberic; acesta a uzurpat dominațiunea în Roma și
până la moarte (954) a tiranizat pe fratele său vitreg și pe papii următori.

În anul 955 a urcat în scaunul papal, fiul său, Octavian, deci nepot al Maroziei,
un băiat de 18 ani care a luat numele de papa Ioan XII. În anul 964 acesta a
fost găsit mort în patul unei femei cu bărbat. Astfel s-a încheiat epoca
pornocrației, epocă în care, cei care se considerau dumnezei erau înscăunați și
înlăturați de curtezane.

de prof. dr. Ioan Vlăducă

– va urma –
Bibliografie
 Vladimir Guettée, Papalitatea eretică, Ed Scara, 2010.
 Euseviu Popovici, Istoria Bisericească Universală și Statistica Bisericească,
Cartea întâia, ediția a II-a, tipografia Cărților Bisericești, Mănăstirea Cernica,
1926.
[1] Cf. Vladimir Guettée, Papalitatea eretică, Ed Scara, 2010
EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: VI. Prigonirea ortodocșilor din
Transilvania de către papi în secolele XI-XVI
 24 mai 2019
 7 48.367  3 minute de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket
„După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regatul ungar, a început o largă
acţiune de organizare a Bisericii Catolice de aici şi – paralel cu ea – o acţiune de
prigonire a Bisericii Ortodoxe româneşti, acţiune patronată de papi şi de regii
Ungariei. Încă din primele decenii ale secolului al XI-lea, s-au înfiinţat două episcopii
latine, puse sub jurisdicţia Arhipiscopiei de Calocea, una la Biharea, mutată în 1092 la
Oradea, alta la Tasnad, mutată în curând la Cluj, iar în 1092, la Alba Iulia, unde a
rămas până azi. Odată cu acestea, s-au înfiinţat şi câteva mănăstiri catolice (Siniob,
Igris, Cirta, Cluj s.a.)
În acelaşi timp, regii Ungariei, de cele mai multe ori instigaţi de papi, au luat felurite
măsuri de asuprire a Bisericii Ortodoxe. De pildă, în 1232, papa Grigore IX (1227-
1241) a trimis ca «legat apostolic», în Ungaria, pe episcopul Iacob Prenestin, ca să
îndemne pe rege să convertească sau să nimicească pe «schismaticii» (așa numeau ei
pe ortodocși, n.n.) din regatul său. La 23 februarie 1234, el a obţinut de la principele de
coroană Bela (viitorul rege Bela IV) un jurământ, prin care se obligă să nimicească pe
«toţi ereticii» şi «falşii creştini» (așa numeau ei pe ortodocși, n.n.) din ţara sa şi să-i
aducă sub ascultarea bisericii romane. Către sfârşitul anului 1234, acelaşi papă
informează pe principele de coroană Bela de existenţa acelor «pseudoepiscopi
schismatici» (așa numeau ei pe adevărații episcopi ortodocși, n.n.), care atrăgeau chiar
şi pe unii dintre credincioşii catolici aşezaţi pe teritoriul Episcopiei cumanilor.
Un sinod al prelaţilor catolici întrunit la Buda în 1279, în cap. 120 al decretelor sale,
intitulat «Despre preoţii schismatici» (De sacerdotibus schiamaticis), spune că acestora
«nu le este îngăduit să-şi ţină cult dumnezeiesc, să-şi zidească capele sau alte case
sfinte, iar credincioşilor nu le este îngăduit să intre în astfel de capele; la nevoie să se
aplice forţa împotriva acestor preoţi.»
 
Deosebit de activ în prigonirea Ortodoxiei s-a arătat cardinalul Gentili, «legat
apostolic» în Ungaria şi Cumania, în primul deceniu al secolului al XIV-lea. Papa Ioan
XXII (1316-1334) a adesat mai multe scrisori regelui Carol Robert de Anjou (1310-
1342) sau unor cârmuitori politici şi bisericeşti din Ungaria şi Transilvania, cu felurite
îndrumări privitoare la lupta lor antiortodoxă. În acelaşi timp a sprijinit activitatea
prozelitistă a celor două ordine călugăreşti (ale papistașilor, n.n.) care lucrau în
Transilvania: predicatorii (dominicanii) şi minoriţii (franciscanii). Dar tot el
recomanda episcopilor catolici din Ungaria să trateze cu blândeţe pe cei convertiţi la
catolicism şi să nu pretindă dijme pentru ca să nu-i  piardă.
Regele Ludovic cel Mare (1342-1382) a inaugurat o politică religioasă şi mai dură faţă
de români, începând cu anul 1366. Printr-un prim act (28 iunie 1366) refuza să mai
recunoască cnejilor români calitatea de nobili, dacă nu erau confirmaţi prin acte regale;
în schimb cei confirmaţi erau îndatoraţi să participe la acţiunile militare ale regelui, dar
şi să «extermine» pe «valahi». Printr-un alt act (fără dată precisă) regele condiţiona
dreptul de stăpânire asupra pământului şi recunoaşterea calităţii de nobil de
apartenenţa la confesinea catolică. În sfârşit, prin al treilea act (10 iulie 1366), regele
ordona nobililor şi altor proprietari de pământ, cetăţilor şi oraşelor din comitatele
Cuvin şi Caras (se pare ca un ordin asemănător s-a dat şi către alte comitate) să
aresteze pe «preoţii slavi sau schismatici» (aşa numeau ei pe preoții ortodocşi, n.n.),
care urmau să fie duşi în faţa comitelui Benedict Himfy, în aşteptarea unor noi
dispoziţii regale cu privire la ei.
Reiese că prin aceste trei decrete regale, confesiunea ortodoxă era scoasă în afara legii,
iar românii înlăturaţi din viata politică a ţării; totodată era recunoscută o singură
confesiune, catolicismul.
Dispoziţiile menţionate mai sus au fost reluate de regele Sigismund de Luxemburg
(1387-1437), care la 5 decembrie 1428, în urma străduinţelor călugărilor franciscani, a
luat măsuri împortiva locuitorilor ortodocşi din districtele Caransebes, Mehadia şi
Hațeg. El preciza că nimeni în acele ţinuturi nu putea deţine vreo proprietate, nici un
drept de nobil, nici un drept de cneaz, decât «dacă va fi cu adevărat catolic şi va urma
acea credinţă pe care o crede şi o mărturiseste biserica romană». De asemenea se
prevedea pedeapsa confiscării moşiilor nobililor şi cnejilor care ar îndrăzni să
adăpostească preoţi ortodocşi în districtele amintite. Se interzice apoi nobililor,
cnejilor şi chiar ţăranilor de aici să-şi boteze copiii prin preoţii ortodocşi.”[1]
de pr. dr. Ioan Vlăducă
– va urma –
Bibliografie
 Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.
[1] Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 286-289.
EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: VII. Uniația. Hibridul greco-catolic
bazat pe viclenia iezuiților
 25 mai 2019
 5 4.779  5 minute de citit
FacebookTwitterGoogle+LinkedInStumbleUponTumblrPinterestRedditVKontakteOdn
oklassnikiPocket
scena din prigoana ortodocșilor din Ardeal, Mănăstirea „Sfânta Treime” de la Bichigiu
Pe la anii 1690, catolicismul din Transilvania se afla într-o stare critică. Saşii din
Transilvania, din papistași, cum au fost mai înainte, s-au făcut luterani încă din secolul
al XVI-lea, iar ungurii şi o mare parte din nobilimea catolică românească au devenit
reformaţi şi unitarieni.
Însă de la anul 1696 lucrurile au început a se schimba. În anul 1696 Transilvania
ajunge sub domnie austriacă. Guvernul din Viena, văzând starea catolicismului din
Transilvania, s-a decis să înmulţescă numărul acestor catolici prin câştigare de suflete.
În astfel de împrejurări cu totul nefavorabile catolicismului din Transilvania, guvernul
din Viena a plănuit să mijlocească o alianţă bisericescă între papistași şi români, care
cu numărul lor copleşeau pe toate celelalte naţionalităţi din Transilvania. Şi apoi în
modul acesta să asigure nu numai puterea, dar şi supremaţia religiei romano-catolice în
Transilvania, iar prin religie, domnia politică  austriacă.
Astfel, la impulsul guvernului din Viena, s-au început numaidecât tratativele pentru
unirea românilor cu falsa biserică a Romei.
Primele tratative de unire au început sub mitropolitul Teofil. Însă negocierile acestea
n-au avut nici unu rezultat. Mitropolitul Teofil muri în anul 1697, iar împăratul
Leopold I nu primi unirea făcută de el, ci în anul următor propuse de nou unirea
românilor.
 
Rezoluţia aceasta a împăratului, prin care se pune din nou înaintea românilor
chestiunea unirii, poartă data de 14 Aprilie 1698, iar textul ei este următorul:
„Care preot român va face mărturisirea credinţei: că rămâne a se ţine şi mai departe de
legea grecească (ortodoxă, n. n), însă face o legătură cu catolicii recunoscând pe
pontificele din Roma ca pe cel mai înalt patriarh, acela se va bucura de privilegiile
preoţilor catolici.”
Prin această rezoluţie, după cum se vede aşadar, împăratul Leopold nu cerea explicit
de la români să se unească în credinţa papistăşească cu falsa biserică a Romei. Tot ce
se cerea era numai ca românii să recunoască în general pe papa în calitate de prim
patriarh (Summus Pontifex) al Bisericii creştine. Evident, aceasta este tot o erezie
papistăşească. Papa fiind eretic nebotezat, nu poate fi nici patriarh, nici preot, nici
creștin.
În urma promisiunilor foarte mari, mitropolitul Atanasie a convocat în luna octombrie
1698 un sobor mare la Alba-Iulia, compus din toţi protopopii, din toţi preoţii şi din
deputaţii mirenilor.
Acesta a fost cel mai mare sinod bisericesc din toate câte se ţinură în chestiunea unirii
cu papistașii.
În acest sinod, după multe dezbateri serioase, cum cerea gravitatea împrejurărilor şi
după tot felul de promisiuni mari pentru naţiunea română, pe care le făceau iezuiţii
Baranyi şi Hevenesi, împuterniciţii cardinalului Collonits, sinodul de la 1698 primi
unirea cu papistașii, în forma propusă de împărat prin rezoluţia sa de la 14 Aprile
1698.
Românii, în manifestul lor de unire dela 1698, au făcut numai nişte declaraţii generale
şi într-un mod foarte vag, că se unesc cu biserica Romei, fără să spună anume în ce fel
de chestiuni se unesc, iar pe de altă parte au adăugat numaidecât motivul principal al
unirii: ,,ca se trăescă cu aceleaşi privilegii cu care trăesci mădulările şi popii acestei
sfinte beserici catolice”. Deși nu au acceptat explicit ereziile papistășești, semnatarii
documentului au căzut în erezie, acceptând adunarea eretică a papistașilor drept
„Sfântă Biserică Catolică”. Mai grav este faptul că au făcut acest compromis pentru a
dobândi privilegiile lumești de care se bucurau popii papistași.
Unirea românilor cu papistașii, aşa cum s-a făcut în anul 1698, nu a plăcut deloc
misionarilor papistaşi din Transilvania şi Ungaria, precum nu le place nici astăzi. Nu
plăcu nici congregaţiei de propagandă din Roma.
Intenţiile adunării romano-catolice erau cu totul altele, şi anume, ca cei care se unesc
cu Roma, se devină papistaşi întru toate.
Iată ce scria pe timpul acela congregaţia de propagandă misiunilor romano-catolice
trimise în părţile Răsăritului:
„Unire adevărată cu biserica catolică nu este, şi nici nu poate se fie cineva membru al
ei, dacă nu primeşte întreagă credinţa catolică, dacă nu crede cu tărie în religia
catolică, şi dacă nu arată dependenţa datorită faţă de Pontificele roman”.
Stând astfel lucrurile, misionarii iezuiţi, care se aflau sub ordinele cardinalului
Collonits, au făcut o traducere falsă în limba latină a manifestului de unire din 1698.
Au intercalat pasaje întregi, că românii primesc şi mărturisesc întreagă credinţa
romano-catolică. În plus, lăsară afară condiţiunile unirii, prin care Mitropolia română
de Alba-Iulia declară că-şi păstrează toate obiceiurile bisericeşti, toată independenţa şi
toată legea sa.
În raportul oficial al iezuitului Gabriel Kapi, conducătorul Misiunii de propagandă
catolică în Dacia, adresat în ziua de 14 martie 1701 cardinalului Collonits, găsim scris:
„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea Unirii în principiu,
fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil ca să înlăturăm toate obiceiurile cele
rele ale românilor […] Va fi apoi dorinţa noastră pe viitor să schimbăm încetul cu
încetul multe din obiceiurile lor şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma
cultului divin, spunându-le că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi din
neştiinţa preoţilor din ţările acestea.”
În concluzie: „Multe au fost mijloacele prin cari au căutat să ne nimicească opresorii
noştri de până ieri. Dar nici unul n-a egalat actul de rafinată măiestrie vaticano-
austriacă dela 1700 care se ştia că va iniţia un proces de mereu crescândă desbinare
spirituală în sânul poporului român, o sfărâmare a unităţii lui mai întâi numai
exterioară, iar cu timpul tot mai adânc fiinţială.”[1]
Vestea unirii unor români din Ardeal cu adunarea papistaşilor, precum şi statornicia
braşovenilor în credinţa ortodoxă strămoşească, îl determină pe voievodul martir
Constantin Brâncoveanu să le adreseze acestora la 5 iulie 1701 o scrisoare prin care le
făgăduieşte ajutor prin scris şi faptă. Voievodul intervine la împăratul Leopold să nu
forţeze pe românii ortodocşi la unire. În urma acestei intervenţii, Leopold garantează
românilor ortodocşi libertatea religioasă. Neoficial însă, împăratul Leopold dă
dispoziţii generalului Rabutin să facă sforţări de a-i trece pe românii ardeleni la
biserica unită.
de pr.dr. Ioan VLĂDUCĂ
– va urma –
https://ortodoxinfo.ro/2019/05/25/ereziile-si-crimele-papalitatii-vii-uniatia-hibridul-
greco-catolic-bazat-pe-viclenia-iezuitilor/