Epistola despre „Confesiunea Tiatira“

(cunoscută ca A 3-a Epistolă îndurerată)

de Mitropolitul Filaret

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Un apel către Întâistătătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, şi Preasfinţiile lor Ierarhii
Ortodocşi

Învăţându-ne să păstrăm întru totul neclintită Credinţa Ortodoxă care ne-a fost încredinţată, Sfântul
Apostol Pavel a scris Galatenilor: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema“ (Galateni 1, 8). Pe ucenicul său
Timotei l-a povăţuit să rămână în cele în care a fost învăţat de către el şi în cele care i-au fost
încredinţate, ştiind de către cine a fost învăţat (2 Timotei 3, 14). Acesta este un principiu pe care
fiecare Ierarh al Bisericii Ortodoxe trebuie să-l urmeze, şi pe care îl făgăduieşte prin jurământul pe
care l-a depus la hirotonire. Apostolul scrie că un Ierarh trebuie să fie acela care se ţine „de
cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă
şi să mustre pe cei potrivnici“ (Tit 1, 9).
În epoca actuală de tulburare, dezordine a minţilor şi corupere universală, se cere îndeosebi de la
noi să mărturisim adevărata învăţătură a Bisericii, indiferent ce anume ar fi persoana celor care ne
ascultă, şi în pofida necredinţei care ne înconjoară. Dacă de dragul adaptării la rătăcirile acestei
epoci vom tăcea cu privire la adevăr sau vom da o învăţătură nesănătoasă în numele
dorinţei de a fi pe placul acestei lumi, atunci în realitate vom da celor ce caută adevărul
piatră în loc de pâine. Cu cât mai înaltă este poziţia celui care acţionează astfel, cu atât mai
mare este necuviinţa făcută de el, şi cu atât mai grave pot fi urmările.
Din acest motiv, o mare durere a fost stârnită în noi de citirea aşa-numitei „Confesiuni Tiatira“, care
a fost publicată recent în Europa cu binecuvântarea şi aprobarea speciale ale Sfântului Sinod şi
ale Patriarhului Bisericii Constantinopolului.
Ştim că autorul acestei cărţi, Preasfinţia Sa Mitropolitul Atenagoras al Tiatirei (n.n. este vorba aici
de Atenagoras Kokkinakis, a nu se confunda cu Patriarhul Atenagoras I) s-a arătat anterior a fi
apărător al adevărului Ortodox, aşadar nici câtuşi de puţin nu am fi aşteptat de la el o asemenea
confesiune care este mult îndepărtată de Ortodoxie. Însă, dacă aceasta ar fi fost numai o
exprimare personală a sa, noi nu am fi scris despre ea. Am fost mai degrabă provocaţi s-o facem
pentru că pe lucrarea lui este pusă pecetea aprobării întregii Biserici a Constantinopolului, în
persoana Patriarhului Dimitrie şi a Sinodului Său. Într-un Protocol Patriarhal special adresat
Mitropolitului Atenagoras, este declarat că lucrarea lui a fost analizată de către un Comitet Sinodal
special. După aprobarea ei de către acest Comitet, Patriarhul, în conformitate cu decizia Sinodului,
a dat binecuvântarea pentru publicarea acestei „excelente lucrări“, după cum scrie el. Prin urmare,
responsabilitatea pentru această lucrare este transferată acum de la Mitropolitul Atenagoras către
întreaga ierarhie de la Constantinopol.
Precedentele noastre „Epistole Îndurerate“ deja au exprimat mâhnirea ce pune stăpânire pe noi
când, dinspre tronul Sfinţilor Proclu, Ioan Gură de Aur, Tarasie, Fotie şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi
auzim o învăţătură pe care fără îndoială ei ar fi condamnat-o şi ar fi dat-o anatema.
Este dureros să scriem asta. Cât am fi dorit să auzim din partea tronului Bisericii
Constantinopolului, care a dat naştere Bisericii noastre Ruse, un mesaj al dreptăţii Bisericii şi al
mărturisirii adevărului în duhul marilor ei ierarhi! Cu câtă bucurie am fi primit un asemenea mesaj şi
l-am fi transmis spre învăţătură turmei noastre evlavioase! Dar dimpotrivă, o mare durere este
stârnită în noi de trebuinţa de a ne avertiza turma că dinspre acest odată mare izvor al credinţei
Ortodoxe se transmite acum un mesaj de falsificare care provoacă ruşine.
Dacă ne întoarcem la „Confesiunea Tiatira“ în sine, vai nouă!, există atât de multe contradicţii
interne şi cugetări ne-Ortodoxe acolo, încât pentru a le enumera ar trebui să scriem o carte
întreagă. Socotim că nu e nevoie să facem asta. Este suficient pentru noi să subliniem lucrul de
căpetenie, cel pe care este construită şi din care purcede întreaga gândire ne-Ortodoxă care este
conţinută în această confesiune.
Într-un loc, (p. 60), Mitropolitul Atenagoras scrie pe bună dreptate că Creştinii Ortodocşi cred că
Biserica lor este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi transmite
deplinătatea adevărului Sobornicesc. De asemenea el recunoaşte faptul că celelalte confesiuni nu
au păstrat această deplinătate. Dar mai târziu el chipurile uită că, dacă vreo învăţătură se abate în
orice privinţă de la adevăr, prin însuşi acest fapt ea este falsă. Prin chiar apartenenţa la o
comunitate religioasă care mărturiseşte o astfel de învăţătură, oamenii sunt deja despărţiţi de
Biserica cea Una Adevărată. Mitropolitul Atenagoras e gata să recunoască aceasta cu privire la
ereticii din vechime, cum ar fi Arienii, dar când vorbeşte despre contemporanii săi, el nu doreşte să
ia în considerare erezia lor. Şi privitor la ei, ne îndeamnă să ne ghidăm nu după tradiţia şi
canoanele strămoşeşti, ci după „noua înţelegere care prevalează azi între Creştini“ (p. 12) şi după
„semnele vremii noastre“ (p. 11).
Este oare aceasta în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi? Să ne amintim că Primul Canon al
celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic ne dă un criteriu complet diferit pentru îndrumarea cugetării şi
vieţii noastre bisericeşti. „Celor care au dobândit demnitatea preoţească“, este legiferat acolo,
„rânduielile canonice le sunt mărturii şi îndreptări“. Şi mai departe: „cu bucurie primim în inimile
noastre Sfintele canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt
aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor Apostoli, ale celor Şase Sfinte
Sinoade Ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli, şi
ale Sfinţilor noştri Părinţi. Căci ei toţi, fiind luminaţi de către unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de
folos.“
Sfidând acest principiu, în „Confesiunea Tiatira“ tot timpul se insistă pe „noua înţelegere“.
„Creştinii“, se spune acolo, „acum vizitează biserici şi se roagă cu alţi creştini de diverse tradiţii, cu
care în trecut li se interzicea să aibă legătură, fiindcă aceia erau numiţi eretici“ (p. 12).
Dar cine anume a interzis înainte aceste rugăciuni? Oare nu Sfânta Scriptură, nu Sfinţii Părinţi, nu
Sinoadele Ecumenice? Şi este oare cu adevărat vorba de unii care erau doar numiţi eretici şi nu
erau aşa în realitate? Primul Canon al Sfântului Vasile cel Mare dă o definire clară a numirii
ereticilor: „Ei (adică Sfinţii Părinţi) au numit eretici pe cei ce cu totul s-au lepădat şi s-au înstrăinat
chiar de la credinţă“. Oare aceasta nu se referă cu adevărat la acele confesiuni vestice care au
părăsit Biserica Ortodoxă?
Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare,
depărtează-te“ (Tit 3, 10), pe când „Confesiunea Tiatira“ ne îndeamnă la o împreună-
apropiere religioasă şi comuniune în rugăciune cu ei.
Al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli legiferează: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă
numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească“. Al 64-leaCanon al Sfinţilor Apostoli şi al
33-lea Canon al Sinodului din Laodiceea vorbesc despre acelaşi lucru. Al 32-lea Canon al celui din
urmă interzice primirea unei binecuvântări de la eretici. „Confesiunea Tiatira“, dimpotrivă,
îndeamnă la împreună-rugăciunea cu ei şi merge până într-acolo încât chiar îngăduie Creştinilor
Ortodocşi atât să primească împărtăşania de la ei cât şi să le-o dea.
Chiar Mitropolitul Atenagoras informează că în Credinţa Anglicană o mare parte a episcopilor şi
credincioşilor nu recunoaşte nici harul ierarhiei, nici sfinţenia Sinoadelor Ecumenice, nici
prefacerea darurilor la Liturghie, nici alte Taine, nici venerarea sfintelor moaşte. Însuşi autorul
„Confesiunii“ indică acele articole ale „Credinţei Anglicane“ în care este exprimat acest lucru. Şi
totuşi, desconsiderând toate acestea, el îngăduie Creştinilor Ortodocşi să primească împărtăşania
de la Anglicani şi Catolici, şi consideră posibil să li se dea acestora împărtăşania în Biserica
Ortodoxă.
Pe ce se bazează o astfel de practică? Pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi? Pe canoane? Nu. Singura
bază pentru aceasta este faptul că o asemenea fărădelege deja a fost făcută şi că există o
„prietenie“ care a fost manifestată de către Anglicani pentru Ortodocşi.
Însă, indiferent ce poziţie ar ocupa cineva care îngăduie o acţiune interzisă de canoane, şi
indiferent ce tip de prietenie ar fi motivul care ar inspira aşa ceva, aceasta nu poate fi o justificare
pentru o practică condamnată de canoane. Ce răspuns va fi dat la Judecata Cerească de către
ierarhii care îi povăţuiesc pe fiii lor duhovniceşti să primească, în locul adevăratei împărtăşanii, pe
aceea pe care adesea înşişi cei care o dau nu o recunosc drept Trupul şi Sângele lui Hristos?
O asemenea nelegiuire provine dintr-o învăţătură în întregime eretică, Protestantă, sau – ca să ne
exprimăm în limbaj contemporan – ecumenistă a „Confesiunii Tiatira“ cu privire la Sfânta
Biserică. Ea („Confesiunea Tiatira“) nu vede nici un hotar în Biserică. „Sfântul Duh“, citim
acolo, „este activ atât înlăuntrul Bisericii cât şi în afara Bisericii. Pentru acest motiv,
marginile ei sunt mereu extinse şi hotarele ei nu sunt nicăieri. Biserica are o uşă dar nici un
zid“ (p. 77). Dar dacă Duhul lui Dumnezeu acţionează la fel atât în interiorul Bisericii cât şi în
afara ei, atunci de ce a fost nevoie ca Mântuitorul să vină pe pământ şi s-o întemeieze?
Grija pentru păstrarea şi mărturisirea adevărului autentic, o grijă care ne-a fost lăsată de către
Domnul nostru Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, se dovedeşte a fi de prisos în această
concepţie. Deşi spune la pagina 60 că Biserica Ortodoxă poate „pe bună dreptate să susţină în
acest moment al istoriei că este Biserica Cea Una pe Care Hristos Fiul lui Dumnezeu a întemeiat-o
pe pământ“, „Confesiunea“ nu vede vreo necesitate pentru păstrarea neîntinată a credinţei
acesteia, îngăduind astfel coexistenţa adevărului şi rătăcirii.
În pofida cuvintelor Apostolului că Hristos Şi-a înfăţişat-o Sieşi ca „Biserică slăvită, neavând pată
sau zbârcitură ori altceva de acest fel“ (Efeseni 5, 27), „Confesiunea Tiatira“ prezintă Biserica
anume ca unind întru Ea atât adevărul cât şi, ceea ce („Confesiunea“) însăşi recunoaşte ca
apostazie de la el, adică erezia, deşi ultima formulare nu este folosită aici. Combaterea unei
asemenea învăţături a fost clar exprimată în renumita Epistolă a Patriarhilor din Est despre
Credinţa Ortodoxă: „Mărturisim cu convingere ca adevăr de neclintit, faptul că Biserica
Sobornicească nu poate să greşească sau să rătăcească şi să spună neadevăr în loc de adevăr:
căci Duhul Sfânt pururea lucrător, prin Părinţii şi învăţătorii Bisericii care o slujesc cu credinţă, o
păzeşte de toate abaterile“.
Supunându-se noii dogme de a face pe plac vremurilor, autorul „Confesiunii Tiatira“ nesocoteşte în
mod evident învăţătura Mântuitorului că, dacă fratele tău „nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie
ca un păgân şi vameş“ (Matei 18, 17), şi aceeaşi învăţătură a Apostolului „De omul eretic, după
întâia şi a doua mustrare, depărtează-te“ (Tit 3, 10).
De aceea, cu mare durere trebuie să spunem că în aşa-numita „Confesiune Tiatira“ a răsunat din
Constantinopol nu vocea adevărului Ortodox, ci mai degrabă vocea tot mai larg răspânditei erezii a
ecumenismului.
Dar ce va fi făcut acum de către aceia pe care Duhul Sfânt i-a făcut episcopi, ca să păstorească
Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20, 28)? Va rămâne
oare această învăţătură mincinoasă, proclamată în mod oficial în numele întregii Biserici a
Constantinopolului, fără proteste din partea Ierarhilor lui Dumnezeu? Oare va avea loc, în
continuare, trădarea adevărului prin tăcere, după cum se exprimă Sfântul Grigorie Teologul?
Fiind cel mai tânăr dintre aceia care conduc Bisericile, am fi dorit să auzim vocile fraţilor noştri mai
vârstnici înainte de a ne pronunţa noi înşine. Dar până acum această voce nu a fost auzită. Dacă
ei încă nu au aflat conţinutul „Confesiunii Tiatira“, îi implorăm să-l citească cu atenţie şi să nu-l lase
fără condamnare.
Este înfricoşător faptul că s-ar putea referi la noi cuvintele Domnului adresate Bisericii din
Laodiceea: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel,
fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea.“ (Apocalipsa 3,16).
Acum ne avertizăm turma şi facem un apel la confraţii noştri, la credinţa lor în Biserică, la
conştiinţa lor despre răspunderea noastră comună faţă de turma noastră înaintea Arhipăstorului
Ceresc. Îi implorăm să nu nesocotească înştiinţarea noastră, ca nu cumva o schilodire evidentă a
învăţăturii Ortodoxe să rămână fără învinuire şi condamnare. Vasta ei distribuire ne-a îndemnat să
informăm întreaga Biserică despre durerea noastră. Am dori să nădăjduim că plânsul nostru va fi
auzit.

Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Mitropolitul Filaret

6/19 decembrie 1975

Ziua Sfântului Nicolae, Făcătorul de Minuni din Mira Lichiei

| Stmaryofegypt.org traducere Mihaela Leontescu