-POMELNICUL-

cea mai întâlnită formă de rugăciune

Când vin la Biserică, negreşit oamenii le aduc cu ei şi le oferă, într-un gest cât se poate de
simplu, la Sf. Altar. Petice de hârtie, de cele mai multe ori uzate de atîta folosire, dar care doresc
transmiterea unui mesaj. Unul în pe care stau scrise, ca-ntr-un şirag scump, numele celor dragi, din
familie şi nu numai. Aceste scrisori având ca destinatar cerul şi care se transmit de la o generaţie la
alta, până la ultimul descendent, sunt numite pomelnice. În lucrările teologice întâlnim şi denumirea
de diptice, însă cu sens mai larg, definind acele liste de nume, folosite de o Biserică autocefală
pentru pomenirea întâistătătorilor din toate Bisericile autocefale din lume. Ca exemplu, expresia
,,scrierea numelui unui episcop în diptice” înseamnă că Biserica se consideră în comuniune cu
acesta, iar îndepărtarea numelui unui episcop de aici înseamnă ruperea comuniunii cu el.1 La rândul
lor, şi mănăstirile au diptice, cu călugării care au viețuit și viețuiesc în ele, precum și cu stareții lor.
De fapt imaginea legată de aducerea pomelnicului la biserică este una evanghelică. Să ne amintim
de bărbaţii ce-şi purtau prietenul foarte bolnav pe pat, în faţa lui Hristos, pentru a-l vindeca: „Şi
văzând credinţa lor, El le-a zis: Omule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Lc 5, 17- 26). Asta se
întâmplă şi la Sf. Liturghie, văzând Domnul credinţa noastră şi iubirea pe care o arătăm celor de pe
pomelnic, le iartă acestora păcatele arătându-le milă şi oferindu-le ajutor.
Cum au apărut pomelnicele în Biserică? Istoria lor este veche, și direct legată de cea a aşa-
numitelor diptice, utilizate încă din perioada antică, un fel de tăbliţe, cerate sau din pergament, ce se
puteau plia în două (gr. diptos=îndoit, pliat). În acest sens, un obicei latin, datând din sec. al IV-lea
î.d.Hr., arată că diferiţi oameni importanţi ai Imperiului Roman ofereau prietenilor lor, în ziua
instalării într-o anumită demnitate, astfel de daruri, confecţionate din materiale scumpe (fildeş, aur,
sidef ş.a.).2 Provenind din Roma, Bizanţ, Antiohia sau Alexandria, dipticele aveau imprimate chipul
respectivului consul, precum şi data la care acesta şi-a preluat noua funcţie. Multe dintre ele
împodobesc şi astăzi multe muzee ale lumii. Mai târziu, în secolele IV-VI d.Hr., odată cu declararea
creştinismului drept religie de stat, aceste adevărate ,,pomelnice luxoase”, după cum le numea un
mare liturgist român,3 au fost încredinţate de către înalţii dregători, episcopilor, pentru ca numele să
le fie pomenite la slujbă. S-a ajuns astfel, ca dipticele romane să fie însuşite ulterior şi de către
dregătorii şi familiile lor creştine. În urma acestui proces de adevărată ,,încreştinare” a dipticelor, i-a
naştere pomelnicul.

1 GEORGES FLOROVSKY, Părinţii orientali ai secolelor VI-VIII, Editura Apa Vieţii, 2015, p.14.
2 PR. PROF. DR. ENE BRANIŞTE, Liturgica specială, EIBM, Bucureşti, 1980, p. 277.
3 PREOT PROF. DR. PETRE VINTILESCU, Liturghierul explicat, EIBM, Bucureşti, 1998, p.273
1
 Întâlnim nenumărate mărturii scrise, la Sf. Părinţi ai Bisericii, în legătură cu apariţia şi
importanţa pomelnicelor pentru vii şi morţi, în cult. Iată cum îi îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe
credincioşi: ,,Plânge-i pe cei necredincioşi, plânge-i şi pe cei care prin nimic nu se deosebesc de ei.
Pe unii ca aceştia îi vom ajuta după puterile noastre. Cum şi în ce fel? Rugându-ne pentru ei,
punându-i şi pe alţii să se roage, dându-le săracilor milostenie pentru sufletele lor.” 4 În formularul
Liturghiei primare din Constituţiile Sf. Apostoli găsim un pomelnic general, în care sunt amintiţi
patriarhii, proorocii, drepţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, episcopii, preoţii, diaconii,
ipodiaconii, citeţii, psalţii, fecioarele, văduvele, laicii şi ,,toti ale căror nume le stim.”5 Între textele
liturgice la fel de vechi (sec. IV), amintim şi Evhologhiul Episcopului Serapion de Tmuis, în care
rugăciunile de mijlocire pentru cei adormiţi, sunt urmate de cele pentru cei vii: ,,Sfinţeşte aceste
suflete...Primeşte şi rugăciunile de mulţumire ale poporului şi binecuvintează şi pe cei care au adus
aceste sfinte daruri, şi dăruieşte-le sănătate desăvârşită, deplinătate şi bucurie şi toată propăşirea
sufletească şi trupească.”6 Aşadar, pomelnicul, urmaş direct al dipticelor, a fost prezent mai întâi în
inimile creştinilor, pentru ca ulterior să se exteriorizeze, odată cu însemnarea numelor celor dragi.
El devine ,,Cartea vietii", despre care vorbeste Sf. Pavel (Filip 4, 3), având darul de a-i prezenta în
faţa altarului lui Hristos pe cei care s-au botezat în numele Lui, certificându-le dreapta credinţă în
Izvorul vietii. Să vedem ce semnificaţie mai păstrează astăzi în conştiinţa creştinului de rând,
pomelnicul.
Mai întâi, pomenirea pe care o fac preoţii la Sfântul Altar este de fapt pomenirea pe care o
face Dumnezeu. Dragostea lui Hristos fundamenează şi explică legătura dintre membrii Bisericii,
vii şi adormiţi. În consecinţă, în pomelnicele personale credincioşii se roagă sfinţilor să mijlocească
la tronul dumnezeiesc pentru ei şi pentru strămoşii lor, înmormântaţi în cimitirele de pretutindeni.
Atunci când preotul ţine în mână acea foaie mică de hârtie, tocmai acest mesaj îl transmite, anume,
că pe drumul mântuirii, nu suntem singuri, ci în comuniune cu ceilalţi oameni contemporani sau nu,
cu noi. Rugăciunea, exprimată prin aducerea pomelnicului la Altar devine astfel o datorie sfântă şi
în acelaşi timp o acţiune de îmbunătăţire a sufletului în scopul iertării păcatelor personale. În acest
sens, există obiceiul, păstrat până astăzi în biserică, de a se scrie pe peretii Sf. Altar, în locul unde se
pregătesc Sf. Daruri, numele tuturor ctitorilor şi ale ostenitorilor lăcaşului de cult respectiv.
Ştergerea din aceste pomelnice murale, lucru întâlnit de-a lungul zbuciumatei istorii creştine,
echivala cu excomunicarea sau pierderea comuniunii canonice cu Biserica Universală.7

4 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola către Filipeni a Sf. Ap. Pavel, Editura Icos, Bucureşti,
1998, p. 32.
5 DIAC. IOAN I. ICĂ JR., Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis, Bucureşti, 2008, p. 896.
6 IBIDEM, p.867.
7 În Canonul 81 al Sinodului de la Cartagina (419 d.Hr.), se dispune să se şteargă din diptice
2
 În al doilea rând, inspiraţi de imaginea tâlharului de pe Cruce, răstignit alături de
Mântuitorul Hristos, şi care se roagă Acestuia: ,,Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta!” (Lc
23, 43), vedem că scopul pomelnicului nu este dobândirea imediată şi automată a unor foloase
materiale sau a unor împliniri pe plan profesional sau sentimental,8 ci a harului divin mângâietor al
lui Dumnezeu, care poate să călăuzească şi să îndrepte viaţa şi paşii pe calea mântuirii. De aceea,
este indicat ca pomelnicul să fie scris concis, doar cu numele de botez, fără a face din el un adevărat
roman. Dumnezeu ştie doar mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos. Totodată,
citirea numelor înscrise pe pomelnic se face de obicei în taină, de către preot, căci aceasta se
adresează lui Dumnezeu, şi în nici un caz credincioşilor, adunaţi la rugăciune în lăcaşul bisericii. De
aceea pretenţia unora de ,,a-şi auzi numele” o considerăm exagerată, mai ales că slujitorul sfinţit
poate adăuga în cadrul cererilor ecteniei întreite şi o cerere specială şi anume, ,,pentru toţi cei pe
care nu i-a pomenit din neştiinţă, din uitare sau din pricina mulţimii numelor”, rugând pe Dumnezeu
să-i pomenească El.
În cazul pomenirii celor vii şi a celor adormiţi, se impun cîteva restricţii demne de
menţionat. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie cheamă poporul creştin la împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele lui Hristos, în urma mărturisirii credinţei apostolice, neputând fi trecuţi în pomelnic cei de
altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii ş.a., aflaţi cu toţii în
afara limitelor de vindecare din partea Bisericii. Aici avem de a face însă şi cu o serie de excese, des
întâlnite printre credincioşii participanţi la Sf. Liturghie. Astfel, sub influenţa unor scrieri
duhovniceşti,9 interpretate trunchiat, s-ar dori să se creadă că numele persoanelor stăpânite de
păcate grele nu pot fi amintite în timpul Jertfei Euharistice, transformând astfel pomelnicul în prilej
de judecată. Trebuie să se înţeleagă însă că sfinţenia şi curăţia Bisericii nu o dau membrii acesteia,
ci Hristos, Capul ei, iar dacă Mântuitorul a avut puterea de a făgădui unui tâlhar mântuirea, noi
cum i-o vom refuza? Cum vom lăsa fără ajutor și întărire pe cei despre care doar cu buzele
mărturisim că îi iubim, dar pe care voim să-i lăsăm în uitare? Pe cei aflaţi în mlaştina păcatului, cine
să-i mai scoată la liman, cine să mai mijlocească pentru ei? Este necesar să amintim aici şi câteva
practici interzise de Biserică şi ne referim la cererea pedepsirii unei persoane considerată duşman
sau la scrierea numelui acesteia pe toacă ori pe limba de la clopot. Religia creştină este religia

numele acelor episcopi care lasă ,,moştenitori pe eretici sau pe păgâni.” În textul respectiv
cuvântul ,,diptic” era substituit prin ,,pomelnic”.
8 Ex.: ,,câştig de bani”, ,,aducerea cât mai repede a ursitei”, ,,dezlegarea cununiilor”, ,,bărbat
bun”, ,,fără vicii”, ,,îndepărtarea femeilor desfrânate şi clevetitoare, care vor să ne distrugă familia”,
,,reușită la tribunal”, ,,ferirea de accidente” ș.a.
9 Ex.: Pravila bisericească- Arhim. Nicodim Sachelarie, Călăuza Ortodoxă în Biserică- Ioanichie
Bălan, Predici- Părintele Ilie Cleopa.
3
iubirii, pusă în practică şi confirmată de Hristos prin dragostea faţă de vrăjmaşi. Rugându-ne pentru
îndreptarea celor cei ce ne pricinuiesc neajunsuri, atunci ruga noastră va fi ascultată iar noi mai
câştigăm un păcătos.
În cazul pomenirii celor decedaţi, cu toate că aceasta reflectă credinţa noastră în Înviere, nu
pot fi trecuţi sinucigaşii, după mărturia Scripturii, care vorbeşte despre păcatul de neiertat al lui Iuda
Iscarioteanul, anume deznădejdea (Mt 27,6). Putem include aici şi copiii nebotezaţi sau cei avortaţi,
întrucât învățătura de credinţă ortodoxă spune că aceştia nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu, ci
rămân în planul iconomiei, milei şi iubirii divine. Poarta de intrare în rândul creştinilor este Botezul,
fiind absolut necesară aşadar, ,,naşterea din apă şi din Duh” (In 3, 5). În concluzie, pomelnicul ne
ajută să ne amintim că în biserică nu suntem singuri şi că, dincolo de cererile noastre egoiste,
rugăciunea comună este mult mai puternică în chemarea milei lui Dumnezeu.

Pr. Daniel Nichita