MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ŞCOALA DOCTORALĂ ISTORIE
DOMENIUL: ISTORIE

George Indrecan

COMPOZITORI DE MUZICĂ RELIGIOASĂ DE

TRADIŢIE BIZANTINĂ DIN CRIŞANA ŞI BANAT
(SFÂRŞITUL SEC. XIX – PRIMA JUMĂTATE A SEC. XX)

REZUMAT

Conducători ştiinţifici:
Prof. univ. dr. MIHAI D: DRECIN
Pr. Prof. univ. dr. VIOREL SAVA

ORADEA
2015
 CUPRINS

Introducere
Capitolul I: Istoriografia problemei
Capitolul II: Vestul românesc – zonă geografică-etnografică a
Transilvaniei şi Banatului
II.1. Crişana în accepţiune istorico-geografică
II.2. Banatul în accepţiune istorico-geografică
Capitolul III: Muzica bisericească monodică bizantină spaţiul
românesc
III.1. Originea muzicii bizantine. Perioade de dezvoltare şi manifestare ale
muzicii monodice bizantine
III.2. Consideraţii generale asupra începuturilor muzicii bisericeşti bizantine
în
III.3. Muzica bisericească monodică bizantină în Moldova şi Ţara
Românească
III.4. Muzica bisericească monodică de tradiţie bizantină din Crişana şi Banat
între unitate de formă şi de fond panromânească şi particularităţi regionale.
Noi puncte de vedere
III.5. Cântarea bizantină şi melosul popular românesc
III.5.1. Originea folclorului românesc
III.5.2. Bizantin şi folclor în muzica bisericească din Crişana şi Banat
Capitolul IV: Principalii compozitori de muzică bisericească de
tradiţie bizantină din Crişana şi Banat. Date biografice
IV.1. Compozitori de muzică bisericească de tradiţie bizantină din Crişana
IV.2. Nicolae Firu
IV.2.1. Familia şi şcoala
IV.2.2. Activitatea didactică
IV.2.3. Activitatea de dirijor
IV.2.4. Activitatea publicistică în presa vremii
IV.2.5. Lucrări publicate cu caracter didactic şi istoric
IV.3. Cornel Givulescu
IV.3.1. Originea familială
IV.3.2. Studiile, activitatea didactică şi dirijorală
IV.4. Compozitori de muzică bisericească de tradiţie bizantină din Banat
IV.5. Trifon Lugojan
IV.5.1. O familie din „elita minoră” a satului românesc
IV.5.2. Studiile şi activitatea dirijorală
IV.6. Atanasie Lipovan
IV.6.1. Familia şi studiile
IV.6.2. Activitatea didactică şi dirijorală
Capitolul V: Opera muzicală. Creaţii reprezentative
V.1. Opera muzicală a compozitorului Nicolae Firu
V.2. Imnul „Heruvic” (glasul IV) din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur
V.2.1. Scurt istoric a Imnului „Heruvic”
V.2.2. Consideraţii muzicolgice asupra imnului „Heruvic”, glasul IV
V.3. Opera muzicală a profesorului-dirijor Cornel Givulescu
V.4.Stihira Evangheliei (glasul V) din rânduiala slujbei Utreniei Duminicilor
V.4.1. Scurt istoric cu privire la Stihirile Evangheliei
V.4.2.Consideraţii muzicologice asupra Stihirei Evangheliei (glasul V
V.5. Opera muzicală a „dascălului de cântări” Trifon Lugojan
V.6. Condacul Paraclisului Născătoarei de Dumnezeu (glasul VI
V.6.1. Scurt istoric al slujbei Paraclisului Născătoarei de Dumnezeu
V.6.2. Consideraţii muzicologice asupra condacului Paraclisului Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu
V.7. Opera muzicală a profesorului Atanasie Lipovan
V.8. Doamne strigat-am (glasul I) în versiunea din vestul românesc
V.8.1. Scurt istoric al slujbei Vecerniei
V.8.2. Consideraţii muzicologice asupra psalmului 140 „Doamne strigat-am”
(glasul I)
Concluzii
Bibliografie
Anexe
 REZUMAT

Demersul ştiinţific întreprins pentru realizarea tezei de doctorat,

Compozitori de muzică religioasă de tradiţie bizantină din Crişana şi Banat
(sfârşitul sec. XIX – prima jumătate a sec. XX), propune atât abordarea vieţii,
activităţii lui Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan,
cât şi a creaţiei lor muzicale monodice bizantine enclavizate. Scopul cercetării a
fost acela de a evidenţia modul şi gradul de apropiere a acestor compozitori de
muzica bizantină şi în acelaşi timp prin ce se distinge creaţia lor, marcată, fără
îndoială, de contactul evident şi intim cu această artă. Conturarea demersului s-a
realizat prin raportarea creaţiei lor muzicale la principiile şi exigenţele muzicii
bizantine, dar şi la ambianţa istorico-politică şi ecleziastico-culturală românească
din vestul spaţiului demografic-etnografic românesc, care găsea în muzica
bisericească un mod de apărare a specificităţii naţionale şi care va deveni o
coordonată importantă pentru aceştia.
Chiar dacă am dorit să parcurgem în amănunt literatura edită în legătură cu
tema noastră de cercetare, cu siguranţă, având în vedere inevitabilele greutăţi
arhivistice de documentare, prin lipsa acestora, nu am putut respecta principiul
exhaustivităţii aşa cum s-ar fi impus pentru a realiza o cercetare completă.
Considerăm însă că trimiterile şi enumerările noastre sunt relevante pentru a
demonstra pe de o parte, rolul compozitorilor din vestul românesc în păstrarea şi
promovarea muzicii bisericeşti monodice de tradiţie bizantină, iar pe de altă parte,
pentru recunoaşterea meritelor lor în domeniu. De asemenea, credem că, în
ansamblul ei, lucrarea aduce o serie de noutăţi descoperite în izvoarele arhivistice
cercetate, care proiectează lumini asupra unei realităţi aparţinând sferei de
cuprindere a problematicii istorice avute în vedere.
Interesul pentru această temă a rezultat din dorinţa de a oferi o imagine
amplă şi exactă, pe cât posibil, asupra valorificării filonului bizantin de către
compozitorii din vest şi de a da răspunsuri la întrebări precum: Care a fost
importanţa cunoaşterii tezaurului muzicii bizantine de către aceşti compozitori şi
care este meritul lor pentru conservarea şi promovarea acestui melos? În ce măsură
s-au inspirat din el? Cum sunt integrate şi modificate, în creaţia lor muzicală, unele
influenţe muzicale populare cu un pronunţat specific autohton? Cum s-a păstrat
originalitatea muzicii bizantine cu toate inserţiile de influenţe populare şi culturale
autohtone şi străine? Care sunt principiile muzicii bizantine şi cum se regăsesc ele
în viziunea şi creaţia muzicală a lui Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan
şi Atanasie Lipovan? În ce măsură şi când proprie devine un criteriu obiectiv, de
valorizare a structurilor modale ale muzicii bizantine enclavizate din vestul
românesc?
De asemenea conservarea peste veacuri a tezaurului liturgic zonal şi local
atât prin tradiţie orală, cât şi print-un număr însemnat de tipărituri realizate de
Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan, precum şi
necesităţile didactice universitare, m-au determinat la întreprinderea acestei

1
cercetări de exegeză muzicologică de natură antropologică, ce constă în
identificarea structurilor modale arhetipale ale muzicii bisericeşti de tradiţie
bizantină într-un repertoriu foarte bogat, chiar copleşitor, în versiuni şi variante de
notaţie şi interpretare muzicală, prea puţin băgat în seamă de muzicieni şi
muzicologi, în ciuda valorii sale spiritual-estetice.
Analizând creaţiile lor muzicale reprezentative, în domeniul muzicii
bisericeşti monodice de tradiţie bizantină, am evidenţiat unul dintre punctele
comune ale operei lor muzicale şi anume filonul bizantin. Toţi l-au cunoscut şi l-au
apreciat, dar încorporarea acestuia s-a făcut în diferite formule care
sintetizează/presupun şi alte aspecte ale operei lui Nicolae Firu, Cornel Givulescu,
Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan: conservarea, promovarea şi publicarea acestui
melos într-un număr însemnat de tipărituri, teoretizarea, prelucrarea şi
interpretarea, dar şi metamorfoza şi asimilarea influenţei muzicii populare în
creaţia lor, într-o sinteză bizantino-folclorică de certă valoare culturală şi artistică.
În realizarea lucrării un accent deosebit am pus pe utilizarea materialelor
documentare consultate la Arhivele Naţionale - Serviciile Judeţene Arad, Bihor,
Cluj, Timiş, Arhiva Mitropoliei Banatului, Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Sibiu,
Arhivele Episcopiilor Oradiei, Caransebeşului, Arhiva Catedralei Ortodoxe din
Oradea (Biserica cu Lună), Arhiva Parohiei Ortodoxe Române din Nădlac, Condica
preoţilor hirotoniţi la Episcopia ortodoxă română din Oradea dar și cele de la
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din Bucureşti.
Extrem de utile pentru conturarea profilului muzical al lui Nicolae Firu,
Cornel Givulescu, Trifon Lugojan, Atanasie Lipovan şi cunoaşterea vieţii, respectiv
creaţiei lor muzicale, au fost articolele din publicistica vremii, studiile de
specialitate, operele unor istorici, ale unor bizantinologi şi muzicologi, care
asemenea unor piese de puzzle, au ajutat la redescoperirea unor importante
personalități, parte a istoriei muzicii bisericeşti de tradiţie bizantină din vestul
românesc.
Cercetarea de faţă a presupus şi s-a bazat pe utilizarea metodei analizei unor
lucrări şi studii istorice şi muzicale, dar şi metoda comparativă, metoda abordării
interdisciplinare și a descrierii.
Lucrarea este structurată astfel: Cuprinsul, Introducerea, cinci capitole,
Concluzii, Bibliografie şi anexe.
Capitolul I, Istoriografia problemei prezintă opera edită asupra cercetării
prezente, opiniile altor autori privitoare la viaţa şi creaţia muzicală a lui Nicolae
Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan, plusurile şi minusurile
determinate de munca efectivă de documentare, raportată la perioada de timp
cercetată. Cercetarea istorică naţională şi locală a cunoscut, în diversitatea formelor
sale de manifestare, etape diferite, caracterizate printr-o expresie variată a
interesului pentru cunoaşterea trecutului muzicii bisericeşti din vestul românesc. În
faza iniţială a unor asemenea demersuri constatăm existenţa preocupărilor în
direcţia manifestărilor, faptelor şi evenimentelor ca pe urmă să se facă progrese
considerabile, determinate de evoluţia culturală şi ştiinţifică a acestei arte. În acest
context istoriografic, cu multe ramificaţii se situează şi reconstituirea vieţii şi
2
activităţii muzicale a unor compozitori, cu privire specială asupra contribuţiei lor la
istoria şi cultura românilor din Crişana şi Banat şi la conservarea şi afirmarea
muzicii bisericeşti bizantine enclavizate în vestul românesc.
Teme precum muzica bizantină dintr-o anumită regiune de ţară, cum ar fi
vestul românesc, în cazul nostru, au fost mai puţin decât ar fi trebuit abordate. Prin
cercetarea pe care am făcut-o, am dorit să introducem în istoriografie momentele
cele mai importante ale existenţei acestei arte, pe care românii ortodocşi de pe
aceste meleaguri, sub directa îndrumare a unor importanţi compozitori, oameni ai
şcolii şi Bisericii strămoşeşti, le-au trăit în conformitate cu spiritualitatea şi credinţa
lor. Muzica bisericească a făcut corp comun cu credinţa şi limba, de multe ori
aceasta fiind, la acea vreme, singura cale prin intermediul căreia, românii din zonă
şi-au manifestat idealurile de unitate.
Capitolul II, Vestul românesc – zonă geografică-etnografică a Transilvaniei şi
Banatului prezintă din punct de vedere istoric şi geografic zona de care se ocupă
cercetarea noastră. Pentru a înţelege delimitarea actuală a acestor două vechi
provincii româneşti şi a releva corelaţiile existente între factorii istorico-politici,
religioşi şi sociali pe de o parte şi elementele etnomuzicologice, folclorice şi
muzicale, pe de altă parte, am considerat necesară prezentarea formării şi evoluţiei
teritoriale din Crişana şi Banat.
Crişana şi Banatul sunt două provincii istorico-geografice care determină astăzi
din punct de vedere al spaţiului, o unitate teritorială aşezată în partea de vest a
României. Străvechi teritorii româneşti, Crişana şi Banatul s-au încadrat organic în
evoluţia generală a poporului nostru. Fondul etnic, lingvistic, religios şi muzical
comun, cu toate provinciile româneşti, au constituit coordonatele principale pe care
s-a derulat întreaga dezvoltare a societăţii crişene şi bănăţene de-a lungul istoriei.
În capitolul III, Muzica bisericească monodică bizantină din spaţiul
românesc, am întreprins o retrospectivă asupra celor mai importante momente şi
monumente ce fac parte din sfera muzicii bisericească bizantină şi de tradiţie
bizantină. În cercetarea noastră am făcut, în primă instanţă, o trecere în revistă a
originii, evoluţiei şi dezvoltării muzicii bisericeşti de tradiţie bizantină. În al doilea
rând am prezentat principalele momente ale cântării monodice de tradiţie bizantină
din provinciile istorice româneşti.
Cu toate evenimentele istorice şi influenţele de tot felul1, la care a fost supusă,
muzica bizantină s-a conturat, de-a lungul secolelor, până astăzi, într-o sinteză
originală cu trăsături melodice şi forme proprii, care-i întăresc şi afirmă valoarea de
artă muzicală unică. Denumirea de muzică bizantină apare spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, o dată cu dezvoltarea interesului cercetătorilor pentru cultura bizantină,
în general, şi, pentru imnografia şi muzica bizantină, în special.
La români, muzica bizantină a fost, alături de folclor, timp de peste un mileniu,
principala formă de cultură românească. Începând cu şcoala lui Eustaţie de la Putna

1
Gheorghe Ciobanu, „Muzica bizantină”, în Studii de muzicologie, vol. VI, Bucureşti, Editura
Muzicală, 1970, p. 419; Sebastian Barbu-Bucur, „Aspecte fundamentale ale tradiţiei muzicii
româneşti de tip bizantin: serviciile, muzica de cult şi ehurile muzicii bizantine”, în Byzantion
Romanicon (Iaşi), vol. VI, Universitatea de Arte „G. Enescu”, 2002, p. 175
3
(1493) şi cea a lui Radu şi Gheorghe Grămăticul de la Braşov (1495) şi până la
înfiinţarea şcolilor din Bucureşti şi Iaşi, 1834 şi respectiv 1836, date ce marchează
începutul învăţământului muzical modern, la noi este promovată numai muzica
bizantină al cărui sistem de scriere constituie singurul mijloc prin care se putea nota
muzica de toate genurile.
Astfel, este necesar să cunoaştem cât mai multe date privitoare la muzica
bizantină, pentru a se determina contribuţia originală a poporului român la
dezvoltarea acestui adevărate arte muzicale. Ceea ce trebuie să reţinem în mod
deosebit este faptul că noi românii am avut muzica noastră bisericească, deşi
aceasta a fost multă vreme puternic influenţată de melosul străin, că marii noştri
psalţi s-au luptat de veacuri să „românească”2 această cântare, s-o facă accesibilă
nouă „pentru desfătarea sufletească a credincioşilor”. Compozitorii români au
exploatat la maxim melosul psaltic. Creaţiile lor sunt străbătute, ca de un fir roşu,
de specificul acestui melos.
La noi, muzica bisericească nu s-a depărtat foarte mult de stilul bizantin, cum
s-a întâmplat la unele popoare ortodoxe vecine3, dar nici n-a rămas încorsetată în
tiparele acesteia, ci are un pronunţat specific autohton, rod al unei evoluţii fireşti,
neforţate şi decente. Deşi Ţările Române s-au dezvoltat şi au evoluat în condiţii
politico-sociale diferite, ceea ce le-a imprimat particularităţi istorice specifice, în
privinţa tipului muzicii bisericeşti lucrurile sunt fără echivoc. Indiferent de cadrul
politic, de momentul istoric, românii din toate provinciile româneşti au fost
convertiţi la bizantinism, deci au avut aceeaşi muzică bisericească de tradiţie
bizantină.
O retrospectivă întreprinsă asupra celor mai importante momente şi
monumente ce fac parte din sfera muzicii de tradiţie bizantină din Crişana şi Banat
nu poate fi, cu certitudine, desprinsă de viaţa spirituală şi culturală a locuitorilor din
aceste zone şi de legăturile lor frăţeşti şi de sânge cu fraţii din Moldova şi Ţara
Românească4. În sprijinul acestei idei este suficient să amintim, de exemplu, că
Ieromonahul Macarie şi-a tipărit trilogia la 1823 pentru toate provinciile româneşti,
Anton Pann pune piatra de temelie pentru învăţământul muzical bizantin din
Transilvania5, iar preoţii şi dascălii din teritoriile intra-carpatice erau instruiți şi
pregătiţi după tipicul ortodox la şcolile de pe lângă mânăstirile din Ţările Române 6.
Crişana şi Banatul, alături de celelalte provincii istorice româneşti, au

2
„Românirea”- termen întrebuinţat prima dată de Anton Pann. Vezi: Anton Pann, în prefaţa cărţii
Fabule şi istorioare auzite și versificate de Anton Pann, Bucureşti, Tipografia Pitarului Constantin
Pencovici, 1841, p. 4
3
Olimp N. Căciulă, „Din viaţa bisericilor ortodoxe de peste hotare. Biserica Greciei”, în Biserica
Ortodoxă Română, an LXXIV (1958), nr. 6-9, p. 816-817.
4
Constantin Catrina, Ipostaze la muzicii de tradiţie bizantină din România, Bucureşti, Editura
Muzicală, 2003, p. 5
5
Idem, „Despre câteva repere privind învăţământul de tradiţie bizantină din Şcheii Braşovului -
secolele XVII-XVIII-XIX”, în Byzantion Romanicon, vol. III, Iaşi, Academia de Arte "George
Enescu", 1977, p. 113-125
6
Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Ardeal şi Ungaria (până la
1698), vol. I, Arad, Tiparul Tipografiei diecezane, 1918, p. 365
4
cunoscut acelaşi filon muzical bisericesc de origine bizantină7, fapt de necontestat.
Prin urmare, alături de credinţă şi cult, cântarea bisericească a constituit o pârghie
esenţială în păstrarea conştiinţei de limbă şi neam între toţi românii. Cu toate
acestea se constată diferenţe între cântarea bisericească din diferitele teritorii
româneşti.
Varietatea cântării bisericeşti din Crişana şi Banat a fost determinată, pe de o
parte, de condiţiile social-istorice, în care s-au dezvoltat aceste zone româneşti, iar
pe de altă parte de particularităţile psihice ale locuitorilor de aici. De asemenea,
muzica bisericească din Crişana şi Banat n-a suferit influenţe greceşti şi turceşti, ca
de pildă muzica bisericească din ţinuturile româneşti extracarpatice8, ci doar
imixtiuni folclorice, care i-au împrumutat un plus de expresivitate, fără a altera sub
nici o formă spiritul ei sacru şi bisericesc9.
Influenţa folclorului asupra muzicii bisericeşti nu este foarte uşor de dovedit,
dar nici exclusă, pentru că muzica bisericească de strană din Crişana şi Banat a
circulat sute de ani pe cale orală. Oralitatea muzicii bisericeşti din Crişana şi Banat,
sub influenţa folclorului zonei respective, a dus la o încărcare ornamentală cu unele
forme melodice specifice folclorului, dar toate acestea nu se găsesc şi în cărţile de
cântări10. Muzica bisericească de tradiţie bizantină are mai multe puncte de
întâlnire cu melosul popular din Crişana şi Banat.
De altfel, cele două straturi de cultură muzicală nu s-au putut izola unul de
celălalt, ci au existat şi influenţat reciproc, fiind legate prin origine, spaţiu de
existenţă şi adresant. Astfel, esenţa monodică, caracterizată de principiul liniarităţii
şi ritmicitate, este comună celor două culturi confruntate, iar analogia evidentă
dintre melosul bizantin şi folclorul muzical românesc este pecetea unei culturi
naţionale valoroase şi unitare.
Cântarea bisericească din Crişana şi Banat, cu toată varietatea ei, reprezintă
unul din dialectele cele mai particulare şi individuale ale muzicii bizantine,
caracterizată prin melodicitate bogată, expresivitate nuanţată şi emoţională, unitate
organică între fond şi formă, sacralitate a textului şi substanţă muzicală11.
Capitolul IV, Principalii compozitori de muzică bisericească de tradiţie
bizantină din Crişana şi Banat. Date biografice, prezintă familia, viaţa şi
activitatea dirijorală a „dascălilor de cântări” Nicolae Firu, Cornel Givulescu,
Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan. Cercetarea originilor şi mediului în care s-au
născut, crescut, format şi educat este importantă pentru înţelegerea subiecţilor şi a
modului cum s-au întrepătruns cu specificitatea familiei şi a epocii în care au trăit,
profesat şi creat. Limitele cercetării au fost impuse de perioada de timp analizată,
7
O. L. Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. I, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor, 1973, p. 104
8
Emil Manu, Muzică şi literatură, Bucureşti, Editura Universală, 1966, p. 112-133
9
Vasile Vărădean, „Originea bizantină a muzicii noastre bisericeşti”, în Mitropolia Banatului
(Timişoara), an XXXI (1981), nr. 1-3, p. 78
10
Nicolae Belean, „Asemănări şi deosebiri dintre cântarea bisericească bizantină şi cea bănăţeană”,
în Altarul Banatului (Timişoara), an XV (2004), nr. 1-3, p. 61
11
Gh. Ciobanu, „Muzica de cult bănăţeană”, în Mitropolia Banatului (Timişoara), an XXII (1972),
nr. 10-12, p. 624-643
5
 raritatea materialelor arhivistice în ceea ce priveşte descendenţii, dar şi de lipsa
succesorilor.
Nicolae Firu vede lumina zilei la 26 noiembrie 1873 în localitatea Chişoda
(comitatul Timiş) într-o familie de ţărani simpli, oameni cinstiţi şi muncitori, care
s-au ocupat îndeaproape de buna creştere şi educaţie a fiului lor. Urmează cursurile
şcolii confesionale12 din satul natal, apoi la Timişoara, la şcoala germană13,
Institutul Pedagogic (Preparandia) din Arad şi la conservatorul „Gheorghe Dima”
din Cluj Napoca. După terminarea studiilor va activa ca învăţător confesional la
Utvin, Şiria şi Oradea. Postul de învăţător confesional din Oradea îl va ocupa în
urma susţinerii unui concurs. Acest concurs se va ţine în data de 18 august 1899.
Dintre cei 11 candidaţi participanți la concurs, Nicolae Firu, va primi un număr de
40 de voturi din 50 de alegători14. În paralel cu activitatea didactică, Nicolae Firu
va ocupa mai multe funcţii administrative, dar va dirija corurile şcolilor unde a
funcţionat.
Cu talentul de dascăl, cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, dar şi cu
pregătirea profesională dobândită la Preparandia din Arad, Nicolae Firu s-a străduit
să cultive în sufletele elevilor săi, dragostea de limbă, neam şi Biserică. Precum la
şcolile confesionale din Şiria şi la Utvin, unde a susţinut împreună cu elevii
programe cu un profund caracter naţional şi specific bisericesc, la Şcoala
Confesională de la Oradea Nicolae Firu îi învăţa pe elevi diferite jocuri şi obiceiuri
româneşti, teatrul popular, Vifleiemul, Irozii, colinde de Crăciun, poezii şi cântece
religioase etc. Dăruirea cu care Nicolae Firu a lucrat la Şcoala Confesională a fost
remarcată şi de către marele nostru istoric Nicolae Iorga, care, vizitând Oradea în
anul 1904, a notat următoarele în una din cărţile sale: „Noi avem două şcoluţe
rivale (unită şi ortodoxă) şi m-am mirat când am descoperit într-unul din
învăţători, domnul Firu, ce e drept bănăţean de origine, un tânăr inimos şi cu
multe cunoştinţe de literatură românească, în stare chiar de a scrie româneşte
istoria Bisericii sale”15.
La Oradea, diaconul Nicolae Firu a condus, între anii 1901-1903, corul
bisericii din Velenţa16,corul studenţilor teologi de la Academia Teologică din
Oradea. Tot în urbea de pe malurile Crişului Repede, numele diaconului Nicolae
Firu, pe lângă activitatea didactică profesionistă şi rodnică, se intersectează cu
Reuniunea de Cântări „Hilaria”, în anul 1898.
Timp de peste patru decenii atât dirijorul Nicolae Firu, cât şi formaţia corală
de frunte a Bihorului, „Hilaria”, vor trăi cea mai glorioasă perioadă de existenţă.

12
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dos. Chişoda, nepag.; Luminătoriul
(Timişoara), an XIII (1892), 11/23 martie, nr. 20, p. 4
13
Iosif Gui, „Nicolae Firu, animator la Hilariei”, în vol. Reuniunea de cântări «Hilaria» la 95 de
ani, Oradea, 1976, p. 69
14
Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Oradea, dos. 283/1900 -
1902, f. 189;
15
Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească, vol. II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1906
p. 616.
16
Tribuna Poporului (Arad), an V (1901), 29 mai/11 iunie, nr. 98, p. 3-4
6
Aşa cum îi stă bine unei formaţii corale, „Hilaria”, cea mai prestigioasă reuniune
de cântări din această parte de ţară, sub bagheta dirijorului Nicolae Firu va aborda
un repertoriu vast. Genurile muzicale diverse, pleiada de compozitori străini şi
români, cu creaţiile lor muzicale, abordate atât vocal, cât şi simfonic, de Nicolae
Firu şi formaţia corală crişană, a fost consemnată de presa vremii.
Consacrarea definitivă şi recunoaşterea profesionalismului dirijorului
Nicolae Firu şi a corului „Hilaria” s-a înregistrat în 1906, cu prilejul participării la
Expoziţie jubiliară naţională de la Bucureşti, cunoscută în epocă sub numele de
„Expoziţia Generală Română“, „Exhibitio daco-romana“ sau „Expoziţia
Naţională“. În cadrul acestor festivităţi, la iniţiativa „Societăţii corale Carmen”,
între 26-29 august la Arenele Române din Bucureşti, s-a desfăşurat Marele Festival
Coral. Între asociațiile şi corurile din România, Ardeal şi Bucovina, participante la
acest festival, s-a numărat şi „Hilaria”17, care a avut cinstea să deschidă această
impunătoare manifestare a muzicii corale româneşti. La acest festival, ca
recunoaştere şi apreciere a muncii şi rezultatelor sale pe linie corală şi dirijorală, lui
Nicolae Firu i s-a conferit diploma specială cu medalia de aur, iar reuniunea
„Hilaria” a primit Diploma de onoare cu medalia de aur18.
Începând cu anul şcolar 1919-1920, la 25 august 1919 Nicolae Firu a fost
numit director la Şcoala nr. 2 din Oradea19, iar în perioada 1923-1924 Nicolae Firu
va ocupa postul de titular al catedrei de „Cântare bisericească şi Tipic”20 la
Academia Teologică Ortodoxă din Oradea. Din anul 1928 şi până la pensie, în anul
1936, diaconul Nicolae Firu a predat cursurile „Tipiconul Bisericii Ortodoxe
Orientale ” şi „Teoria muzicii şi solfegiu” la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din
Oradea. În 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena, Nicolae Firu se
refugiază la Timişoara. Aici va deţine funcţia de director al Şcolii de cântăreţi
bisericeşti a Arhiepiscopiei. În 1963, pentru întreaga activitate, Conducerea de Stat
i-a conferit titlul de învăţător emerit.
Formaţia didactico-profesională, dobândită la Institutul Teologic din Arad, a
făcut din Nicolae Firu un vrednic luptător pentru afirmarea naţională a locuitorilor
din vestul României, în domeniile cultural, artistic, social şi bisericesc. Încă din
anii de studiu de la Arad, apoi la Oradea, Nicolae Firu şi-a făcut debutul în
activitatea publicistică, unde a publicat articole cu caracter istoric, muzical, cultural
şi didactic în presa vremii: Tribuna, Biserica şi Şcoala, de la Arad, Biserica

17
Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Bihor, fond Reuniunea de cântări «Hilaria», dos. 1/1906,
f. 4-5, 63; dos. 4/1906, f. 64-67; dos. 7/1906, f. 24; dos. 7/1906, f. 64-65, 90-92; Neamul Românesc
(Vălenii de Munte), an I (1906), 31 august, nr. 33, p. 542-543
18
Sim Dumitru, „Participarea corului reuniunii de cântări «Hilaria»la festivalul coral de la
Bucureşti, din anul 1906”, în Cele Trei Crişuri (Oradea), an VI (1995), nr. 8-10, p. 8
19
Protocolul şedinţelor Comitetului parohial Greco-oriental roman din Oradea Mare, şedinţa din
28 august 1919; Şcoala Nouă (Oradea), an I (1922), 1 iulie, nr. 11-12, p. 3; Gh. Liţiu, „Reînfiinţarea
Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei”, în volumul Din activitatea Episcopiei Oradiei în ultimii
două sute de ani (1784-1984), Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1984, p.
124-125
20
Arhivele Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Academia
Teologică, dos. 1/1927-1928, f. 17
7
Bănăţeană de la Caransebeş, Revista Institutului Social Banat-Crişana (Timişoara)
Şcoala Nouă, Legea Românească, Gazeta de Vest şi Familia, Cele Trei Crişuri de
la Oradea, Învăţătorul de la Cluj, Revista Istorică şi Buletinul Camerei de Industrie
şi Comerţ de la Bucureşti. În paginile acestor ziare şi reviste a publicat (uneori fără
să semneze) cronici din viaţa şcolii româneşti din Arad şi Oradea, precum şi în
legătură cu congresele învăţătorilor sau diferite manifestări culturale. Nicolae Firu
s-a preocupat, în anii de studiu de la Arad, să adune material documentar privind
istoria românilor în general, a celor din Transilvania în sensul larg al cuvântului.
Cercetând arhivele vremii, de la Oradea sau Budapesta, a desfăşurat o activitate
publicistică rodnică. Bun mânuitor al condeiului, Nicolae Firu, a publicat,
numeroase articole în presa vremii. Aceste articole au stat la baza apariţiei unor
lucrări de mare valoare istorică şi documentară. În toate aceste lucrări cu caracter
istoric, didactic, muzical şi cultural, îl descoperim pe Nicolae Firu ca pe un autor de
bună calitate, documentat şi echilibrat.
Lucrările cu caracter didactic şi istoric publicate în reviste, ziare şi edituri
sunt realmente impresionante prin numărul lor. Cu atât mai mult cu cât posibilitatea
de publicare de atunci erau destul de precare, mai ales din punct de vedere material,
a costurilor care presupunea tipărirea unei cărţi, chiar a publicării unor articole în
ziarele şi revistele româneşti puţin numeroase în epocă, mai ales până în 1918. Este
de apreciat prolificitatea scrisului, alături de ideile pedagogice şi naţionale pe care
Nicolae Firu le etalează.
Una din cele mai importante lucrări scrisă de Nicolae Firu este Monografia
Bisericii Sfintei Adormiri (biserica cu Lună) din Oradea, scrisă cu prilejul
împlinirii a 150 de ani de la întemeierea ei 1784-1934. Lucrarea apărută în 1934 şi
însumând 174 pagini a fost premiată de Academia Română cu premiul „Năsturel-
Herescu”21.
Deşi Nicolae Firu nu s-a angrenat în proiecte de lucrări de mare anvergură,
publicând doar mici monografii, preferând studii şi articole, totuşi numărul
publicaţiilor sale este impresionant. A considerat că obiectivul prioritar este acela al
valorificării materialului arhivistic, în condiţiile în care cercetările de arhivă nu
intrau în sfera de interes al statului şi nu beneficiau de o coordonare
corespunzătoare. Neajunsurile epocii în care a trăit l-au determinat să renunţe la
istoria-interpretare. Rar răzbate printre rânduri, poziţia sa ortodoxă, din plin
compensată însă prin bogăţia datelor inedite despre biserica bihoreană şi despre
tulburările religioase din zonă.
În ziua de 12 noiembrie a anului 1965, împăcat cu gândul că misiunea sa
faţă de patrie şi Biserică a fost îndeplinită, Nicolae Firu se mută la cele veşnice.
Peste două zile, la 14 noiembrie, este înmormântat în cimitirul din satul natal
Chişoda. Funeraliile au fost oficiate de un sobor de ierarhi şi preoţi în frunte cu
Înalt Preasfinţitul Mitropolit dr. Nicolae Corneanu al Banatului.

21
Arhivele Naţionale – Serviciul judeţean Bihor, fond Reuniunea de cântări „Hilaria”, dos. 4/1904,
f. 96
8
 Cornel Givulescu va vedea lumina zilei în localitatea Săvârşin (judeţul
Arad) la 6 septembrie 1893, într-o familie de intelectuali din vestul românesc. Tatăl
său se numea Protase22, iar mama Alexandra (numele de fată Dascăl)23. Urmărind
genealogia familiei lui Cornel Givulescu, observăm că această familie, în sens larg,
a fost extrem de unitară din punct de vedere social, profesional, cultural, politic,
întrunind oameni din cadrul aceleiaşi profesii, aparţinând aceluiaşi mediu şi
nutrind aceleaşi idealuri. După tată, Cornel Givulescu se trăgea dintr-o veche
familie de cărturari români din vestul ţării. Alături de tatăl său învăţătorul Partenie
Givulescu, care a descifrat tainele alfabetului pentru nenumăraţi locuitori ai
Săvârşinului, fratele acestuia, preot în Curtici şi protopop şi senator la Radna,
Procopie Givulescu, a fost unul dintre făuritorii Marii Uniri de la 1 decembrie
1918, ceea ce explică rădăcinile profunde ale patriotismului manifestat în întreaga
sa activitate de Cornel Givulescu. După mamă, Cornel Givulescu se trăgea din
familia Aureliei Popovici-Vulcan. Membrii acestei familii au militat, în structurile
bisericeşti şi în asociaţiile româneşti ale epocii, pentru emanciparea românilor de pe
aceste meleaguri.
Cornel Givulescu şi-a început studiile elementare în localitatea natală,
Săvârşin, sub îndrumarea şi supravegherea părinţilor lui, învăţători la şcoala din
localitate. De la Săvârşin îşi continuă studiile, cu calificative foarte bune, la
Gimnaziile de la Sibiu (1903-1904 – Gimnaziul Regal Maghiar), Braşov (1905-
1907, Gimnaziul Romano-Catolic) şi Beiuş (1908-1912, Gimnaziul Greco-Catolic)
şi Institutul Teologic din Arad. La data de 28 septembrie 1916, asemeni fratelui său
Iulian, se va înscrie la Universitatea Regală Maghiară de Ştiinţe din Budapesta,
catedra de Ştiinţe Filologice. În perioada 15 decembrie 1919 - 15 februarie 1920
va urma studii de canto la renumita Şcoala de Canto de la Roma. Astfel la 18
octombrie 1920 se va înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, la
secţia Musikwissenschaft (Ştiinţe muzicale). În perioada 1922-1924, paralel cu
studiile vieneze, Cornel Givulescu va urma studii de estetică vocală la Leipzig şi
Berlin. În 10 septembrie 1920 se căsătoreşte cu Hermina Reinchardt. În 15
septembrie 1920 se va naşte la Viena singurul fiu, Răzvan.
La 1 februarie 1924, este numit profesor suplinitor la catedra de Muzică de la
Şcoala Normală de Învăţătoare din Beiuş. Nu va ocupa prea mult această funcţie,
pentru că la 25 august este numit profesor la disciplina Istoria Muzicii şi Estetica
Muzicală de la Conservatorul de Muzică şi Artă dramatică din Cluj Napoca. La 1
septembrie 1924, fostul său profesor şi director de la Institutul Teologic Ortodox
din Arad, episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei, în urma hotărârii Consistoriului
eparhial24, îl va numi profesor la Academia Teologică din Oradea, ca titular la
disciplina Cântare bisericească şi Tipic. Din acelaşi an soţia sa Hermina va ocupa

22
Tribuna Poporului (Arad), an II (1898), 5/17 noiembrie, nr. 209, p. 1; Biserica şi Şcoala (Arad),
an XXXIII (1909), 23 august/5 septembrie, nr. 34, p. 3; Românul (Arad), an I (1911), 28 ianuarie/10
februarie, nr. 22, p. 1; Tribuna (Arad), an XV (1911), 28 ianuarie/10 februarie, nr. 22, p. 1
23
Tribuna (Arad), an XIII (1909), 5/18 iunie, nr. 120, p. 6
24
Arhivele Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Academia
Teologică, dos. 1/1924, f. 1
9
funcţia de econoamă (administrator) la internatul Academiei. La 8 noiembrie 1924
episcopul Roman Ciorogariu, care îl aprecia foarte mult, îl hirotoneşte diacon. La
Academia Teologică din Oradea va preda cursul de Cântare bisericească şi Tipic25,
se va ocupa cu practica liturgică şi îndrumarea studenţilor şi va conduce corul
Academiei la toate manifestările culturale26, artistice şi eclesiastice din viaţa
oraşului.
Ca urmare a activităţi didactico-artistice desfăşurate, la propunerea
rectorului Academiei, preotul profesor dr. Ştefan Munteanu, la 10 mai 1939, Cornel
Givulescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de ofiţer şi
cavaler.
În urma dictatului de la Viena din 1940 odată cu mutarea Academiei
Teologice de la Oradea, la Caransebeş, respectiv Timişoara, activitatea de la
Oradea a profesorului Cornel Givulescu se va întrerupe brusc. Ea va fi reluată la
Caransebeş şi Timişoara. Aici în Catedrala episcopală, Cornel Givulescu va fi
hirotonit preot la 28 octombrie 1942, iar la 28 aprilie a fost hirotesit protopop. Va
dirija corul Academiei la diferite prilejuri din viaţa socială şi ecleziastică a oraşului.
La 1 februarie, Cornel Givulescu, a primit din partea directorului Conservatorului
de Muzică din Timişoara, Sabin Drăgoi, care-l aprecia foarte mult, catedra de
Teorie-solfegiu. Pentru că era preot a ocupat această funcţie doar un an, la 31
ianuarie fiind destituit. La 1 noiembrie 1950 va fi numit la catedra de Teorie şi
Solfegiu al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj. Director al
Conservatorului clujean, la acea vreme, era prietenul şi admiratorul său,
compozitorul evreu Maximilian Eisikovits şi va funcţiona aici până în 1953.
La data de 26 mai 1953 va fi arestat. În urma unor anchete, interceptări şi
urmăriri, instrumentate de serviciile Securităţii27, Cornel Givulescu va fi
condamnat, în 7 august 1954, sub acuzaţia de agitaţie publică, la 3 ani de
închisoare şi plata a 100 de lei cheltuieli de judecată28. Sentinţa a fost luată, citită şi
pusă în aplicare, în aceeaşi zi, de Tribunalul Bucureşti. Timp de un an de zile a fost
închis la Penitenciarele Jilava (încarcerat la 8 august 1954), Caransebeş ( transferat
la 20 noiembrie 1954) şi Poarta Albă (transferat la 28 noiembrie 1954). De la
Poarta Albă a fost dus să muncească la Canal. La 4 iulie 1955, a fost eliberat prin

25
Ibidem, dos. 1/1927-1928, f. 18, 85-89
26
Ibidem, f. 87
27
Organele de Securitate aveau să-l includă pe preotul Cornel Givulescu, alături de părintele
Arsenie Boca, în cercul antroposofilor din România. Conform unei adrese, din 21 noiembrie 1953, a
Direcţiei Regionale a Serviciilor Securităţii Deva către Direcţia Regională a Serviciilor Securităţii
Ploiești: „Referitor la activitatea călugărului Boca Arsenie ne-a fost semnalat că [face parte] din
organizaţia subversivă contrarevoluţionară antroposofică din RPR, bucurându-se de o mare
apreciere din partea membrilor acestei organizaţii. Într-o ședință antroposofică ce a avut loc la Cluj
în 31 mai 1953, în casa numitului Givulescu Cornel, a reieşit că Boca Arsenie are legături cu unul
din conducătorii cercului antroposofic din Câmpia Turzii, numit Iustian Iustin, cât si cu Ionaşcu
Ioan şi Cornel Givulescu antroposofi din Timişoara”. Cf. Arhiva Consiliului Național pentru
Studierea Arhivelor Securității, fond informativ, dos. 2637/1953, vol. 3, f. 289
28
Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Cluj, fond personal profesor Cornel Givulescu, dos.
1/1954-1955, f. 6
10
decretul nr. 280/1955 al Ministerului Afacerilor Interne29 şi va părăsi Penitenciarul
de la Poarta Albă la data de 16 iulie 1955. Se va reîntoarce la Cluj şi se va pensiona
la data de 1 octombrie 1958, la vârsta de 65 de ani, având peste 30 de ani de
activitate şi se va retrage în sânul familiei. La 20 februarie 1969, la vârsta de 76 de
ani, în urma unei insuficiențe cardio-circulatorie, va trece la cele veşnice. A fost
înhumat în ziua de duminică 23 februarie 1969 în localitatea natală, Săvârşin.
Slujba de prohodire a fost săvârşită la biserica ortodoxă din Săvârşin de un sobor
de ierarhi şi preoţi, în frunte cu mitropoliţii Nicolae al Ardealului şi Nicolae al
Banatului.
Trifon Lugojan s-a născut la 27 mai 1874 în localitatea Nădlac, într-o
familie de intelectuali nădlăcani. Părinţii lui s-au numit Samson şi Ileana. A avut 7
fraţi toţi cu preocupări intelectuale.
Cursurile şcolii primare le urmează în localitatea natală, Apoi studiază la
şcolile superioare din Braşov, Caransebeş şi Seghedin. Între 1894 şi 1897 urmează
cursurile Institutului Teologic din Arad. Între anii 1894-1897 îl găsim la
conducerea Corului tinerimii din Arad, cor înfiinţat de el. După terminarea studiilor
preparandiale Trifon Lugojan ajunge învăţător în localităţile Săceni, Dumbrava şi
Târgovişte din comitatul Caraş. În 1986, recunoscândui-se capacitatea profesională,
este numit suplinitor la Catedra de Muzică bisericească şi Tipic de la Institutul
pedagogic-teologic (Preparandia) din Arad. La începutul anului şcolar 1897-1898,
lui Trifon Lugojan, Consistoriul Eparhial îi încredinţează Catedra de Muzică
bisericească şi Tipic de la Institutul pedagogic-teologic din Arad. În anul 1900 i se
acordă o bursă de 1200 coroane pe timp de doi ani pentru a studia muzica la
Leipziger Komservatorium. În 1909 devine profesor ordinar definitiv, iar din anul
1913 profesor extraordinar definitiv la Institutul Teologic din Arad, unde va preda
Muzica bisericească şi Tipicul. Din anul şcolar 1919-1920 funcţionează la Şcoala
Normală în calitate de „profesor titular”, predând muzică şi cor.
Trifon Lugojan a fost un mare patriot şi un luptător pentru Unire. În
localitatea Săceni, din comitatul Caraş, cel care a organizat Consiliul Naţional
Român comunal a fost Trifon Lugojan, pe acea vreme învăţător în localitate. În
toamna anului 1918 a fost secretarul Adunării Naţionale locale care s-a desfăşurat
la data de 16/29 noiembrie30. La Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia a
participat în calitate de delegat superior al cercului electoral Făget-Birchiş. În
cadrul şedinţei delegaţilor de la Alba Iulia a votat, alături de ceilalţi delegaţi,
Rezoluţia pentru Unirea Transilvaniei cu patria mamă.
Trifon Lugojan a întemeiat şi condus cu măiestrie corul teologilor
Institutului din Arad. De asemenea el a fost dirijor al „Reuniunii române de muzică
şi cântări” din Arad (1903-1940), director al „Şcolii de cântăreţi bisericeşti” din
Arad (1936-1940), dar şi dirijorul corului mixt al „Asociaţiei naţionale arădene”.
La bagheta acestor coruri profesorul Trifon Lugojan a fost nelipsit de la
principalele evenimente bisericeşti şi culturale ale Aradului.

29
Ibidem, f. 7
30
Biserica şi Şcoala (Arad), an XLII (1918), 18 noiembrie/1 decembrie, nr. 47, p. 1-3
11
 La vârsta biblică de 74 de ani trece la cele veşnice, la Sibiu, în ziua de
duminică 11 ianuarie 1948. A fost înmormântat la cimitirul „Pomenirea”din Arad
în 13 ianuarie în prezenţa familiei şi a episcopului Andrei Magieru, răspunsurile la
slujba înmormântării fiind date de către Corul Armonia al Catedralei, sub
conducerea lui Atanasie Lipovan şi Corul teologilor dirijat de profesorul Petru
Bancea. Printre cei care au rostit câteva cuvinte de rămas bun s-au numărat
episcopul Andrei Magieru, preotul consilier Caius Turicu, preotul profesor Petre
Dehelean şi dr. Alexandru Stoicescu. Necrologul rostit este plin de cuvinte şi fapte
emoţionante.
Atanasie Lipovan s-a născut la Sânnicolaul Mare (judeţul Timiş) într-o
familie de oameni simpli, buni români, în 20 martie/1 aprilie 1947. Pe tatăl său l-a
chemat Ioan, iar pe mama sa Sofia. Urmează cursurile şcolii confesionale ortodoxe
din satul natal, iar gimnaziul în localitatea Sântana, apoi cu sprijinul comunităţii
din localitatea natală, din toamna anului 1888, cursurile Preparandiei din Arad. În
anul 1894 Atanasie Lipovan se va căsători cu Paraschiva Iancuţ din Toracul Mic.
Vor avea doi copii: Ioan şi Cornel. Din păcate, la numai 23 de ani, în anul 1901,
soţia sa Paraschiva moare, lăsând în sânul familiei multă durere şi suferinţă. Se va
recăsători din nou cu Maria Bugariu. Aceasta era învăţătoare în Comloşul Mare şi
solistă a corului „Doina”. Vor avea împreună 6 copii.
În toamna anului 189231 este numit învăţător provizoriu în Toracul Mic, iar
după examenul de calificaţie (1894), învăţător definitiv. În vara anului 1896 este
numit învăţător în Comloşul Mare, unde va prelua şi conducerea corului din
localitate. În toamna aceluiaşi an, 1896, Atanasie Lipovan este numit învăţător în
localitatea natală, Sânnicolaul Mare. Aici va fi numit dirijor al corului „Doina”,
Atanasie Lipovan punându-şi imediat amprenta asupra repertoriului acestuia,
transformându-l din cor de bărbaţi, în cor mixt. Va pune bazele primului cor
exclusiv alcătuit din copii, din Sânnicolaul Mare, plastic denumit corul „Minune”.
Fiind vorbitor al limbilor ebraică, germană, engleză, italiană, franceză şi
maghiară, Atanasie va înfiinţa la 1907, tot în Sânnicolaul Mare, corul meseriaşilor,
format din corişti de diferite naţionalităţi. Pentru Atanasie Lipovan, revenirea
acasă, în familia comunităţii săteşti natale, va fi momentul începerii unei
extraordinare şi rodnice activităţi de dirijor. Va fi prezent alături de corurile
„Doina”, „Minune” şi „Corul meseriaşilor” la o multitudine de activităţi şi
festivităţi diverse, din ţară şi străinătate. În 6/19 - 7/20 septembrie 190332, cu ocazia
sfinţirii bisericii ortodoxe din Sânnicolaul Mare, Atanasie Lipovan se va ocupa cu
pregătirea festivităţilor artistice dedicate acestui eveniment important pentru
comunitate. Mulţimi de localnici şi oameni din împrejurimi, îmbrăcate în costume
populare bănăţene cu însemne româneşti, au întâmpinat pe episcopul Ioan I. Papp
al Aradului. Evenimentul a fost marcat de corurile dirijate de Atanasie Lipovan
prin concerte religioase, cântece patriotice şi populare. După consumarea
evenimentului, Atanasie Lipovan, acuzat de autorităţi că a fost sufletul acestei
31
Biserica şi Şcoala (Arad), an XVI (1892), duminică 1/13 noiembrie, nr. 44, p. 352
32
Idem, an XXVII (1903), duminică 7/20 septembrie, nr. 36, p. 306; Ibidem, duminică 14/26
septembrie, nr. 37, p. 309-311
12
sărbători, unde s-au arborat însemne naţionale, interzise de autorităţi, a fost
amendat şi arestat. La data de 12 octombrie, alături de el au fost pedepsiţi la câte 2
zile închisoare şi câte 100 coroane amendă: Dr. Nestor Oprean, preoţii T. Oprescu
şi Ioan Petrovici. Pedeapsa primită de aceştia a însumat, 8 zile temniţă şi 400
coroane amendă33. Au fost eliberaţi cu ajutorul colectelor comunităţii ortodoxe şi a
membrilor corurilor din localitate.
Momentul suprem de apreciere al corului „Doina” şi dirijorului Atanasie
Lipovan, va fi consemnat trei ani mai târziu. În 1906, corul „Doina”, la invitaţia
Societăţii corale „Carmen” de la București, va participa la festivităţile prilejuite de
împlinirea a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I, 25 de ani de la
proclamarea Regatului şi 1800 de ani de la descălecarea împăratului Traian în
Dacia. La Bucureşti, corul „Doina” dirijat de Atanasie Lipovan a împărţit locul
întâi34 cu vestitul cor lugojean dirijat de Ion Vidu. Ca recompensă dirijorul
Atanasie Lipovan şi corul său au primit medalia de aur şi diploma specială.
Împreună cu învăţătorii şi intelectualii români, în anul 1919 va înfiinţa
Reuniunea de cântări „Armonia”. Corul „Armonia” va fi primul cor românesc
format din intelectuali şi, alături de dirijorul său Atanasie Lipovan, va rămâne
reprezentativ pentru muzica autohtonă a vremii. Episcopul Ioan I. Papp a stăruit ca
acest cor să se organizeze pe baze de statute şi să funcţioneze ca şi cor al Catedralei
episcopale din Arad. De la înfiinţarea sa, din 1919, corul „Armonia”35 a cântat la
Catedrală şi în bisericile din diferitele comune mai apropiate.
Începând cu data de 1 septembrie 1922, episcopul Ignatie Papp îl va numi
pe Atanasie Lipovan profesor de cântare, muzică instrumentală şi tipic la Şcoala
Normală Greco-Ortodoxă „Dimitrie Ţichindeal” (fosta Preparandia), Şcoala de
cântăreţi bisericeşti şi la Institutul Teologic, mai târziu Academia Teologică din
Arad. La Academia Teologică din Arad va preda cu consecvență la toți cei patru
ani de studii universitare disciplinele: Muzică bisericească, Tipic și Muzică vocală
(Cor). La Arad va dirija corurile Institutului Teologic şi „Armonia” şi va lua parte
la toate momentele de sărbătoare din viaţa ecleziastică şi culturală a eparhiei
Aradului. În anul 1938, la vârsta de 64 de ani, Atanasie Lipovan s-a pensionat.
După o activitate didactică şi muzicală întinsă pe o perioadă de 43 de ani, Atanasie
Lipovan se va retrage la casa personală din satul Căprioara, comuna Săvârşin.
Atanasie Lipovan, care avea o voce fermecătoare de bariton, din 1938 va funcţiona
la strană ca şi cântăreţ bisericesc la Catedrala Arhiepiscopală din Timişoara. Din
1938 şi până la moarte va ocupa şi funcţia de director la Şcoala de cântăreţi
bisericeşti a Arhiepiscopiei Timişoarei.
La 27 aprilie 1947, la vârsta de 73 de ani, suferă un infarct, care îi va fi
fatal. Catafalcul cu trupul său neînsuflețit a fost depus miercuri 30 aprilie la ora 9
dimineaţa în biserică. Aici, pentru pomenirea lui, s-a săvârşit Sfânta Liturghie de

33
Vasile Stoica, Suferinţele din Ardeal, ediţia a IV-a, Bacău, Editura Vicovia, 2008, p. 379
34
Buletinul Oficial, Expoziţia generală (Bucureşti),an II (1906), octombrie-noiembrie, nr. 14, p.
121-131, 364, 456.
35
Despre activitatea lui Atanasie Lipovan la bagheta corului „Armonia” a se vedea: Biserica şi
Şcoala (Arad), an LIX (1935), 14 aprilie, nr. 15, p. 6-7
13
către delegatul Episcopiei Aradului, părintele profesor Petru Bancea, înconjurat de
un sobor de preoţi, foşti elevi.
Capitolul V, Opera muzicală. Creaţii reprezentative, prezintă opera
muzicală a „dascălilor de cântări” Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan
şi Atanasie Lipovan. De asemenea am prezentat comparativ, analizând
muzicologic, creaţiile lor reprezentative din domeniul cântării monodice bizantine
enclavizate din vestul românesc.
Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan,
oameni şi muzicieni de originalitate excepţională, s-au aflat sub influenţa
predecesorilor doar în anii de studii. Ulterior, prin creaţia muzicală, au devenit mari
deschizători de drumuri, mergând înainte impulsionaţi doar de propriile idei şi
convingeri artistice. Efortul şi munca acestor dascăli de cântare bisericească
bizantină enclavizată, privită retrospectiv, uimeşte la o privire de ansamblu. În
viziunea şi creaţia lor muzicală monodică întâlnim structura modală proprie stilului
eclesiastic vestic de tradiţie bizantină. Din analiza muzicală a creaţilor muzicale
abordate se constată o evoluţie firească a muzicii bisericeşti din vestul românesc,
ținând cont de interferenţa cultural-misionară în care a rezistat şi auto-conservat.
Pentru a evita o eroare de interpretare muzicologică posibilă, trebuie menţionat
faptul că Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan nu
au avut o pregătire muzical-teoretică specială asemănătoare psalţilor contemporani
din Ţara Românească şi Moldova. Ei au notat muzica bisericească din vestul
românesc conservată pe cale orală. De aceea în creaţiile lor muzicale întâlnim
structuri modale de mixtură interculturală complexă bizantină, bizantino-folclorică
şi bizantino-tonală.

Concluzii

Slujitorii Bisericii, ierarhi, dascăli de teologie, preoţi de mir, călugări şi

învăţători au fost secole de-a rândul singurii povăţuitori ai poporului drept
credincios, au apărat credinţa strămoşească şi au participat la lupta pentru dreptate,
egalitate, independenţă şi unitate naţională. Dar slujitorii altarelor şi dascălii
şcolilor din vestul românesc au găsit şi răgazul necesar pentru a sluji şi la altarul
culturii. Ei au copiat manuscrise, au tipărit cărţi, au fost redactori la ziare şi reviste,
au înfiinţat şcoli, societăţi de cultură, tipografii şi librării. Muzica eclesiastică,
corurile bisericeşti, reuniunile de cântări, cantori, capelmaiştri, compozitori,
pedagogi, instrumentişti, cărţi muzicale, partiturile lucrărilor originale pot fi
considerate primele manifestări publice ale acestei arte. Tradiţia muzicală străveche
din vestul românesc a favorizat, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, apariţia
a numeroase coruri orăşeneşti şi săteşti, bisericeşti şi laice, dar şi a unor
compozitori de seamă, precum Nicolaie Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi
Atanasie Lipovan, care au îmbogăţit tezaurul culturii muzicale al neamului nostru,
cu lucrări de toate genurile, de o deosebită valoare artistică.
Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan autori
de alese compoziţii de muzică bisericească şi laică, sunt printre reprezentanţii cei
14
mai de seamă ai artei sonore de tradiţie bizantină din vestul românesc. Aceştia,
alături de alţi compozitori români, urmând reflecţia nepreţuitului Nicolae
Steinhardt asupra puterii muzicii de a aduce sufletele în rezonanţă, au căutat în
resursele cântării bisericeşti naţionale monodice, acele valenţe care fac din filonul
oriental, grec sau slav şi din creaţia românească o hrană a sufletului uman.
Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie Lipovan,
asemeni altor teoreticieni ai muzicii bisericeşti bizantine enclavizate, s-au străduit
să aranjeze pe note, cântarea bisericească monodică de strană din vestul românesc,
păstrată multă vreme pe cale orală. Ei au avut capacitatea de a muzicaliza texte
liturgice diferite prin combinări lexicale măiestrite într-un discurs de rugă sincretică
artistică (text cântat), de a adapta melodia la textul liturgic, conform cerinţelor
tipiconale, principii fundamentale ale discursului muzical bizantin. Cu toţii, mari
practicanţi şi autori de muzică bisericească de tradiție bizantină, au ridicat vestul
României la statura de centru de referinţă a muzicii de strană şi a muzicii populare.
Ei s-au străduit, datorită misiunii pe care şi-au asumat-o, să noteze întreg repertoriu
muzical necesar pregătirii şi formării dascălilor şi preoţilor. Totodată, întreaga lor
strădanie pentru păstrarea specificităţii cântării românilor ortodocşi a reprezentat şi
o formă de manifestare a patriotismului, atât de important şi necesar în acele
vremuri, la marginea vestică a ţării, ca de altfel şi astăzi până când naţiunea noastră
îşi va păstra sentimentul originii, autohtoniei şi rezistenţei la graniţa de vest
etnografico-demografică.
Din analiza muzicologică a celor mai reprezentative creaţii muzicale
monodice proprii lui Nicolae Firu, Cornel Givulescu, Trifon Lugojan şi Atanasie
Lipovan putem ajungem la o constatare certă şi pertinentă. Dacă cele opt glasuri ale
muzicii bizantine s-ar fi redus doar la opt melodii petrificate, atunci muzica şi
cultura muzicală de tradiţie bizantină ar fi fost foarte săracă. Realitatea muzicală şi-
n cadrul ei versiunea de cântare din vestul spaţiului demografic-etnografic
românesc, dovedeşte contrariul, iar marea noastră problemă, a românilor, este
actualmente aceea de a învăţa să preţuim, la adevărata valoare, propria cultură
muzicală şi spiritualitate tradiţională prin care ne autodefinim ca neam românesc:
cultura muzicală de tradiţie bizantină, cu stilurile ei regionale, şi folclorul.

15
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Dicţionare. Enciclopedii. Biografii
1. *** Dicţionar de termeni muzicali, (coord. Zeno Vancea) Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984
2. Bughici Dumitru, Dicţionar de forme şi genuri muzicale, ediția a II-a revăzută și
adăugită, Bucureşti, Editura Muzicală, 1978
3. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2010
4. Ionescu Gheorghe C., Muzica bizantină în România. Dicţionar cronologic, Bucureşti,
Editura Sagittarius, 2003
5. Moldoveanu Nicu, „Mic dicţionar de termeni muzicali bisericeşti, vechi, medii, neo-
bizantini şi psaltici moderni”, în Anuarul Facultății de Teologie „Patriarhul
Justinian”, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008
6. Sava Iosif, Luminiţa Vartolomei, Mică enciclopedie muzicală, Craiova, Editura Aius,
1997

II. Izvoare arhivistice

A. Inedite
1. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond informativ
2. Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Arad, Colecţia de documente, fond Octavian
Lupaş, fond Episcopia Ortodoxă Română Arad, fond Protopopiatul Arad, fond Roman
Ciorogariu
3. Arhivele Naţionale – Serviciu Judeţean Bihor, fond Casa Naţională, fond Episcopia
Ortodoxă Română Oradea, fond „Hilaria”, fond Prefectura judeţului Bihor, fond
Primăria oraşului Oradea
4. Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Cluj, fond personal profesor Cornel Givulescu,
fond Universitatea „Regele Ferdinand I”. Rectorat
5. Arhivele Arhiepiscopiei Timişoara, fond Academia Teologică din Oradea
6. Arhiva Episcopia Ortodoxă Română Oradea, fond Consistoriul ortodox român din
Oradea, fond Vicariatul ortodox, problema Nicolae Firu
B. Edite
1. 1918 la români documentele Unirii, Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie
1918, vol. VIII, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
2. Actele Sinoadelor eparhiale ale Eparhiei ortodoxe române a Orăzii-Mari, din anii
1920, 1921, 1922, Oradea, Tipografia Diecezană, 1922
3. Călători străini despre Ţările Române, vol. I, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968
4. Protocolul şedinţelor ţinute din partea Sinodului eparchial al Diecezei române greco-
orientale din Arad, Arad, Tipografia Diecezană, 1881, 1900, 1903

16
 III. Periodice, presa
1. Biserica şi Şcoala, (Arad), 1877, 1892, 1894, 1896, 1898, 1903, 1901, 1903, 1905,
1906, 1908, 1909, 1910, 1911, 1912, 1918, 1920, 1921, 1926, 1927, 1932, 1933,
1935, 1936, 1938, 1940, 1941, 1947, 1948
2. Familia (Oradea), 1873, 1884, 1885, 1886, 1889, 1890, 1895, 1898, 1903, 1900, 1901,
1904, 1906, 1926
3. Foaia Diecezană (Caransebeș), 1906, 1910, 1912, 1931, 1933, 1948
4. Tribuna (Arad), 1906, 1907, 1908, 1909, 1911

IV. Lucrări generale

1. Bogdan Doru, „Preparandia din Arad creatoare de intelectualitate românească”, în
Administrație românească arădeană. Studii şi comunicări, vol. III (coord. Doru
Sinaci, Emil Arbonie), Arad, Editura Universității „Vasile Goldiş”, 2011
2. Branişte Ene, Liturgica specială, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1978
3. Champigneulle B., Istoria muzicii, traducere de Virgil Gheorghiu, Bucureşti, Editura
contemporană, 1942
4. Cosma Viorel, „Cultura muzicală românească în epoca renaşterii”, în Muzica
(Bucureşti), XIX (1969), nr. 12
5. Lupşa Ştefan, Istoria Academiei Teologice din Oradea (1923-1943), Beiuş, Editura
Doina, 1944
6. Mărcuş Ştefan, „Modurile cromatice în muzica populară românească”, în Revista de
etnografie şi folclor (Bucureşti), an XI (1966), nr. 4

V. Lucrări speciale
1. Firu Nicolae, Cântări bisericeşti, răspunsuri, irmoase, cele 8 glasuri, Timişoara,
Tipografia Arhidiecezană, 1943
2. Givulescu Cornel, Cele opt glasuri la Vecernie şi Utrenie, Oradea, Editura Asociaţia
„Fondul de Excursie al Studenţilor Academiei Teologice Ortodoxe Române
Oradea”, 1929
3. Idem, Trei Liturghii pentru cor de bărbaţi şi un cuvânt înainte despre specificul
românesc în cântarea bisericească, Arad, Tipografia Diecezană, 1933
4. Lipovan Atanasie, Colecţiune de cântări bisericeşti, aranjate de Atanasie Lipovan,
învăţător, Sânnicolaul Mare, Tipografia Diecezană, 1906
5. Idem, Cele opt glasuri bisericeşti, Arad, Editura Diecezană, 1936
6. Lugojan Trifon, Strana – Cântări bisericeşti, Arad, Tipografia Diecezană, 1905
7. Idem, Cântări bisericeşti. Partea I. Cele opt glasuri după cântarea prea Sfinţiei Sale
Domnului Ioan I. Papp, Episcopul Aradului, aranjate pe note de Trifon Lugojanu,
Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane Ortodoxă Română, 1912
8. Cristescu Constanţa, „Structuri modale în tipărituri bisericeşti arădene din prima
jumătate a secolului al XX-lea”, în Teologia (Arad), an VII (2003), nr. 3-4

17