a

’i
O PRACTICĂ GREŞITĂ LA ÎNMORMÎNTĂRI
, >: de: Pr. ION BIRLANI'-SCU

In unele din parohiile noastre s-a luat obiceiul, cu ani în

urmă, de-a nu se aduce corpul celor decedaţi, în biserică, unde
• ;i să li se facă slujba înmormîntării, potrivit rînduielilor prescrise.
i Motivele invocate pentru o asemenea practică sînt diferite, iar
justificările nu sînt desprinse de situaţii specifice. Voi pleca de
la concret şi anume de la cazul parohiei Naidăş, protopopiatul
Oraviţa. Aici s-a împămîntenit uzul de-a se face serviciul rele-
gios pentru înmormîntarea unui creştin decedat, la domiciliul fa­
miliei sale. Pricina după cîte se pare rezidă în faptul că, acum
cîteva decenii, nimeni nu ştie anume cînd, cineva mort în timpul
verii şi ţinut mai mult decît trebuia, pînă s-au făcut toate pregă­
tirile legate de tradiţiile locului şi pînă să sosească rudele din
alte localităţi, a intrat în descompunere ceea ce a dus la situaţii
neplăcute. In urma acestei împrejurări consiliul şi epitropia de
atunci au luat hotărîrea pripită de-a nu mai permite aducerea în
biserică a nici unui creştin decedat, de orice vîrstă ar fi şi în orice
anotimp s-ar întîmpla să moară. De atunci şi pînă de curînd
practica aceasta s-a menţinut şi nu a cedat. Cred că măsura luata
‘n trecut a fost lipsită de temei pentru că s-a neglijat o veche tra-
’ţie a Biserţjii noastre ortodoxe şi mai ales pentru că a fost inspi-
tă de o împrejurare cu totul accidentală care nu justifică gene-
lizarea ei prin neîmplinirea rînduielii cultului ortodox.
Voi încerca să arăt, pe scurt, unele motive pentru care este
mai bine să se oficieze slujba înmormîntării în biserică şi nu la|
domiciliul familiei decedatului, aşa cum s-a practicat şi se^ mai
practică în unele părţi. In primul rînd voi invoca practica înde­
lungată a Bisericii noastre ortodoxe, consemnată în însăşi rîn-
duielile slujbei de înmormîntare din Molitfelnic unde se poate
citi la început: „Săvîrşindu-se vreunul dintre creştini, îndată
rudeniile să cheme pe preot; acesta venind în casa unde zace tru­
pul mortului, îşi pune epitrahilul şi cădind trupul mortului şi pe
cei de faţă începe*1 ... Iar mai departe, tot în Molitfelnic citim :
„Şi de sînt gata toate ale înmormîntării... ridicînd trupul mor­
tului, îl duc în biserică, mergînd înainte preoţii cu făclii şi dia­
conul cu cădelniţa ; şi viind în biserică pun trupul în pridvor şi
!

i
 Probleme liturgice 307

încep44... etc. De atunci urmează slujba propriu-zisă a înmor­

mîntării.
In al doilea rînd, săvîrşirea serviciului religios al înmormîn-
tării la casa familiei decedatului nu se poate face în condiţii op­
time, care să creeze o atmosferă corespunzătoare momentului.
In timpul slujbei religioase, membrii familiei sau prietenii mortu­
lui, în curtea casei, scot uneori exclamaţii de durere nestăpînite,
alţii împart lumiînări sau fac altceva, mărind neorînduiala şi
ştirbind solemnitatea momentului. Dacă vremea este nefavo­
rabilă, cum ar fi vîntul, ploaia sau viscolul, fiecare se retrage pe
unde poate, iar preotul şi cîntăreţul respectiv vor căuta să
scurteze cît mai mult posibil slujba pentru a porni cu defunctul
la cimitir. Aceste împrejurări inevitabile nu sînt menite să con­
tribuie la atingerea scopului inclus în rînduiala slujbei de în-
mormîntare.
In biserică însă toată slujba religioasă este dominată de o
anumită solemnitate, cîntările se desfăşoară cu o deosebltă grâ7'
‘■tfîîate şi crează o profundă impresie prin însăşi conţinutul lor.
Liniştea se păstrează tot timpul şi atenţia celor de faţă este plină
de respect. In felul acesta toate cîntările, cu bogatul lor conţinut
teologic, pătrund adînc în mintea şi inima ascultătorilor.
In afară de cadrul solemn pe care-1 oferă desfăşurarea sluj­
bei. înmormîntării în biserică, trebuie să mai avem în vedere şi
împrejurarea că aci preotul poate rosti cuvînt de învăţătură cu
o altă autoritate, crescută parcă din locul unde se află.
De aceea socot că acolo unde, din motive diferite dar necon­
cludente, s-a luat obiceiul de-a se^săvîrşi slujba înmormîntării
în afara lăcaşului bisericii, să se încerce, prin mijloace persua­
sive, să se lămurească credincioşii pentru a se reveni la o prac­
tică respectată pretutindeni în lumea ortodoxă.
 C OMEMORĂR I

xy

.
PRĂZNUIREA UNOR „STÎLPI“ AI BISERICII
Adresîndu-se creştinilor din Corint la sfîrşitul veacului I cl.
Hr., Sîîntul Clement, episcop al Romei, le punea în faţă exemplul
Apostolilor Petru şi Pavel numindu-i „cei mai mari şi mai drepţi
stîlpi ai Bisericii" (Epistola I-a, cap. 5). Aşa au fost ei conside­
raţi în vechime şi, tot astfel de-a lungul sutelor de ani ce s-au
scurs. Viaţa şi p.ropovăduirea lor stau cu adevărat la temelia
Bisericii. De aceea împlinirea a 1900 de ani de la martiriul ce
l-au îndurat în capitala imperiului roman de odinioară, consti­
tuie un moment important pe care creştinii de pretutindeni îl
' prăznuiesc cu deosebită pietate.
Intru amintirea acestui eveniment redacţia revistei noastre
înmănunchează în paginile ce urmează cîteva studii menite să
pună în lumină profilul Sfinţilor Petru şi Pavel ca binevestitori
ai învăţăturii Mîntuitorului Hristos, importanţa lucrării ce au
săvîrşit cum şi locul pe care îl ocupă în conştiinţa credincioşilor.
Ceea ce mai ales se desprinde din cercetările pe care le publicăm
este. faptul că cei doi mari Apostoli n-au fost niciodată priviţi
într-alţ fel decît ca egali în vrednicie, precum uniţi au fost în
ataşamentul lor faţă de lisuş, capul Bisericii. Ideea aceasta se-
cere mereu subliniată, pentru că ea corespunde atît adevărului
istoric cît şi predaniei de totdeauna. Mărturie ne stau cărţile
Noului Testament în frunte cu Faptele Apostolilor compuse de
Sîîntul Evanghelist Luca şi, mai ales, scrierile ucenicilor imediat
următori epocii apostolice, aşa-numiţii „părinţi apostolici" (Sf.
Ignatie, Epistola către romani, IV). Acelaşi lucru îl atestă ur­
maşii lor nemijlociţi, fie că aparţin răsăritului, fie că aparţin apu­
sului. Toţi îşi împreună glasul în a arăta,, aşa cum o face Sfîntul
Irineu pe la jumătatea veacului al IDlea, că „ biserica Romei este
întemeiată şi constituită de cei doi preaslăviţi Apostoli Petru şi
Pavel" (împotriva ereziilor III, 3, 2, 1). Chiar dacă „întemeierea"
aceasta este a se luă în sens larg, bine ştiind că în momentul so­
sirii lor la Roma aici exista deja o comunitate creştină, e de re­
; ţinut egalitatea rolului pe care l-au împlinit şi egalitatea cinstirii
ce li s-a acordat.
La dreptul vorbind despărţirea unuia de altul ori, ceea ce
e şi mai'grav, subordonarea lor întreolaltă, constituie. cea mai
impioasă nesocotire a învăţăturii Mîntuitorului însuşi, care nu o
:
■
 ' Prăznuirea unor „stilpi" ai Bisericii 309

dată s-a ridicat împotriva pretenţiei de supremaţie a Apostolilor

(Matei 18, 1—4). Cînd mama fiilor lui Zevedei s-a apropiat de
Iisus şi I-a cerut spunînd : ..... în împărăţia Ta, aceşti fii ai mei
să şadă unul la dreapta şi altul la stingă Ta“, Apostolii „s-au
mîniat pe cei doi fraţi“ iar Domnul chemîndu-i le-a zis: „Ştiţi
că domnitorii neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le
poruncesc cu stăpînire. Intre voi să nu fie aşa, ci oricare va vrea
să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru ; şi oricare va
vrea să fie cel dintîi între voi, să fie robul vostru..(Matei
20, 20—28).
r"_* Sînt cuvinte limpezi şi fără echivoc. Ar putea vreun creştin
să nu le respecte ori să pună în locul lor altceva ? Dacă n-au
făcut-o cei care au primit Evanghelia de la Mîntuitorul însuşi,
este clar că n-o putem face noi cei de astăzi. Implinindu-le deci
cu întreaga credincioşie, să vedem în Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel ceea ce ei au fost în realitate : slujitori devotaţi ai Aceluia
pe care propovăduindu-L, ne-au lăsat o minunată pildă de „le­
pădare de sine“ şi de urmare a lui Hristos.
REDACŢIA