Construirea de biserici - o necesitate liturgică, misionar- pastorală și

cultural educațională în dezvoltarea și viața comunităților creștine urbane

și rurale și pentru cele ortodoxe românești din diaspora

Construirea de noi lăcaşuri de cult nu este un capriciu, ci reprezintă o necesitate liturgică,

mai ales în mediul urban, acolo unde în timpul regimului comunist a fost interzisă construirea de
biserici. După anul 1990, la iniţiativa comunităţilor de credincioşi din întreaga ţară şi cu sprijinul
autorităţilor locale au fost construite sau se află în diferite stadii de execuţie aproximativ 2000 de
lăcaşuri de cult, deoarece cele deja existente s-au dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de
creştini ortodocşi care participă la sfintele slujbe.1
Necesitatea de ordin liturgic e evidentă: peste tot creștinii doresc ca în preajma lor să existe
o biserică unde să poată participa la slujbe sau să aibă unde să-și boteze pruncii, să-și cunune tinerii
și să-i petreacă pe adormiți în veșnicie. În conștiința creștinului este imprimat faptul că orice
așezare trebuie să aibă biserică. Expresia populară „sat fără popă” se referă la comunitățile
dezorganizate, învrăjbite, necooperante și exprimă rezultatul inexistenței unui locaș de cult în acea
zonă. Este binecunoscut în orașul nostru exemplul parohiei „Sf. Vasile cel Mare” care până în 1990
era nevoită să acopere necesitățile duhovnicești ale unei jumătăți de oraș. Astăzi din parohia
amintită au odrăslit alte 12 parohii: Sf. Cuv. Parascheva, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ana, Sf. Ilie, Sf.
Mc. Filofteia, Sf. Brâncoveni, Sf. Mc. Gheorghe, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Antonie, Sf. Atanasie
Patelarie, Sf. 40 de mucenici și Sf. Nectarie la Barboși. În toate cele douăsprezece parohii nou-
înființate sfintele lăcașuri au devenit centre în jurul cărora gravitează întreaga comunitate. Slujbele
de la marile sărbători anuale, slujbele de hram sau cele săvârșite cu ocazia vizitelor chiriarhale,
devin tot atâtea prilejuri de efervescență duhovnicească în toată comunitatea și bisericile devin
neîncăpătoare.
Necesitatea de ordin liturgic se leagă și completează cu cea de ordin misionar-pastoral.
Fără un spațiu liturgic adecvat, comunitatea de credincioși nu poate crește duhovnicește. Prin
slujbele la care iau parte, prin programele de cateheză parohială, prin frecventarea bibliotecii
parohiale, prin activitățile filantropice sau misionare parohienii se zidesc duhovnicește, devenind ei
înșiși misionari. Evenimente ca aducerea unor sfinte moaște, slujbele misionare, serbările școlare,
organizarea de concursuri la nivel parohial sunt cele care coagulează în jurul sfântului locaș mulțimi
impresionante.În anul curent, la sfârșitul lunii august, aducerea sfintelor moaște ale Sfinților Părinți
Ioachim și Ana și a unei părticele din lemnul Sfintei Cruci la biserica „Sfânta Ana” din Galați a dat
1
http://basilica.ro/stiri/bo-manipulare-care-nu-onoreaza-postul-de-televiziune-bbcb_9024.html, accesat la 04.11.2013.
1
naștere unui asemenea eveniment. La fel se întâmplă și când se înâmpină în pelerinaj Icoana
făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam sau când se aduc spre închinare
Sfintele Moaște care sălășluiesc în racla Sfintei Catedrale Arhiepiscopale. Pentru cei mai mulți
enoriași participarea la sfintele slujbe rămâne singura cale de instruire catehetică.
Un alt motiv pentru care construirea de biserici este necesară este și contribuția sfintelor
lăcașe la dezvoltarea cultural-educațională a enoriașilor. Astăzi prin diversele programe
patriarhale și eparhiele cum ar fi: „Hristos împărtășit copiilor”, „Alege școala”, „Duminica
părinților și copiilor” pentru copii sau „Duminica Migranților” și proiectul „Calea Mântuirii”
pentru adulți se diversifică, se intensifică și consolidează relațiile dintre enoriași într-o parohie și în
întreaga comunitate. Mai ales în mediul rural, lăcașul Sfintei Biserici rămâne, încă, singurul spațiu
care adună pe toți sub același acoperiș, fără evidențierea diferențelor de opinie, sociale sau
culturale. Pentru unii dintre credincioși biblioteca ce funcționează pe lângă fiecare biserică este
modalitatea principală principală de petrecere a timpului liber. Lăcașul bisericii contaminează
duhovnicește, întotdeauna, toate spațiile liturgice dimprejur: cancelaria parohială, biblioteca,
așezământul social, casa de prăznuire, centrul multifuncțional devin locuri de exprimare a
comuniunii, puncte reper în viața comunităților parohiale.
Datoria de a ridica noi lăcașuri de cult, acolo unde se constată asemenea nevoie, este trasată
de art.55 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române care, la litera
e), arată că Adunarea parohială și Consiliul parohial: „iau hotărâri cu privire la zidirea, repararea,
restaurarea şi întreţinerea bisericii, a casei parohiale şi a altor clădiri ale parohiei”. Cu alte
cuvinte toate locașurile de cult se construiesc la inițiativa comunității parohiale, cu binecuvântarea
ierarhului și cu implicarea directă a preotului. Practic fără voința comunității nu se poate purcede la
niciun fel de demers, pentru că hotărârea Consiliului Parohial trebuie să stea întotdeauna la bază.

În „Anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena” nu s-ar vorbi complet despre
Sfinții Împărați dacă n-am insista pe fixarea lor în conștiința creștină ca mari modele de
inițiatori și sprijinitori și ctitori a numeroase edificii de cult.
„Importantele ctitorii, a căror construire ei au iniţiat-o în cele mai
semnificative zone ale Imperiului, s-au înscris în efervescenţa constructivă generală
înregistrată în întregul Imperiu Roman, inclusiv în zona Dunării de Jos, a
pământului românesc de astăzi, la răscrucea dintre Imperiul Roman antic şi
2
 începuturile Imperiului Bizantin, dintre lumea păgână a antichităţii şi noua
civilizaţie creştină.”2
Așadar, în mod practic, n-ar fi fost completă cinstirea fără ca în cuprinsul Patriarhiei
Române, în acest an, să se pună piatra de temelie şi să se sfinţească noi capele şi biserici cu hramul
„Sfinţii Împăraţi Constantin și Elena”.
Sfinții Împărați sunt prototipurile ctitorilor de biserici dintotdeauna. Pe lângă bisericile
ridicate în orașul de reședință, Constantinopol, s-a mai îngrijit de alte numeroase sfinte lăcașuri între
care amintim: Biserica Sfântului Mormânt la Ierusalim, o altă biserică în Antiohia, una la Mamvri și
alta la Heliopolis pe locul unui templu păgân și la Roma. Având mare evlavie către Locurile Sfinte
Împărăteasa Elena ridică pe cheltuiala sa două biserici în Țara Sfântă: una la locul Nașterii
Domnului, la Betleem și cealaltă pe locul Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos, pe Muntele
Măslinilor. De altfel cele mai multe lăcașuri de cult au cunoscut ocrtotirea binefăcatoare a
împăratului după mărturia lui Eusebiu de Cezareea:
„Și bisericile lui Dumnezeu le-a înzestrat el îmbelşugat prin propriile
sale mijloace, mărind casele de rugăciune, făcîndu-le să arate mai semeţe, şi
a împodobit sanctuarele cele mai de seamă ale bisericii cu nenumărate
daruri votive.”3
Într-o scrisoare adresată episcopului-istoric mai sus amintit- cea dintâi trimisă lui și păstrată
în „Viața lui Constantin cel Mare”- Sfântul Constantin îndeamnă referitor la construcția de biserici:

„Constantin, Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Eusebiu.

Cunoscînd faptul că pînă astăzi nelegiuitul bun plac al tiranilor n-a
contenit a-i prigoni pe slujitorii mîntuitorului Dumnezeu, înţeles-am şi m-am
încredinţat cu tărie, prea iubite frate, că toate lucrările de zidărie ale
bisericilor s-au năruit, fie din cauză că nu au mai fost întreţinute, fie că, de
frica silniciei, care plutea deasupra tuturor, ele au fost durate la proporţii
mai modeste decît li s-ar fi cuvenit. Astăzi, însă - odată cu reîntoarcerea
libertăţii, odată cu izgonirea - prin pronia Dumnezeului Celui Prea înalt şi
prin purtarea noastră de grijă - a acelui balaur de la cârma puterii - îmi pare
mie că s-ar cuveni ca toată lumea să poată limpede cunoaşte puterea lui
Dumnezeu, iar oamenii care - de frică sau din necredinţă vor fi alunecat

2
Cuvânt înainte al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la volumul Ctitoriile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în Răsărit şi Apus, coordonat de
Pr. Florin Şerbănescu apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013.
3
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, in PSB nr. 14, EIBMBOR, Bucuresti, 1991,cap.42,2, p.82..
3
 cândva în păcat, să-L recunoască pe Cel ce cu adevărat este, şi să-şi
întemeieze iarăşi viaţa pe adevăr şi pe dreptate.
De aceea, bisericilor aflate sub îndrumarea ta (precum şi a celorlalţi
îndrumători ai Bisericii de pretutindeni: episcopi, prezbiteri şi diaconi -
cunoscuţi ţie), aminteşte-le să se silească la lucrările ce se cer făcute prin
sanctuare, şi anume: sau să refacă zidurile existente, sau să le înalţe, sau -
acolo unde aşa s-ar cuveni - să purceadă la altele noi. Cele trebuitoare le vei
căpăta tu însuţi (iar ceilalţi, prin mijlocirea ta) de la guvernatori şi de la
ceilalţi cîrmuitori de provincie, care au şi primit poruncă să răspundă cu
toată sîrguinţa la tot ce sfinţia ta le vei cere. Dumnezeu să te ocrotească,
frate iubit” 4.
O asemenea scrisoare a fost trimisă de Sfântul Împărat, Întâistătătorilor Bisericilor din toate
provinciile, iar guvernatorii de provincie au primit poruncă să dea ascultare şi să treacă la faptă.
Astfel că, foarte curînd, prevederile din scrisoare au şi fost înfăptuite.
Îndrumările referitoare la construcția sau reconstrucția și modificarea lăcașelor care scăpaseră
persecuțiilor anterioare merg până acolo încât, în comun acord cu ierarhii, stabilea natura sau felul
materialelor folosite. Pe când plănuia ridicarea bisericii Sfântului Mormânt scrie patriarhului
Macarie al Ierusalimului:
„Cuvine-se, dar, iscusinţei tale să chivernisească lucrurile astfel şi să
prevadă toate cele trebuitoare aşa fel ca nu numai lăcaşul bisericii, dar şi tot
restul să se arate în cele din urmă pe potrivă, încât pînă şi cele mai mândre
zidiri din oraşele noastre să fie umbrite de frumuseţea ei. Pentru înălţarea
zidurilor ei - cât şi ca acestea să arate cât mai frumos - bine este să ştii că i-
am dat-o în grijă bunului nostru prieten Dracilianus, locţiitorul prefectului
eparhiei, precum şi guvernatorului provinciei. Acestora doi, credincioşia mea
le-a trimis poruncă, pentru ca tot ce iscusinţa ta va socoti de trebuinţă spre
înălţarea lăcaşului, şi meşteri şi calfe, de le vei face cunoscut, pe dată prin
osteneala lor să-ţi trimită. Privitor la coloane şi la celelalte lucruri din
marmură, rogu-te ca singur să chibzuieşti ce anume material le-ar putea mai
bine pune în valoare şi le-ar face mai potrivite cu scopul, apoi neîntîrziat
scrie-mi, astfel încât din scrisoarea ta să ne putem şi noi face o părere
privitor la cantitatea şi la calitatea lor, şi să le putem trimite acolo de pe

4
Idem, p.111.
4
 oriunde va fi nevoie. Căci se cuvine ca locul cel mai vrednic de admirat din
întreaga lume să strălucească potrivit cu însemnătatea lui!”5

Preocuparea pentru ridicarea acestui nou locaș nu era pentru Sfântul Constantin doar la nivel
declarativ deși, prin diverși demnitari ar fi putut supraveghea lucrările fără implicare personală
deosebită, dar atașamentul pentru credința în care fusese crescut dădea la iveală o dorință imensă
de a construi edificiile creștine astfel încât, „cele mai mândre zidiri din oraşele noastre să fie
umbrite de frumuseţea bisericilor”. Pentru fiecare detaliu arhitectonic cerea părerea sfântului
patriarh, susținându-și propria sugestie cu o mare delicatețe și chiar smerenie:

„Cât despre tavanul acestei biserici, doresc să-ţi cunosc părerea:

anume dacă să fie căptuşită cu lemn sau dacă te gândeşti la vreun alt
material. În cazul când ea ar urma să fie căptuşită cu lemn, socot că el ar
putea fi şi poleit cu aur. În rest, rog pe cuvioşia ta să încunoştiinţeze cât
mai grabnic pe pomeniţii demnitari de câte calfe, câţi meşteri şi ce chel-
tuieli va avea nevoie, şi să se ostenească a-mi face cunoscut şi mie, neîn-
târziat, şi nu numai privitor la lucrările în marmură şi la coloane, ci şi cu
privire la părţile căptuşite cu lemn - în caz că ele ţi s-ar părea mai fru-
moase.6
La Dunărea de Jos, după model constantinian, preocuparea pentru zidirea și înfrumusețarea
bisericilor și a altor clădiri din patrimoniul bisericesc este o preocupare majoră și constantă. De fapt,
așa cum se exprima un preacucernic părinte consilier, după 1990 întreaga eparhie a devenit un
șantier. O hartă a construcțiilor efectuate după Revoluție ar evidenția faptul că nu există colț al
eparhiei în care să nu fi existat lucrări de construire.
„Zidirea de biserici, mănăstiri, case parohiale sau centre social-
filantropice reprezintă, pentru omul credincios, o formă concretă de slujire,
prin armonie şi frumuseţe, a lui Dumnezeu, Izvorul a tot binele şi Creatorul
formelor perfecte, puse în slujba celor ce călătoresc din lumea noastră în
veşnicie. Lăcaşurile de închinare, icoanele şi obiectele sacre sunt „întrupări“
ale veşniciei în vremelnicie. Bisericile sunt case ale sufletelor şi trupurilor
noastre. Prin ele şi noi, asemenea cărămizilor, ne ridicăm zidire nouă,
duhovnicească; comunitatea de credinţă şi iubire creştină din parohie este
chip al comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu. Îmbinarea armonioasă a
5
Idem, p. 139.
6
Idem, p.140.
5
 rânduielilor liturgice, a principiilor artei şi arhitecturii bisericeşti cu
accentele româneşti şi zonale şi cu normativele tehnice de proiectare şi
execuţie a reprezentat în permanenţă o îndatorire sfântă a Centrului
Arhiepiscopal.7
Considerând, ca și în vremea Sfântului Constantin, că edificiile bisericești nu pot fi
construite oricum, ci alegând cu mare atenție proiectanții, stilul architectonic, materialele
folosite precum și executanții, exact acum 23 de ani, între 6-8 octombrie 1990, a avut loc pe
teritoriul jurisdicțional al Eparhiei Dunării de Jos, la Brăila, un important simpozion sub
genericul „Spațiul eclezial ca loc interior și expresie a tradiției” la care s-a încercat a se trasa
linii directoare pentru construcțiile de sfinte locașuri ce vor urma.

Referitor la activitatea de construire de biserici contestată din ce în ce mai puternic de activiștii

seculari, lăsăm comunicatul patriarhal să vorbească:

„Considerăm că este mai demn pentru un popor european creştin să construiască

biserici noi, necesare unor comunităţi numeroase, decât să vândă biserici goale din lipsă
de credincioşi, spre a fi transformate în spaţii comerciale sau sportive, aşa cum se
întâmplă adesea în Marea Britanie şi în alte ţări secularizate din Occident, spre mirarea
altor religii.”8

pr. Cătălin Buia

parohia „Sf. Mc. Filofteia”
07.11.2013

7
Biserică Misiune Slujire, vol.10, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2010,p.476.
8
.http://basilica.ro/stiri/bo-manipulare-care-nu-onoreaza-postul-de-televiziune-bbcb_9024.h accesat la 01.11.2013.
6
7