Predica rostită de preotul Constantin Dimian de anul nou 1888, la sărbătorirea împlinirii

unui secol de la construirea bisericii ortodoxe din Breţcu

În paginile ”Telegraful Român” nr. 28-31/1888, rubrica ”Foiţa” este publicat, în patru
episoade, articolul intitulat ” Predică la ziua de anul nou 1888, când s-a serbat centenarul bisericii
greco-orientale (ortodoxe-n.n.) din Breţcu”, articol semnat de capelanul Constantin Dimian. Având
în vedere bogatul său conţinutul teologic, moral şi istoric redăm integral textul menţionat, cu
precizarea că am procedat la actualizarea sa, conform normelor ortografice actuale. Prin conţinutul
şi mesajul său, articolul are o valoare documentară deosebită, înlesnind cititorilor de astăzi, şi a
celor din anii viitori, cunoaşterea unor informaţii valoroase despre istoricul localităţii Breţcu şi al
comunităţii româneşti, date despre istoria parohiei ortodoxe: locaşurile de cult existente de-a
lungul anilor, preoţii slujitori, evenimente deosebite din viaţa parohiei, contextul istoric şi ctitorii
bisericii sărbătorite etc. Deosebit de valoroase sunt informaţiile referitoare la numele celor peste
140 de familii ortodoxe româneşti care au trăit în Breţcu în secolele XVIII şi XIX. Ca fiu al
localităţii, preotul cărturar Constantin Dimian abordează în predica sa, probleme vitale ale
dăinuirii comunităţii româneşti locale, precum: rolul familiei şi necesitatea asigurării unui spor
natural pozitiv, importanţa solidarităţii comunitare şi a înfiinţării unor fundaţii cu scop cultural şi
social, responsabilitatea preoţilor pentru constituirea, păstrarea şi transmiterea către generaţiile
viitoare a patrimoniul documentar al comunităţii etc.

Autorul, capelanul Constantin Dimian jr. (1876-1959), s-a născut la 8 aprilie 1876, ca fiu
al preotului Constantin Dimian şi al soţiei sale Paraschiva. Tatăl său, Constantin Dimian a fost
protopop al Tractului Treiscaune, inspector al şcolilor confesionale româneşti şi preşedinte al
Despărţământului ASTRA Treiscaune-Ciuc. Este autorul volumului Stupăritul - întocmit pentru
popor, pentru începători şi pentru toţi iubitorii de acest ram al economiei, apărut la Tipografia
Alexei din Braşov în 1887, şi a studiului Târna populară - pregătită şi descrisă de Constantin
Dimian, preot greco-ortodox din Breţcu, editat tot la Braşov, în anul 1889.1 Fiul să, Constantin
Dimian urmează şcoala primară în satul natal, apoi cursurile gimnaziului românesc din Braşov, pe
care le termină în anul 1896, şi pe cele ale facultăţii de Teologie din Bucureşti în 1906. Teza sa de
licenţă, cu tema Împrejurările în cari a luat început literatura bisericească în limba română, a
văzut lumina tiparului în 1906 la Tipografia Speranţa din Bucureşti. Cunoscând mai multe limbi
(franceză, germană, maghiară, sârbă) şi având o pregătire teologică solidă, a fost încadrat în rândul
personalului Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu. În perioada 1906-1908, cât a lucrat la Sibiu, a
colaborat la Telegraful român şi la celelalte publicaţii româneşti din Ardeal. În anul 1908 a fost
hirotonit ca slujitor pentru o comunitate românească din Banatul sârbesc.
Nu cunoaştem motivele care l-au determinat pe tânărul teolog Constantin Dimian să opteze
pentru serviciu în îndepărtata comună Petrovasâla (pe atunci Román-Petre, azi Vladimirovac), din
Banat. În tot cazul, acesta a fost primit la postul de capelan la Petrovasâla, împreună cu Ştefan
Şperchez, după ce s-a hirotonit prin episcopul Aradului, Ioan Ignatie Papp, la 7 septembrie 1908, în
perioada în care scaunul Episcopal de la Caransebeş a fost vacant. Instalarea la postul de capelan a
celor doi tineri teologi la Petrovasâla a avut loc pe data de 8 noiembrie 19082. Noul capelan avea
datoria să “solvească la cassa diecesană în favorul fondului pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor
rămaşi după preoţi, taxele precise, anume: taxa fundamentală 100 coroane şi taxa anuală 15
coroane. Capelanul Dimian, om deosebit de energic, joacă un rol important în toate domeniile
vieţii sociale la Petrovasâla, dar şi mai larg. Credincioşii îi ziceau “popa Costa”. Este foarte activ în

1
Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Cluj-Napoca, 1998, p.82
2
N.Penţa, Monografia comunei Roman-Petre (Petrovosello) 1808-1908, Oraviţa 1911, p.107
viaţa politică a românilor din zonă.3 Nu în ultimul rând, preotul Dimian participă cu succes şi la
organizarea vieţii culturale la Petrovasâla, dar şi la nivel de minoritate. Pe lângă meritul său la
înfiinţarea fanfarei „Doina” din Petrovasâla (1928), amintim şi angajarea sa la organizarea unei
biblioteci săteşti. Vom aminti încă câteva contribuţii ale preotului Dimian la dezvoltarea vieţii
minoritare româneşti din Banatul Iugoslav: este membru al redacţiei săptămânalului „Nădejdea”
din Vârşeţ4; participă la înfiinţarea „Asociaţiei corurilor şi fanfarelor române din Banatul Iugoslav”,
în 1931.
De o deosebită valoare istorică este manuscrisul lui Constantin C. Dimian – o mică cronică
a localităţii Petrovasâla, pe care acest preot a scris-o pe paginile goale ale „Evangheliei...”, editate
la Bucureşti în anul 1895 şi care se găseşte în Arhiva Parohială din Petrovasâla. Cronica respectivă,
intitulată „Pro memoria”, aduce informaţii preţioase despre trecutul acestei localităţi, cuprinzând
perioada anilor 1916-1955, dar în primul rând este o mărturie a modului de gândire a unui preot
ortodox român în condiţiile vitrege provocate de frământările de care a fost cuprinsă societatea
bănăţeană în perioada interbelică, în anii războiului al doilea mondial şi în primii ani postbelici 5.
În anul 1953, după aproape jumătate de secol de serviciu, Constantin Dimian se
pensionează. Ultima dată slujeşte la sfânta liturghie pe data de 29 ianuarie 1956, la vârsta de 80 de
ani. La 1 februarie 1956 părăseşte Petrovasâla şi trece în România. Se stinge din viaţă pe data de 5
iunie 1959 în localitatea Băceşti, judeţul Vaslui6.
Întreaga sa viaţă, pusă în slujba Bisericii ortodoxe şi a neamului românesc, ne permite să
înţelegem mai bine conţinutul predicii rostite în prima zi a anului 1888, la împlinirea a 100 de ani
de la zidirea bisericii ortodoxe din Breţcu, predică pe care o redăm în continuare.

” Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Christos, când a mers în biserica din Nazaret,
deschizând Sfânta Scriptură a dat peste capitolul 61 al prorocului Isaia unde a citit: „Duhul D-lui
peste mine, pentru care m-a uns, a vesti săracilor, m-a trimis a propăvădui anul Domnului cel
primit şi ziua răsplătirii D-zeului nostru ... a da celor ce plâng Sionul, slavă în loc de cenuşă,...
podoaba măririi în locul mâhnirii Duhului, ... vor zidi pustiile cele veşnice,... cele ce mai înainte
erau pustiite, voi ridica şi vor înnoi cetăţile cele pustii... pentru aceasta pământul său a doua oară
vor moşteni şi veselia veşnică peste capul lor."

Acest capitol l-am ales şi eu în ziua de astăzi, pentru că se potriveşte cu însemnătatea zilei
de astăzi, căci, astăzi am să propovăduiesc şi eu anul Domnului cel primit şi ziua răsplătirii
Dumnezeului nostru. Şi pentru ce ziua răsplătirii? Pentru că astăzi serbăm începutul anului 1888.
Astăzi serbăm pe cel dintru Sfinţi, părintele nostru Vasilie cel mare arhiepiscopul Cesariei-
Capadochiei. Astăzi serbăm al o sutălea an nou de la zidirea acestui Sfânt lăcaş, în care ne aflăm
adunaţi acum. Astăzi începem a doua sută de ani, în care va intra această Sfântă biserică. Vedeţi
câte serbări prăznuim astăzi? Pentru aceea ziua de astăzi o şi putem numi ziua răsplătirii
Dumnezeului nostru, căci mare e darul, de care ne învrednicim noi astăzi prin aceea, că vedem
lucrul isprăvit de strămoşii noştri înainte de asta cu o sută de ani.

Dacă ne cugetăm noi la sfătuirile, ce premerg de regulă la astfel de întreprinderi, pare că

vedem grijea cea mare ce o vor fi avut-o antecesorii noştri, că oare putea-vor isprăvi lucrul început?
şi a trebuit se domnească între ei o însufleţire sfântă, o înţelegere frăţească, pe care astăzi noi nu o
putem afla uşor între noi, pentru că ei au fost în stare a isprăvi în timp scurt ceea ce au plăsmuit în

dr. Mircea Măran, Personalităţi ardelene în localităţile Banatului sârbesc, în ”Angvstia”, nr.15/2011, p. 49
3
4
Calendarul “Nădejdea” pe anul 1931, Vârşeţ 1930, p.39, apud Mircea Măran, p.
5
Cronica lui Constantin Dimian este publicată integral în: Mircea Măran, Cronicari petroviceni, Panciova,
2006, pag. 49-75
6
A.P.P., Valeriu Perin, Conscripţia parohială din anul 1953, apud Mircea Măran
minţile lor, şi apoi s-au şi învrednicit de acea prea mare mângâiere sufletească de au putut aduce
laudele lor celui Atotputernic în rodul ostenelelor lor, adecă în acest Sfânt lăcaş, şi astfel le-a dat lor
D-zeu acest Sion, pentru care plângeau sufletele lor, şi care le-a fost şi le va fi podoaba măririi lor!

Nu va fi deci de prisos astăzi, când se împlinesc 100 de ani, a spune după cum am aflat din
istorie, din protocoalele bisericii şi de la oameni bătrâni, cum s-a înfiinţat şi crescut aceasta comună
politică şi bisericească? Cine i-a dat privilegii? Cari au fost ctitorii? Ce spese s-au făcut cu biserica?
Care au fost preoţii slujitori in această sută de ani? Câte familii s-au stins? Ce învăţăm din cele
trecute şi ce trebuie să facem spre a putea încredinţa urmaşilor noştri acest sfânt lăcaş a le fi scut şi
folosinţă în a 2-a sută de ani ce va urma?

Pe hărţile cele mai vechi în ţinutul Treiscaunelor se văd 2 puncte însemnate, unul unde e
Sângiorgiul, altul unde e Breţcul, dară când şi în ce an anume s-ar fi înfiinţat Breţcul, nu se ştie,
însă rămăşiţele dărâmăturilor, ce sunt în câmpul din sus la „Cetate," adică cărămizile, ce se află
acolo ne arată, că acele ruine sunt din timpurile romanilor şi a fost o staţiune militară, căci s-a aflat
pietre, în care se spune, că ar fi fost legiunea a 14-a. Din acestea deducem, că începutul l-ar avea
din suta a 2-a după Christos. Chiar numirea ungurească de „Veneturné vár" încă arată, că locul
acela a fost menit pentru „Veterani", adică pentru soldaţi bătrâni, dar ca toate numirile ce se susţin
prin popor s-a schimonosit şi această numire. La venirea ungurilor, şi după aceea, s-a numit mult
timp „villa valachalis" şi oppidus „Commopan”.

După aceea i s-a dat numirea ungurească de Bereczkfalva, iar la anul 1426 în ziua întâiului
mucenic Ştefan, la recomandarea föişpanului (prefectul -n.n.) siculic Petrus de Pelsötz (Pelströtz)
din familia Bebek, s-au dus în Braşov la regele Sigismund patru locuitori, anume Cneazul sau
birăul de atunci Magyar János, Lemhény Gergely, Nyuitodi Péter şi românul Radu Ţacu sau Ţăcău
şi aceştia au câştigat drepturi Breţcului de avea magistrat şi tribunal spre a se înmulţi mai tare
poporul din oraş, căci fiind chiar la marginea ţării şi în drumul duşmanilor, mereu îşi prăpădea
locuitorii. Cum că în tot timpul acesta au fost români în Breţcu se dovedeşte atât din numirea de
villa valachalis, cât şi din deputaţiunea, ce s-a dus la regele Sigismund, carele a domnit de la 1387
1437 şi care a ridicat Breţcul la rangul de cetate sub numirea de Bereczk városa, în care poziţie se
susţine până astăzi, pierzându - şi tribunalul şi numai starea financiară poate să contribuie întru a se
declara de comună mare, abzicând de dreptul câştigat înainte de asta cu 461 de ani de a avea
magistrat.

Privilegiul Breţcului s-a mai înoit şi întărit de principii loan Zapolya 1531, Sigismund
Bathori 1602, Gabriel Bathori 1608, Gabriel Bethlen 1615, George Rákóczi I. 1631, George
Rakoczi II. 1654, Mihail Apafi I 1666, împăratul Leopold 1. 1701, şi prin alte diplome de la Maria
Tereza. Ba se află în arhiva oraşului şi o diplomă nobiliară de la Mihai Viteazul în limba latină şi
subscrisă cu litere chirilice. Scopul, ce s-a intenţionat prin aceste privilegii însă nu s-a ajuns,
deoarece înainte stătătorii Breţcului nefiind primitori de străini, din contră prigonindu-i, a rămas
totdeuna, pănâ astăzi cu locuitori puţini aşa încât sunt comune mai populate decât e Breţcul care în
urma separatismului celui mare n-a putut înainta în nici o privinţă. Cel care voieşte să afle despre
ţinutul Treiscaunelor să citească istoria lui Kállay Ferencz, tipărită la Nagy-Enyed. (Aiud, n.n. )

În ce priveşte fundarea comunei bisericeşti româneşti încă nu o ştim, în care an anume s-a
format, fiind însă cunoscută religiozitatea poporului român, care nu putea exista fără biserici aşa nu
greşesc, dacă voi pune-o tot pe timpul, când purta numele de „villa valachalis” dar fiindcă comuna
politică a fost pustiită in mai multe rânduri aşa încât ăn urma acestor dese pustiiri s-au văzut siliţi
locuitorii a se trage mai în jos din Valea Dumbrăvii unde a fost comuna politică mai înainte spre a
nu fi aşa în loc strâmtorat, ca astfel iscându-se focuri să poată fi mai asigurate contra lor, a rămas
însă numele locului aceluia de pe Valea Dumbrăvii, de adevăratul Breţcu, pe ungureşte „Igaz
Bereczk” aşa încât şi după pomii ce se mai află pe acolo încă se poate documenta, că acolo a fost
odată oraşul, căci se află şi pruni, cireşi, meri şi peri. Cu ocaziunea unor astfel de pustiiri şi
incendii ardea şi biserica, ba fiindcă s-a întâmplat că astfel de pustiiri au provenit şi din partea
moldovenilor, care făceau invaziuni devastatoare în ţară, aşa conlocuitorii unguri începură a le face
greutăţi întru reedificarea bisericii românilor, aşa încât pe timpul când s-a făcut uniaţia, poporul era
silit să se ducă la biserica unită din Lemnia, ceea ce poporul o făcea numai silit, şi lipsurile lui
sufleteşti le mângâiau monahi din Moldova şi cu deosebire din Mănăstirea Caşinului, sau venind ei
în Breţcu, sau breţcanii ducându-se la Caşin. Un timp aveau numai o clopotniţă, unde se află acum
cele două mori din sus ale oraşului, după aceea îşi făcură o biserică de lemn pe deal, unde locuim
acum românii şi unde se află grădina şcolii şi fiindcă biserica de lemn se apropia de stricare, la anul
1786 în 20 octombrie s-a pus fundamentul acestei s. biserici, in care ne aflăm acum şi care s-a
isprăvit, după cum vedem în scrisoarea de deasupra uşii, la anul 1787.

Mari erau greutăţile credincioşilor noştri după anul 1700, căci erau ademeniţi în tot felul a-
şi lăsa legea strămoşească şi a trece la unire, şi pentru ca aceasta să fie şi mai uşor, nici nu le era
iertat a-şi zidi biserici pană când providenţa Dumnezeiască nu a trimis pe unsul său pe
preaînţeleptul, bunul, blândul şi de toţi drepţii iubitul împărat Iosif II, care s-a indurat prea graţios a
da edictul de toleranţă, prin care ni se dă şi nouă voie de a ne putea face biserici. De graţia acestui
luceafăr al preastrălucitei noastre Case domnitoare se folosiră şi prea demnii noştri strămoşi şi se
apucară şi-şi ridicară aceasta sfântă casă, în care în decurs de 100 de ani s-a înălţat la tronul celui de
sus rugăciunile, cererile şi mulţămirile credincioşilor acestei parohii. La acest lucru ostenicios şi
împreunat cu mari spese fură îmbărbătaţi strămoşii noştri şi de episcopul de atunci Gedeon
Nichitici, carele a fost un adevărat părinte şi un disciplinător al clerului de atunci, după cum se
poate vedea din regularitatea protocoalelor de pe acel timp.

De bunătatea acestor două suflete bune se folosiră creştinii de atunci şi se apucară strămoşii
noştri, cari erau însetaţi de râvna casei lui Dumnezeu şi-şi zidiră această biserică, asupra căreia
ochii Domnului au fost deschişi şi urechile lui ascultătoare spre rugăciunile credincioşilor, căci ei
isprăviră lucrul început. Numele celor cari au ajutat la facerea bisericii cu bani, numiţi pe atunci
nemţeşti-ungureşti sunt aceştia: Constantin Dimian 1036 fl.; Stoian Dimian 507 fl.; Drăgan Dimian
492 fl.; Voica răpos. Radu Stancicu 605 fl.; Stanca răp. Dumitru Cianga 708 fl.; Radu Ciurea cel
bătrân 267 fl.; Pavel Ciurea bătr. 258 fl.;Ioan Grosu 229 fl.; Radu Stancicu jun. 199 fl.; Florea
Ciurea 177 fl.; Răpos. Vasile Coltofean cu Neacşa soţia lui 144 fl ; şi a mai adus de la Bastoneasa
din Bogdăneşti 60 fl.; Oprea Ciurea 102 fl.; Stoica Dimian 99 fl.; Stanca Cotigă 51 fl.; Mihai
Fenichiu 90 fl.; Răp. Pavel Irimia 60 fl.; Stroe Cianga cu mumăsa 54 fl.; Micu Renţie 48 fl.; loan
Dimian sin Drăgan 45 fl.; loan Zărnescu 43 fl.; Vasile Puzdrea 27 fl.; Teodor Papuc 60 fl.; loan
Dimian sin Constantin 43 fl.; Stanciu Stăncicu 30 fl.; loan Popoviciu dascălul 27 fl.; Radu
Teacă jun. 27 fl.; loan Drîngău 25 fl.; loan Ciupală 27 fl ; Petcu Tăraş 30 fl ; Dumitru Ciurea 31 fl.;
Drăgan Dimian jun 22 fl.; Radu Ciurea jun. 12 fl.; Manea Tecuşan 12 fl.; Vlad Ciurea 12 fl.; loan
Cianga 12 fl.; Constantin Gociman 12 fl.; Micu Renţia jun. 12 fl.; Bucur Renţia 12 fl.; Stan Hutea
12 fl.; loan Stoicheci 16 fl. După aceştia au mai ajutat mai mulţi inşi de la 6 nemţeşti în jos după
cum se pot vedea în protocol. Cunosc de pe feţele D-voastră că aţi simţit o mângâiere, când s-a
citit numele strămoşilor D-voastră cu amintirea săvârşirii acestei fapte bune.

Ce priveşte spesele cu biserica acelea sunt: Zidul bisericii 3820 fl.; zugrăveala 1832 fl; par-
dositul 222 fl. S-a mai spesat (cheltuit, n.n.) capitalul bisericii vechi în sumă de 488 fl. La sfinţirea
bisericii 48 fl. Cu totul 6410 fl. nemţeşti ungureşti, necomputându-se (nesecotindu-se, n.n.) lucrul
prestat.

Ca preoţi slujitori a avut biserica pe următorii: Toma Popoviciu, carele a fost preot, pe când
s-a zidit biserica. Mult se vede, că a ostenit acest evlavios părinte; al doilea a fost fiul său tot
Toma, numit şi Tomovici, când au murit ambii nu se poate şti, lipsind protocoalele din anii 1806—
1812. Deodată văd că este preot George Baciu, venit din Mărtănuş, care la 1818 s-a dus la Poiana-
Sărată. La 1817 s-a mai preoţit Petru Baciu, carele s-a mai numit şi Popoviciu şi la urmă Pop, cu
un an mai târziu adică la 1818 s-a mai preoţit loan Popoviciu, tatăl cantorului nostru de astăzi
Macsim Popescu. La 1836 s-a preoţit Spiridon Dimiau moşul meu. La 1849 loan Băloiu, tot in
1849 octombrie, Spiridon Dimian tatăl meu şi actualul paroh protopresbiter. La 1850 Alecse
Verzea. La 1874 Dumitru Coltofean şi eu, cel care vă vorbesc acum. Deci vedem că în decursul
acestui secol servesc în parohie 10 preoţi, încât pe un preot vine un timp numai de 10 ani, ceea ce
nu prea arată a fi fost stabilitate, fiind multe frecări şi pizme, căci au şi avut urmări rele, căci
puterile s-au împărţit şi nu au putut arăta înaintare prea mare. Cercetând protocoalele parohiei am
aflat că neamurile următoare aşezate de mine în rând alfabetic parte s'au stins, parte s'au dus cu
totul din parohie. Aşa familiile Andreiu, Andronache, Anchenie, Albu, Antimir, Adam, Boian, Boc,
Burducea, Buzea, Bădilă, Buleţ, Bobeş, Bălan, Bălcanu, Bragă, Birău, Breţcanu, Bratu, Boer,
Bohălţean, Biriş, Birovoiu, Burulea, Bitir, Braşovean, Barbărasă, Baştea, Ciocănea, Caşinean,
Ciobotar, Călţaru, Comăneci, Crăciun, Ciobotă, Cotleanu, Codian, Cotigă, Curta, Colceag, Cucută,
Cărbunariu, Cârlan, Corneci, Căciuloiu, Circov, Chelar, Carapeţ, Curcă, Ciupală, Ciocan, Chiţu
Căciulă, Dan, Domnescu, Diamandi, Dîrstaru, Dragomir, Duriacă, Drîngă, Durbacă. Dima,
Dumitraşcu, Fulga, Fasole, Fuiorea, Fântânariu, Falcă, Grecu, Gâşvan, Ghianţu, Holban, Huia,
Hârjan, Hulpoiu, Hărseanu, Juga, Lazar, Mocanu, Mărcoşan, Măciucă, Manole, Mircea, Moşoiu,
Morar, Murea, Măriaş, Muntean, Năpar, Neagu, Negoescu, Negură, Negustor, Oncişor, Pîrşoiu,
Popa, Pârgar, Păluşan, Penciu, Puntea, Pustea, Pîrlea, Prejmerean, Pîrlogea, Preş, Prăsnilă, Pestriţu,
Prejoiu, Pantazi, Petroviciu Puzdrea, Păpuc, Prelungă, Panţu, Roşca, Rucărean, Secelean, Sfetu,
Sticlar, Stafovean, Scrisu, Susean, Sighinaş, Sochori, Schiopu, Stricăchieri, Secetă, Tărban, Teslea,
Tohănean, Tătoiu, Ticuş, Ţulucă, Ţuţuian, Ţirca, Urzică, Vighiciu, Văpsitor, Vlad, Verzea, Zmăd,
Zlătar.

Niciodată în viaţa noastră nu avem prilej mai bun ca se ne tragem bine seama de lucrările
noastre ca în ziua de astăzi, căci astăzi suntem ca şi călătorul acela, care pornind în călătoria
depărtată şi necunoscută vede din depărtare, că la un loc de departe înainte s-ar atinge cerul de
pământ şi că de acolo mai departe nu va mai putea străbate fiind marginea pământului. Învăpăiat
însă de pofta călătoriei, sileşte, trece pâraie, suie dealuri şi ajunge în vârful acela unde i se părea, că
mai departe nu va mai putea străbate, dar deodată tocmai ajuns în vârf i se deschide o altă lume
nouă şi vede înaintea lui iarăşi altă lume necunoscută, tocmai ca şi mai înainte şi numai vederea lui,
adică slăbiciunea ochilor lui îl înşeală de nu poate vedea cum se cade, căci cerul cu pământul
nicăieri nu se împreună, nu se atinge spre a ne închide calea, drumul nostru. Astfel suntem şi noi cu
parohia noastră, am trecut 1,10,50,100 de ani. Am dat peste multe întâmplări, şi bune şi rele, şi
încă cine ştie, încă câte ne mai aşteaptă?! Întâmplările totdeauna le ştim pe cele mai de aproape mai
bine, căci se săvârşesc aşa zicând înaintea ochilor noştri, de aceea le şi ştim mai mulţi, dară cu cât
sunt mai îndepărtate, cu atât le ştim mai puţini. Dară precum călătorul voind să-şi facă drumul
cunoscut se nu-l uite, ci să-l ţină minte, ba chiar să-l facă cunoscut şi altora, dacă îşi va face
însemnări despre călătoria sa, tocmai aşa putem face şi noi ca toată starea noastră de acum să o
facem cunoscută următorilor noştri pentru alte sute de ani înainte, pentru ca următorii noştri în zile
de întristare să-şi afle exemple de îmbărbătare, că nu numai ei suferă, ci şi noi, moşii şi strămoşii
lor am suferit, iară în zilele lor de bucurie ca să ştie să întrebuinţeze timpul bine, căci vor urma şi
zile grele, când vor avea lipsă de prisosul timpurilor îmbelşugate.

Din cele ce am spus până acum, vedeţi chiar şi D-voastră ca parohia noastră nu a crescut
aşa, după cum putea creşte faţă cu sporul ce a fost şi este aici. Deci tocmai asta e datoria să
cercetăm, care e cauza, de noi nu am înaintat nici în număr dar nici în avere? Daca căutăm, cu ce
vine omul la naşterea lui în lume, vedem, că el nu aduce nimic cu sine, ci toate şi le câştigă după
aceea, cei mai mulţi prin lucru, şi foarte puţini mai şi moştenesc ceva. Vor zice unii, noi nu slujim
de tineri până mai îmbătrânim? Să vedem şi să învăţăm de la alţii în acest respect şi adică de la
conlocuitorii noştri unguri. Ei, după cum ştiţi încă slujesc, parte pe aici, parte prin Moldova, dar
cum? Nu numai partea bărbătească, ci şi cea femeiască, aşa încât feciorul îşi face averea sa, iar fata
îşi câştigă zestrea sa, aşa că fetele nu cad în sarcina numai a părinţilor sau a fraţilor de a le înzestra,
precum se întâmplă asta de regulă le noi. Noi însă avem o credinţă foarte greşită, înrădăcinată în
noi adânc din o iubire închipuită, din o milă greşită sub numele, că voim să depărtăm de la fiii şi
fiicele noastre toată grija, osteneala şi necazul şi astfel a ne arăta pe faţă, că ne e dragul mamii, îl
ţinem pe lângă noi, până când creşte mare, nu-l punem la lucru, zicând, că-i va ajunge necazul,
după ce se va duce în lume, îi păzim aşa, să nu-i ajungă nici vântul, îi creştem aşa ca şi când atâta
avere am avea, încât să aibă cu ce trăi şi dacă nu vor lucra, pe când alte neamuri, când se află în
starea noastră, zic, că abia le pot da pâinea de toate zilele şi îi îndeamnă la lucru, la osteneală,
slujbă pe toţi de o potrivă atât pe feciori, cât şi pe fete.

Ştiu, că mulţi şi multe vor fi încreţind fruntea, ba poate unii îmi vor imputa chiar, că eu sunt
tiran faţă de copii! Dar dacă eu pentru frica, ca nu cumva copilul meu să cadă umblând şi să-şi
scrântească vreo mână sau picior, nu-l voi lăsa nici odată să încerce a umbla, ci îl voi ţine tot culcat
în pat, căci culcat nu poate să i se întâmple stricarea mânii sau piciorului. Ce fel de părinte aş fi eu?
Oare mi-ar zice cineva, că eu iubesc pe copilul meu cu iubire adevărată? Eu cred că nu! Din contră
deşi se poate întâmpla ca vreun copil îşi scrânteşte vreo mână sau picior până ce se învaţă a umbla,
dar tocmai căderile şi loviturile acelea sunt, care-l fac să se păzească de căderi în viitor şi-l învaţă
cum să umble spre a putea folosi mai pe urmă umbletul întru câştigarea traiului vieţii.

Care creştin poate zice, că Maica Preacurată nu şi-a iubit fiul sâu? Şi totuşi vedem, că l-a
lăsat să sufere tot ce era prescris de lege, măcar că a fost fiul lui Dumnezeu, apoi fiii noştri, care
sunt fii de oameni, să fie ei mai feriţi de dureri, osteneli şi necazuri, ca unicul fiu al lui Dumnezeu?
Astfel şi noi să nu abatem toate suferinţele şi ostenelele de la fiii noştri, pentru că acestea îi
întăresc, îi oţelesc spre a se împotrivi suferinţelor, şi îi fac îndrăzneţi spre a se lupta cu neajunsurile
vieţii. Astfel şi noi să nu stăm până ne ajunge lipsa şi sărăcia, căci odată ajunşi la sărăcie, apoi ne
sileşte a lua lumea în cap. Din contră, dându-ne trupul ostenelelor şi slujbei la tinereţe, fie şi în
străinătate, ne câştigăm avere, zestre. Asta o ştiţi şi D-voastră, că câţi s-au dus de aici din comuna
noastră numai cu straiele de pe ei, şi s-au întors plini de avere, alţii au ieşit negustori de frunte.
Astfel şi noi, după ce ne vom câştiga avere, întorcându-ne îndărăt vom putea zidi iarăşi la loc
cele pustiite, pentru aceea pământul aceste a doua oară îl vom moşteni şi atunci veselia peste
capetele noastre ne va fi veşnică.

0 altă cauză stricătoare pentru parohia aceasta este ocolirea miliţiei (tinerii care trebuiau să
plece în armată puteau plăti o taxă pentru amânarea acesteia). Despre aceasta nu vreau să vorbesc,
căci ştiţi la câte spese (cheltuieli, n.n.) oarbe sunt supuşi, până când în urma urmelor tot este silit
tânărul a se înfăţişa )la armată, n.n.) şi atunci în o vârstă înaintată, pierzându-şi şi averea, când se
căsătoreşte nu şi mai ia nevastă ci îşi ia sărăcia după cap, de care nu mai scapă de cât când moare.
Din contră, stând înainte la aşteptare la timpul său, când este tânăr, cei doi sau cel mult trei inşi, pe
care ar cădea soarta, după ce li s-ar împlini cei trei ani de slujbă, încă şi-ar mai agonisi după aceea
avere, căci este tânăr, iară toţi ceilalţi toţi ar fi liberi. Iar cei ce trăiesc neînsuraţi până pe la 30—35
de ani, fac un lucru urgisit înaintea lui Dumnezeu.

Să începem deci a ne deprinde şi să ne venim in simţiri în folosul nostru şi al fiilor noştri,

dacă nu voim a ne prăpădi şi noi şi neamurile noastre în următoarea sută de ani, precum s-au
prăpădit familiile ce le-am cetit mai înainte, şi tocmai aşa să ne pomenească atunci preotul, care va
fi după o sută de ani, precum i-am pomenit eu pe cei ce s-au stins! Să ne silim deci a le lăsa
următorilor noştri o moştenire înţeleaptă, care să-i apere de primejdii şi de pieire; căci eu văd, că
deşi ne aflăm in această serbare însemnată din atâtea puncte de vedere, totuşi pe nesimţite se
furişează în inimile noastre griji, când cugetăm la viitorul cel mai de aproape, căci am ajuns timpuri
de grele încercări! Când se vor curma? Numai unul D-zeu ştie! Am voi să ştim cele ce vor urma!
Am voi să pătrundem în negura viitorului. Am voi să ştim, ce se va alege de fii şi fiicele noastre? de
noi înşine? Acestea sunt dorinţe frumoase, dară nu le putem şti, căci D-zeu n-a dat omului să ştie
timpul şi anii! Noi însă putem să le lăsăm următorilor noştri, cum ne aflăm noi acum, dacă vom
face însemnări despre toate împrejurările mai însemnate din viaţa noastră de astăzi. De aceea vă rog
ca prin o mică colectă să ne cumpărăm un protocol, în care să ne însemnăm tot, ce e vrednic de
însemnat, chiar şi din protocoalele cele vechi, căci va veni timpul, când nu vor mai şti să citească
protocoalele cele vechi, fiind scrise cu litere chirilice, ci socotindu-le, că poate sunt cărţi în alte
limbi, le vor pune la o parte, ca lucruri netrebnice, putându-le chiar se le strice, şi atunci nu-şi mai
pot cunoaşte pe strămoşii lor.

În fine spre a putea prăznui noi cu vrednicie trecerea acestei sute de ani, spre a ne arăta, că
nu am prăznuit în aluatul cel vechi, ci în omul cel nou, să punem începutul unei fudaţiuni, care să
aibă de scop a răscumpăra pe oamenii acestei parohii de plătirea simbriei preoţeşti, spre a ne arăta
cel puţin cu aceasta urmaşilor noştri, că nu am aşteptat toate de-a gata, ci după puteri ne-am silit şi
noi a lăsa ceva moştenire urmaşilor noştri ca un semn despre îngrijirea noastră pentru viitor şi
iubirea ce o avem faţă de biserică. Deci înainte de a-mi încheia cuvântarea mea după datina cea
veche, vă mai fac cunoscut schimbările, care s-au făcut în anul acesta în poporul din parohie: adică
s-au născut 20 de feciori şi 14 fete, cu totul 34 născuţi; au murit 11 bărbaţi şi 7 femei, cu totul 18
morţi; astfel rămâne deci un spor de 16 suflete, pe când în anul trecut fiind numărul botezaţilor de
59 şi al morţilor de 25, în anul acesta nu ne-am sporit prea tare!

Ajungând deci şi acest spor, să ne întoarcem către cel Atotputernic, a căruia bunătate este
nemărginită şi în a cărui mână sunt anii, vremurile şi soarta noastră şi să-l rugăm, ca astăzi, când
finim un an şi începem altul, se ne lumineze minţile noastre, ca măcar în parte să putem cunoaşte
soarta, ce ne aşteaptă în anul acesta! Să ne scape de neodihna, ce ne face să tremurăm asupra
viitorului nostru şi.. D-zeule! precum ne-ai condus şi în veacul trecut, aşa ne dă a începe fiecare an
din veacul cel viitor cu tot ce-ţi este plăcut! Dă-ne nouă mulţămiri cu stările noastre, cu soţii, cu
copii noştri! Păzeşte pe cei ce sunt departe de noi. Trimite peste noi, peste iubiţii noştri, peste
făcătorii noştri de bine, milele tale cele bogate! Binecuvântă cununa anului şi toată viaţa noastră!
Fă Doamne, ca acest an să fie începutul multor ani fericiţi! în care să petrecem sănătoşi şi sporind
în voile Tale; revarsă peste noi înţelepciunea Ta, fereşte auzul nostru de limba vicleană şi pizmaşe
şi dacă ne vei şi da pe noi vreunei certări, nu ne uita pe noi Doamne al milei, până în sfârşit, ci ne
învredniceşte de urările cele bune, ce ni le dorim unul altuia în această zi preamărită! Fă să se
însoţească în acest an şi în ceilalţi ani din veacul viitor, pe noi şi pe tot creştinescul popor
mulţumire şi fericire deplină! Amin! Constantin Dimian, capelan” 7

Pentru a înţelege câtă dreptate a avut preotul - vizionar Constantin Dimian, atunci când a
insistat, în predica sa din 1888, asupra importanţei familiei şi a sporului natural pozitiv, redăm
concluziile unei analize succinte realizată pe baza informaţiilor din arhiva parohiei ortodoxe
Breţcu, documente aflate în păstrare la Arhivele Naţionale Covasna.

După cum este cunoscut, în perioadele de pace, evoluţia demografică a comunităţii

româneşti din Breţcu a fost influenţată de principala ocupaţie a breţcanilor, cea de renumiţi
“bârsani”, respectiv păstori de oi. Nu există încă studii riguroase despre cât au “primit” şi cât au
“dat”, breţcanii de la moldovenii şi muntenii de peste Carpaţi şi de mai departe, până în Caucaz. În
schimb, se cunosc consecinţele demografice catastrofale ale celor două războaie mondiale şi ale
maximei intoleranţe ce a urmat Dictatului de la Viena, din toamna anului 1940.

Aşa s-a ajuns practic aproape la înjumătăţirea populaţiei româneşti din Breţcu, în doar un
secol şi jumătate. Astfel, dacă la recensământul din 1850, în Breţcu trăiau 1205 români, la cel din
1910 un număr de 1234, în 1942 au fost înregistraţi numai 656, ca să ajungă la recensământul din
2002, doar la 677 persoane.8

Cercetarea documentelor bisericeşti, ne prilejuieşte, atât compararea datelor din aceste surse
cu cele din recensămintele de stat, cât şi cunoaşterea unor informaţii referitoare la sporul natural şi
mărimea familiilor româneşti. Astfel, dintr-o conscripţie aflată în Protocolul parohiei ortodoxe din
Breţcu, rezultă că în anul 1891, comunitatea românească din localitate era formată din 328 de
familii cu 1327 suflete, care trăiau în 251 de case. Comparând aceste cifre cu cele ale
recensământului de stat din anul 1890, rezultă o diferenţă în minus de 264 persoane (1327 locuitori,
faţă de 1063). Informaţiile din conscrierea confesională sunt cele reale, deoarece în documentul
amintit, sunt redate nominal toate familiile din localitate şi numărul membrilor acestor familii.

Din prelucrarea datelor conscripţiei confesionale a românilor din Breţcu, rezultă câteva
aspecte deosebit de relevante despre configuraţia familiilor româneşti din această localitate, la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Urmărind gruparea acestor familii după numărul de membrii din care
erau atunci formate, obţinem următoarea situaţie: familii cu o singură persoană –32; familii cu două
persoane – 62; familii cu trei persoane – 58; familii cu patru persoane – 42; familii cu cinci
persoane – 58; familii cu şase persoane – 26; familii cu şapte persoane – 27; familii cu opt persoane

7
Constantin Dimian, Predică la ziua de anul nou 1888, când s-a serbat centenarul bisericii greco-orientale
(ortodoxe-n.n.) din Breţcu, în ”Telegraful Român” nr. 28-31/1888
8
Ioan Lăcătușu, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita, Editura Universității ”Petru Maior”
Târgu MUreș, 2008, p.315
– 8; familii cu nouă persoane – 11; familii cu zece persoane – 3 şi o singură familie (Fenechi) cu 13
persoane.

Din cele prezentate rezultă că, la aceea dată în Breţcu, cele mai numeroase familii aveau doi
membri (62 de familii), urmate de familiile cu trei şi cinci mebrii (58) şi cele cu patru membri (42).
Deoarece încă nu începuse “tranziţia demografică”, în anul 1891, în Breţcu trăiau încă peste 130 de
familii de români care aveau în componenţa lor între cinci şi zece membri. 9 Iată aşadar drama
demografică a unei comunităţi româneşti din judeţul Covasna, care se adaugă la lungul şir al
marilor şi irecuperabilelor pierderi etnice româneşti, din această parte de ţară, pe care unii continuă
să o numească “ţinut secuiesc”, gândind la viitorul său, fără a se ţine cont de trecutul, prezentul şi
viitorul românilor trăitori pe aceste binecuvântate plaiuri din mijlocul României.

Cu cei aproape 1000 de locuitori români, localitatea Breţcu, prin poziţia geografică şi prin trecutul
său, şi sperăm şi prin viitorul localităţii, are o deosebită importanţă pentru istoria Arcului
Intracarpatic, a românilor şi maghiarilor trăitori în acest binecuvântat areal. Grăitoare, sunt în acest
sens, câteva mărturii documentare referitoare la istoria şi cultura comunităţii româneşti, pe care le
prezentăm în Anexe.

9
Arhivele Naționale Covasana, Fondul Parohia ortodoxă Breţcu, Dos. p. 83-87
 Constantin Dimian jr. Teza de licenţă a pr. Constantin Dimian jr.

Casă din Breţcu Elevi şi profesori ai şcolii sin Breţcu în

perioada interbelică

Nuntă românească în Breţcu în perioada Război de ţesut

Interbelică
 Familii româneşti din Breţcu în perioada Fraţii Atanasie şi Chiril
Interbelică Păvălucă

Reconstituire a castrului roman din Breţcu Fosta şcoală confesională

Biserica „Sf. Nicolae” Preot Ioan Velimirovici

 Cimitirul din Breţcu Telegraful Român nr. 28/1888 – extras

Prof univ dr Aurel Gociman Oituz din Bretcu Bustul lui Mihai Viteazul din Breţcu