Biserica din Lopătari, ca un luminiș cosmic al sufletului

Un articol de: Dumitru Manolache - 05 Iul, 2022

A ctitori o biserică în locul de obârșie dobândește dimensiunea unui act de jertfă, prin
care îți arăți, în primul rând, dragostea față de Dumnezeu, și apoi respectul și prețuirea
față de cei în mijlocul cărora te-ai născut. Un fel de luminiș cosmic pentru suflet, între
atâtea nebuloase existențiale, o străfulgerare spirituală care schimbă instantaneu
paradigma și face ca iubirea creștină și adevărul să circule ca valori de schimb între
oameni. În această dimensiune existențială a rugăciunii deslușim noi și înălțarea noului
lăcaş de cult ortodox din satul buzoian Lopătari.

Spre acest tărâm legendar de sub pădure, de pe cursul râului Slănic, am pornit într-o zi
fierbinte de vară, cu nerăbdarea căutătorilor de adevăr și frumos, mânați de dorința de a gusta
din farmecul unuia dintre cele „şapte locuri de poveste” buzoiene, cu apă, sare, pământ, focuri
vii, vulcani noroioși, trovanți și un zid al Uriașilor, pe care le adună într-o singură exprimare
muzeul cu același nume din inima satului Lopătari. Așezare veche de moșneni, situată între un
deal de sare și „focurile vii”, atestată în urmă cu aproape 500 de ani, al cărei nume are mai
multe posibile origini: „făcători de lopeți”, „loc ferit de inundații”, „vale cu apă curgătoare”
și, probabil cel mai sigur, locuitori „lopătari”, adică oameni care trăiau în apropierea unui loc
„care luminează permanent”, adică focurile vii. Această străveche origine vine din limba dacă,
în care exista radicalul „lap”, sau „lăp”, care însemna „luminat”.

Satul dintre „malul cu sare” și „focurile vii”

La Lopătari însă aveam să descoperim una dintre cele mai încântătoare ctitorii buzoiene
contemporane, adevărat „hrisov social, comunitar, care parcurge necontenit drumul lui Hristos
cel personal”, cum frumos definea Biserica părintele Dumitru Popescu, permanent și neprețuit
„laborator al Învierii”: biserica nouă, cu hramurile „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și
„Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, din Protoieria Buzău 1. Despre această ctitorie și despre
rugăciunile care s-au așezat ca temelie la zidirea ei ne-a vorbit părintele paroh Alexandru
Dieaconu, preotul satului din 1996. „La vremea așezării mele aici existau aproximativ 530 de
familii întregi și vreo 180 de persoane văduve. Astăzi, mai sunt în jur de 240 de familii întregi
și 150-160 de persoane văduve, care însumează puțin peste 700 de suflete. Mai mult de
jumătate dintre enoriași sunt trecuți de 70 de ani. Parohia continuă însă să fie vie. Avem
credincioși evlavioși, care participă la Sfânta Liturghie, pentru că oamenii munților sunt foarte
atașați de Biserică, sunt primitori și foarte gospodari. Copiii sunt crescuți în respectul față de
Dumnezeu și de oamenii în vârstă, atitudine pe care o insuflăm și noi, mai ales că eu predau
Religia la școala din localitate, fără întrerupere, de la Revoluție încoace”. Localitatea este
binecuvântată de Dumnezeu, fiind așezată între focurile vii și malul cu sare, în apropierea
unor cunoscute puncte turistice: „Dispunem de izvoare cu apă termală, care cândva erau
folosite de săteni pentru tratarea unor afecțiuni reumatice, de o adevărată bogăție pe care ne-a
dăruit-o Creatorul. La Mânzălești, comuna învecinată, există cea mai mare peșteră în sare din
Europa și a doua din lume, și alte vreo 31 de peșteri mai mici, care însă nu se pot vizita din
cauza intrărilor prăbușite. Pe platoul Meledic, din aceeași zonă, există un lac cu apă dulce,
despre care legenda spune că este fără fund, iar peste deal se află celebrii vulcani noroioși. În
zona Lopătari a activat și o semnificativă mișcare anticomunistă, din care a făcut parte și
preotul Puiu Dragomirescu, tată a trei copii, arestat în ziua de 19 august 1959, imediat după
terminarea slujbei, în văzul credincioșilor. La scurt timp au mai fost ridicați de Securitate alți
patru preoți, rude cu dânsul, care în 1964 au fost eliberați. Dintr-un document înaintat familiei
reieşea că părintele Dragomirescu s-ar fi sinucis la vreo nouă zile de la arestare. Din alte surse
s-a aflat însă că ar fi fost strangulat cu o sârmă ghimpată. Deși era mort, tribunalul l-a
condamnat la nouă ani de închisoare! Mai târziu, familia a aflat că fusese de fapt împușcat de
un ofițer de Securitate, undeva spre dealurile Vrancei, fiind îngropat sumar într-un șanț.
Oamenii locului îl consideră un martir și chiar un om sfânt, pentru că era blând, bun la suflet,
devotat slujitor al lui Dumnezeu și foarte apropiat de semeni”, ne mărturisește părintele paroh
Dieaconu.

Un vis împlinit de un ierarh, fiu al satului

În Lopătari funcționează două biserici. Cea veche, îmbrăcată în scândură, are hramul „Sfinții
Voievozi”, a fost ridicată în incinta cimitirului în 1856 și zugrăvită în 1858. Cronologic,
aceasta este al doilea sfânt lăcaş al comunității, primul fiind înălțat ceva mai jos, pe vremea
„preaînălțatului nostru Domn Barbu Dimitrie Știrbei Voievod”, cum scrie în pisanie. În
biserica veche se slujește în fiecare săptămână, ceea ce face ca ea să rămână vie. „Eu am fost
încurajat de Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, om al satului, să
vin în această comunitate, să mă întorc în locul de baștină al soției mele și să ridic o biserică
nouă. Ideea construirii acestui lăcaş la Lopătari datează însă de mai multă vreme. Părintele
Puiu Dragomirescu dorise și se pregătise pentru acest lucru. Împreună cu oamenii satului
făcuse zeci de mii de cărămizi pentru biserică, fapt nu binevăzut de autoritățile comuniste ale
timpului. După arestarea lui, cărămida a fost confiscată și folosită la zidirea școlii din sat și a
celei de la Malul Roșu, o localitate apropiată nouă. Deci, Înaltpreasfințitul Părinte Casian
dorea să împlinească visul părintelui martir Dragomirescu. Așa că, la îndemnul și cu sprijinul
Înaltpreasfinției Sale, am demarat proiectul în 1999. La 27 octombrie 2000 am sfințit locul, iar
în anul următor am început zidirea noii biserici. În 2014 a fost terminată pictura, de către o
echipă de zugravi tineri ai grupului «Panselinos» din Iași, adusă de Înaltpreasfințitul Părinte
Casian. Sfințirea noului lăcaş a avut loc în 22 octombrie 2017, în prezența a trei ierarhi:
Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, arhipăstorul nostru, Înaltpreasfințitul Părinte Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos, și Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii”, ne spune
părintele paroh.

Cu acel prilej istoric, după ce Preasfințitul Părinte Visarion a tâlcuit pericopa evanghelică a
vindecării demonizatului din ținutul Gherghesenilor, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a
subliniat faptul că, „într-o vecinătate de doar câțiva metri, biserica nouă se unește cu tot ceea
ce este esențial în educație și sănătate, pentru viața creștinului de rând: școala și dispensarul.
Iar în partea de sud, are un alt «braț» al iubirii de oameni: centrul social-filantropic”.

La rându-i, Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, după ce a evocat personalitatea preotului martir

Puiu Dragomirescu, a spus: „S-a ridicat o biserică deosebit de frumoasă, o adevărată catedrală
pe această vale a Slănicului. (...) Prin glasul clopotelor, Hristos vă invită la întâlnirea cu El, cu
Maica Domnului și cu sfinții. Fiți încredințați că, dacă veți proceda astfel, veți păstra în
continuare dreapta credință și vă veți menține în dreapta viețuire”.

În toată această perioadă a fost ridicată și casa praznicară, cu sprijinul aceluiași ierarh, iar în
2021, în Duminica a treia din Postul Mare, a Sfintei Cruci, Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian,
care a slujit Sfânta Liturghie în noul lăcaş, a sfințit și monumentul eroilor ridicat în curtea
bisericii.

Ansamblul spiritual, rod al rugăciunilor

„Eu cred că toate aceste realizări istorice pentru comunitatea noastră sunt rodul credinței și
rugăciunilor oamenilor de aici și, bineînțeles, ale Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop
Casian, care a dorit să se zidească acest sfânt lăcaş în satul al cărui fiu este, devenind ctitor al
întregului ansamblu religios. Proiectul, materialele folosite, pictura și toate celelalte înfăptuiri
de aici sunt contribuții ale Înaltpreasfinției Sale. De asemenea, binecuvântarea Înaltpreasfin-
țitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, sfaturile, ajutorul și sprijinul
financiar primit din partea eparhiei noastre au făcut ca acest obiectiv spiritual, în care se
cuprinde și monumentul eroilor, să fie desăvârșit. Bisericile nu se zidesc din mândrie, ci din
necesitate! Oamenii de aici și-au dorit să aibă o casă a lui Dumnezeu cât mai frumoasă, cât
mai primitoare. De aceea sunt convins că pentru a se împlini dialogul nostru cu Creatorul,
rugăciunea trebuie trăită și întărită prin fapte. În acest sens înțeleg și apropierea, sprijinul
frățesc al eparhiilor și al enoriașilor, jertfa lor, care au unit întreaga comunitate în această
lucrare, nu ușoară, în care se integrează și aportul copiilor din școală, și cel al bătrânilor din
localitate care au ajutat cu ceea ce au putut ei la ridicarea noii biserici. Astfel, sufletele noastre
se unesc și se înalță prin rugăciune la ceruri. Atâta vreme cât există Liturghie, lumea nu se va
pierde! Lucru probat aici, în satele noastre de munte, unde oamenii, deși sunt apăsați de nevoi
și încercări, ca peste tot în aceste vremuri, umplu bisericile în fiecare duminică, în fiecare
sărbătoare, păstrează tradițiile, își venerează trecutul și-i pomenesc pe cei plecați dintre noi.
Credința nu va dispărea. Suntem un popor credincios. De aceea eu nu văd un viitor sumbru”,
ne mai mărturisește părintele paroh Dieaconu.

Mângâierile mamei Maria Moldoveanu

Am străbătut satul, ne-am bucurat de fiecare întâlnire, de fiecare lucru descoperit, de

frumusețea locului și a noii biserici, oprindu-ne în gospodăria mamei Maria Moldoveanu. O
femeie de 82 de ani, văduvă, care a contribuit foarte mult la ridicarea tânărului sfânt lăcaş.
„Soțul meu a decedat în anul 2000. Locuiesc aici cu un băiat pe care l-am luat de mic de la
casa de copii. Fata mea locuieşte la Buzău. Nu am nepoți direcți, dar am foarte mulți adunați
de la celelalte rude ale mele! Pe timpul lucrărilor la biserica nouă, aici la mine s-a gătit
mâncarea pentru muncitori din produsele pe care credincioșii din sat ni le dăruiau. Aici
serveau masa zilnic uneori și peste 25 de oameni. Eu găteam, ajutată de alte credincioase din
sat, supă, ciorbă, mâncare de cartofi, de fasole, fripturi, sarmale, cum se gătește pe la noi. Mi-
a plăcut să fac lucrul acesta. Deși sunt în vârstă, nu mă pot lipsi de Biserică. Mă rog în fiecare
zi, citesc psalmi, pentru că toate acestea sunt pentru sufletul oamenilor. Toate îți mângâie
sufletul. Când te rogi, te simți fericit și împlinit. Când eram copil, tatăl meu a murit pe front.
Aveam patru ani când am primit hârtia care ne anunța lucrul acesta. Mama mea plângea, dar
nu înțelegeam de ce, și plângeam și eu. Simțeam o mare durere. Am crescut foarte greu,
pentru că după război a venit foametea. Dacă le povestesc acum tinerilor despre toate aceste
necazuri, nu pot înțelege ce însemnau ele. Copiii noștri s-au născut și au crescut fără să
cunoască asemenea orori. Când eram mică, ne citea un cunoscut al bunicului dintr-o carte și
ne spunea că vor veni vremuri și mai grele. Dar cine se gândea atunci la așa ceva? Ei, pare că
acele vremuri le trăim acum! Și dacă vine război, o să vină și foamete, și boli, și multe alte
greutăți. De aceea, eu cred că lumea ar trebui să fie mai bună. Să aibă mai multă credință,
pentru ca Dumnezeu să-Și întoarcă mai mult mila Lui către noi, către copii, către animale,
către tot ce El a zidit. Sunt foarte fericită și mulțumită că toată munca mea a fost apreciată de
credincioși și de fiul satului nostru, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, care mi-a acordat o
medalie, «Vrednicia Andreiană», cu diplomă, și o icoană a Maicii Domnului pe care o păstrez
cu mare cinste în casa mea”, ne mărturisește mama Maria.

După câteva ceasuri petrecute alături de lopătăreni, am plecat mai departe, spre alte ținuturi de
basm buzoiene, cu bucuria însușirii unei lecții despre credință și datorie față de Dumnezeu,
despre omenie și jertfă, despre respect și dăruire față de cei în mijlocul cărora te naști, care, la
Lopătari, a luat chipul rugăciunii și face ca adevărul și iubirea să circule ca valori de schimb
între oameni.