Sunteți pe pagina 1din 5

Lucrarea pastorală în rândul bătrânilor din Parohia Popești 2

Fotografii: Mihnea Păduraru și arhiva parohiei

Un articol de: Dumitru Manolache - 22 Martie 2023

„Nimic nu te face mai bătrân decât omniprezentul gând că îmbătrânești”,


spunea un aforist german. Etapa aceasta de viață inevitabilă, experimentată
de toți oamenii, este trăită diferit de fiecare în parte, în granițele ei
aproximative. În fața lui Dumnezeu nu există tineri și vârstnici. În virtutea
harului primit prin Taina Sfintei Hirotonii, preotul îndeplinește în comunitate
toate lucrările pastorale - învățătorească, sfințitoare și conducătoare - care
călăuzesc sufletele spre mântuire, adevăr constatat recent și de noi în Parohia
Popești 2, din comuna Podenii Noi, Protopopiatul Vălenii de Munte.

Unii consideră vârsta a treia ca fiind toamna vieții, alții, o a doua tinerețe, sau vârsta de aur.
„Cultul tinereții”, care domină de obicei în societate, cauzează de foarte multe ori
marginalizarea persoanelor în vârstă. Lui i se adaugă alți factori care, cumulați, afectează
viața socială a seniorilor, lipsind-o de respectul și blândețea pe care ar trebui să li le datorăm.
Deteriorarea condiției fizice, scăderea calității traiului cotidian, faptul că urmașii își trăiesc
propriile vieți întăresc sentimentul singurătății, abandonului, tristețea și ideea că viața lor se
apropie de sfârșit, că au ratat oportunități și visuri, făcându-i să devină depresivi. În acest
moment al existenței vârstnicilor, intervenția preotului devine esențială. Slujitorul Domnului
îl poate determina pe omul în vârstă să stea de vorbă cu Dumnezeu, să-L primească bucuros în
viața lui, să devină înțelept și curat în priviri, simțind ușurare, mângâiere și o putere
binefăcătoare.

Întărirea nădejdii

Părintele Adrian Ionuț Gomoescu este paroh în satul prahovean Popești, Arhiepiscopia
Bucureștilor, din anul 2015. „Comunitatea noastră este alcătuită din 210 familii, majoritatea
formate din persoane vârstnice. Satul a îmbătrânit, din cauza scăderii natalității și a numărului
mare de tineri care au plecat la muncă în alte localități sau în străinătate. Mulți vârstnici ai
noștri au muncit la CAP. Cei care mai pot își cultivă și astăzi grădinile, cresc animale, dar cei
mai mulți trăiesc doar din pensii. Ca preot, acord o atenție specială, asistență spirituală și
materială, după posibilitățile parohiei, persoanelor vârstnice care, de cele mai multe ori, sunt
singure. Cu ocazia vizitelor pe care le fac la casele lor îi spovedesc, îi împărtășesc, discut cu
ei despre problemele care îi frământă și încerc să le alin dorul de copii. În felul acesta mă
apropii de inima lor, îi ajut să facă față provocărilor, și mai ales singurătății, în condițiile în
care propriii copii le devin inaccesibili în foarte multe cazuri. Dorul după ei îi macină și nu-și
văd împlinirea iubirii prin moștenitorii cărora le-au dat viață”, ne spune părintele, povestindu-
ne cazul concret al unei femei în vârstă din parohie. „Zilele trecute vorbeam cu o doamnă,
care îmi spunea cu durere că nu mai știe nimic de băieții ei, având din acest motiv inima
apăsată de întristare. Eu am încercat să îi alin suferința, să o încurajez și să o întăresc în
nădejdea vieții veșnice și a binelui apropiat. O altă doamnă avea copii plecați în Israel, într-o
localitate unde se produsese un atentat. De ceva vreme nu mai știa nimic despre ei. Supărată și
înlăcrimată, a venit la biserică și mi-a mărturisit durerea. Primul gând care mi-a venit a fost
să-i spun că ei au supraviețuit, că sunt bine și caută un mijloc de comunicare pentru a relua
legătura cu dânsa. În săptămâna următoare când ne-am reîntâlnit, mi-a mărturisit cu lacrimi de
bucurie că într-adevăr copiii erau bine și că se vor întoarce acasă”, ne-a mai mărturisit
părintele paroh.

Ajutor și empatie

Într-o parohie de țară, unde biserica este frecventată în cea mai mare parte de oameni în
vârstă, aproape întreaga ei activitate se sprijină pe aceștia. De aceea, încurajarea și susținerea
lor capătă o valoare specială. Apoi, lucrarea socială permanentă, concretizată în ajutoare de
hrană, îmbrăcăminte, medicamente, lemne de foc, asistență medicală etc., asigură o empatie
profundă, blândețe și dragoste între preot și enoriaș, conform povățuirilor Sfântului Apostol
Pavel, care spune: „Pe bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte”.

În acest sens, părintele Adrian Ionuț Gomoescu, împreună cu cei care îl ajută, oferă pachete
cu alimente de sărbători sau cu alte prilejuri, și-i vizitează pe cei în vârstă, așa cum a făcut-o
și în ziua prezenței noastre în comunitate. „Am reușit să încheiem un parteneriat cu o
importantă firmă din Vălenii de Munte, care ne oferă gratuit băuturi răcoritoare și alte produse
alimentare, pe care noi le dăruim celor aflați în nevoi. Apoi, în fiecare duminică, după Sfânta
Liturghie, organizăm o agapă, fiecare creștin venind, pe măsura putinței lui, cu prăjituri, cu
sandviciuri, ceai, cafea sau alte preparate. Înainte de pandemie aveam o rânduială: în fiecare
duminică și sărbătoare, în cantina socială serveam prânzul împreună cu participanții la slujbă.
Acum, după slujba de duminică, le oferim enoriașilor pachete cu alimente. De când am fost
instalat preot aici, mă simt copilul acestor enoriași în vârstă, de aceea între noi s-a stabilit o
legătură deosebită. Deși nu am experiat această etapă a vieții, eu cred că bătrânețea este o a
doua șansă a tinereții. Ceea ce nu a reușit să facă omul la vârste mai fragede are oportunitatea
să facă acum, la senectute. Dacă nu I-a oferit timp lui Dumnezeu la tinerețe, are șansa să I-l
ofere acum. Dacă nu a făcut-o mai devreme, acum se poate spovedi și împărtăși, bucurându-se
din plin de viața întru Hristos. Mă mai gândesc și la o altă definiție: bătrânețea este o etapă
binecuvântată, în care omul poate să sedimenteze înăuntrul său discernământul duhovnicesc și
înțelepciunea. Dacă în tinerețe a fost purtat de valurile vieții, de strădania pentru trai, acum
poate retrăi tinerețea prin grija față de nepoți. E ca o reîntinerire”, ne mai spune părintele
paroh.

Două suferințe

Împreună cu preotul am vizitat câțiva vârstnici din parohie și ne-am bucurat să descoperim
oameni care, deși au fost loviți de grele încercări, prin sprijinul său reușesc să rămână
conectați la viața parohiei, să fie ceva mai optimiști și să nădăjduiască în viitor și în mântuire.

Gheorghe Apostolescu are 86 de ani și a fost șofer. Acum a rămas singur și este îngrijit de fata
sa. „Mi-a murit băiatul de COVID și la scurt timp a plecat și soția mea la Domnul. Bucata asta
de viață pe care o trăiesc acum, eu o definesc așa: cu ajutorul Domnului. Pentru că eu nu pot
dispune de ea. Deși pentru mine bătrânețea înseamnă chin și amar, prezența lui Dumnezeu îmi
aduce alinare. La fel și întâlnirile cu părintele nostru. Eu am fost consilier parohial. M-a
marcat profund pierderea fiului meu, în vârstă de 56 de ani. Acum nu-mi doresc prea multe.
Doar să văd biserica veche readusă la viață, la chipul ei de odinioară, pentru că de ea se leagă
toată viața mea. Noroc cu părintele care mă vizitează, mă spovedește, mă împărtășește, pentru
că în ultima vreme nu am mai putut merge la biserică din cauza unui accident vascular. Cu
ajutorul lui Dumnezeu, mă rog să fiu puternic”, ne spune acesta.

Biserica veche, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, a fost ridicată între anii 1860 şi 1862, prin
străduința lui Nicolae Steriadis și a soției sale Ecaterina, o familie bogată de greci stabiliți la
Popești, care au stăpânit suprafețe întinse de pământ în zonă. Sfântul lăcaş a fost pictat de
Gheorghe Cepoiu, ucenicul lui Gheorghe Tattarescu. Din cauza cutremurelor a suferit foarte
mult. De curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, părintele a reușit să obțină autorizația de
construcție și să înceapă lucrările de reabilitare și consolidare a ei. „Există și o legendă, care
spune că de pe turla acestei biserici a căzut un bărbat și a murit. Are mormântul chiar lângă
sfântul lăcaş. În subsidiarul acestei realități, se zvonise că undeva, într-o casetă de fier,
montată în grilajul mormântului, ar fi fost pus un deget de la mâna dreaptă a acestui meșter, ca
semn al prețuirii lui pentru faptul că ar continua să lucreze la refacerea structurii acoperișului.
Când am început lucrările de reabilitare, am fost nevoiți să desfacem grilajul acestui mormânt,
și am văzut că nu era vorba de nici o casetă. Legenda este însă importantă, fiindcă ea
perpetuează evlavia oamenilor față de acest meseriaș care și-a dedicat talentul său profesional
sfântului lăcaş și lui Dumnezeu. În anul 2010, a fost ridicată o nouă bisericuță, cu hramul
«Sfântul Ioan Rusul», în care slujim în prezent. Ea e truda noastră, ca să avem unde să ne
rugăm, să ne întâlnim, să discutăm”, ne mai spune părintele.

După ce am plecat de la domnul Apostolescu, preotul ne-a povestit că bătrânul a suferit o


traumă deosebită, care nu poate fi ușor exprimată în cuvinte. Vestea trecerii la cele veșnice a
băiatului a primit-o în timpul Sfintei Liturghii. Sora celui decedat i-a comunicat preotului
îndurerata veste la ușa Sfântului Altar. Astfel, el a fost nevoit să le-o aducă la cunoștință pă-
rinților aflați la slujbă și să-i mângâie încă din prima clipă. A trebuit să se ocupe în mod
deosebit de „tanti Maria”, soția domnului Apostolescu, care la o lună de la moartea băiatului a
plecat și ea la Domnul, după o grea apăsare sufletească.

Puterea credinței

O altă bătrână pe care am vizitat-o a fost Alexandrina Mareș, care are 87 de ani. Femeia nu
vede și nici nu mai aude bine. Este îngrijită de fiica sa, Elena Trifan, și ea văduvă. „Mă bucur
foarte mult când vine părintele la mine. Când mă vizitează, nu mă mai doare nimic. Acum nu
mai pot merge la biserică, deși aș dori. Părintele vine la orice oră am nevoie de el. Dacă nu era
dânsul, plecam și eu de mult la Domnul! Mă îngrijește fata foarte bine. Mântuitorul Iisus a
fost și este tot timpul în fața mea. Fără El și fără fată era greu de mine. Eu cred că nu trebuie
să ținem răutate în lume, ci să-L rugăm pe Mântuitorul să nu mai fie dușmănie între oameni,
pentru că El ne-a poruncit să fim drepți”, ne-a spus bătrâna.

La rândul său, Elena Trifan ne-a mărturisit: „Trăiesc aici cu mama după ce mi-a murit soțul
Tot eu l-am îngrijit și pe tata 10 ani, rămăsese fără picioare. Mama s-a ocupat de copiii mei de
la vârsta de trei luni, pentru că eu trebuia să merg la serviciu. Când putea, lucra în grădină,
țesea preșuri, tăia la vie și era nelipsită de la biserică. Ne-a crescut cu dragoste de Dumnezeu.
La fel și pe nepoți. Eu cred că postul și rugăciunile ne țin încă vii sufletește și trupește. În
fiecare seară îi citesc rugăciuni. Dar mă străduiesc să o mai duc măcar o dată la biserică,
pentru că își dorește foarte mult lucrul acesta”.
Apoi i-am vizitat pe Ion, de 80 de ani, fost tractorist, și pe Elena Dragomir, de 75 de ani, o
familie foarte apropiată de biserică. „Avem șapte copii și vreo 16 nepoți. Locuim aici cu un
băiat”, ne spune mama Elena, în timp ce bătrânul, emoționat că-l vede pe părintele, a început
să plângă. „Pentru noi, ne spune femeia, biserica reprezintă totul. Eu nu pot să lipsesc de la
slujbă, cânt și la strană. Dacă avem un necaz sau nevoie de un sfat, o problemă, ceva,
indiferent de timp, părintele vine și discută cu noi, ne sare în ajutor. Are o inimă mare. Ne
ajută, se roagă pentru sufletele noastre să ne mântuim. Și noi îl sprijinim după măsura
puterilor noastre. Neputința fizică e marea problemă, dar continuăm să ne ocupăm de grădină,
de vie și de alte culturi, cu ajutorul lui Dumnezeu”, ne mărturisesc aceștia.

Vârstnicii pot uita de singurătatea apăsătoare, pot trăi în prezent, își vor regăsi nepoții și copiii
și vor avea puterea să le ofere din înțelepciunea și afecțiunea lor, atunci când se încarcă din
vitalitatea și energia credinței, din dăruirea preotului slujitor, care se trăiește pe sine în
suferința fiecăruia, ca drept și bun slujitor al Mântuitorului. Și, astfel, bătrânețea se poate
preface dintr-un asfințit de soare într-o luminoasă punte de continuitate între trecut, prezent și
veșnicie.

S-ar putea să vă placă și