PLAN PASTORAL-CATEHUMENAL

În acest eseu teologic voi prezenta câteva elemente de pastorație, pornind de la

trei opere fundamentale ale teologiei și anume:
1.Virgil Gheorghiu,Tatăl meu ,preotul care s-a urcat la cer.
2.Gheorgheos Metallinos, Parohia.Hrisos în mijlocul nostru.
3.Pr. Mihai Iosu ,Slujba ta fă-ți deplin.Constituiri pastorale.

În cartea intitulată,,Cateheză și catehumenat în primele veacuri ale Bisericii”,

P.Gavriliuk spunea că cel mai important stâlp al unei parohii este cateheza,fără de care viața
liturgică nu poate fi înțeleasă.
Pe de altă parte Părintele Constantin Necula într-un articol intitulat,, CATEHEZA
PAROHIALĂ-DIMENSIUNEA DIDACTICĂ A PASTORATIEI ”adaugă:,, Dintre provocările
vieții creștine moderne, transmiterea conținutului de credință, a mesajului creștin în valorizarea
ei imediată, în viața parohială, devine prioritate imediată. Constatăm tot mai atent și des că o
parte din lumea comunicării în care trăim ascund oamenii, îi transformă în avataruri
comunicaționale, nu mai descoperă autonomia gândirii personale. Altfel spus cuvintele și-au
pierdut omenia iar oamenii și-au pierdut cuvintele, le disprețuiesc. Pentru Biserica creștină
Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, devine principala forță a
formării vieții celei noi, o cultură a dialogului, a comuniunii și părtășiei”.

Pregătirea temeinică, teologică şi ştiinţifică a preotului contribuie la succesul misiunii lui

în parohie.El nu se reprezintă doar pe sine, ci reprezintă Biserica şi pe capul ei, adică pe
Mântuitorul Iisus Hristos. Harul primit îl responsabilizează, îi oferă cinste, putere, dar şi jertfă.
Astfel, pregătirea preotului pentru predică nu trebuie să înceteze după finalizarea studiilor
teologice, ci să continue prin aprofundarea de noi cunoştinţe pentru întregirea orizontului
cunoaşterii.
 Astăzi cuvântul sau cuvintele sunt tratate cu uşurinţă, sunt uneori goale de conţinut, iar
mesajul lor este adesea incoerent şi inconsecvent. Atenţia ascultătorilor este de multe ori
superficială din cauza gândurilor împrăştiate şi a vieţii agitate, a lipsei de răbdare, a ignoranţei, a
indiferenţei etc.Pe acest câmp înțelenit preotul trebuie să pătrundă la inima omului, a
enoriaşului, cu un mesaj viu, argumentat, care să vibreze conștiinţa şi să determine voinţa de a
pune în practică învăţăturile Evangheliei.
Parohia, ca şi lumea întreagă de altfel, este loc de mărturisire a Evangheliei de către
clerici şi credincioşi, tot timpul şi cu toată fiinţa, cu credinţă puternică şi dragoste jertfelnică.
Parohia reprezintă un spațiu geografic și spiritual unde preotul desfășoară activități liturgice și
pastoral-misionare, care propun o trăire religioasă autentic creștină.
Cultura creştină face parte din bogăția Bisericii creştine şi a fiecărui popor creştin. Prin
dimensiunea ei liturgică, parohia se raportează la acest patrimoniu cultural naţional şi universal.
Privind în istorie, observam că există o legătură între cultul Bisericii şi cultură.
Avem o mulţime de parohii cu biserici monumente istorice, cu artă picturală şi
arhitectură ce descoperă creştinului şi pelerinului pagini din Biblie şi Tradiţia Bisericii.
Totodată, aceste biserici monumente vechi ne aduc aminte de ctitori, de pictori, de toţi cei care
au contribuit la înălţarea şi sfinţirea lor, constituindu-se în ,,altare ale memoriei” şi pomelnice
ale vredniciei generaţiilor de creştini pentru care preotul şi comunitatea parohială se roagă,
pentru ca Dumnezeu să-i învrednicească de bucuria locuirii în Împărăţia cerurilor.
Desigur că primul an de pastorație este cel mai dificil.Preotul pornește la drum cu
nădejdea că toate cele ale lui, devin ale comunității. Pe prim plan trebuie să predomine jertfa
personală.In acest sens Virgil Ghorghiu spunea :,,Cu fiecare an, tatăl meu devenea tot mai slab.
Mai descărnat. Mai nematerial. La treizeci de ani, părul tatălui meu era alb. La treizeci de ani,
tatăl meu era un om bătrân. Îi cădeau dinții. Din pricina mizeriei. Din pricina subalimentației.
Din pricina oboselii. Dimpotrivă, privirea sa devenea cu fiecare an mai frumoasă, mai
luminoasă, mai strălucitoare, atât de intensă, încât capul său părea luminat ca de o aureolă”.
Acestă jertfă trebuie să conducă pe cel inițiat în iubirea față de comunitate,integrând
fiecare persoană în trupul tainic al Domnului. Există deja o tradiţie filantropică a Bisericii din
care fiecare eparhie şi parohie se poate inspira, continuând grija şi acţiunile de alinare a
suferinţelor sufletești şi fizice ale oamenilor. În fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci, copii
orfani şi persoane defavorizate. Hristos Dumnezeu este prezent în fiecare persoană botezată şi
fiecare om poartă chipul Lui.
O problemă cu care se confruntă Bsierica este catehizarea credincioșilor . Într-o lume în
care credincioşii au nevoie de o călăuză dreaptă şi tare pe marea vieţii acesteia, actul de catehizare,
adică de transmitere a mesajului oficial, corect şi drept al Bisericii în ceea ce priveşte conţinutul şi
practica credinţei creştine, trebuie să se îndrepte în mod special de la om la om, faţă către faţă.
Actul catehizării face parte din activitatea învăţătorească a preotului cu care acesta este
învestit prin harul Hirotoniei, după cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos Apostolilor Săi:
"Mergând, învăţaţi toate neamurile…" Matei 28,19). Catehizarea individuală ţine de procesul de
pastoraţie individuală pe care preotul îl poate folosi în activitatea sa prin diverse mijloace
practice, adică diferitele forme şi modalităţi ale muncii de lămurire şi îndrumare de la om la om,
ce se cer înfăptuite cu răbdare şi stăruinţă, pe calea contactelor personale, a convorbirilor şi a
discuţiilor purtate cu diferiţi credincioşi şi nu numai, pentru luminarea şi întărirea credinţei
personale a acestora. Momentele şi ocaziile cu care acest proces poate avea loc sunt multiple. Cel
mai des poate avea loc în cadrul Tainei Spovedaniei sau în cadrul unor discuţii particulare cu
preotul; catehizarea individuală se adresează unei singure persoane care (de preferat) propune
duhovnicului o anumită temă, adaptată nevoilor proprii, credinciosul fiind cel care manifestă
necesitatea lămuririi anumitor probleme.
Planul catehezei individuale nu are o formă bine delimitată, cum se întâmplă în cazul
catehezei colective, credinciosul fiind cel care manifestă momentul ce trebuie abordat (tema
catehezei, tratarea ei, recapitularea, fixarea, asocierea, generalizarea sau aplicarea) şi care
necesită aprofundat de către preot în actul catehetic individual. De asemenea, acest tip de
catehizare poate să se desfăşoare atât în Biserică (în cazul Spovedaniei sau al discuţiilor
individuale), cât şi în alte medii potrivite conţinutului prezentat (în casele oamenilor, diferite
instituţii etc.), impunându-se a fi adaptată fiecărei persoane în parte, respectându-se
particularităţile de vârstă, gen sau funcţie.
Așadar încă din primul an de pastorație ,preotul are următoarele atribuții
-catehizarea tinerilor prin activități parohiale;
-catehizarea nasilor si a mirilor înaintea Tainei Căsătoriei;
-activități filantropice, sociale;
- liturghia de după litirghie,agapa;
 În concluzie, la vremuri noi se cere o pastorație duhovnicească nouă și un preot înoit.
Aceasta trebuie să corespundă totdeauna firii veacului. Lucrarea pastoral-misionară va ține
seama de împrejurările în care se găsesc astăzi credincioșii, de timpul și de locul în care sunt
chemați păstorii de suflete să păstorească, de mentalitatea actuală a credincioșilor aflați sub
influența noilor condiții de viață, mereu schimbătoare 12, chiar de la an la an.
Acest „apostolat social” trebuie însă împletit cu cel administrativ. S-a putut constata că în ziua
de astăzi nu se mai poate trăi (în majoritatea cazurilor) fără proprietăți. Însăși Biserica deține
bunuri care sunt date în administrare corectă slujitorilor ei. Bunurile bisericești sunt necesar a fi
păstrate și chiar sporite, dar folosite nu în folos propriu, ci spre ajutorarea celor mulți.
Aspectul diferit, diversificat și unic în același timp al activității pastoralmisionare constituie un
complex necunoscut care nu se poatecuprinde în formule și cu găsirea soluțiilor pentru fiecare
caz în parte. Însă păstorul de suflete, cu darul puterii de la Dumnezeu de a face bine poporului
credincios „se va face tuturor toate” (I Cor. 9, 22). Și aceasta cu propriul său exemplu înaintea
credincioșilor săi.
Astfel, împlinind cu succes aceste exigențe pastoral-duhovnicești pe care cu bună chibzuință le
împletește cu cele administrativ-parohiale, preotul va fi un adevărat „păstor” așezat spre folosul
credincioșilor, slujind cu vrednicie la altarul de jertfă al Bisericii și neamului.