Cursul 6

Parohia – mediu oportun de desfăşurare a activităţii pastoral-misionare;

(mijloace şi metode de lucru)

1. Introducere
Ca act al voinţei mântuitoare a lui Dumnezeu, „Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), misiunea creştină constituie acea
lucrare în care se unesc activitatea lui Dumnezeu şi a omului, după măsura proprie fiecăruia,
chemând şi ridicând creatura căzută la participarea, mântuirea şi desăvârşirea ei în Hristos. Biserica
creştină este apostolică nu numai pentru faptul că este zidită pe temelia Apostolilor şi a proorocilor,
ci ea posedă anumite instituţii şi slujiri apostolice, fără de care nu se poate identifica.
Scopul misiunii este de achema oamenii la convertire pentru a se înpărtăşi de mântuirea
adusă de Hristos (misiunea externă) şi de zidire a Trupului lui Hristos, Biserica (misiunea internă),
în perspectiva eshatologică a împărăţiei lui Dumnezeu1.
Satele şi oraşele noastre sunt pline de frumuseţile acestei slujiri, sunt împodobite de virtuţile
credincioşilor Bisericii noastre; comunitatea Bisericii se prelungeşte în viaţa de zi cu zi a
credincioşilor, rugăciunea şi bucuria Bisericii sunt experiate de fiecare în casa sa. Ei trăiesc
comuniunea şi cu cei adormiţi: părinţi şi strămoşi, iar Biserica şi cimitirul este locul unde se unesc
două lumi, două vieţi ce nu se despart. Strălucirea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos se
revarsă peste toţi, făcând atât pe cei adormiţi cât şi pe cei vii să fie una întru El, întru Biserica slavei
Sale.
Aşa se înţelege comunitatea Bisericii în comuniune de iubire, în comuniune euharistică, aşa
trebuie să-i înţelegem şi să-i percepem pe oameni, ca unităţi esenţiale, ca zale ale unui lanţ ereditar,
ce face legătura cu viitorul şi cu trecutul, totul materializându-se prin ei în prezent.
Creştinul este un univers ce poartă în el stigmatele, dar şi bucuriile întregului său neam, iar
cunoaşterea lui de către preot este o înţelegere a esenţei lui, a istoriei neamului său şi mai puţin a
problemelor cauzate de material. Totul şi toate se petrec în parohie, mediul spiritual şi duhovnicesc
al credincioşilor de pretutindeni şi dintotdeuna.

1
***, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 15.
2. Preotul – inima parohiei
Preoţia creştină este una şi aceeaşi în toate timpurile şi locurile, chemarea şi puterea ei
nefiind de la oameni. Într-un anumit înţeles, ea nu este legată de timp şi de loc, dar ea este pentru
oameni, transmite harul necreat a lui Dumnezeu oamenilor şi comunică acestora adevărurile
revelate. Din acest punct de vedere, activitatea preotului trebuie să ţină seamă de condiţiile în care
trăiesc credincioşii. El trebuie să împărtăşească bucuriile şi necazurile lor şi să le sprijine năzuinţele
şi idealurile2. De aceea, este bine ca preotul să-şi sincronizeze activitatea cu timpul în care trăieşte
şi să caute mijloacele cele mai potrivite ca să facă viu şi lucrător cuvântul şi harul dumnezeiesc.
Preotul îşi desfăşoară activitatea ţinând cont de învăţătura veşnică a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, de condiţiile istorice şi de idealurile măreţe ale poporului. Cele două coordonate
fundamentale ale spiritualităţii răsăritene, iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oamneni, se
întrepătrund şi sunt complementare, şi aceste dimensiuni ale slujirii preoţeşti nu se disociază: slujim
lui Dumnezeu şi oamenilor.
Preotul este pus în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ne este drag harul Cerului, dar ne
este scump şi pământul strămoşesc. Ne avântăm prin credinţa religioasă în realitatea supranaturală,
dar suntem legaţi de condiţia umană a timpului şi poporului nostru. Aşa au făcut figurile marcante
de preoţi şi ierarhi din trecutul Bisericii noastre, ei s-au impus şi strălucesc peste veacuri prin
credinţa şi evlavia lor, dar şi prin felul prin care au pus aceste valori în slujba neamului şi tot acest
drum îl continuă şi preoţimea zilelor noastre.
Încercând să se definească locul preotului în viaţa obştească contemporană, într-o lume cu
un amplu accent secularizant, s-a afirmat, pe bună dreptate, că locul preotului este în mijlocul
credincioşilor, în mijlocul parohiei, al realităţilor în care trăieşte şi munceşte. El nu poate absenta
din parohie, precum nu poate fi străin şi indiferent faţă de viaţa credincioşilor încredinţaţi lui, pentru
că la obşteasca judecată, acesta va fi întrebat de Dreptul Judecător: „Ce ai făcut cu harul Meu dat
ţie?; ce ai făcut cu Biserica Mea şi Biserica ta?”, pentru că preotul se pierde odată cu credincioşii săi
şi tot el dobândeşte raiul împreună cu „turma” încredinţată lui, el fiind conducătorul şi păstorul
„turmei”.
Prezenţa preotului în parohie are un dublu aspect: o prezenţă fizică şi una spirituală.
Credincioşii nu pot fi îndrumaţi din depărtare şi cu o prezenţă din când în când, dar nici din
depărtarea sufletească, de pe poziţii de forţă, cu ameninţare sau cu dispreţ 3, ci numai din mijlocul

2
P.S. Dr. Vasile Coman, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei,
Oradea, 1980, p. 599.
3
Ibidem, p. 601
credincioşilor, cu tact, prudenţă şi răbdare. Credincioşii doresc să-l vadă pe preot între ei, cu ei cât
mai mult, să-l simtă aproape ca părinte şi ca frate, să aibă încredere în el şi acces la casa lui în toate
împrejurările vieţii.
Ceea ce este inima în organismul omenesc, aceea trebuie să fie preotul în viaţa parohiei. El
trebuie să pulseze în viaţa credincioşilor sângele unei vieţi curate, creştineşti şi româneşti. Zilnic, de
la altar sau din alte locuri în care se află credincioşi, preotul este dator să-i ajute să sporească în
viaţă, în înţelegerea duhovnicească şi spre tot lucrul bun.
Rolul preotului nu este numai ca un semn de circulaţie în calea oamenilor. Misiunea
preotului nu se reduce numai la a spune grav şi sentenţios, ceea ce este permis şi ceea ce nu este
permis, ce este bine şi ceea ce este rău. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu găsim vreun indiciu că
atitudinea preotului ar fi numai punitivă. Când a trimis pe Sfinţii Apostoli în lume, Mântuitorul le-a
spus: „Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19).
Adevărata pastoraţie nu este ceva static şi pasiv, nu se poate reduce la măsuri prohibitive,
după cum creşterea şi educarea copiilor nu se poate face cu pedeapsa. Preotul este nu numai păzitor
al normelor morale, ci mai ales un călăuzitor spre Împărăţia lui Dumnezeu, exemplu cu cuvântul şi
cu fapta. Adevărata pastoraţie este o acţiune dinamică, vie şi continuă. Preoţia este slujire, nu
domnie4, „după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea
sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28).
Dar pe cât de înaltă şi importantă este preoţia, pe atât de mare este şi responsabilitatea
sacerdotului. Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său „Despre Preoţie”, spune: „Păstorul care
pierde oile, pentru că i le-au răpit lupii, poate fi iertat de stăpânul turmei; dar omul căruia i s-a
încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă pentru pierderea oilor, nu pagubă de bani,
ci pagubă sufletească în primul rând”5.
Înzestrat cu putere de sus, preotul este încărcat cu o răspundere egală cu sfinţenia slujirii lui.
El este dator lui Dumnezeu cu echivalentul darurilor şi oficiului său sfânt. El este dator lui
Dumnezeu şi răspunde nu numai pentru viaţa cu care a fost înzestrat, ci şi cu talanţii harului pe care
i-a primit în plus la hirotonie.

4
Ibidem, p. 602.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 55.
 Teognost avertizează pe preot: „Gândeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai ca a
îngerilor şi sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea şi
curăţia”6.
În momentul hirotoniei preotului, după sfinţirea Darurilor, arhiereul dă noului hirotonit
Sfântul Agneţ, zicându-i: „Primeşte odorul acesta şi-l păzeşte pe el până la a doua venire a
Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la tine”.
Conform responsabilităţii pe care trebuie să o arate preotul cu privire la slujba şi misiunea
înaltă la care a fost chemat, acesta trebuie să aibă grijă să-i înveţe pe credincioşii săi adevărurile de
credinţă cu timp şi fără timp, să le explice cuvântul Scripturii, să-i sfinţească prin lucrările
sfinţitoare pe care le săvârşeşte, adică prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, prin Sfintele Taine şi
Sfintele Ierurgii, şi nu în ultimul rând, grija sau preocuparea de a-i conduce şi îndruma pe
credincioşii săi pe calea adevăratei vieţuiri creştine, conform normelor morale, a sfintelor canoane
şi a rânduielilor bisericeşti7.
Credincioşii aşteaptă ca toate acestea să fie însoţite de corectitudinea morală, de ataşamentul
şi apropierea de ei. Credincioşii doresc ca preotul să fie integralist, adică să nu se limiteze doar la
serviciile religioase care sunt de altfel, îndatorirea principală a activităţii preoţeşti8, ci misunea sa
pastorală să se extindă şi dincolo de altar, prin implicarea şi cercetarea vieţii credincioşilor săi în
toate împrejurările, dimensiunile şi problemele cotidiene.
Realitatea vieţii este mult mai complexă şi preotul nu poare rămâne la marginea ei. Slujirea
Biserici trebuie să coboare în toate ramurile societăţii în care trăieşte şi să dovedească tăria credinţei
prin fapte. Credincioşii iubesc şi urmează pe preoţii activi care îi ajută în toate împrejurările vieţii
lor.
Desigur în viaţa şi activitatea preotului intervin şi greutăţi, necazuri şi chiar, nerealizări.
Uneori cele mai curate gânduri şi intenţii nu sunt înţelese, nu este ajutat de credincioşi sau pur şi
simplu este înţeles greşit. În aceste situaţii preotul nu trebuie să deznădăjduiască, să renunţe şi să
devină un neîncrezător în misiunea lui, în proprii lui credincioşi sau chiar în ajutorul lui Dumnezeu.
Mântuitorul nu a făgăduit ucenicilor o viaţă fără greutăţi, confortabilă, ci dimpotrivă o viaţă ca a Sa,
chenotică, jertfitoare, de deşertare de sine: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi „iată Eu vă

6
Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, în „Filocalia”, vol. 4, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p.
255.
7
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 269.
8
P.S. Dr. Vasile Coman, op. cit., p. 602.
trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor... Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 16,
22).
Greutăţile şi exigenţele misiunii preoţeşti izvorăsc în primul rând din însăşi natura şi scopul
ei, apropierea sufletelor de Dumnezeu şi mântuirea lor. „Păstorirea noastră cu atât este mai grea,
cu cât are la bază legea dumnezeiască şi ţinteşte să apropie pe oameni de Dumnezeu”9.
Este vizibilă veşnica antinomie dintre ideal şi realităţi, căci idealul preotului vine din înaltul
cerului, iar realităţile cu care el luptă, merg şi se alimentează până în străfund de infern. Lupta
preotului cu puterile întunericului, nu este una văzută, ci una nevăzută, un război nevăzut (αοράτος
πολεμός - Sf. Nicodim Aghiritul). Sfântului Ioan Gură de Aur spune: „Cât de greu este să fii preot.
Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului, decât valurile care frământă marea”10.
Astfel, pe cât de răbdător şi iertător se cuvine să fie preotul cu enoriaşii săi, pe atât de
neîngăduitor și de nerăbdător se cuvine să fie cu sine însuşi. El trebuie să fie optimist. Temeiul
optimismului său se sprijină pe credinţă, pe încrederea în credincioşii săi şi în sine însuşi. El este
chemat să înţeleagă şi să aibă o concepţie creştină despre valoarea şi rosul omului în lume. Şi
această concepţie creştină se aude de atâtea ori rostită în rugăciunile şi cântările Bisericii noastre.
Credincioşii sunt chip al slavei lui Dumnezeu, deşi au ca rană păcatul. Marea misiune a
preotului este de a vindeca de aceste răni ale păcatelor şi de a reface chipul lui Dumnezeu în om.
„Multe lucruri uşoare prin firea lor devin grele dacă pregetăm să le facem după cum cele grele se
fac uşoare şi lesnicioase dacă ne dăm osteneala şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
Bucuria de a şti că am făcut ceva în parohie, că am lucrat pentru binele moral şi material al
credincioşilor, că rămâne o împlinire în urma noastră, învinge toate greutăţile.
Aşadar, trebuie să mergem înainte pe calea datoriei şi rezultatul să-l încredinţăm lui
Dumnezeu. Să nu ne lăsăm amăgiţi de gândul că am făcut totul, ci când am terminat toate să zicem:
„Slugi netrebnice ce suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

3. Parohia – mediu oportun de desfăşurare a activităţii pastoral-misionare

În cadrul fiecărei comunităţi este Sfânta Biserică, loc sacru, în care şi în jurul căreia se
constituie ecclesia – comunitatea în care membrii acesteia se găsesc în comuniune unii cu ceilalţi,
pe de o parte, iar pe de altă parte, toţi şi fiecare în parte în comuniune cu Dumnezeu.

9
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre Preoţie, traducere de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 221.
10
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 84.
 Încă de la creaţie găsim dovada comuniunii, pentru că Dumnezeu ne-a aşezat pe toţi în
acelaşi loc, în Paradisul Edenic. De acolo am fugit şi, în timp, ne-am aşezat în locuri mai mult sau
mai puţin frumoase.
Oriunde ne-am găsi, fie la sat sau în oraş, trebuie să găsim casa Stăpânului care a împărţit
daruri oamenilor în mod egal. Să găsim Biserica, să ne cunoaştem aproapele şi rolul nostru în
comunitate, în parohie. Bineînţeles că, în perspectiva reuşitei, a înfăptuirii binelui, şi satul, şi oraşul,
au obiective nobile prin oamenii lui Dumnezeu. Evident că ispita este mai mare acolo unde oamenii
sunt mai mulţi. Plusul este ceea ce depăşeşte necesarul, adică mai mult decât a trăi onest şi
sănătos11.
La sat ateismul este un fenomen rar întâlnit, preotul confruntându-se mai mult cu
indiferentismul religios şi cu formalismul actelor de cult sau a inovaţiilor moştenite de la
predecesorii săi, şi astfel, se deschide preotului un front de lucru mai puţin primejdios, în care are
de luptat mai mult cu necredinciosul ale cărui frământări religioase se sting.
La sat se simte şi se trăieşte mai intens şi mai adevărat, frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii
aceluiaşi Tată, că împart aceeaşi moştenire şi împărtăşesc aceeaşi soartă, având a urma acelaşi drum
spre aceeaşi ţintă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea comunităţii, a parohiei, şi tăria lui va fi tăria
ei. Dostoievski exprima această idee a solidarităţii şi a responsabilităţii oamenilor prin cuvintele:
„fiecare este vinovat faţă de toţi, pentru toţi şi pentru tot”12.
Aici, preotul simte că trebuie să fie mai mult ca oricând ca Mântuitorul Hristos, Care a
săvârşit actul mântuirii pentru toţi oamenii, scoţându-i pe toţi de sub acelaşi blestem şi unindu-i în
aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici este sursa duhului comunitar al Ortodoxiei, duh care, de
fapt, este expresia celei mai înalte iubiri a acelei virtuţi care va rămâne şi după ce toate vor trece şi
care este mai mare decât credinţa şi nădejdea.
Nimeni nu va pune la îndoială că aceste însuşiri nu sunt peste tot în aceeaşi măsură realizate.
Dar ele, la sat, sunt un ideal viu, veşnic prezent în faţa ochiului credinciosului, şi toată viaţa şi-o
conformează acestui ideal înalt, duhului comunitar al Ortodoxiei. Odată cu schimburile survenite în
cultură şi civilizaţie, în mentalităţi şi în calitatea exigenţelor societăţii, tradiţiile au fost
contemporaneizate, dar nu înlăturate și nici alterate.

11
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Predica de pe munte. Omilia XIX apud Mitrop. Antonie Plămădeală,
Biserica slujitoare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 86.
12
Dostoievski, Război şi pace apud Mitrop. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, s.n.,
Sibiu, 1983, p. 261.
 Contemporaneizarea nu a avut niciodată puterea de a rupe viaţa de trecut, de aceea a fost
experienţa bună a trecutului13. A completat, a actualizat mereu şi aceasta în virtutea libertăţii omului
duhovnicesc de a-şi stăpâni viaţa şi de a ieşi de sub orice sclavie.
Tradiţia se conjugă cu libertatea, cu credinţa, cu dragostea în Dumnezeu, prin intermediul
Bisericii se acomodează, devine a fiecărei generaţii, se înnoieşte şi aşa pătrunde în viitor, deschide
drum prin inimile oamenilor şi prin virtuţi ca un izvor căruia nimic nu-i poate sta în cale.
Diaconia sau slujirea clericilor priveşte, indiscutabil, în primul rând parohia lor, celula
realităţii ecleziale și unitate administrativ-jurisdicțională. În parohie clericul este chemat să se lupte
și să realizeze social şi politic, în orice timp „aici şi acum”, etosul liturgic al sinaxei şi al
comuniunii euharistice. În urbanizarea și secularizarea rapidă a epocii noastre, parohia este chemată
să reuşească depăşirea existenţei impersonale determinate juridic şi să regăsească spiritualitatea şi
plenitudinea ei socială în viaţa adevărată a dezvoltării în Hristos a relaţiilor interpersonale și
interumane.
Organizarea parohiei după modelele apostolice şi patristice presupune şi astăzi apostoli şi
părinţi care să activeze cu aceeaşi luminare a Duhului Sfânt, dar şi cu aceeaşi conştiinţă
bisericească. Parohia însă este constituită efectiv din mădularele vii şi unite nemijlocit cu
funcţionarea ei, şi pe care clericul e dator să le adune aşa cum „cloşca adună puii ei” (Matei 23, 37),
pentru ca parohia să fie un organism viu cu mişcare şi viaţă şi să poată deveni ferment spiritual şi
pentru spaţiul social mai larg, al lumii în care trăiește și funcționează.
Un rod însă al epocii noastre secularizate și desacralizate este un cerc mai larg alcătuit din
mulți de creştini slabi legaţi de cercul euharistic şi păstorul sinaxei parohiale; în slujirea pastorală a
parohiei aceşti creştini au semnificaţia „oii pierdute” constituind acea parte a trupului bisericesc
care este influenţată mai mult de centre extraparohiale şi care de aceea nu poate trăi sau exprima
autentic etosul bisericesc parohial. „Pelerinajul” sau nesatornicia în cadrul unei comunităţi
parohiale în jurul aceluiaşi potir, este un fenomen des întâlnit astăzi, o provocare a parohiei urbane
la care slujitorii terbuie să găsească soluţii viabile şi autentice pentru a stopa acest lucru distrugător
atât pentru credincios, dar şi pentru comunitatea din care acesta face parte, ca Trup eclezial al lui
Hristos.
Identificăm de altfel şi categoria creştinilor „de ocazie”, a căror credinţă sau exprimare se
realizează la nevoie sau cu prilejul marilor sărbători şi adunărilor ocazionale (de exemplu, de la
nunţi şi botezuri), care atunci când vin să se împărtăşească în Joia Mare se disting imediat prin

13
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, în „Glasul Bisericii”, LXXXII (1982), nr. 1-3, p. 87.
neliniştea lor de a se împărtăşi cât mai repede posibil ca să fugă de biserică. Sunt creştinii care se
mulţumesc să audă „Hristos a înviat” în afara bisericii şi nu ştiu ce are loc în biserică după slujba
învierii, acceptând o credinţă şi o manifestare formală, teatrală sau fără fundament, bazată pe ştiinţa
scopului şi folosului cultului bisericesc.
Există însă un cerc şi mai larg. E „lumea”, în sensul evanghelic al termenului (Ioan 5, 19),
pe care n-o constituie numai necredincioşii şi ateii, ci şi creştinii doar botezaţi, morţi spiritual. Ei îşi
modelează viaţa prin acomodarea absolută la spiritul lumesc şi sunt indiferenţi de parohia-biserică,
dacă nu chiar o combat deja şi devin astfel cu ştiinţă şi neştiinţă „duşmani” ai Bisericii lui Hristos.
Dar întrucât în Ortodoxie lumea nu este considerată o „masă a pierzaniei” (eshatologic
aşteptăm transformarea cosmosului în Biserică), din cauza însă a coexistenţei şi osmozei creştinilor
cu căldiceii şi necredincioşii, chiar şi în familiile lor sau din cauza invaziei spiritului lumesc în
însăşi viaţa credincioşilor, spaţiul dezvoltării lucrării pastorale nu poate fi delimitat în sensul
etanşeizării lui. Graniţele geografice ale parohiei determinate juridic, adică întreg mediul ei social,
este şi spaţiul misiunii noastre14.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul parohie vine din limba greacă şi se traduce prin
„şedere sau stabilire în ţară străină”15. Când creştinismul a început să se răspândească la sate, pe
lângă termenul de parohie a apărut cel de enorie, care desemna comunitatea creştină existentă sau
organizată la ţară sau în sate. Termenul nu a rămas numai pentru ţară, ci cu vremea el a trecut şi la
parohiile de la oraş, încât astăzi termenii de parohie şi enorie îi întâlnim şi îi întrebuinţăm atât
pentru parohiile de oraş, cât şi pentru cele de la ţară, iar credincioşii aparţinători unei comunităţi sau
obşti creştine, se cheamă parohieni sau enoriaşi16.
Parohia este terenul, „ogorul” material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. Ea este
comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceloraşi preoţi
sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al Tainelor ori cultului, în genere, şi
conducător al sufletelor la mântuire17, prin cele trei mari dimensiuni misionare: dimensiunea
cuvântului, dimensiunea sfinţeniei sau a slujirii sacerdotale, şi dimensiunea jurisdicţională sau de
conducere a credincioşilor încredinţaţi spre păstorire şi mântuire.

14
Gherghios D. Metallinos, Parohia. Hristos în mijlocul nostrum, traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, pp. 91-92.
15
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Parohia – spaţiu de activitate-misionară a preotului, în „Glasul Bisericii”, CXI
(2001), nr. 1-4, p. 60.
16
Ibidem, p. 61.
17
Dr. Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, s.n., Bucureşti, 1937, p. 4.
 Parohia este, totodată, totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir; este
„comunitatea euharistică”18, unitatea sau comunitatea bisericească cea mai mică, în cuprinsul căreia
creştinul primeşte toate darurile necesare mântuirii. Ea este totodată o comunitate organizată,
disciplinată cu propria-i identitate liturgico-culturală, filantropico-socială şi configuraţie teritorială
precisă.
Aşadar, pe lângă înţelesul geografic care desemnează o comunitate, condusă de un anumit
preot, situată într-o anumită zonă, munte, câmpie, sau un anumit teritoriu, oraş sau sat, parohia este
şi o realitate spirituală, în cuprinsul căreia credinciosul găseşte toate mijloacele necesare pentru a
stabili legătura şi unirea cu Dumnezeu. Parohia sau enoria este creştinătatea în miniatură, este forma
cea mai redusă sub care se poate vorbi de Biserică, ca Trup mistic şi pnevmatic al lui Hristos.
Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos, este un
organism, un corp alcătuit din mai multe elemente sau membre.
Capul văzut al acestui organism şi în acelaşi timp conducătorul parohiei, este preotul. El
reprezintă capul nevăzut, piatra ce din capul unghiului, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos şi în
numele Lui şi al episcopului eparhiot îndeplineşte funcţiunea, datoria de a vesti Evanghelia, de a
preda învăţăturile Bisericii, de a săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii, prin care
credincioşii sunt puşi în legătură cu Dumnezeu. Preotul este, deci, organul care mijloceşte între cer
şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. Preotul are datoria să-i iubească pe toţi cu adevărată dragoste
părintească, să se intereseze de aproape şi neîncetat de toţi fiii săi duhovniceşti, să supravegheze
întreaga viaţă religios-morală din parohie şi să se jertfească pentru mântuirea credincioşilor
încredinţaţi. Cu toate acestea preotul trebuie să aibă conştiinţa clară cu nu el este parohia, ci el este
numai conducătorul parohiei. Ele este unul din parohie, iar nu organ extern sau peste parohie.
Parohia este, însă, un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre.
Sfântul Apostol Pavel defineşte parohia drept Trupul lui Hristos: „un trup suntem noi, cei
mulţi, pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 12, 27), „trupul nu este alcătuit dintr-
un singur membru, ci din mai multe..., iar fiecare în parte sunteţi mădulare, membre ale aceluiaşi
trup” (1 Corinteni 12, 14, 27).
Parohia este terenul slujirii şi mântuirii, iar preotul numai dacă va reuşi să-i ajute să se
mântuiască pe ceilalţi, se va mântui şi pe sine, fiindcă spun Sfinţii Părinţi, „ne mântuim
împreună”19.

18
I.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, Misiologie creştină, Editura ASA,
Târgovişte, 2002, p. 103.
19
***, Filocalia, vol. IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 556.
 Preotul este factor de permanenţă şi coeziune în parohie. Prin sintagma „factor de
permanenţă”, înţelegem că preotul trebuie să-şi aibe domiciliul împreună cu familia sa în parohie,
determinând viaţa ei religioasă. Nelocuirea lui în parohie, face ca activitatea lui să fie fragmentară şi
incidentală, iar prin factor de coeziune înţelegem că el are datoria de a cunoaşte bine pe enoriaşii săi
de diferite clase sociale şi preocupări, având obligaţia să găsească mijlocele necesare comuniunii şi
realizării de relaţii autentice între păstoriţii săi, şi astfel construinsu-se o comunitate în comuniune.
Mântuitorul Iisus Hristos spune despre păstor că „oile ascultă glasul lui, şi oile le cheamă pe
nume şi le mână afară (...) merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui” (Ioan 10,
3-4). Ne întrebăm cum merge un asemenea preot înaintea credincioşilor, când el lipseşte din
mijlocul lor. Albina nu trăieşte decât numai în stup. Ea nu cunoaşte izolarea, deoarece stupul este
viaţa ei, iar matca îşi are rostul pentru a da viaţă stupului. Asemenea şi parohia, ca viaţă orânduită
pe temelia comuniunii în dragoste de rugăciune, are nevoie de cel ce veghează permanent la cârma
ei, cu sfatul, experienţa şi îndemnul său de păstor. Dar nu numai el este de trebuinţă în parohie, ci şi
familia sa, care este cel dintâi nucleu de enoriaşi. Fiind cea mai apropiată de Biserică, atât în sens
propriu cât şi figurativ, familia preotului trebuie să trăiască cu cea mai mare intensitate misterul
credinţei, ca un exemplu pentru toţi ceilalţi enoriaşi. Membrii familiei preotului, împletindu-şi viaţa
cu cea a credincioşilor, creează o trainică legătură duhovnicească în sânul parohiei, într-o ambianţă
cu influenţe benefice asupra enoriaşilor. Ce exemplu poate oferi familia preotului, în ceea ce
priveşte prezenţa la biserică sau respectarea tradiţiei, când ea lipseşte din parohie, preotul având
permanent un aer de călător, preocupat mai mult de drum decât de munca ce-i revine în sarcină?20
Preotul cu „servietă”, care foloseşte reverenda doar sâmbăta şi duminica când vine în parohie, nu
poate fi un exemplu pentru păstoriţii săi, nu poate fi un magnet care să strângă lângă el pe
credincioşi, atâta vreme cât nu dovedeşte şi cu inspiră încredere şi respect celor din jur.
Cu privire la familia preotului, ca mijloc de pastoraţie şi model pentru parohie, ea este piatră
de temelie în viaţa Bisericii. Viaţa de familie a preotului îl obligă pe acesta la virtuţi casnice, care
sunt mai greu de realizat, decât cele individuale, întrucât acestea nu depind întru totul de el, ci şi de
ceilalţi membri ai familiei sale, şi în special de tovarăşa sa de viaţă, care de multe ori prin
predispoziţiile, educaţia, mentalitatea şi temperamentul ei, intervine hotărâtor în viaţa casnică şi
chiar în raporturile cu credincioşii. Viaţa de familie a preotului este, deci, pentru el, o piatră de
încercare şi în privinţa liniştii sale personale, cât şi a autorităţii şi prestigiului său, şi dacă această
viaţă este agitată, el se va strădui zadarnic s-o liniştească şi va deveni un obiect de discuţie şi

20
Pr. Dr. Vasile Petrică, Preotul factor de performanţă în parohie, în „Mitropolia Banatului”, XXXVI (1986), nr. 2, pp.
74-75.
compătimire a credincioşilor, nemaiputând influenţa cu nimic viaţa sufletească a acestora. Poate că
cel mai greu examen al vieţii viitorului păstor de suflete este căsătoria, găsirea partenerei de viaţă
care să înţeleagă misiunea preotului şi a preotesei, care să-şi sprijine soţul cu timp şi fără timp în
munca de pe ogorul Domnului.
Între grija de familie şi cea de parohie este o strânsă legătură. Astfel, nu se poate concepe ca
un preot să fie plin de zel pentru parohie şi un tată rău de familie, sau invers, ca un tată rău de
familie să fie un bun păstor de suflete. „În ce chip principiul iubirii, care face pe bunul păstor, va
lipsi el din afecţiunea care face pe bunul tată? În ce chip iubirea care se îngrijeşte de cei străini, va fi
ea fără grijă de ai casei? Cum păstorul nu va fi el mai întâi păstorul familiei sale? Cum se va
închipui zelul păstorului şi indiferenţa tatălui, se îndreaptă pe bună dreptate un autor francez. Deci
nu este cu putinţă să fie cineva un bun păstor pentru credincioşii săi şi în acelaşi timp un tată rău
pentru familia sa. Este un lucru împotriva firii. Dar nici preotul care se va dovedi în familia sa un
rău tată şi conducător, nu va putea fi pentru turmă un bun păstor”21. Aşadar, casa preotului este o a
doua casă din parohie, după biserică.
Scopul vieţii parohiale nu este asigurarea unor mijloace materiale suficiente (biserici
grandioase, instalaţii construite cu cele mai recente şi mai performante echipamente etc.), ci zidirea
trupului în limitele parohiei a vieţii Bisericii noastre, strângerea fraţilor risipiţi într-o turmă,
creşterea poporului lui Dumnezeu ca Biserică. De altfel, în limbajul Ortodoxiei „parohia” nu e un
simplu termen geografic. Ea diferă calitativ de un sector al mecanismului de stat (civil, social etc.).
Or, tocmai aici este punctul cel mai sensibil în care se comite o eroare enormă din partea organelor
şi administraţiei de stat care, atunci când nu au o gândire şi o viziune bisericească, văd parohia din
prisma administraţiei politice şi-şi imaginează alcătuirea ei în chip asemănător cu ceea ce are loc în
diferitele unităţi ale organizării politice. Însă lucurile stau diferit, pentru că Biserica este o insituţie
divino-umană, care se organizează în cadrul statului şi a legilor sale, păstorind locuitorii acestuia,
dar totodată ea operează cu lucruri peste timp şi spaţiu, peste oameni şi politici statale, având
misiunea veşnică şi înaltă de a conduce pe toţi oamenii la mântuire şi desăvârşire.
Parohia şi viaţa ei sunt determinate euharistic, având drept bază şi punct de plecare Taina
dumnezeieştii Euharistii, care lucrează divino-umanizarea membrilor ei, care constituie mădularele
Trupului Domnului. Centrul primordial al parohiei este Sfântul Altar. Evenimentul ei primordial
este săvârşirea dumnezeieştii Euharistii. Această Taină trebuie să pună în mişcare şi să modeleze
întreaga viaţă a parohiei şi a fiecăruia dintre credincioşii ei. Participarea poporului lui Dumnezeu la

21
Pr. Magistr. Gheorghe Iordăchescu, Auxiliare ale preotului în pastoraţie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII
(1959) nr. 11-12, pp. 1100-1102.
dumnezeiasca Euharistie nu este o chestiune particulară a fiecărui credincios, ci o realizare a
comuniunii lor în Hristos, realizare a Trupului Euharistic, a comunităţii eclesiale. E vorba de zidirea
trupului bisericesc în care cel încorporat trăieşte taina mântuirii. Este foarte elocventă din acest
punct de vederer o rugăciune a celei mai vechi Liturghii a Bisericii: „Binefăcătorule şi împărate al
veacurilor şi Ziditor a toată creaţia, primeşte Biserica Ta pe care ai câştigat-o prin Hristosul Tău;
împlineşte fiecăruia cele de folos, du-i pe toţi la desăvârşire şi fă-ne vrednici de harul sfinţirii Tale,
adunându-ne în Biserica Ta sfântă, sobornicească şi apostolească” (Liturghia Sfântului Iacob,
fratele Domnului).
Scopul parohiei este să conştientizeze faptul că „bunul creştin” este un membru viu al
Bisericii locale, ceea ce se măsoară cu frecvenţa participării lui la dumnezeiasca Euharistie şi în
general la cult, dar şi cu răspunderea lui la viaţa parohiei şi la nevoile ei (nevoile membrilor ei), în
felul acesta sunt evaluate automat faptele clericilor şi ale laicilor în trupul parohial. Nu este, de
exemplu, un membru viu al parohiei credinciosul care în virtutea bunăstării sale economice poate
oferi mai mult pentru orice lucrări de construcţie ale parohiei, dar nu se interesează de zidirea
bisericii inimii lui, ca să fie el însuşi un „naofor” (purtător de biserică), potrivit Sfântului Ignatie al
Antiohiei, „Biserică a lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6, 16) trăind în comuniunea celorlalţi fraţi ai lui.
În parohie prin „potirul comun” cei străini mai înainte devin fraţi în Hristos cu toate
consecinţele pe care le are calitatea frăţietăţii într-o familie, în acelaşi trup. Responsabilitatea
clericilor este să aibă permanentă grijă de crearea premizelor participării credincioşilor la viaţa
parohiei, de la cult până la abordarea nevoilor fireşti ale membrilor ei. Desigur, alcătuirea actuală a
societăţii umane creează multe greutăţi. Este păcat însă dacă biserica ajunge doar un spaţiu al
„urmăririi” Liturghiei, în ce se va mai deosebi atunci parohia noastră de un teatru sau spectacol?
Din această perspectivă, credincioşii nu tebuie să rămână simpli spectatori pasivi, ci să devină ei
„actori” pe scena credinţei, a trării vieţii în Hristos şi cu Hristos, împreună cu ceilalţi actori ai
scenariului liturgic, preoţii şi credincioşii prezenţi, spre împlinirea dezideratului divin de a fi o
comunitate vie şi sinergică (împreună lucrătoare cu Duhul lui Dumnezeu), spre mântuirea şi
sfinţirea ei. Activarea prezenţei şi participării tuturor credincioşilor la cultul parohiei poate reuşi,
până la un punct, prin „cântarea în comun”, fireşte cu condiţia ca o persoană suficient de pregătită
(psalt, diacon) să-şi asume pregătirea respectivă. Astfel, se va ajunge iarăşi la apariţia unei practici a
Bisericii vechi, cântarea împreună, cântarea în comun sau cânatarea omofonă. Se înţelege că la
catehizare şi şcoală, inclusiv la ora de religie, se va pregăti terenul ca această cântare în comun să
fie cultivată şi consolidată în primul rând la o vârstă tânără22, pentru ca viitorul adult să aibă
conştiinţa participări active la viaţa liturgică a Bisericii, în fiecare Dumincă şi sărbătoare, şi nu
numai la ocazii speciale, de exemplu la Botez şi Cununie în calitatea de naş.
Astfel, cântarea tuturor credincioşilor în biserică este una dintre metodele cele mai bune
pentru participarea activă a acestora la sfintele slujbe. Recomandată şi practicată, cântarea în comun
a credincioşilor la toate slujbele şi îndeosebi la Sfânta Liturghie a făcut şi face ca toată lumea să se
convingă de canonicitatea, utilitatea şi importanţa ei.
Din cultivarea cântării comune în biserică decurg două mari câştiguri pe plan pastoral:
trezirea şi întreţinerea conştiinţei de comunitate şi pregătirea prin participarea activă la viaţa
liturgică a credincioşilor pentru sprijinirea acţiunii pastorale a preotului.
Cântarea în comun a poporului în biserică s-a dovedit a fi unul dintre mijloacele cele mai
potrivite şi pentru a aduce pe credincioşi la sfintele slujbe. Este bine ştiut că prin nimic nu se poate
apropia creştinul mai uşor de Dumnezeu, decât prin cântare aleasă adusă Lui. S-a constatat de
asemenea că nu este alt cadru mai potrivit în care să se poată face mai bne catehizarea decât în
cadrul Sfintei Liturghii23, prin trăirea sufletească în comun a momentelor psihologice cuprinse în
această dumnezeaică slujbă.
Slăvirea cu o gură şi o inimă nu se poate întâmpla decât în cântare. Căci în vorbire nu pot
grăi toţi cei adunaţi deodată. Dar în această slăvire „cu o împreună simţire” şi cu o gură nu se
anulează persoana, ci ele constituie o simfonie prin intercomunicare. Gândind toţi în fond acelaşi
conţinut şi comunicându-şi-l, se întăreşte fiecare din puterea tuturor în gândirea comună cu ceilalţi,
în credinţa comună, dar şi în dragostea comună faţă de Acelaşi Dumnezeu. Căci El însuşi produce
în toţi aceeaşi simţire a credinţei şi dragostei şi deci, aceeaşi pornire de a-L lăuda cu gurile lor unite,
ca printr-o singură gură, care din contribuţia tuturor capătă o tărie de mărturisire ce devine a
fiecăruia, sau sporeşte tăria fiecăruia. Faptul că acest text al Sfântului Apostol Pavel se află până
astăzi în Liturghie aproape în aceeaşi formă, arată că această slăvire a lui Dumnezeu „cu o inimă şi
cu o gură” s-a continuat în mod neîntrerupt în Biserică, constituind un mijloc de păstrare al unităţii
de credinţă a ei. Din cele spuse rezultă că nu se poate vorbi de emoţia iubirii faţă de Dumnezeu
produsă de cântare, fără să se vorbească de importanţa cântării comune.

22
Gherghios D. Metallinos, op. cit., pp. 109-111.
23
Diac. Drd. Iulian A. Şchiopu, Norme pastorale pentru preoţimea ortodoxă română de azi în activitatea şi opera
scrisă a Prea Fericitului Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVII (1969), nr. 11-12, p. 1171.
 De aceea, vorbind despre importanţa cântării în biserică trebuie să vorbim totodată de
cântarea comună, căci numai în ea se arată deplin lucrarea Duhului care duce până la capăt unirea
între suflete în aceeaşi credinţă şi dragoste de Hristos, ţinându-i ca un trup comun al Lui.
Cântarea comună a fost în uzul comunităţilor creştine de la începuturile lor. Departe de a fi
deci o inovaţie cu caracter neoprotestant, cântarea obştească a credincioşilor în biserică nu este
decât o „reîntoarcere la creştinătatea de la început”24, sau o revenire la tradiţia Bisericii primare.
Vorbind despre calităţile cântării bisericeşti, Sfântul Niceta de Remesiana aminteşte
următoarele:
- cântarea să fie făcută din inimă curată;
- acord între cuget şi cântare;
- evitarea afectărilor teatrale;
- cântarea trebuie să fie comună, omofonă şi uniformă25.
Cântarea în comun, desigur, nu este singurul mijloc de cultivare al frăţietăţii şi comuniunii.
Există şi alte mijloace care trebuie căutate. Şi o colectă pentru cutare sau cutare membru aflat în
dificultate contribuie mult în această direcţie. Oare n-au făcut aşa „colectele” apostolilor (1
Corinteni 16, 2) şi predica „egalităţii”: „Prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa
acelora, pentru ca şi prisosul lor să împlinească lipsa voastră, ca să se facă o egalitate” (2 Corinteni
8, 14). Niciodată însă parohia nu trebuie să fie considerată sau, şi mai rău, să ajungă la o autoritate
religioasă birocratică sau o instituţie doar în deservire a nevoilor religioase ale unor indivizi
religioşi, ci centrul bisericesc de unitate şi comuniune a tuturor credincioşilor şi de transfigurare
universală a vieţii lor, a relaţiilor şi a lumii lor în „Împărăţia lui Dumnezeu”.
Ca o comunitate de iubire parohia trebuie să organizeze şi grija ei pentru membrii aflaţi în
suferinţe şi lipsuri. Suferinţa umană de orice fel exercită influenţe incalculabile asupra stării
sufleteşti a omului, influenţând şi viaţa lui duhovnicească. De aceea, trebuie înfruntată cu toate
forţele existente. Lucrarea parohiei, adică a frăţietăţii în Hristos, e aici să contribuie la o înfruntare
în comun a suferinţei ca să devină mai uşoară. Păstorul bun trebuie să arate în acest sector o
sensibilitate şi abilitate specială. Grupul de caritate, cum am putea numi grupul colaboratorilor care
îşi asumă acest sector al lucrării parohiale, trebuie să fie constituit din persoane active şi devotate
muncii lor. Pentru că acestea, sub îndrumarea preotului paroh, nu numai că vor trebui să facă faţă

24
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în
„Ortodoxia”, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 61-62; a se vedea şi Conf. Dr. Nicolae Lungu, Cântarea în comun, ca mijloc de
lămurire a dreaptei credinţe, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXX (1952), nr. 11-12, p. 891.
25
Arhid. Prof. Alexie A. Buzera, Cântarea în comun, mijloc de susţinere şi apărare a dreptei credinţe, în „Biserica
Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 1-2, pp. 102-103.
cazurilor de boală şi greutăţi, dar şi să le descopere. Fiindcă există persoane care, deşi suferă, au
atâta demnitate încât îşi ţin ascunsă problema lor.
Grija pentru cei suferinzi trebuie să se găsească în centrul activităţii parohiei, fiindcă este
legată nemijlocit de lucrarea ei pastoral-misionară. Nemijlocirile oamenilor (slăbiciuni, moarte,
boală, tristeţe) sunt efectul căderii omului şi al supunerii diavolului şi păcatului. Sunt odrasle ale
bolii (spirituale) lăuntrice ale omului, ale separării de harul lui Dumnezeu care aduce cu sine
predarea stricăciunii şi morţii. Diavolul exploatează această stare a omului, cum citim în evanghelia
femeii pe care a ţinut-o gârbovă timp de 18 ani (Luca 13, 11-17) sau a demonizaţilor din ţinutul
Gherghesenilor (Matei 8, 28-34).
Abordarea suferinţelor umane este deci, în inima diaconiei pastorale a Bisericii şi constituie
celălalt aspect al teologhisirii bisericeşti. Lucrarea pastorală a parohiei continuă această misiune a
Hristosului nostru prin eliberarea integrală a omului, ca totalitate psihomatică, din robia diavolului,
aşa cum s-a întâmplat în cazul paraliticului (Matei 9, 2). Preotul paroh împreună cu membrii
parohiei din acest sector special se apropie de omul încercat asemenea Domnului, pentru a-i aduce
această dublă eliberare. „Se adresează libertăţii omului, căutând s-o orienteze prin pocăinţă spre
Dumnezeu. Invocă prin rugăciuni şi Taine puterea mesianică a lui Hristos pentru ca fratele încercat
să fie eliberat de păcat şi de chinurile păcatului. Participă împreună la chinul şi durerea lui, ca să-i
fie mai uşoară crucea”26.
Păstorul sufletesc trebuie să folosească toate mijloacele pastorale necesare pentru a ajuta pe
cei bolnavi să-şi dobândească mântuirea, dacă vor trece din această viaţă, iar dacă se vor însănătoşi
să petreacă o viaţă virtuoasă, plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor.
Prima lui grijă trebuie să fie cea profilactică, de prevenire şi înlăturare a păcatului, care
poate să fie cauza multor suferinţe umane, fizice şi sufleteşti. Stă în datoria preotului a învăţa pe
credincioşii săi că anumite păcate sunt nu numai încălcări ale Legii divine, ci şi ale legilor firii,
lăsate de Dumnezeu în trupul nostru. Acestea aduc nu numai dezechilibrul sufletesc, ci şi trupesc.
Sunt bine cunoscute urmările grave asupra organismului uman al diferitelor patimi, cum sunt: beţia,
desfrâul, avortul şi multe altele.
Pentru a se putea îngriji de cei bolnavi, preotul trebuie mai întâi să-i viziteze la locul lor de
suferinţă. Vizitele trebuie pregătite pentru a se ajunge la scopul propus. Preotul, aflând de la familie
sau de la credincioşi de suferinţele unui fiu duhovnicesc, îl va vizita cât mai curând posibil,
repetând apoi aceste vizite, devenind un lucru permanent şi obişnuit, ca fiii duhovniceşti să-şi vadă

26
Gherghios D. Metallinos, op. cit., pp. 111, 118, 119.
părintele sufletesc în mijlocul lor, aşa cum copiii îşi văd părinţii zi de zi, ca un lucru firesc şi
necesar deopotrivă.
Pentru a urmări vizitarea periodică a tuturor celor aflaţi în suferinţă este bine ca preotul să
ţină o evidenţă a lor. Vizitele cer timp, răbdare, mult tact pastoral, alegându-se cu grijă momentul
cel mai potrivit din timpul zilei, nici prea de dimineaţă, nici seara. Durata vizitei trebuie rânduită
după caz, pentru a nu obosi pe cel bolnav, ci a-i câştiga încrederea. Cu amabilitate în privire, cu
sinceritate şi afecţiune, prin cuvinte calde izvorând din inimă, păstorul sufletesc va reuşi să vină în
ajutorul celui în suferinţă. Primul lucru pe care trebuie să-l urmărească o vizită pastorală la cel
bolnav este de a-l ajuta pe acesta să descopere sensul creştin al suferinţei. El trebuie să fie convins
că, prin această încercare, Dumnezeu îl vrea aproape de Sine şi nu l-a părăsit. Astfel, suferinţa îi va
fi spre folosul său sufletesc (duhovnicesc). Cu tact şi cu prudenţă, dar şi cu responsabilitate, preotul
va începe studierea stării lui sufleteşti, pentru a putea constata schimbarea adusă de suferinţă. O
îndatorire importantă a preotului faţă de cei bolnavi este consolarea şi încurajarea acestora. Păstorul
sufletesc trebuie să aducă bucuria în sufletul şi existenţa celui bolnav, să trezească îl el încrederea în
Dumnezeu şi în puterile lui sufleteşti şi trupeşti.
Mai întâi, preotul este dator să-i înveţe pe bolnavi să se roage din toată inima, cu căldură şi
nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Cârţile de rugăciuni, Psaltirea, Noul Testament sunt de mare
ajutor în acest sens. Lecturile din vieţile sfinţilor îi vor zidi şi întări sufleteşte. Preotul trebuie să se
roage el însuşi, dezinteresat, pentru cel bolnav, atât în biserică, cât şi la locul lui de suferinţă.
Vizitarea pastorală a bolnavilor poate fi întregită şi prin cercetarea acestora de către
credincioşii parohiei, animaţi de părintele lor duhovnicesc. Această faptă de iubire creştină poate fi
recomandată la Taina Mărturisirii, drept canon, celor preocupaţi mai mult de propriile lor interese.
Credincioşii pot sprijini astfel activitatea preotului, contracarând acţiunile sectarilor, care se
prezintă celor aflaţi în suferinţă drept trimişi ai lui Dumnezeu la aceştia.
O altă îndatorire majoră a preotului faţă de cei bolnavi este şi mărturisirea şi împărtăşirea lor
cu Trupul şi Sângele Domnului. Preotul trebuie să se îngrijească de a administra cât mai des celor
bolnavi Sfintele Taine, pregătindu-i cu multă responsabilitate pentru aceasta. Nu trebuie aşteptat
ceasul morţii pentru primirea Sfintei Euharistii. Sfânta Împărtăşanie este într-adevăr „merinde”
pentru viaţa veşnică, dar în primul rând ea se dă pentru viaţă, sănătate, întărire şi iertare a păcatelor.
Primirea Sfintelor Taine aduce celui bolnav mulţumirea şi pacea sufletească deplină.
Cel bolnav trebuie să dorească el însuşi primirea Sfintelor Taine. De aceea, preotul poate fi
ajutat şi de familie sau de alţi credincioşi, care să-l îndrume pe bolnav spre această împlinire.
Preotul însuşi trebuie să-i câştige încrederea bolnavului, pentru ca acesta să-şi deschidă sufletul
către Dumnezeu. Spovedania, Taina Sfântului Maslu, implică de altfel multă responsabilitate şi
atenţie din partea preotului. Astfel că, prin atitudinea sa pilduitoare, prin dragostea şi ajutorul
acordat celor aflaţi în suferinţă, preotul se va dovedi un următor al lui Hristos şi un vestitor al
adevărului mântuitor, nu numai prin cuvânt ci şi prin fapte27.
Dar până la a începe munca cu sufletele enoriaşilor există o cerinţă stringentă din partea
preotului şi din partea parohiei: aceea de a avea conştiinţă comună, identitate de timp şi loc,
îndepărtarea condiţiilor formale. De aici gândul că un adevărat preot nu întreabă de parohia cea mai
bună, ci invers, pentru a-şi proba calităţile de misionar creştin, misionarism care, prin învăţătura
Apostolilor (kerygma), a schimbat faţa pământului.
Parohia poartă chipul preotului, fiind familia lui spirituală, şi după vrednicia lui va fi acolo o
biserică vie sau o celulă adormită. Instalarea preotului în parohie trebuie să fie cea mai importantă
sărbătoare a comunităţii, preotul fiind aşezat într-o lumină plenară în faţa credincioşilor28, o lumină
care răzbate, peste veacuri, din curăţia slujirii preoţeşti a lui Melchisedec.
Odată aşezat în parohie, preotul începe un dialog, văzut şi nevăzut, el fiind obligat să-şi
cunoască fiii duhovniceşti. Ca o primă condiţie fundamentală de reuşită a activităţii pastorale a
preotului este necesitatea cunoaşterii temeinice a parohiei.
Cunoaşterea parohiei este tot atât de necesară pentru preot pe cât este cunoaşterea terenului
de luptă pentru un comandant de oşti. Fiecare parohie are individualitatea sau fizionomia ei proprie,
nu doar din punct de vedere al aşezării şi al configuraţiei ei geografice, al numărului credincioşilor,
al condiţiilor lor de trai, al situaţiei materiale, economice, sociale, ci şi din punct de vedere al vieţii
sufleteşti şi religioase a acestora. Preotul trebuie să adune informaţii cu privire la componenta
umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, condiţiile lor materiale de viaţă şi de muncă,
tradiţiile şi obiceiurile locale, precum şi activitatea pozitivă sau negativă a înaintaşilor noştri. În
funcţie de cunoştinţele acumulate, preotul slujitor îşi va alcătui şi programul de lucru. Ele vor
determina metodele, procedeele de lucru pe care urmează să le folosească preotul în activitatea sa,
adaptate sau potrivite la nevoile religioase ale credincioşilor şi la condiţiile specifice sau locale ale
parohiei (etos misionar).
Preotul este obligat să lucreze nu în condiţii ideale, create de imaginaţia sau închipuirea lui,
ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu situaţii date. Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este
formulat de către Mântuitorul Însuşi: „Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele, şi ale Mele

27
Pr. Asist. Dr. Liviu Streza, Preotul şi îndatorirea sa pastorală faţă de credincioşii bolnavi, în „Mitropolia Olteniei”,
XXXIX (1987), nr. 1, pp. 83-86.
28
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993,
p. 118.
Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10, 14). Deci, nu este vorba de o cunoaştere superficială, formală,
externă, ci de o cunoaştere temeinică şi profundă a sufletului fiecăruia dintre enoriaşi, cu defectele
şi calităţile lor, cu trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu gândurile şi scopurile lor, cu frământările,
greutăţile, temerile şi necazurile acestora.
Astfel, preotul trebuie să-şi cunoască ogorul material şi spiritual, din punct de vedere
religios-moral, cultural, material-economic şi social.
a) Cunoaşterea din punct de vedere religios-moral
Păstorul de suflete trebuie să ştie în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii lui
adevăruirile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le trăiesc în viaţa
lor. Astfel, el trebuie să dezvolte un program de catehizare. Trebuie să cunoască apoi nivelul
general de moralitate al parohiei: care sunt virtuţile credincioşilor săi şi mai ales care sunt păcatele
şi viciile cele mai frecvente.
Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la slujbele sfinte
săvârşite în Biserică şi participarea şi implicarea activă la proiectele parohiei. O frecvenţă redusă la
biserică este în general dovada şi expresia unei lipse de interes a credincioşilor faţă de biserică şi de
problemele vieţii religioase, dar şi administrativ-gospodăreşti.
b) Cunoaşterea din punct de vedere cultural
Ignoranţa, lipsa de cultură înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile,
credinţele deşarte şi practicile păgâneşti, care fac atât de mult rău Bisericii. Cunoaşterea nivelului
de cultură al credincioşilor este necesar pentru preot, deoarece el trebuie să ştie cui se adresează,
pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul predicilor, al catehezelor, toate la nivelul de înţelegere
al ascultătorilor săi. Binenţeles că aici intervin şi particularităţile parohiei rurale şi ale celei urbane,
în mediul urban preotul ia contact cu mai mulţi oameni de cultură decât în mediul rural, iar nivelul
de pregătire şi de convorbire trebuie să fie unul elevat, intersant şi mereu actual.
c) Cunoaşterea din punct de vedere material-economic şi social
Interesele mari şi superioare ale Bisericii trebuie să ne inspire şi să ne călăuzească în această
cunoaştere, măsura în care starea materială a parohienilor noştri poate înlesni realizarea activităţii
noastre pastorale.
Trebuie să avem date cu privire la ocupaţiile şi profesiile sau îndeletnicirile enoriaşilor,
pentru a şti cum să vorbim şi cum să sfătuim pe cel care îl frământă anumite probleme legate de
activitatea sa; starea materială a fiecărui enoriaş în parte ştiută de preot îl poate ajuta în activitatea
filantropică de ajutorare socială desfăşurată de Biserică încă din primele veacuri creştine.
Cunoaşterea stării materiale a credincioşilor mai este importantă şi pentru fixarea programului
activităţii pastorale cu privire la îmbunătăţirea imaginii bisericii comunităţii respective.
Toate aceste informaţii le putem câştiga fie pe cale personală, prin observaţie permanentă şi
studiu personal, prin contactul cu enoriaşii la slujbele religioase săvârşite în biserică, la ierurgiile şi
toate serviciile săvârşite afară din biserică, prin contact zilnic pe stradă sau pe uliţele satului, şi cel
mai important prin vizitele pastorale săvârşite de preot cu timp şi fără timp. În chip indirect, preotul
poate afla informaţii de la preotul dinaintea lui, iar dacă acesta a decedat, de la membrii familiei
acestuia, de la protoiereul locului, de la preoţii din localităţile vecine, precum şi de la consilierii
bisericii, cântăreţ şi enoriaşi apropiaţi ai bisericii29.
Dar ca pastoraţia să fie cât mai eficientă, este absolut necesar ca preotul să întrebuinţeze
ceea ce noi numim vizite pastorale. Ele pot fi planificate sau sistematice: înainte de instalare, apoi
după instalare va fi una anunţată, vizitele de curtoazie sau de prezentare şi cele din pragul marilor
sărbători: sfinţirea caselor la Bobotează, la Izvorul Tămăduirii, la Înălţarea Sfintei Cruci, mersul cu
icoana de Crăciun etc. Din cadrul vizitelor pastorale ocazionale fac parte: sfeştaniile, slujbe
solicitate de credincioşi pentru cei bolnavi aflaţi în suferinţe, şi cele legate de sfârşitul omului.30
Cunoaşterea parohiei este deci, o cunoaştere de ansamblu, o cunoaştere holistică, ea fiind o
familie căreia îi trebuie înţeles locul în spaţiu şi timp, fiind o comunitate organizată, disciplinată cu
propria-i identitate liturgico-culturală şi configuraţie teritorială.

4. Concluzii
Privind cele expuse, vedem că activitatea preotului trebuie să fie sub semnul misiunii. El
transmite un adevăr, care nu este al lui. Este mandatarul unei misiuni pe care nu o poate face
oricum, numai pentru el, de mântuială, ci cu destoinicie şi să-i înveţe pe alţii (1 Timotei 3, 2).
Slujba la altar, la amvon, pe stradă şi oriunde, trebuie făcută cu credinţă, cu convingerem cu
răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor31.

29
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Curs de Teologie Pastorală pentru uzul studenţilor facultăţilor de teologie,
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1995, partea a II-a, pp. 28-42; a se vedea şi Idem, Tradiţie şi înnoire în
slujirea liturgică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, pp.
283-292; a se vedea şi Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, pp. 37-39.
30
Idem, Vizitele pastorale – metodă de pastoraţie şi cale de cunoaştere a parohiei, în „Almanah Bisericesc – 2005”,
Arhiepiscopia Târgoviştei, Editura ASA, pp. 44-54; a se vedea şi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Mijloace şi metode de
lucru în activitatea pastorală şi misionară preoţimii de azi, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 1-2, pp.
47-58.
31
Mitrop. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume şi acasă, Sibiu, 1986, p. 7; a se vedea şi Pr. Prof. Dr.
Nicolae D. Necula, Rolul preotului ortodox roman în viaţa obştească, în Biserica Ortodoxă Română, CIV (1986), nr. 1-
2, pp. 59-68.
 Slujim lui Dumnezeu, în măsura în care slujim oamenilor. Grija pentru cele lumeşti nu
trebuie să întunece grija pentru cele duhovniceşti, pentru mântuirea sufletelor. Tot ceea ce priveşte
binele moral şi material al oamenilor trebuie să intre în preocupările şi atenţia unui preot. Pe lângă
altarul pe care aduce jertfa cea fără de sânge a Mântitorului, nu poate uita de multele „altare” care i-
au fost date în grijă, altare ale vieţii, ale sufletelor credincioşilor încredinţaţi spre păstrare. Bucuriile
şi nădejdile, tristeţile şi suferinţele oamenilor, ale săracilor şi îndeosebi a tuturor celor ce suferă sunt
şi bucuriile şi tristeţile ucenicilor lui Hristos32.
Misiunea învăţătorească a preotului aparţine întregii lui activităţi. Ea se îndeplineşte cu timp
şi fără timp33. Dacă îndeplineşte misiunea învăţătorească cu râvnă, cu pricepere, credincioşii nu mai
aleargă la orele de evanghelizare la care vin propagandişti ai altor culte, uneori şi din alte ţări, ci la
o Biserică pentru că Biserica este garant pentru propovăduirea dreaptă a credinţei34. Preotul trebuie
să-şi ajute parohia să-şi cristalizeze răspunsul eclezial. Dinamizarea organismului parohial
presupune împărţirea sentimentului de apartenenţă la comuniunea eclezială, la marea familie a
parohiei în care credinciosul îşi trăieşte viaţa şi unde îşi desfăşoară activitatea cotidiană.
Într-o societate în plină dezvoltare şi înnoire, care caută noi structuri şi stiluri de viaţă,
Biserica este chemată să găsească mijloacele şi căile cele mai potrivite în activitatea ei de
propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, de sfinţire a vieţii credincioşilor şi de călăuzire a lor spre
tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi folositor societăţii. Latura sfinţitoare trebuie să se
armonizeze cu cea învăţătorească şi cu cea conducătoare spre Împărăţia lui Dumnezeu35, împlinind
astfel mandatul lăsat clericilor de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Slujirea cuvântului este esenţială parohiei, este esenţială firii omeneşti, fiindcă omul este
fiinţă cuvântătoare36. Predica preotului în parohie trebuie să îndemne mereu spre echilibru. Cu
braţele muncind jos, gândul trebuie să fie îndreptat spre Sus. Predica preotului trebuie să aducă
aminte într-una credincioşilor săi că fără Dumnezeu totul se poate nărui. Preotul trebuie să întreţină
în parohia sa conştiinţa dependenţei de Dumnezeu, conştiinţa că Dumnezeu rânduieşte totul, dar
doreşte ca noi să ştim şi să recunoaştem aceasta. Să nu ne înstrăinăm de El, înstrăinarea ducând la
pierderea legăturii cu Dătătorul a toate37.

32
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Câteva din virtuţile necesare preotului ca păstor şi om, în „Glasul Bisericii”, XV (1956),
nr. 8-9, p. 478.
33
a se vedea Pr. Dr. Octavian Verzan, Pentru o pastoraţie mai rodnică, în „Glasul Bisericii”, XXXVIII (1979), nr. 3-4,
p. 238.
34
P.S. Vasile Coman, Îmbunătăţirea activităţii pastoral-misionare a preotului, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-
10, CII (1984), p. 605.
35
Ibidem, p. 599.
36
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2, p. 294.
37
Mitrop. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 99.
 Aşadar, într-o comunitate bisericească, problemele nu trebuiesc gândite doar de o singură
persoană, preotul, ci se va stabili de comun acord, o strategie misionar-pastorală care s-ar putea
desfăşura sub forma a două maniere:
- în mod selectiv - prin constituirea unui grup de râvnitori care trăiesc mai intens viaţa
creştină;
- printr-o activitate misionară graduală şi progresivă, prin stimulare de interes, recomandări de
lectură, prin convingerea de a participa la misterul liturgic, la sfintele slujbe, iar apoi să-i
facem să aibă în ei înşişi conştiinţa apostolatului38.
Pentru aceasta este nevoie de dragoste, de răbdare, de preoţi stăpâniţi ei înşişi de duh
misionar, de rugăciune, de fapte şi cultură care să depăşească limitele comunităţii, cu râvnă şi
interes faţă de slujirea la care au fost chemaţi şi pe care trebuie să şi-o asume responsabil şi cu
maturitate spirituală şi raţională.
Lumea ne invită, ne cheamă să-i slujim să fim prezenţi în realităţile ei. Nu putem rămâne ca
slujitori ai lui Dumnezeu, într-o existenţă singulară, într-o fugă de lume, dar în acelaşi timp trebuie
să ne ferim de ispita de a ne cufunda cu totul în lume şi de a uita că suntem datori să slujim înălţării
ei, legăturii cu Dumnezeu. Tot ce trebuie respectat în mediul unei comunităţi parohiale este
comuniunea iubirii. Conducătorul turmei, preotul trebuie să atingă cele mai de sus piscuri ale
lucrării duhovniceşti, să ajungă la dragostea lui Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.
Conceptul de iubire pune în lumină ceea ce noi numim imaginea Sfintei Treimi în sufletul
omenesc. Iubirea presupune o intensificare a acestei imagini lăuntrice. Imaginea Treimii stă în
adâncul cel mai lăuntric, cel mai tainic, în adâncul ultim al sufletului. Dumnezeu îşi descoperă
iubirea Sa faţă de persoană, prin acest adânc, care poate fi numit şi partea cea mai înaltă a firii
umane, chipul Lui însuşi. Din această profunzime, iubirea se revarsă în toată fiinţa omului. O
singură Biserică – un trup suntem noi cei mulţi (1 Corinteni 10, 17) şi trebuie să trăim în iubire.
Iubirea este comunitară. Dumnezeu este iubire infinită şi desăvârşită şi este infinit de comunitar şi
milostiv, fiindcă chiar dintru început, când l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a chemat
să intre în comuniune cu El. Biserica este comuniunea cu Dumnezeu, cu cerul, izvorul luminii, al
adevărului şi dreptăţii, al puterii lui Dumnezeu, al nestricăciunii, al sfinţeniei, izvorul păcii, al
libertăţii duhului, izbăvirea din robia patimilor39, comuniune pe care preotul trebuie să o manifeste
şi să răspândească în comunitatea pe care o conduce. Deci, Biserica, în calitate de comunitate trăită

38
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Parohia – spaţiu misionar, în „Ortodoxia”, XLVIII (1996), nr. 3-4, p. 95.
39
Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, ediţia a II-a, trad. de Boris Buzilă, Editura Deisis, Sibiu,
2002, pp. 43-44, 56, 74, 99, şi 118.
în noi, se află într-un dinamism, într-o dezvoltare necontenită conform realităţilor şi fenomenelor
seculare pe care le-a travesrat şi le travereeasză în vederea împliniriri şi desăvârşirii scopului şi
misiunii sale eshatologice, de mântuire şi desăvârşire a omului.
Şi tot la fel de important, păstorul de suflete să nu uite, ci să aibă veşnic în minte şi ca
îndreptar după care să se călăuzească în activitatea sa în mijlocul parohiei încredinţate lui, cuvintele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos care spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,
aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,
16).