VIATA MORALA A PREOTULUI - FACTOR DETERMINANT IN ACTIVITATEA SA

PASTORALA

Preotia este taina prin care cei anume pregatiti primesc, prin punerea miinilor si prin
rugaciunea arhiereului, puterea de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu, de a sfinti prin
Sfintele Taine, si de a conduce pe credinciosi la mantuire. Preotia deci se exprima prin cele
trei puteri sau misiuni: invatatoreasca, sfintitoare si conducatoare sau jurisdictionala. Acesta
este cadrul intreitei activitati in care preotul isi desfasoara misiunea sa in parohie.

Puterea invatatoreasca a fost data de Mintuitorul odata cu cea sfintitoare, prin cuvintele:
<<Mergind invatati toate neamurile, botezindu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului
Duh>> (Matei 28, 19).

Puterea sfintitoare a fost data, in chip deosebit, la Cina cea de taina, prin cuvintele: <<Aceasta
sa o faceti intru pomenirea Mea>> (Luca 22, 14).

Despre puterea sfintitoare, Sfintul Apostol Pavel zice: <<Asa sa ne socoteasca pe noi, ca pe
niste slugi ale lui Hristos si iconomi ai tainelor lui Dumnezeu>> (I Cor. 4, 1).

Puterea conducatoare a fost data prin cuvintele: <<Cei ce va asculta pe voi, pe Mine ma
asculta si cei ce se leapada de voi, de Mine se leapada>> (Luca 19, 16). Despre aceasta putere
de conducere Sf. Grigore Teologul spune ca este <<iscusit iscusintelor>>.

Prin cele trei misiuni, slujitorii Bisericii ii aduc pe credinciosi nu doar la poarta <<tainelor lui
Dumnezeu>>, ci ii pune direct in legatura cu harul lui Dumnezeu, prin lucrarea Sfintului Duh.
Calitatea de conducator spiritual al crediciosilor il situeaza pe preot in viata social-obsteasca
in fruntea vietii morale, ca un traitor real si exponent real al moralitatii, ca unul care ar trebui
si trebuie sa fie virful piramidei morale.

Motivele care-l angajeaza pe preot in viata morala a societatii sint multiple.

In primul rind, marea raspundere care i-a fost incredintata prin hirotonie. Acest lucru se
evidentiaza atit de elocvent prin juramintul depus in fata Sfintului Altar. <<Se cade ca preotul
sa fie fara de prihana, barbat al unei femei, treaz, intreg la minte, cuviincios... nebetiv...>> etc.
Lumea si in special credinciosii il tin pe preot sub o permanenta si atenta privire.

Preotul este <<omul lui Dumnezeu>> si a fost mereu in centrul atentiei credinciosilor,
cercetat in bucuriile si suferintele sale, asa cum Sfinta Scriptura ne da marturie despre profetul
si preotul Samuil, despre care se spune: <<Iata in cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu,
om cinstit de toti si tot ce spune el se plineste. Sa mergem si noi acolo poate ne va arata calea
pe care sa apucam>> (I Regi 9, 6).

Preotul are darul de la Dumnezeu si chemarea sa arate calea care duce la Dumnezeu, calea
vietii morale: fiind o personalitate bine conturata din punct de vedere moral preotul are darul
de a fi ascultat, exemplul sau personal, ca si intreaga sa activitate devin roditoare in bine in
rindul credinciosilor. <<Iconom al tainelor lui Dumnezeu fiind si lucrator impreuna cu
Hristos>> (II Cor. 6, 1), el va raspunde in fata lui Dumnezeu pentru orice suflet pierdut sau
cistigat.
Preotul trebuie sa se ridice la o inalta traire morala, asa cum spune Sfintul Apostol Pavel:
<<Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine>> (Gal. 2, 20). Abaterea de la moralitate, de
la credinta strabuna, poate prejudicia lucrarea de mintuire a credinciosilor. Inrobirea in pacate
devine daunatoare vietii sufletesti nu numai a preotului, ci si a credinciosilor, si in acelasi
timp, un lucru daunator societatii. Ceea ce-i spune sfintul Apostol Pavel lui Timotei este
foarte important pentru fiecare preot: <<Caci iubirea de argint este radacina tuturor relelor si
cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns de mult dureri>>. <<Dar
tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de aceasta, si urmeza dreptatea, evlavia, credinta, dragostea,
rabdarea...>> (I Tim. 6, 10-11).

Personalitatea religios-morala a preotului si a intregii lui famili este un factor esential intr-o
buna pastoratie. Familia preotului trebuie sa fie un exemplu de traire morala a crestinismului,
o adevarata oaza de pace, liniste si armonie. Dar ce calitati trebuie sa aiba preotul pentru a fi
un bun educator si al familiei sale si al credinciosilor?

1. In primul rind sa aiba constiinta preoteasca de a lucra cu Dumnezeu pentru mantuirea

oamenilor;
2. Convingerea deplina in adevarurile religioase, care nasc placerea de a sluji cu toata inima
pe Dumnezeu;
3. Preotul sa fie hotarit, cu intentie curata in propovaduire;
4. Din conduita preotului face parte si administrarea cinstita a bunurilor parohiale.

Tinuta morala a slujitorului bisericesc este rezultatul rugaciunii, postului si trairii cu adevarat
pentru Dumnezeu. Sfintul Simion al Tesalonicului spune despre preot: <<Sintem mintuitori si
ziditori de suflete si propovaduitori catre cer, si lumina si viata, si parinti si pastori si
pazitori>>.

Cel ce vrea sa slujeasca lui Dumnezeu trebuie sa fie permanent preocupat, atit in anii de
pregatire ca elev sau student, cit si ca preot, de contiuna sa pregatire ca elev sau student, cit si
ca preot, de continua sa pregatire morala, caci in viata launtrica a spiritului se afla
<<Imparatia lui Dumnezeu>> (Luca 17, 21), in care se gasesc surse si reazemul energiei de a
sluji prin prisma vesniciei si a inaltei misiuni preotesti.

Alcoolismul, desfriul, furtul, vorbirea triviala sint nu numai practici potrivnice invataturii
morale si dogmatice, a Bisericii Ortodoxe, dar sint practici care-i scot pe cei in cauza din
demnitatea preoteasca.

Preotul trebuie sa fie egal cu sine, acasa, in biserica, pe strada, in familie, in cuvint, in
rugaciune. Preotul ori este suta la suta preot, ori nu e prot deloc. Nu merge cu jumatati de
masura. El e insusi masura daca e o masura stricata, cum mai poate judeca? Ce fel de masura
poate fi pentru credinciosi? Ce sfat poate de el? Iata citeva intrebari la care trebuie sa
meditam.

Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, familia este un asezamint dumnezeiesc. Familia a
fost, este si va fi pentru toate timpurile si in toate imprejurarile vietii realitatea cea mai sigura,
temelia cea mai de nezdruncinat, institutia cea mai desavirsita care asigura dezvoltarea atit a
vietii fizice, cit si a celei sufletesti. Ea asigura prosperitatea si fericirea societatii si a
individului. Ea trebuie mereu aparata, indrumata si de slujitorii altarelor. Mijloacele care-i
stau la indemina preotului pentru indrumarea vietii morale si sociale ale familiei sint multiple.
In primul rind vizitele pastorale mai ales in familiile dezechilibrate, tulburate, in care sint
conflicte intre parinti sau intre parinti si copii, unde si-au facut loc pacate grele, prin care se
sapa la temelia familiei. Prin toata priceperea si stiinta lui, preotul va lupta pentru salvarea
integritatii familiei si punerea ei pe temelia sigura a virtutilor.

Prin predici, cateheze, ori cuvintari ocazionale, prin indrumari particulare, prin toate ocaziile
care i se ofera, preotul trebuie sa fie activ in a dezvolta si cultiva in sinul familiei crestine si al
tuturor credinciosilor deprinderi sanatoase de dragoste, de munca, de ascultare fata de
autoritati, respectarea semenilor etc.

Sfinta Liturghie, Sfintele Taine si ierurgiile sint valori inegalabile prin ele insele, cele mai
eficiente mijloace de care se poate folosi preotul in activitatea sa misionara.

Cu ajutorul lor preotul este dator sa slujeasca atit oamenilor, cit si lui Dumnezeu, cunoscind
ca prin sfintele slujbe se lumineaza mintile credinciosilor si se insufla harul divin, acea putere
data lor spre a putea intelege binele suprem si de a propasi in noua viata religios-morala, acea
viata <<in Hristos>>.

Prin tot ceea ce face si mai ales prin predici tematice, preotul trebuie sa urmareasca intarirea si
educarea membrilor familiei spre aceleasi valori din totdeauna ale poporului roman, cum ar fi:
cinstea, spiritul de dreptate, corectitudinea, dragostea de limba, de munca, de glia
stramoseasca.

Dar nu va uita, de asemenea, sa combata, prin predici si mai ales in scaunul sfintei spovedanii,
pacatele si viciile care destrama familia, aratind ca un parinte bun, dar si aspru in acelasi timp,
gravitatea si urmarile pacatelor grele, cum ar fi: avortul, desfriul, divortul, lipsa educatiei
copiilor.

O alta latura importanta pe care preotul ca factor activ in indrumarea vietii morale a
credinciosilor trebuie sa o ia in considerare este infatisarea in fata credinciosilor a conceptiei
crestine despre munca si valoare.

Prin cuvint si fapta, preotul va arata ca munca foloseste omului, deoarece prin ea isi cistiga in
chip cinstit cele ale traiului si pentru ca munca ii dezvolta atit puterile trupesti cit si cele
sufletesti.

Munca este apoi izvor de virtuti. Ea lumineaza mintea, intareste vointa, aduce rabdare,
barbatie, stapinire de sine, potoleste patimile si inlatura ispitele.

Se cuvine pretuire atit muncii cu bratele, cit si muncii intelectuale, caci amindoua inalta viata
omului, in timp ce parazitismul si vagabondajul aduc paguba si saracie trupeasca si
sufleteasca.

Bunurile obstesti, fie ele materiale sau spirituale, sint bunuri ale intregului popor, ele
constituind hrana lui spirituala si materiala. De aceste bunuri nu se poate folosi nimeni decit
prin munca cinstita.

Preotul va arata prin predici si cateheze credinciosilor ca sint pacate inaintea lui Dumnezeu:
furtul, jaful, inselaciunea, mita, specula etc.
Sfintul Apostol Pavel este elocvent cind vorbeste despre munca sociala: <<Cine nu vrea sa
lucreze, acela sa nu manince>> (II Tes. 3, 10).

De asemenea trebuie sa fie o preocupare permanenta a preotului si combaterea altor pacate

care afecteaza societatea si raporturile dintre oameni, cum ar fi: betia, lenea, invidia, birfa,
necuviinta, practicile antisociale etc. Aceste pacate sint aducatoare de moarte pentru suflet, iar
pentru societate, dezordine in ordinea moral-sociala. De aceea ne cheama Biserica si
societatea sa cultivam in rindul credinciosilor virtutile cele mai frumoase in locul pacatelor, sa
cultivam, de asemenea, dragostea fata de patria strabuna, cu toata istoria ei multimilenara, sa
indemnam la respectarea legii, a grijii deosebite fata de valorile spirituale si materiale ale
neamului.

Preotul, avind familia lui in societate, trebuie sa devina exemplu, model de urmat. Exemplul
vietii sale si al familiei sale, devine cel mai eficient mijloc de formare religios-morala a
credinciosilor.

Numai atunci se va realiza intr-adevar o moralitate adevarata in sinul credinciosilor, cind

preotul va propovadui nu numai cu cuvintul, ci mai ales cu fapta asa cum spune Sfintul
Apostol Pavel: <<Te fa pilda credinciosilor cu cuvintul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul,
cu credinta, cu curatia>> (I Tim. 4, 12).

Sfintul Ioan Gura de Aur spune: <<nu ar fi nevoie de multe cuvinte, daca viata noastra ar
lumina, asa dupa cum se cuvine>>.

Traind Sfinta Evanghelie, preotul dovedeste ca el insusi crede si vrea sa se mintuiasca, ca el

insusi traieste intr-o societate care-l vrea in virful piramidei morale, ca el insusi vrea sa fie
model intru toate pentru pastoritii sai.

Preotul trebuie sa aiba mereu in fata deviza Sfintului Grigore de Nazianz: <<Nu pot suferi sa
se sminteasca intru mine cineva, din cei care cerceteaza cu atentie faptele mele...>> si atunci
de buna seama se vor odihni asupra lui darurile si binecuvintarea lui Dumnezeu, iar din partea
credinciosilor se va bucura de pretuirea si respectul ce i se cuvine.

Protosinghel Olivian Bindiu,

"Biserica Ortodoxa Romana" nr. 11-12/1989, pag. 68-72.

SLUJIREA PREOTEASCA DUPA SFANTA SCRIPTURA SI SFANTA TRADITIE*

A vorbi despre preotie inseamna a vorbi despre rostul si temeiul acestei slujiri; de constiinta
chemarii si darului ei; inseamna a adinci aceasta chemare in lumina roadelor; mai concret,
dupa Sfintul apostol Pavel, inseamna: <<a sti cum trebuie sa ne comportam in casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stilp si temelie a adevalului>> (I Tim.
III, 15).
Izvorul de inspiratie si putere pentru cunoasterea si slujirea preoteasca il avem in Sfinta
Scriptura si Sfinta Traditie, in experienta vie a Sfintilor Parinti, invatatori si pastori ai
Bisericii. Cu acestia, in acelasi Duh cu <<mai Marele Pastorilor>> (I Petru IV, 4), ne aflam in
acea continuitate harica neintrerupta, in <<succesiunea apostolica>>. Le sintem urmasi,
potrivit poruncii aceluiasi Apostol: <<Fiti urmatori mie, precum eu sint urmator lui Hristos>>
(I Cor. XI, 1).

S-a vorbit si s-a scris mult despre slujirea preoteasca: tema ramine insa mereu actuala, mereu
vie. Pentru ca si noi, in timpul nostru, sintem chemati <<impreuna lucratori cu Hristos>>,
<<iconomi>> ai Evangheliei si <<Tainelor lui Dumnezeu>> (I Cor. IV, 1), prin care sa slujim
cu un dar propriu Bisericii.

Slujirea preoteasca isi are temeiul, fiinta, in iconomia mintuirii. Adinc si revelator ne reda
Sfintul Evanghelist Luca momentul chemarii si alegerii Apostolilor: <<In zilele acelea, Iisus a
iesit la munte ca sa se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu. Si cind s-a
facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit
Apostoli>> (Luca VI, 12-13).

Domnul s-a rugat mai intii Tatalui. In chemarea la apostolat, avea loc un act dumnezeiesc, un
act creator. Dupa Traditia Sfinta, Tatal lucreaza totul prin Fiu, in Sfintul Duh. Acum, pentru
instituirea acestei sfinte taine, Fiul se roaga, comunica cu Tatal; caci rugaciunea e dialog divin
si dialogul divin e ziditor. Iar <<cind s-a facut ziua>> spune Sfintul Evanghelist, deci
dimineata, a chemat pe ucenici si I-a ales pe cei doisprezece: ca in <<dimineata>> zilelor
creatiei, cind mereu se zidea ceva nou (Fac. I). aceasta ne spune ca vocatia de apostol si in
continuare cea de preot e o zidire, o formare, o modelare speciala dupa chipul Arhierului cel
vesnic.

Poarta in sine, de asemenea, un dar, <<o harisma>>, harisma <<preotiei sacramentale>>, prin
care stii ce ai de facut, iti stii menirea. Sfinta Evanghelie ne face cunoscut si continutul
darului, al acestei <<harisme>>: <<Chemind pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste
toti demonii – deci peste tot raul; de asemenea, sa vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea,
prin iertarea pacatelor, vindecarea sufletelor; si i-a trimis sa propovaduiasca Evanghelia
imparatiei>> (Luca IX, 1), iar la Cina cea de Taina le-a zis: <<Faceti aceasta intru pomenirea
Mea>> (Luca XXII, 19). Inainte de a se inalta la cer, le mai porunceste: <<Mergind invatati
toate neamurile, botezindu-I pe oameni in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh>>
(Matei XXVIII, 19). De la inceput le incredinteaza aceste daruri si slujiri de a invata, de a
vindeca si sfinti prin dumnezeiestile taine, de a stapini peste cel rau; daruri cu care aveu ei sa
zideasca o <<casa duhovniceasca, din pietre vii>> (I Petru II, 5) Biserica, <<temelia>> si
<<piatra din capul unghiului>> fiind El, Hristos.

De fiinta tainei tine, odata cu chemarea, alegerea si impartasirea acestor daruri, si

<<trimiterea>>. E o adinca pedagogie divina in lucrarea Mintuitorului cu Sfintii Apostoli.
Domnul ii pregateste de-a lungul anilor petrecuti impreuna cu dinsii; ii invata, ii supune la
felurite incercari, le da si lor sa propovaduiasca, sa vindece, sa izgoneasca raul. Iar in ziua
Invierii, dupa ce El Insusi invinge pacatul si moartea, ii instituie si pe ei partasi misiunii,
lucrarii Sale. <<A venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: <<Pace voua!…. Precum M-a
trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicind aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis:
luati Duh Sfint; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertare si carora le veti tine, vor fi tinute>>
(Ioan XX, 21-22).
Cit de adinc e faptul ca Domnul instituind preotia o uneste si o intemeiaza in propria Sa
<<trimitere>> si slujire: <<Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi>>.
Domnul Insusi, mai inainte, spusese ca e <<trimis>>. <<Nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-
a trimis>> (Ioan V, 30). Acum Apostolii si prin ei preotii sint de asemenea niste <<trimis>>,
din aceeasi porunca si cu acelasi mesaj. In ziua Cincizecimii, cind ei vor incepe propriu-zis
slujirea lor in Biserica, trimitindu-le de la Tatal Duhul Sfint, Iisus le trimite acelasi Duh, de la
Care El Insusi s-a nascut din Fecioara si care a coborit peste El la Botez. <<Slava pe care mi-a
dat-o Mie, eu le-am dat-o lor>> (Ioan XVII, 22), marturiseste Tatalui. <<Preotia e lucrare din
lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvint din cuvintul lui Hristos>>1. Sau
cum spune Teofan al Niceei: <<Preotia este vednicie dumnezeiasca, un har prea fericit, o
stiinta a intelepciunii divine, un lucru ceresc si mai presus de fire, iesit din insesi firea lui
Dumnezeu>>.2. acestea confirma ceea ce spusese Apostolul: <<Nimeni nu-si ia singur cinstea
aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu ca si Aaron>> (Evr. V, 4).

Actul insusi al consacrarii, al transmiterii Duhului Sfint, direct prin <<insuflare>> din partea
Mintuitorului asupra Apostolilor, si coborirea limbilor de foc in Cincizecime, apoi prin
<<punerea miinilor>> de catre Apostoli peste urmasii lor, reveleaza aceasta adinca legatura a
preotiei cu izvorul ei, cu preotia Mintuitorului Hristos. Taina hirotoniei, cum explica si
cuvintul, se savirseste prin <<punerea miinilor>>. Dar, <<miinile Tale m-au facut si m-au
zidit>>, spune psalmistul. Miinile lui Dumnezeu Tatal sint: Fiul si Duhul Sfint explica si
Sfintul Irineu. In taina Preotiei, prin miinile arhiereului, lucreaza miinile dumnezeiesti ale
Tatalui: Fiul si Sfintul Duh; se impartaseste in ea energie, putere, lucrare dumnezeiasca.
Despre Mintuitorul spune Sfintul Evanghelist Luca: <<Putere iesea din El si vindeca pe
toti>>, iar Mintuitorul spunea Apostolilor: <<Pe bolnavi miinile veti pune si bine le va fi>>.
Pina si <<umbra lui Petru>> (Fapte V, 15), si <<stergarele lui Pavel>> erau binefacatore. Toti
slujitorii Noului Testament, urmasi ai Sfintilor Apostoli: Tit, Timotei, preotii sfintiti de
acestia, cei sapte diaconi, se vor impartasi de acest har, prin <<hirotonie>>, prin punerea
miinilor. Prin <<punerea miinilor>> venea Duhul Sfint asupra lor (Fapte VIII, 17-18; XIX, 6).
Si de observat ca aceasta cale de impartasire harica era de mai inainte revelata: o aflam si in
Vechiul Testament. Cind Moisi cere lui Dumnezeu un urmas care sa fie <<pastor obstei lui
Israel>>, Domnul ii zice: <<Ia-ti pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh intr-insul, pune-ti peste el
mina ta … da-I din slava ta, ca sa-l asculte toata obstea fiilor lui Israel..>> (Num. XXVII, 15-
20), <<Si Iosua s-a umplut de duhul intelepciunii, pentru ca isi pusese Moisi miinile asupra
lui>> (Deut. XXXIV, 9).

Toate aceste acte divin-umane alcatuiesc fiinta vocatiei, a chemarii care porneste de la
Dumnezeu catre noi, in aceasta mare taina a preotiei. <<Vocatia, spune un teolog roman, este
o chemare dumnezeiasca si tainica, rasarind din harul lui Dumnezeu, nu din persoana umana o
pretului, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru noi; dar care se uneste cu puterile sufletului si
se manifesta prin darurile alese ale puterii preotiei>>3. Ceea ce apartine apostolului, preotului
e raspunsul la chemare. Raspuns pe care proorocii Vechiului Testament si Apostolii il dadeau,
cum se stie, spontan, decis, cum citim la Isaia VI, 8: <<Iata-ma, trimite-ma>>, sau in Noul
Testament: <<Iata-ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule!>> (Evrei X, 9). Ei aveau adinc si
luminos constiinta vocatiei o aveau in fata constiintei si constiita lor sta in fata ei; traiau din
ea, dintr-un dialog interior, continuu cu ea; din lucrarea si roadele ei. Asa dupa cum si noi
slujim altarului printr-o asemenea chemare. Si dupa masura constiintei si a fidelitatii fata de
ea culegem si rod si bucurie. <<Din totdeauna credinciosii, si-au indreptat pasii catre locasul
Domnului, daca simtirea lor sufleteasca I-a incredintat ca acolo slujeste un suflet ales, nascut
pentru a fi preot, inzestrat cu chemare de sus de a fi printre oameni, <<omul lui Dumnezeu>>.
De aceea, numai cine a simtit in adincurile fiintei sale chemarile tainice ale unei puteri de
dincolo de El, a unei puteri de sus, pentru a lasa toate si a-si inchina viata slujirii lui
Dumnezeu si a oamenilor ca preot, numai acela sa se apropie de sfintenia altarului si sa cuteze
a implini toate cite sint unite de oficiul sfint al preotiei>>4. Altfel, stim ca Mintuitorul
distinge: <<Multi chemati, putini alesi>>. Ales devine acela care raspunde la chemare (Sfintul
Chiril al Alexandriei) cu intreaga lui faptura, inspirindu-se din ea, gindind, vorbind, scriind,
lucrind in lumina ei.

Si dimpotriva, ce mare gol, ce adinca suferinta e in viata cind nu-ti recunosti o vocatie, un rost
al tau in lume, cind ai <<ingropat talantul>>, caci fiecare are un <<talant>>, un dar. In
schimb, a-ti cunoaste darul, chemarea si a I te darui cu toate fortele inseamana a-ti afla sensul
vietii, in ce ne priveste, al vocatiei preotesti.

Dar nu mai mica e greseala unei preotii care nu e chemare, mobilul careia e cariera, cistigul,
uneori orgoliul, satisfactia. Sfintul Grigorie Teologul isi marturiseste astfel unul din motivele
pentru care nu cuteza sa imbratiseze preotia: <<Imi era rusine de altii care se indeasa spre
Sfinta Sfintelor cu miini necurate, cu sufletele nesfintite; care … se ingramadesc si se
imbulzesc in jurul sfintei mese, ca si cum pentru dinsii treapta aceasta este nu un model de
virtute, ci un mijloc de cistigare a existentei; nu o slujba impreunata cu grea raspundere, ci o
functie lipsita cu totul de raspundere>>5.

Parintii si invatatorii Bisericii disting in iconomia si preotia mintuitoare a Domnului, trei

slujiri: chemarea invatatoreasca (profetica), slujirea arehiereasca si demnitatea imparateasca, -
slujiri care se continua de la Iisus Hristos in activitatea pastorului de suflete, a preotului.

Cind se savirseste Sfinta taina a Hirotoniei, Arhiereul sfintilor se roaga astfel: <<Dumnezeule
cel mare intru putere si adinc intru intelepciune, Insuti Doamne, pe acesta pe care ai bineboit
a-l ridica la treapta de preot, umple-l de darul Sfintului Tau Duh, ca sa fie vrednic sa stea fara
de prihana inaintea jertfelnicului Tau, sa vesteasca Evanghelia imparatiei Tale, sa
liturghiseasca cuvintul adevarului Tau, sa-Ti aduca Tie daruri si jertfe duhovnicesti, sa
innoiasca poporul tau prin baia nasterii de a doua>>. Sint cuprinse si transmise aici haric, in
atmosfera liturghica, lucrarile sfinte fundamentale ale preotiei: vestirea Evangheliei, oferirea
unei jertfe nesingeroase si duhovnicesti cu savirsirea celorlalte taine, innoirea si calauzirea
poporului dreptcredincios.

Urmind Apostolilor care au fost slujitorii Cuvintului, preotul e inainte de toate si el slujitor al
lui Dumnezeu-Cuvintul, e invatator. Si nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu-Cuvintul, e
invatator. Si nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu-Cuvintul cel ce nu cunoaste cuvintul lui
Dumnezeu. Teologul, preotul e un neostenit si adinc cercetator al Sfintei Scripturi. Cei dintii
crestini staruiau zilnic in invatarea Apostloilor (Fapte II, 46). Despre ucenicul sau Timotei,
Sfintul Pavel spune ca, <<de mic copil cunostea Sfinta Scriptura>> (II Tim. III, 15). Parintii
Bisericii meditau Sfinta Scriptura, se inspirau din ea, vorbeau prin Sfinta Scriptura, o traiau
pina la identificarea fiintei lor cu Duhul Sfintei Scripturi, a Cuvintului divin revelator de viata,
creator. Citirea Sfintei Scripturi era pentru ei o impartasire harica: <<Mincam Trupul lui
Hristos si bem singele Lui, din dumnezeieasca Euharistie, dar si din citirea Sfintei
Scripturi>>, invata Fericitul Ieronim6. Asa cum spusese Domnul : <<Cel ce asculta cuvintul
Meu… are viata vesnica>> (Ioan V, 24). Sfintul Nil arata ca <<Setea dupa Sfinta Scriptura
masoara starea noastra duhovniceasca>>7. Origen, Didim cel Orb si Sfintul Ioan Gura de Aur
o cunosteau aproape in intregime pe de rost. Atiti parinti imbunatatiti si astazi stiu Psaltirea.
Preotul ortodox citeste Sfinta Scriptura asa cum o talmaceste experienta duhovniceasca a
Sfintilor Parinti. Scrisul si viata lor sint pentru noi comentarii si marturie vie a revelatiei. De
aceea preotul nu poate sa nu fie si intru aceasta un urmas, deci un cunoscator adinc al Sfintilor
Parinti si al marilor dascali ai Bisericii.

Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credinciosi, preotul ortodox are constiinta ca slujeste
timpului lui, cu intrebarile si solutiile ce trebuie cautate, aflate. El e dator sa cunoasca deci
preocuparile, scrisul, cultura vremii lui <<pentru a nu cadea sub osinda unui instrainat, a unui
izolat de viata>>8. El e fiintial unit cu neamu, cu patria careia ii impartaseste destinul,
asemenea Sfintului Pavel (Filip. III, 5; II Cor. XI, 23; Rom. XI, 1).

Cu invatatura Sfintei Scripturi, a Sfintilor Parinti si invatatori ai Bisericii, cu educatia si

cultura lui multilaterala, preotul ortodox, asemenea <<carturarului cu invatatura despre
imparatia lui Dumnezeu, scoate din vistieria lui vechi si noi>> (Matei XIII, 52), si raspunde
intrebarilor credinciosilor care cauta, asemenea psalmistului <<calea pe care ei trebuie sa
mearga>> (Ps. CXLII), ii invata <<drept cuvintul adevarului>>< propovaduindu-l, staruind,
cum s-a spus << cu timp si fata timp>> mustrind, certind, indemnind, cu toata indelunga-
rabdare, pentru a-I feri de <<orice ratacire>>, <<abatere de la dreapta credinta>> (II Tim. IV,
2) si de la pacat. El stie ca predicarea cuvintului sta in insusi inceputul mintuirii
credinciosului. Caci <<cum vor crede in Acela de care n-au auzit? Si cum vor auzi fara
propovaduitor?>> (Rom. X, 17). Predicarea cuvintului este ea insasi dovada credintei lui,
certificatoare a chemarii lui preotesti si o adinca responsabilitate. <<Caci daca vestesc
Evanghelia, zice Sfintul Pavel, nu-mi este laudata, pentru ca sta asupra mea datoria si voi mie
daca nu voi binevesti>> (I Cor. IX, 16).

Fireste, vestirea singura nu este de ajuns. Fapta, mai ales, este masura vietii. <<Nu fii ca
stilpul ce sta pe marginea drumului si arata calea, directia, dar el nu se misca din loc>>, zice
un Parinte; <<fii ca o calauza care si arata calea si el insusi merge inainte>>. Invatatura si
evlavia trebuie sa fie una in viata preotului. Nici evlavia fara invatatura: <<Ce te faci in fata
ereticului numai cu evlavie, fara cunostinta Scripturii?>>, se intreaba Sfintul Ioan Gura de
Aur. Dar nici invatatura fara evalvie, fara viata. <<Pe orice cuvint il poate contrazice alt
cuvint>> zice Sfintul Grigorie Telogul. Dar nu este cuvint care sa contrazica <<fapta>>,
cuvintul preotului trebuie sa devina fapta si viata; viata nascuta din Cuvintul si viata lui Iisus
Hristos.

Slujitorul lui Dumnezeu nu este numai slujitor al cuvintului, ci al jertfei Domnului sau. Este
jertfitor si sfintitor, caci jertfa e sfintire: <<Se sfinteste ceea ce se aduce Domnului>>, spun
Sfintii Parinti.

Se intelege de la sine ca preotia ca jerfa isi are originea si temeiul in preotia lui Hristos. Nu e
locul sa adincim aici preotia sacarmentala a lui Iisus Hristos, dar putem spune ca preotia
Domnului consta esential in aceea ca El, ca Dumnezeu si Om in acelasi timp, e deodata si
jertfitor si jertfa, si Cel ce aduce si Cel ce se aduce si sfint si sfintitor prin Sine. In aceasta
identitate a Arhiereului cu jertfa, sta perfectiunea jertfei Sale netrecatoare, calitatea Sa de
vesnic Arhiereu. El n-a jertfit ca Dumnezeu-Om pe nimeni pentru Sine, cum cereau vechile
sacrificii, ci pe El pentru noi toti. <<Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca
si sa-si dea viata rascumparare pentru multi>> (Matei XX, 28). In acest duh curat al jertfei lui
Hristos, s-a nascut si inspirat slujirea jertfelnica a Apostolilor. <<In toate infatisindu-ne pe noi
insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, spune Sfintul Pavel, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi
si (…) in osteneli, in privegheri, in posturi; in curatie, in cunostinta, in indelunga rabdare, in
bunatate, in Duhul Sfint in dragoste nefatarnica; in cuvintul adevarului, in puterea lui
Dumnezeu>>(II Cor. VI, 4-7) <<si pe linga cele din afara, ceea ce ma impresoara in toate
zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu
sa nu ard?>>… <<Foarte bucuros voi cheltui si ma voi cheltui pentru sufletele voastre>> (II
Cor. XI, 28-29; XII, 15). El traia cu adevarat ceea ce se afirma in teologia de azi: <<Sa fii om
pentru altii>>. Sfintul Pavel era cu toata viata lui pentru altii. Dar era astfel pentru ca lui <<a
vietui ii era Hristos>> (Filip. I, 21). <<M-am rastignit impreuna cu Hristos si nu eu mai
traiesc, ci Hristos traieste in mine>> (Gal. II, 20).

Si viata sfintilor, mucenici, cuviosi, drepti, mari ierearhi, ca: barbatii apostolici, Policarp al
Smirnei, Ignatie al Antiohiei s.a.; Iustin Martirul, Ciprian al Cartaginei sau: Vasile cel Mare,
Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Maxim Marturisitorul s.a. a fost o jertfire continua, in
acelasi spirit. Aceasta constiinta si realitate o exprima concentrat: Sfintul Grigorie de Nazianz
in cuvintele: <<Noi sintem preoti prin aceea ca ne oferim pe noi insine ca jertfa
duhovniceasca>>9. Iar in alta parte exclama: <<O! Hristoase, pentru Tine si prin Tine traiesc,
vorbesc, cint, slujesc. E unica mea ofranda>>10.

Urmind Mintuitorului si acestor pilde vii, slujirea sfintitoare a preotului trebuie sa realizeze
aceasta identificare cu starea de jertfire pentru Dumnezeu (Rom. XII, 1) si pentru om (Ioan
XIII, 35). Preotul nu-l aduce doar pe Hristos, jertfa pe altar, sub chipul piinii si vinului, ci
asemena lui, se aduce si pe sine. Jertfa adevarata e jertfa personala, e sa te oferi pe tine.
Daruiesc darul meu si eu insumi ma imbogatesc si fiecare se imbogateste din darurile tuturor,
in Hristos, in Biserica.

Viata liturgica este si ramine izvorul de inspiratie si calea pentru a trai jertfelnic, liturgic,
euharistic; si nu numai in Biserica, ci permanent, in viata de toate zilele. <<Eu nu sint vrednic
a fi preot, zicea Sfintul Simeon Noul Teolog, dar cum trebuie sa fie un preot stiu…In fata
sfintei mese, preotul trebuie sa priveasca cu mintea prin sfintele daruri insasi dumnezeirea. Si
nu numai atit, ci sa-l cistige pe Insusi Domnul si sa-l aiba pururea petrecind in fiinta sa, in
inima sa. Numai asa, cu un cuget treaz si cu indraznire, va putea inalta rugile sale de preot
catre Dumnezeu pentru pastoritii sai, pentru fiii sai duhovnicesti incredintati lui>>.

Asemenea Sfintului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit <<teoforul>> - purtatorul
de Dumnezeu, preotul e un <<teofor>>, purtator al darului lui Dumnezeu. Ma ofer si slujesc
cu ceea ce am primit prin harul, prin ziditoarea <<punere a miinilor>>, cu ceea ce am devenit,
sint si port in mine ca preot. Cind Iisus invata iubirea, El se da pe sine pilda: <<Sa va iubiti
unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi>> (Ioan XIII, 34). Cind da ucenicilor pacea,
incredinteaza: <<Pacea Mea o dau voua>> (Ioan XIV, 27). El care a rostit: <<Adevarul te
face liber>> (Ioan XIII, 32) a spus in acelasi timp despre Sine: <<Eu sint calea, adevarul…>>
(Ioan XIV, 6). Iisus Hristos este si daruieste din Sine: iubire, adevar, pace. Preotul
bincuvinteaza, invata, sfinteste in masura in care si el a <<intrupat>>, a tinut <<aprins
darul>>, l-a <<inmultit>>, si-l impartaseste viu, personal. Altfel, cum ai putea rosti in Sfinta
Liturghie: <<Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gind sa marturisim pe Treimea cea
deofiinta>>, daca tu te aflii in neiubire cu vreunul din credinciosii pastoriei tale? Cum poti
darui <<Pace tuturor>>, pina cind nu ai in sine-ti pace cu Dumnezeu, cu oamenii, cu
constiinta ta? Oare, ca sa poti cere impreuna cu credinciosiiL <<Da Doamne!>>, nu trebuie sa
daruiesti, sa te daruiesti si tu oricui te intimpina in vreo nevoie? Cind anunti: <<sa luam
aminte Sfintele Sfintilor>>, pentru a-I sfinti pe credinciosi cu singele haric al lui Hristos, nu
trebuie sa cugeti si sa cunosti tu mai intii sfintenia veitii tale! <<Cum ar indrazni cineva sa
imbrace chip si nume de preot…, cind inca n-a ajuns in duh, Biserica a Dumnezeului celui viu
si locas viu al lui Hristos>>, se intreaba Sfintul Grigorie Teologul? Sfintenie, curatie launtrica
in ginduri, in constiinta, in fapte. Si dovedind-o concret in viul vietii. De pilda: Preotul isi
rosteste cuvintul numai cu un adinc consimtamint al duhului, al constiintei si nu e la el cuvint
intimplator, involuntar, necugetat; mai mult, el vorbeste si tacind, prin faptele lui, prin viata
lui, raspindind in jur, potrivit cuvintului din Sfinte Liturghie o <<buna mireasma
duhovniceasca>>. Tristetea el nu si-o trimbiteaza, iar ofensa primita I se preface in meditatie
ziditoare. Gluma lui nu sminteste, placerea lui nu costa lacrimi pe altii; mai curind doreste sa
stearga lacrimi. El stie: <<Cei ce sint ai lui Hristos, trupul si-au rastignit cu patimile si cu
poftele>> (Gal. V, 24). Refuza placeri desarte pentru ca nu-si ingaduie timp desert, gol, mort.
Astfel, nici nu exista timp cu desavirsire gol: <<Cind n-ai de lucru iti da diavolul de lucru>>,
observa Parintii. Preotul nu are timp de pierdut. Viata lui e continua zidire de sine si urcus si e
ziditoare pentru altii. Raspunde indata la orice chemare, citeste, se roaga, adinceste
problemele vietii; mereu preocupat, sufera cu cei ce sufera, duhovniceste e penitent cu cei
penitenti. Nu inseamna ca nu are si el mingiierile, satisfactiile lui. Acestea sint insa pe masura
si calitatea vocatiei lui preotesti: ele se numesc bucurii. Cu <<Bucursti-va!>> a intimpinat
Iisus cel invaiat pe mironosite. <<Bucuria mintuirii>> (Ps. L., 13), <<bucuria roadelor>>
(Matei VII, 20; Ioan XV, 8) sint autentice bucurii. Bucuria, ca ai alinat o durere, ai trezit o
nadejde in deceptie si deznadejde, credinta si incredere in indoiala si neincredere; constiinta si
viata curata, si sens al vietii, intr-un suflet bintuit de ginduri rele, dezorientare si pacat. In
toate acestea e o modesta, dar nu mai putin autentica jertfa a preotului, in misiunea lui de a
sfinti, de a <<mintui>>.

Preotia lui Hristos, preotie divin-umana, poarta in ea si o demnitate imparateasca. Teologii

vad manifestindu-se aceasta demnitate, mai ales, prin Invierea Domnului, invingind deci
pacatul si moartea, prin inaltarea la cer si prin sederea sa de-a dreapta Tatalui.

Dar demnitatea imparateasca a Domnului, cum stim din intreaga Sa viata petrecuta pe pamint,
nu se manifesta <<stapinind>>, ci slujind: <<Cel ce vrea sa fie mare, sa slujeasca tuturor>>, a
spus Mintuitorul (Matei XX, 26), si El a slujit pina la <<chipul robului>> pina la sacrificiul
de Sine. <<Eu il numesc pe Hristos imparat pentru ca Il vad rastignit>> spune Sfintul Ioan
Gura de Aur; unui imparat I se cuvine sa se jertfeasca pentru ai lui>>11. Iisus a restaurat
astfel sensul originar al demnitatii prin slujire12.

Observam de asemenea in Sfinta Scriptura ca dupa inviere, Domnul se adreseaza ucenicilor

cu apelativul <<fiilor>> (Ioan XXI, 5). Demnitatea imparateasca a Domnului se reveleaza
atunci si ca o paternitate spirituala; preotia sa e paternitate, e pastorie: <<Eu sint pastorul cel
bun>> (Ioan X; 14). De aici se intelege ca si scopul unui adevarat preot e sa fie un <<parinte
duhovnicesc>>, pentru a-I calauzi, conduce pe credinciosi spre <<Unicul Parinte>> pe care-l
invocam: Tatal nostru…

Sfintii Apostoli aveau profund constiinta acestei paternitati duhovnicesti. <<Nu am mai mare
bucurie, zice Sfintul Evanghelist Ioan, decit ca sa aud ca <<fiii mei umbla in adevar>> (III
Ioan I, 4). Iar Sfintul Apostol Pavel numea <<fiii mei umbla in adevar>> (III Ioan I, 4). Iar
Sfintul Apostol Pavel numea <<fii in credinta>> nu numai pe Timotei si Tit (I Tim. I, 2; Tit I,
4), ci si toata biserica din Corint, cind scria: <<De ati avea zece mii de invatatori in Hristos,
nu aveti insa multi parinti caci eu v-am nascut prin Evanghelia in Iisus Hristos (I Cor. IV, 15).
Si intreaga lui slujire apostolica a fost parinteasca: <<Ca un parinte pe copiii sai, precum stiti,
asa v-am rugat si v-am mingiiat>> (I Tes. II, 11).
Inspirati de ei, urmasii lor in Biserica primelor veacuri, s-au si numit <<parinti>>, - parinti ai
Biserici. Pentru ca asa cum viata fireasca se transmite prin parinti, viata cea in duhul si
adevarul Evangheliei ni s-a transmis de la Hristos si prin El de la Tatal, prin Sfintii Apostoli si
Sfintii Parinti. <<Duhul Tatalui vostru este care graieste in voi>> (Matei X, 20) spune
Domnul, Apostolilor si in contiunare urmasilor; ca purtatori ai Duhului Tatalui, s-au numit ei
<<parinti>>. Ucenicii Sfintului Pahomie marturiseau ca il aveau pe el - <<dupa Dumnezeu ca
pe un parinte>>. Iar Sfintul Ioan Gura de Aur in acest spirit se adresa fiilor lui sufletesti:
<<Va iubesc asa cum ma iubiti voi si ce as fi eu fara voi? Voi imi sinteti si fii si frati, voi imi
sinteti lumea toata! Nu am nici bucurie nici durere care sa nu fie a voastra>>13. Cu adevarat
adinca constiinta de parinte!

Asemenea Mintuitorului, Apostolilor si Parintilor Bisericii, constiinta preotului, de

conducator, de cap si pastrator al turmei sale e constiinta de parinte. De aceea credinciosii il
cheama cu acest nume: <<Parinte>>. Si un Ava Pimen atrage atentia: <<Nu porunci
niciodata, ci fa-te pilda>> parinteasca tuturor.

Teologic vorbind, preotului I s-a dat puterea <zamislirii duhovnicesti>>, <<nasterii din
nou>>, <<infierii cele dupa har>>14. Slujirea lui sfinta e sa se faca partas imparatiei lui
Dumnezeu, imparatiei iubirii si adevarului, dreptatii si pacii. Prin taina sfintului Botez, el
naste fii duhovnicesti Parintelui ceresc spre zidirea acestei imparatii, a Bisericii. Si ii
<<formeaza dupa chipul Fiului Sau>> cu truda, cu nevointa, asemenea Apostolului care scrie
galatenilor: <<Copiii mei, pentru voi sufar iarasi durerile nasterii, pina ce va lua Hristos chip
in voi>> (IV, 19). Si traieste mereu cu sentimentul, cu constiinta de parinte al parohiei lui. E
unit cu ea prin inrudire sacra, de <<singe>>, pentru ca e inrudire prin <<trupul si singele lui
Hristos>>, din care se impartaseste impreuna cu credinciosii, cu fiii lui duhovnicesti. Teologic
vorbind, formeaza un trup cu ei. E inrudit cu ei, unit in aceeasi viata a lui Iisus Hristos, viata
de credinta, nadejde, dragoste, bunatate, curatie sufleteasca, munca creatoare; in acelasi tel –
binele tuturor. Si cu grija parinteasca se nevoieste pentru ei, nu gindind, urmarind numai
veniturile pe care pot ei sa I le ofere. Dupa spusa Apostolului: <<Nu copiii sint datori sa
agoniseasca pentru parinti, ci parintii pentru copii>> (II Cor. XII, 14). Ci veghind si
ingrijindu-se el neincetat de ceea ce au ei trebuinta pentru binele si mintuirea lor. Traindu-le
virtutile, ostenelile, bucuriile lor, grijile, scaderile, ratacirile sau necazurile lor; tuturor
acestora aflindu-le inspirat o solutie, un raspuns. Inca prin glasul proorocului, Sfinta Scriptura
zice: <<Pe oaia ce ratacita si pierduta o voi intoarece la staul, pe cea ranita o voi lega, pe cea
bolnava o voi intari, pe cea tare o voi pazi si voi pastori cu dreptate>> (Ezechil XXXIV, 16).
Ce sfinta este aceasta chemare!

Noi toti care am primit taina sfintei Preotii, avem in fata constiintei acel moment liturghic de
dupa sfintirea Darurilor, cind Arhiereul sfintilor ne-a incredintat in mina Sfintul Agnet,
Trupul lui Hristos, rostind: <<Primeste odorul acesta si-l pastreaza pe El pina la a doua si
slavita venire a Domnului nostru Iisus Hristos, cind El are sa-l ceara de la tine>>. Acest gest
sacru cuprinde in sinteza intreaga raspundere a preotului pentru trupul lui Hristos. Nu numai
pentru cel de pe sfintul altar, ci pentru intreg trupul Domnului – Biserica; si fiecare preot
pentru parohia, biserica incredintata lui. Raspundere inaintea lui Dumnezeu si a celor
incredintati spre pastorie.

Dar o raspundere unita cu increderea. Preotul nu slujeste niciodata singur. E impreuna cu Iisus
Hristos, capul Bisericii a carui <<preotie este, dupa cuvintul Prea Fericitului Patirarh
Justinian, un act de slujire, de slujire nesfirsita pina la jertfa>>15 si care a spus ucenicilor
inainte de a se inalta de la ei: <<Iata, Eu cu voi sint in toate zilele, pina la sfirsitul
veacurilor>> (Matei XXXVIII, 20). – E impreuna cu Sfintii Apostoli si cu Sfintii Parinti,
urmindu-le, citindu-I, implinindu-le cuvintele, indeosebi ale Sfintului Pavel catre ucenicii lui:
Timotei si Tit (I Tim. III, 1-12; Tit I, 5-9). E impreuna cu credinciosii pe care slujindu-I si
crescindu-I in <<credinta, in adevar si in dragoste>>, <<la starea barbatului desavirsit, la
masura virstei deplinatatii lui Hristos>> (Efes. IV, 13), preotul insusi se intareste prin ei, prin
rivna, roadele si dragostea lor, asa cum toti facem aceasta experienta in viata Bisericii. Dar
atunci la raspundere si incredere se adauga bucurie si nadejde. Bucurie ca iti implinesti o
chemare si iti aduci ofranda, rodul tau. O ofranda smerit, dar in serviciul unor valori sacre:
Biserica si neamul tau, Bucurie si nadejde in Acela care a mingiiiat si rasplatit pe inmultitorul
talantilor: <<Bine, slujitor bun si credincios>>.. (Matei XXV, 21).

Pr. Conf. Constantin N. Galeriu,

"Studii teologice", nr. 1-2/1977, pag. 5-14.

NOTE BIBLIOGRAFICE

* Prelegere inaugurala tinuta la deschidere cursurilor pe anul 1976-1977 la Institutul teologic

universitar din Bucuresti.

1. Prof. T. M. Popescu, Sfintenia si raspunderile preotiei, in <<Studii teologice, IV (1952) nr.

3-4, p. 159.
2. Migne, P.G., 321 D.
3. Pr. Prof. I. G. Coman, Vocatie si pregatire pentru teologie, in <<Studii teologice>> VI
(1954), nr. 5-6, p. 239.
4. † Teoctist, arhiepiscop si mitropolit, Preotia crestina, in <<Mitropolia Olteniei>>, XXV
(1973), nr. 9-10, p. 716.
5. Sf. Grigorie Teologul Apologia pentru fuga sa in Pant, trad. Pr. N. Donos, Husi, 1931.
6. In Eclesiastum II, 13, citat la P. Evdokinov in les Ages de la vie, Paris, 1964, p. 207.
7. P. G. XXIX, 213 C.
8. † Teoctist, arhiepiscop si mitropolit, ibidem.
9. P.G. XXXV, 498.
10. P.G. XXXVII, 1327.
11. Cuvintari la Praznice imparatesti, in Col.<<Izvoarele Ortodoxiei>> vol. III. Bucuresti
1940 p. 185.
12. Vezi: † Antonie Plamadeala, episcop, vicar patriarhal, Biserica slujitoare, in <<Studii
teologice>> XXIV (1972) nr. 5-8.
13. Cf. C. V. Gheorghiu, Saint Jan Bouche d’Or, Paris, 1957, p. 146.
14. Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, trad. Pr. D. Fecioru, <<Biserica Ortodoxa Romana,
LXXV 91957), nr. 9-10, p. 964.
15. † Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Apostolat social, vol. X, p. 355.

CONDITIILE SI CALITATILE NECESARE PASTORULUI DE SUFLETE

Faptul ca ierarhia sau clerul ocupa un loc distinct in Biserica il vom vedea dupa conditiile si
calitatile deosebite pe care trebuie sa le indeplineasca preotii, spre deosebire de ceilalti
membri ai Bisericii, pentru a fi pastori de suflete. Rolul important al clericilor in viata
bisericeasca este conditionat de indeplinirea unor obligatii speciale care au fost formulate inca
din timpul Sfintilor Apostoli pentru ca Sfantul Apostol Pavel spune: "Vrednic de crezare este
cuvantul: de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste. Se cuvine dar, ca episcopul sa fie
fara prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor de straini,
destoinic sa invete pe altii. Nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland,
pasnic, neiubitor de argint." (I Tim. 3, 1-13).

Iar canoanele si Sfintii Parinti au stabilit amanuntit conditiile si calitatile necesare pastorului
de suflete. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Pastorul care pierde oile sau pentru ca i le-au
rapit lupii sau pentru ca i le-au furat hotii sau pentru ca a dat o boala in ele sau pentru ca a
venit peste ele vreo alta nevoie, poate fi iertat de stapanul turmei; iar daca-i cere socoteala,
paguba se margineste la bani. Dar omul caruia i s-a incredintat turma cea cuvantatoare a lui
Hristos sufera mai intai nu paguba la bani, ci paguba in propriul lui suflet". Pe cat de mare
este deosebirea dintre fiintele necuvantatoare si oameni, tot pe atat de mare sa fie si
deosebirea dintre pastor si pacatosi. "Sa fie pusi in aceasta slujba inalta numai barbatii aceia
care intrec cu mult pe toti ceilalti oameni, in virtutea sufletului, pe cat era mai inalt Saul decat
iudeii in inaltimea trupului".

Traim, incontestabil, o realitate noua in viata oamenilor. Biserica trebuie sa inteleaga

schimbarile sociale, economice si politice care se petrec in tara si in lume. Puterea ei
sfintitoare si mesajul mantuitor al Evangheliei nu mai pot fi justificate numai prin trecutul lor.
Crestinismul vorbeste mereu de "omul nou", de "faptura noua", incat preotimea de astazi nu
poate refuza conditiile necesare pastorului de suflete.

Prima si cea mai importanta conditie pentru a fi cu adevarat un pastor de suflete este vocatia.
Fara de vocatie, clericul in nici un caz nu poate fi "pastor" ci doar un "naimit". Prin vocatie se
intelege o chemare, o tragere de inima spre o lucrare sau o indeletnicire, in cazul nostru o
tragere de inima spre slujirea preoteasca. Lipsa chemarii nu poate fi inlocuita prin nimic si ea
indica totala nevrednicie a cuiva pentru slujirea Bisericii in calitate de preot. Chemarea
principala a preotului este aceea de invatator. Prin aceasta el duce peste veacuri si in toate
locurile, in sufletele credinciosilor. Cuvantul lui Dumnezeu lasat mostenire Bisericii. Nu
exista slujire adusa lui Dumnezeu si nici mantuire a sufletului fara credinta, din aceasta cauza
rolul principal al propovaduirii Cuvantului lui Dumnezeu consta in chemarea la credinta.
Nasterea credintei prin intermediul Cuvantului propovaduit o afirma Sfantul Apostol Pavel
care scrie romanilor: "Credinta vine din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos" (Rom.
10, 17).

Cuvantul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere a credinciosilor la Sfantul Potir.

Adevaratul pastor de suflete trebuie sa fie un propovaduitor al Cuvantului lui Dumnezeu, caci
daca nu va invata, nu va avea nici ce sfinti. Datori sunt preotii tineri ca sa-si scrie cuvantarile
cel putin o perioada de 5 ani si in felul acesta sa transmita credinciosilor invatatura
Evangheliei. Preotul este dator sa se pregateasca necontenit: predicatorul lipsit de hrana
izvorata din citirea zilnica a Sfintei Scripturi moare duhovniceste. Dupa cum bine este
cunoscut, succesul activitatii invatatoresti decurge din cunoasterea aprofundata a Sfintei
Scripturi, a Sfintei Traditii, a Invataturii de credinta, cunoasterea realitatilor vietii si curatenia
vietii preotului. O calitate binevenita pentru un preot care invata pe altii este prestanta fizica si
vestimentara, aceasta cerand o educatie a miscarilor corporale. Sfantul Ambrozie pune mare
pret pe prestanta fizica. Gesturile preotului trebuie sa fie calculate, mersul demn, linistit,
vesmintele curate, imbracamintea demna de misiunea pe care o are in mijlocul credinciosilor.

Preotia, fiind de institutie divina, atat prin origine cat si ca scop, pastorul de suflete, pe langa
cunostintele teologice speciale pe care trebuie sa le posede, trebuie sa aiba si o educatie
religios-morala corespunzatoare acestui scop. Trairea religioasa a preotului nu trebuie
neglijata pentru ca fara aceasta orice pregatire stiintifica religioasa nu ar avea valoare pentru
misiunea lui preoteasca. In acest sens, viata familiala a preotului trebuie sa fie ireprosabila. Cu
privire la viata casnica, chiar Sfintii Apostoli au hotarat ca trebuie priviti ca vrednici slujitori
numai aceia a caror purtare in viata casnica este exemplara. In special canoanele isi indreapta
atentia mai ales asupra casatoriei candidatilor la preotie si opresc pe aceia: a) care s-au
casatorit sau logodit de doua ori (Canon 17 Apostolic; Canon 3 Trullan; Canonul 12 - Sfantul
Vasile cel Mare); b) care au contractat vreo casatorie cu o vaduva sau cu o sotie despartita de
barbatul dintai (Canon 18 Apostolic); c) care traiesc in concubinaj (Canon 17 Apostolic); care
s-au casatorit cu o desfranata (Canon 18 Apostolic).

Tot in legatura cu conditiile morale pe care trebuie sa le indeplineasca un pastor de suflete, se

cere ca el sa nu fie vinovat de urmatoarele pacate: sa nu fie desfranat si adulterin (Canon 61
Apostolic); sa nu fi savarsit omor, chiar si fara intentie (Canon 5 Sfantul Grigorie de Nyssa);
3) sa nu-si fi insusit bunuri straine (Canon 24 Apostolic); 4) sa nu fie invinuit de sperjur, de
camatarie, de negustorie (Canon 44 Apostolic; Canon 17 Sinod I Ecumenic).

Avand o viata launtrica bogata, hranita prin rugaciune, si o viata familiala incununata de
virtuti, preotul zilelor noastre este chemat sa se aproprie de altar si sa savarseasca
dumnezeiestile slujbe cu toata evlavia, demnitatea si sfintenia, exercitand prin aceasta puterea
daruita la hirotonirea intru preot, aceea de sfintilor al vietii crestinilor.

Comportarea preotului in biserica si in decursul serviciilor divine este de o importanta

covarsitoare. Tinuta fizica si vestimentara, starea odajdiilor, a vaselor sfinte, a cartilor
bisericesti, solemnitatea miscarilor litughirsitorilor sunt tot atatea mijloace prin care se poate
influenta sufletul credinciosilor. "Se pot incalzi cei ce sunt reci si se poate determina
deschiderea sufletului la cei care pana acum au fost ferecati de lantul indiferentismului
religios> de aceea, trebuie sa comunicam credinciosilor darurile cerului cu mijloacele si
elementele cele mai accesibile. Cantarea in comun si limba liturgica trebuie sa corespunda
intelegerii credinciosilor. Preotul este dator sa invete pe credincios cantarea in comun, pentru
a-l face pe acesta sa participe din plin la serviciul divin. Sfintele slujbe nu trebuie sa aduca
plictiseala credinciosilor. De multe ori Sfintele slujbe par lungi credinciosilor pentru ca ei nu
sunt solicitati la o participare activa prin cantarea in comun, sau din cauza ca Sfintele slujbe se
savarsesc mecanic, formal, fara convingere, fara caldura din partea slujitorilor. Preotul trebuie
sa fie obisnuit cu deprinderea evlavioasa a rugaciunii, ca sa poata deosebi de la Dumnezeu
cele cerute, dupa cuvantul proorocului Isaia: "Atunci vei striga si Domnul te va auzi: la
strigatul tau El va zice: iata-Ma" (Is. 58,9).

Pastorul de suflete, ca slujitor al celor sfinte, trebuie sa fie: curat in ganduri; pilduitor in
purtare; prudent in tacere; folositor la vorba; prieten smerit cu facatorii de bine; sa fie mai
apropiat de fiecare, prin iubire; sa fie mai presus decat altii, prin rugaciune.
Cu toata ravna trebuie sa chibzuiasca pastorul de suflete cat de necesar este sa pastreze
corectitudinea si dreptatea sub a caror conducere crediciosii sa poata fi indrumati pe calea
mantuirii. Activitatea preotului nu se margineste numai la cei ce vin la biserica si ii solicita
asistenta religioasa. Cand se inchide usa bisericii, el trebuie sa se gandeasca cum poate
deschide usa sufletului credinciosilor care din diferite motive, independente de vointa lor, nu
au putut participa la serviciile religioase. Cand nu vin credinciosii la Biserica, trebuie sa
mearga Biserica la el, caci si acestia fac parte din Trupul tainic al lui Hristos. Vizitele
canonice nu se pot reduce numai la cercetarea cu Sfanta Cruce, la Boboteaza. Misiunea
preotului, ca pastor de suflete, este sa-si cerceteze credinciosii ca parinte, duhovnic si frate, in
tot timpul anului.

In afara de invatator si sfintitor, preotul este si conducator al parohiei incredintate de Episcop,

de aceea este dator sa fie un bun chivernisitor al bunurilor mobile si imobile ale parohiei.
Privita sub aspectul de societate sau de comunitate, parohia este formata din toti aceia care
cred in Mantuitorul Iisus Hristos, au primit botezul in numele Sfintei Treimi si prin ajutorul
Sfintelor Taine sunt condusi la mantuire. Biserica, ca organism social, a simtit nevoia sa
dispuna si de bunuri materiale, chiar de la inceputul existentei sale. Originea acestei averi se
gaseste in ofrandele pe care Insusi Mantuitorul Hristos le primea, in timpul vietii sale
pamantesti, de la cei care-L urmau si-i primeau invatatura, toate aceste ofrande constituind o
punga comuna din care se lua pentru trebuintele apostolilor, ca si pentru ajutorarea saracilor.
Folosirea de bunuri materiale n-a facut Biserica sa-si piarda caracterul ei esential, caracterul
supranatural; pentru ea, bunurile pamantesti si fericirea temporara nu sunt un scop imediat.
Dreptul de posesiune al Bisericii se bazeaza, asadar atat pe dreptul ferm sau natural, cat si pe
Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.

Incepand de la Imparatul Constantin cel Mare se poate vorbi despre biserici, despre parohii ca
persoane juridice, cu drept de a avea patrimoniu. Indata ce o biserica este declarata parohie de
catre autoritatea competenta - episcopul, administrarea averii acelei parohii revine de drept
preotului instituit ca paroh, impreuna cu membrii Consiliului Parohial. Controlul si
supravegherea administrarii patrimoniului bisericesc mobil si imobil, asupra parohiilor
manastirilor si asezamintelor religioase din eparhie, este exercitat de catre episcop sau
delegatul lui (Canon 8, Sinodul IV ecumenic) si acest control nu trebuie inteles ca un drept de
administrare asupra bunurilor patrimoniului acestor institutii. De aceea, preotul este dator sa
administreze cu cinste bunurile patrimoniului bisericesc si veniturile lor, in scopul pentru care
au fost instituite.

In concluzie, analizand conditiile si calitatile necesare pastorului de suflete, se poate face un

cod al preotului, potrivit activitatii sale de invatator, sfintitor si conducator, dupa cum
urmeaza: Preotul 1) sa nu se poarte necuviincios fata de casa lui Dumnezeu (Biserica) si fata
de cele sfinte; 2) sa nu destainuie secretul marturisirii; 3) sa nu fie betiv; 4) sa nu fie adulterin;
5) sa nu fie recasatorit; 6) sa nu se ocupe cu afaceri potrivnice chemarii preotiei; 7) sa nu fie
bataus; 8) sa nu participe la jocuri de noroc; 9) sa nu aduca inovatii in cult; 10) sa nu oficieze
sfintele slujbe in afara parohiei lui, fara aprobarea forurilor in drept; 11) sa nu impuna cu sila
plata pentru orice slujba religioasa; 12) sa nu poarte imbracaminte indecenta; 13) sa nu
administreze incorect bunurile bisericesti, insusindu-si bunuri materiale (bani) care nu i se se
cuvin; 14) sa nu paraseasca parohia fara aprobarea Episcopului.

Pastorul de suflete trebuie 1) sa fie curat in ganduri; 2) sa fie totdeauna de o purtare

pilduitoare; 3) sa fie discret, tacut si folositor la vorba; 4) sa stie sa se roage; 5) sa poarte de
grija celor sfinte; 6) sa fie ascultator fata de Episcopul sau; 7) sa fie cinstit si corect in
administrarea averii bisericesti; 8) sa conlucreze cu membrii Consiliului Parohial si al
Comitetului bisericesc.

Urmand pilda pastorilor buni care merg cand trebuie in fruntea turmei pe carari de munte, dar
mai adeseori in mijlocul ei si se ingrijesc de hrana ei, pastorul de suflete isi va gasi totdeauna
locul util si calauzitor in mijlocul credinciosilor sai si al societatii in care traieste.

Pr. Ioan Dudas,

"Pastorul Ortodox" , anul III, nr. 1/1997, pag. 86-91.

VIATA RELIGIOASA IN PAROHII

1. PARTICIPAREA CREDINCIOSILOR LA CULTUL DIVIN

In viata interna a Bisericii Ortodoxe Romane se situeaza pe primul plan cativa factori care
contribiue intr-o larga masura la promovarea progresului moral si spiritual si la zidirea
sufleteasca a credinciosilor. In randul acestora trebuie sa amintim in primul rand cultul divin,
prin care se intelege totalitatea formelor de exteriorizare a sentimentelor religioase ale
crediniciosilor.

Prin mijlocirea cultului divin, credinciosii isi exprima in cuvinte, in rugaciuni, in cantari, in
simboluri si acte de cult sentimentele lor de adorare a lui Dumnezeu si de venerare a sfintilor.
Cu ajutorul cultului, se realizeaza atat legatura spirituala a crestinilor cu Dumnezeu, cat si
revarsarea harului sfintitor al lui Dumnezeu asupra credinciosilor. In acelasi timp, cultul divin
ortodox contribuie intr-o larga masura la introducerea si edificarea credinciosilor in invatatura
crestina si la promovarea vietii religioase-morale si a virtutilor crestine. Formele de cult sunt
astfel nu numai mijloace de manifestare a religiozitatii credinciosilor si de captare a harului
divin, ci si metode de educatie crestina si de aprofundare a adevarurilor de credinta.

Pentru credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane, viata religioasa se manifesta si se traduce, in

primul rand, prin practicarea formelor de cult. Prin frumusetea si varietatea lui, cultul ortodox
este, de altfel, ceva unic in intreaga crestinatate. El are darul de a influenta puternic asupra
sufletului omenesc, de a intari si inalta duhovniceste si de a conduce pe credinciosi la
mantuire. S-a spus, pe buna dreptate, ca Ortodoxia nu poate fi conceputa sau definita fara
formele sale de cult. Nu exista nimic altceva mai esential si mai specific pentru a pune in
evidenta valoarea si bogatia Ortodoxiei decat slujbele si randuielile ei cultice. Asa se face ca
de-a lungul veacurilor ortodocsii romani au intuit, au trait si au pastrat Ortodoxia prin cultul
ei, prin participarea plina de evlavie la sfintele slujbe care le-au imbogatit sufletul si le-au
infrumusetat necontenit viata spirituala.

Si astazi, ca si in trecut, Biserica Ortodoxa Romana realizeaza o rodnica opera de educatie

religioasa si morala a credinciosilor ei, mai ales prin mijlocirea formelor de cult. Cultul
ortodox este, in aceasta privinta, o dogmatica vie, la indemana tuturor. In randuiala sfintelor
slujbe sunt incadrate numeroase pasaje din Sfanta Scriptura: pericope din Sfintele Evanghelii
si Epistole ale Sfintilor Apostoli, sau din Psalmi si versete din diferite carti ale Vechiului
Testament. In Simbolul Credintei (Crezul), pe care credinciosii il rostesc cu multa cucernicie
– adeseori in grup, la unison – la Sfanta Liturghie, sau cu prilejul altor slujbe, se afla
sintetizata intreaga invatatura de credinta a Bisericii.

In acelasi timp, Sfanta Liturghie se prezinta credinciosilor ca o istorie vie a mantuirii,

amintind, comemorand si reproducand, in forme sacramentale, cele mai insemnate
evenimente din viata Domnului nostru Iisus Hristos.

La randul sau, imnografia liturgica, cu bogatia ei de cantari si rugaciuni, pline de teologhisire,

vine sa intregeasca instruirea credinciosilor in adevarurile de credinta si, in acelasi timp, sa
sporeasca eficacitatea insusirii acestor adevaruri, mai ales prin faptul ca ea este asociata cu un
ceremonial impresionant, care misca, intareste si indreapta sufletele.

Prin practicarea cultului, credinciosii romani ajung sa cunoasca si sa practice acea “teologie
populara ortodoxa”, cu un deosebit de bogat continut dogmatic si moral, menita sa contribuie
la transpunerea in viata a adevarurilor de credinta si la trairea acestora. Ei patrund astfel in
domeniul adevarurilor religioase si al preceptelor morale nu pe calea ratiunii speculative,
savante, ci prin caldura sentimentului si a afectivitatii religioase. Imbracate in formele de cult,
aceste adevaruri capata pentru credinciosi o autoritate si o sfintenie deosebita, fapt care face
ca actul de credinta sa se transforme in viata traita. Intre invatatura si rugaciune exista o
legatura organica, o intrepatrundere si o conditionare reciproca. Prin cult, invatatura devine
rugaciune, iar rugaciunea este ea insasi invatatura.

Locul savarsirii publice a actelor de cult este biserica.

Desigur, credinciosii ortodocsi romani au si obisnuinta rugaciunii particulare, pe care o

savarsesc oricand si in orice loc, pentru a pastra permanent legatura lor cu Dumnezeu.
Rugaciunea facuta in “camara inimii” este pentru fiecare crestin o raza de lumina, care
imprastie intunericul pacatelor si calauzeste pe drumul mantuirii. In fiecare casa de crestin,
peretele dinspre Rasarit este impodobit cu icoane reprezentind pe Mantuitorul, Maica
Domnului, diferiti sfinti, sau praznice imparatesti. In fata acestor icoane, credinciosul se
inchina cu evlavie, rostind rugaciuni, in diferite imprejurari si indeosebi dimineata, la scularea
din somn, si seara, la culcare, precum si inaintea sau la sfarsitul fiecarei mese. La fel, rostirea
cu credinta si smerenie a cuvintelor “Doamne, ajuta!” si “Doamne, multumescu-TI!”, insotite
de semnul sfintei cruci, sunt caracteristice credinciosilor romani la inceperea sau la sfarsitul
oricarui lucru, contribuind la intarirea lor sufleteasca la savarsirea binelui si la inmultirea
dragostei catre Dumnezeu si catre semeni. In rugaciunile lor zilnice, credinciosii isi exprima
simtamintele religioase mai ales prin rugaciunea recomandata de insusi Mantuitorul, adica
“Tatal nostru”, aceasta fiind cea mai aleasa si mai cuprinzatore rugaciune crestina.

Dar, pe langa rugaciunea individuala, pe care fiecare credincios o aduce lui Dumnezeu, dupa
puterea, priceperea si ravna sa duhovniceasca, de o mare importanta este practica rugaciunii
obstesti, savarsita in locasul bisericii. In fiecare parohie exista o biserica in care credinciosii
se aduna pentru savarsirea actelor de cult. Pe langa acestea in multe localitati exista si biserici
sau capele de cimitir, in care se fac slujbe de prohodire si de pomenire a mortilor. In cadrul
asezamintelor monahale exista una sau mai multe biserici manastiresti, in care se roaga, dupa
o pravila deosebita, vietuitorii obstei respective. Exista si biserici-catedrale, impunatoare prin
constructia lor, la centrele eparhiale si in localitati mai importante. Unele biserici, din zid sau
din lemn, au o vechime remarcabila, fiind declarate monumente istorice pentru faptul ca dau
marturie despre trecutul, permanenta pe aceste locuri si unitatea sufleteasca a poporului
roman.

Indiferent de proportia pe care o are, biserica este centrul si sufletul unei parohii, marturisind
peste veacuri credinta si evlavia puternica a crestinilor care au construit-o, sau care o cinstesc.
Exista o adevarata intrecere intre credinciosii din diferite parohii cu privire la zidirea si
infrumusetarea bisericii. Fiecare doreste sa se mandreasca cu biserica sa. De aceea locasurile
de biserici sunt ingrijite in mod pilduitor, impodobite cu toate cele necesare cultului,
intretinute in desavarsita curatenie. Podoaba cea mai aleasa a bisericilor o constituie pictura,
care cuprinde un adevarat catehism ilustrat si viu cu privire la Dumnezeu si la adevarurile de
credinta. Neancetat bisericile se impodobesc cu picturi traditionale artei crestine romanesti, iar
altele – indeosebi la cele vechi – picturile se restaureaza de catre specialisti, pentru a se pastra
dovada mestesugului inaintasilor si a credintei stramosesti pilduitoare. Cand sufera
stricaciuni, bisericile sunt reparate sau se zidesc altele noi.

Biserica este locul in care se sfintesc toate cararile vietii duhovnicesti a credinciosilor. Ea
aduna la sanul sau, cu aceeasi dragoste, atat pe cei vii cat si pe ce ce s-au mutat din aceasta
viata. De aceea, in multe sate, in jurul bisericilor se intinde si cimitirul, prin aceasta
consfintindu-se legatura puternica, de nezdruncinat, dintre cei vii si cei morti, madulare ale
aceluiasi Trup tainic al lui Hristos.

Slujba cea mai insemnata care se savarseste in biserica in duminici si sarbatori, si la care
credinciosii iau parte cu regularitate, este Sfanta Litughie. Ea este insasi inima cultului
ortodox, reprezentand in viata crestinilor legatura cea mai aleasa prin care se intretine trairea
cu Hristos si in Hristos. In viata credinciosilor, Sfanta Liturghie nu este o slujba oarecare, ci
este prelungirea in timp si localizarea in spatiu a jertfei de pe Cruce, cu efectele ei
binefacatoare care sunt puse la indemana fiecarui crestin. La Dumnezeiasca Liturghie,
bisericile sunt de obicei pline de credinciosi. Evlavia euharistica a crestinilor romani ortodocsi
este un fapt cunoscut, ea consfintind realizarea practica a legaturii permanente dintre
credinciosi si Biserica, pe cale liturgica. De altfel, pentru credinciosii nostri, notiunile de
Biserica si de Liturghie au continut identic. Ele nu pot fi separate cu nimic, iar jertfa
euharistica savarsita in cadrul lor cimenteaza in chip desavarsit aceasta identitate. Ideea de
comuniune in Hristos este in acelasi timp bisericeasca si liturgica.

Savarsindu-se bisericesc-liturgic, Sfanta Euharistie cere, in mod firesc, participarea la cult a

intregii comunitati. Aceasta participare a credinciosilor este constienta si activa. Serviciile
divine se oficiaza in limba materna a poporului, in grai romanesc curat si limpede, inteles cu
tot folosul duhovnicesc de toti cei ce iau parte la cult. Credinciosii nu sunt simpli spectatori, ci
participa efectiv la aducerea jertfei euharistice. Preotul savarseste Sfanta Jertfa in numele si
din incredintarea comunitatii credinciosilor Mantuitorului. In Sfanta Liturghie se desfasoara
un dialog intre Dumnezeu si om, intre comunitatea credinciosilor si Mantuitorul, prin
mijlocirea preotului. Credinciosii aduc lui Dumnezeu, in dar, tot ceea ce ei au mai de pret,
adica insasi viata lor pamanteasca, simbolizata in darurile de paine si vin, primind in schimb
de la El insasi viata Sa divina si vesnica, adica insusi Trupul si Sangele Fiului Sau, in care se
prefac aceste daruri.

Credinciosii ortodocsi romani au o evlavie deosebita si sunt, in marea lor majoritate, crestini
practicanti ai cultului. In semn de respect deosebit pentru “casa lui Dumnezeu” ei vin la
biserica imbracati in haine curate si ingrijite, de sarbatore, in tinuta cat mai decenta. Exista
pana in zilele noastre obiceiul, raspandit pe intreg cuprinsul tarii, ca hainele noi sa fie purtate
pentru prima oara la biserica. Parga roadelor pamantului este adusa mai intii la biserica,
pentru a primi binecuvintarea lui Dumnezeu. Ofrandele aduse de credinciosi la biserica –
prescura, vin, lumanari, tamiie, fructe si diferite alte prinoase – arata recunostinta acestora fata
de dragostea si bunatatea lui Dumnezeu, Datatorul tuturor darurilor, precum si semnul vazut
care dovedeste ca ei iau parte cu adevarat la jertfa liturgica si ca isi dau obolul lor la ea. In
acelasi scop ei incredinteaza preotului pomelnicul de vii si morti ai familiei si tin sa fie
binecuvantati cu Sfintele Daruri s.a.

Credinciosii ortodocsi romani participa activ la desfasurarea serviciilor divine si prin cantarea
in comun a raspunsurilor liturgice. Cantarea bisericeasca deschide inima si innobileaza fiinta
crestinului, fiind una din formele cele mai alese de exprimare a sentimentului religios si avand
in acelasi timp un insemnat rol educativ. Ea este totodata si un mijloc de cultivare si de
intarire a unitatii credinciosilor, ca si de aparare a acestora importiva prozelitismului sectelor.
In marea majoritate a bisericilor ortodoxe din Romania, cantarea in comun a credinciosilor la
sfintele slujbe este o realitate intemeiata pe o veche traditie si cultivata cu toata grija,
contribuind intr-o larga masura la infrumusetarea serviciului liturgic, precum si la apropierea
sufleteasca dintre cei ce se roaga si lauda pe Dumnezeu intr-un singur glas si cu acelasi cuget.

La cele mai multe biserici, cantarea in comun este omofona, adica executata pe o singura voce
de catre toti credinciosii care participa la slujba. In unele parohii exista si coruri, cu veche
traditie, pe doua sau mai multe voci, conduse de cantaretul bisericesc sau de unul dintre
credinciosii cu aptitudini muzicale deosebite. La bisericile mai mari de la orase exista coruri
anume, barbatesti sau mixte, alcatuite din persoane cu pregatire muzicala speciala. Acestea
prezinta un repertoriu variat, care are insa in vedere pastrarea si promovarea muzicii psaltice
traditionale. In capitala tarii, de exemplu, intre corurile bisericesti de acest gen se numara:
Corala catedralei patriarhale, corurile bisericilor Domnita Balasa, Sf. Spiridon, Sf. Elefterie,
Sfanta Vineri Hereasca s.a.

In biserica, tinuta credinciosilor este cuviincioasa, demna si sobra. In timpul savarsirii Sfintei
Liturghii ei retraiesc impreuna intreaga istorie a vietii pamantesti a Mantuitorului.
Credinciosii vad si aud pe Iisus Hristos umbland si vorbind in prezenta lor, savarsind minuni,
suferind cumplitele patimi, rastignirea si moartea. Ei se cutremura si sufera impreuna cu
Hristos. Dar, in acelasi timp, ei participa la nemarginita bucurie a biruintei vietii asupra
mortii, la bucuria invierii lui Hristos, chezasia sigura a nemuririi lor.

In Sfanta Liturghie se petrece minune a prefacerii piinii si vinului in Trupul si Sangele

Mantuitorului, iar Iisus Hristos cel euharistic se ofera, prin mijlocirea preotului liturghisitor,
spre impartasire credinciosilor. Cei pregatati de mai inainte se impartasesc cu insusi Trupul si
Sangele Mantuitorului, unindu-si astfel viata lor cu viata lui Hristos. Ceilalti, care nu se
impartasesc, participa totusi la impartasirea euharistica, luand anafura, la sfarsitul Sfantei
Liturghii.

Toate aceste acte liturgice sunt realitati care au patruns de multa vreme in fiinta credinciosilor
ortodocsi romani, constituind un mijloc de legatura sufleteasca indisolubila a lor de sfintele
slujbe, de Biserica lor strabuna, de preotii lor, precum si a lor intreolalta. E drept ca ei nu au
cunostinte teologice de nivel inalt, pentru marea majoritate credinta fiind o mostenire
ancestrala, dar dogmele crestine sunt atat de adanc intiparite in fiinta lor incat, chiar daca nu
au posibilitatea sa le formuleze, totusi simt cand acestea sunt in primejdie de a fi incalcate. De
exemplu, credinciosul de rand nu poate sustine o discutie privitoare la prefacerea euharistica,
dar credinta lui ca in Sfanta Euharistie se afla in chip real insusi Sfantul Trup si Sange al lui
Hristos apare in mod evident din teama plina de respect cu care se apropie de Sfanta
Impartasanie, precum si din grija pe care o poarta ca nimeni din familia sa sa nu moara
neimpartasit.

In propasirea vietii duhovnicesti a credinciosilor, un rol importatnt il are si predica rostita de

preot in cadrul serviciului divin. Este adevarat ca in Biserica Ortodoxa Romana – ca de altfel
si in celelalte Biserici Ortodoxe – predica nu are importanta exclusiva pe care i-o acorda
Protestantismul. Cultul divin ortodox este, in continutul, formele si actele sale, atat de
instructiv si edificator, incat el isusi echivaleaza cu cea mai desavarsita predica. Totusi
predica propriu-zisa are un loc aparte in serviciul divin ortodox, ea contribuind la educarea
morala si la indrumarea corespunzatoare a credinciosilor in insusirea adevarurilor de credinta.
Astfel, predica rostita de episcop sau preot, dupa citirea Sfantei Evanghelii, sau la sfarsitul
slujbei, este indatinata in toate bisericile, fiind asteptata cu multa atentie si interes de catre
credinciosi, ca o hrana duhovniceasca necesara cresterii si propasirii lor in cunoasterea
temeincia a invataturii crestine si in trairea corespunzatoare a acesteia.

Prin participarea la Sfanta Liturghie se stimuleaza si simtamintele de apropiere, fratietate si

dragoste crestina si se contribuie in egala masura la unitatea, solidaritatea si intrajutorarea
credinciosilor din cuprinsul parohiei respective.

2. SFINTELE TAINE SI IERURGIILE IN VIATA CREDINCIOSILOR

Nu numai Taina Sfintei Euharistii, savarsita la Sfanta Liturghie, sfinteste si infrumuseteaza

viata spirituala a credinciosilor nostri, ci si celelalte Sfinte Taine, care au puteri asemanatoare
de revarsare a harului dumnezeiesc in suflete.

Crestinii ortodocsi romani acorda o deosebita insemnatate Tainei Sfantului Botez, care este
usa de intrare in Biserica si renasterea spirituala a celui ce urmeaza sa devina cetatean al
Imparatiei lui Dumnezeu. Inca de la nasterea pruncului, bucuria parintilor este insotita de grija
ca nu cumva copilul sa moara fara a fi primit Sfantul Botez. De aceea, la cateva saptamani
dupa nastere – uneori si mai devreme, indeosebi cand copilul este debil sau in primejdie de
boala – nou-nascutul este adus de catre nasi la biserica, pentru a fi botezat. Evenimentul se
savarseste cu fast deosebit, intr-o atmosfera de aleasa bucurie duhovniceasca. Nasii, in calitate
de parinti sufletesti, indeplinesc un rol activ, foarte important, la savarsirea ritualaului. Prin
raspunsurile date la intrebarile preotului si prin marturisirea de credinta pe care o fac, ei isi iau
in fata lui Dumnezeu angajamentul solemn ca vor purta grija de cuvenita crestere, educatie si
dezvoltare crestineasca a noului botezat.

Indata dupa Botez, pruncului i se administreaza si Taina Sfantului Mir, primind prin aceasta
pecetea darului Sfantului Duh si sporirea harului dumnezeiesc, precum si impartasirea cu
Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Iisus Hristos. Prin aceste Taine noul-nascut primeste
tot ceea ce e de trebuinta pentru dezvoltarea vietii sale trupesti si sufletesti, in vederea
mantuirii.

Un alt eveniment in viata credinciosilor nostri este casatoria, act de mare insemnatate, prin
care se intemeiaza familia crestina. Legatura casatoriei, ridicata la rangul de Taina, prin
binecuvantarea lui Dumnezeu si a Bisericii, este un act solemn si sfant, pe care crestinii il
cinstesc in mod corespunzator. Nunta este, de cele mai multe ori, prilej de bucurie pentru
aproape intreaga obste a unei parohii. Insotiti de nasi, printi, rude, prieteni si cunoscuti mirii
vin la biserica, intr-un alai insufletit, plin de veselie si voie buna. In sfantul locas, starea
sufleteasca a nuntasilor se transforma in reculegere duhovniceasca, atunci cand preotul
binecuvanteaza unirea celor doi soti si se roaga lui Dumnezeu sa le daruiasca buna intelegere,
viata neprihanita, dragoste curata, dar de prunci buni, idestulare a casei, fericire vremelinca si
vesnica. Dupa ceremonia religioasa, obstea crestina ia parte la masa traditionala, in cinstea
mirilor, petrecerea fiind insotita ce cantece si jocuri, preum si de o serie intreaga de datini si
obiceiuri mostenite din strabuni, care variaza de la regiune la alta.

In aceeasi masura in care credinciosii solicita prezenta si binecuvantarea Bisericii pentru

actele lor de bucurie, ei cer asistenta si sprijinul acesteia si in momentele de cumpana, de
incercare, dureri si suferinte care apar in viata lor.

Astfel atunci cand isi simt sufletul apasat de povara pacatelor, sau framanat de intrebari
chinuitoare, credinciosii se indreapta spre scaunul Spovedaniei, cu cainta adanca si dorinta de
indreptare. Mai ales la soroacele randuite de Biserica, in cele patru mari posturi de peste an, si
indeosebi in Postul Mare, afluenta crestinilor la Taina Sfantei Spovedanii este de-a dreptul
impresionanta.

Numai dupa marturisirea pacatelor si primirea dezlegarii din parte duhovnicului, credinciosii
vin sa primeasca Taina Sfintei Impartasanii. Inainte de a se apropia de Sfantul Trup si Sange
al Domnului, ei isi implinesc canonul dat de duhovnic, postesc, se roaga staruitor, fac metanii,
fapte de milostenie s.a.

Taina Sfantului Maslu este de asemenea – mai ales pentru cei bolnavi – mijloc de aleasa
mangaiere, intarire si ajutorare crestineasca. In afara Maslului “de obste”, care se savarseste in
biserica atat pentru cei sanatosi, cat si pentru cei bolnavi, Sfantul Maslu se savarseste si la
casele credinciosilor, pentru cei aflati in suferinta. Cantarile si rugaciunile acestei slujbe si
atmosfera de religiozitate pe care o creeaza prezenta mai multor preoti in jurul bolnavului sunt
nespus de impresionante, predispunand la intalnirea credintei, sporirea nadejdii si mangaierea
sufleteasca a celor de fata. Pentru credinciosii nostri, Sfantul Maslu este totdeauna o
binecuvantare a lui Dumnezeu revarsata asupra vietii lor, la care ei apeleaza cu multa
incredere, mai ales in momente de grele incercari.

Momentul cel mai greu in viata unei familii este insa acela pe care il provoaca moartea.
Despartirea definitiva din aceasta viata de cei dragi, cauzata de moarte, este zguduitoare, iar
suferinta si durerea celor ramasi in urma sunt realitati tragice de nedescris. In asemenea
imprejurari, credinciosii cauta alinare si mangaere tot la sanul ocrotitor al Bisericii.

Cultul mortilor este deosebit de puternic in Biserica Ortodoxa Romana. Spovedania si

impartasirea inainte de moarte sunt indatoriri respectate cu sfintenie de credinciosi. Cea din
urma impartasire cu Sfintele Taine, pe care preotul o da celui aflat pe patul de moarte, poarta
in popor numele de “Grijanie”, adica grija cea mai mare si mai de pe urma pe care crestinul se
cuvine sa o aiba aici pe pamant pentru mantuirea sufletului sau.

In mainile celui ce trage sa moara se pune o lumanare aprinsa, care simbolizeaza “lumina
veitii” vesnice, primita inca de la botez, si credinta ca viata pamanteasca a crestinului,
inceputa cu Hristos, se sfarseste astfel tot cu El, pentru a se prelungi in ceruri langa El.
Moartea unui credincios este vestita celorlalti membri ai parohiei prin tragerea clopotelor
bisericii. Dupa o veche traditie, trupul celui mort este spalat si imbracat cu haine curate, apoi
este asezat in sicriu, cu fata spre rasarit, acoperit cu o panza alba si punandu-i-se o icoana pe
piept. Preotul este chemat la casa mortului, pentru a savarsi slujba “panihidei” (a privegherii).

La timpul cuvenit – de obicei, a treia zi dupa moarte – cel mort este adus la biserica, unde i se
face slujba inmormantarii. El se afla acum pentru ultima oara in mijlocul obstei crestine in
care a trait, pentru a-si lua ramas bun de la cei ramasi in viata, ca si de la locasul in care a fost
botezat, cununat, s-a impartasit si a luat parte la sfintele slujbe. In biserica, in care, prin Botez,
si-a inceput viata sa in Hristos, i se face credinciosului si ultima slujba, de binecuvantare a
sfarsitului vietii sale pamantesti si de intrare in vesnicie.

De la biserica, trupul celui mort este dus la cimitir, in procesiune, si ingropat cu fata spre
rasarit, la capatai punandu-i-se cruce. Spre pomenirea celui mort, se impart: coliva – care
simbolizeaza credinta in inviere si nemurire – si daruri de paine si vin. Cei prezenti sunt
chemati apoi la o masa de “praznic”, sau pomenire.

Grija fata de cei morti se arata, in continuare, prin rugacinunile si slujbele de pomenire
(parastase) care se savarsesc in biserica si la cimitir, la anumite soroace de pomenire a celor
raposati. Aceste soroace sunt respectate cu multa grija de credinciosi, care – dupa slujba de
pomenire – impart milostenie (mancare, bautura, haine .s.a.), in memoria celui mort. in afara
de pomenirile facute de rudele si urmasii mortului, la soroacele legate de data mortii,
credinciosii ortodocsi romani tin de datoria lor sa faca parastase de obste pentru toti cei morti
din familia lor, in sambetele Postului Mare, precum si in “sambetele mortilor” sau ale
“mosilor” (dedicate pomenirii mosilor si stramosilor nostri). In aceste zile se aduc la biserica
si se impart la mormante mancaruri, fructe, haine si vase, intre credinciosi existand parca o
adevarata intrecere in dovedirea legaturii lor neantrerupte de dragoste care exista intre cei vii
si cei morti.

Prin ceremoniile si datinile traditionale legate de cultul mortilor, crestinii ortodocsi romani
traiesc intens certitudinea comuniunii dintre vii si morti. Importanta deosebita acordata
cultului mortilor de catre credinciosii nostri slujeste si o cauza misionara, ea contribuind la
apararea credintei ortodoxe de propaganda sectelor, indreptata – intre altele – impotriva
valorii si eficacitatii rugaciunilor pentru cei morti.

Dar nu numai in imprejurarile cauzate de moarte, ci in foarte multe alte momente din viata sa,
credinciosul roman apeleaza la sprijinul si binecuvantarea Bisericii. Slujbele prin care
Biserica binecuvanteaza si sfinteste, prin slujitorii sai, pe crestini, in diferite imprejurari,
precum si firea inconjuratoare, sau lucrurile pe care crestinii le folosesc in timpul vetii, sunt
numite “ierurgii”. Ele se refera fie la persoane, fie la lucruri si – atat intr-o forma cat si in alta
– sunt adanc inradacinate in spiritulaitate poporului nostru.

Astfel, in prima zi dupa nasterea unui copil, parintii cheama acasa pe preot care citeste
rugaciunile randuite si sfinteste apa cu care urmeaza sa fie spalat noul-nascut. Dupa opt zile,
pruncul este adus la biserica, pentru a fi binecuvantat de preot cu o rugaciune speciala de
punere a numelui. In practica mai larga aceasta randuiala este impreunata fie cu cea savarsita
in prima zi dupa nastere, fice cu cea a botezului. La 40 de zile dupa nastere, pruncul este adus
din nou la biserica, de mama sa sau de nasi, pentru a i se face randuiala “imbisericirii”.
Preotul citeste rugaciune de curatire pentru mama, precum si rugaciuni de binecuvantare si
sfintire pentru copil, care este introdus in biserica, cu un ceremonial deosebit.
In diferite imprejurari ale vietii, crestinii cer preotului sa se roage pentru trebuintele lor
trupesti sau sufletesti, cum ar fi in caz de neputinta sau boala s.a. Tot in acest scop, cat si din
evlavie si dragoste pentru sfintii bineplacuti lui Dumnezeu este foarte raspandita practica
“acatistelor” sau “paracliselor”, citite fie de preot in biserica, fie de credinciosi la casele lor,
ori de cate ori se simte nevoia de a se cere ajutorul lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfintilor.

Cu privire la binecuvantarea si sfintirea lucrurilor, cea mai raspandita ierugie este “aghizama”
(“sfestania”) sau sfintirea apei, care se savarseste de catre preot atat in biserica, la anumite
soroace, cat mai ales la casele credinciosilor, la cererea acestora. Cu aceasta apa sfintita sunt
stropiti cei ce iau parte la slujba, precum si peretii casei. La biserici, in ziua de Boboteaza,
exista o randuiala speciala de sfintire a apei, numita “aghiazma mare”; la aceasta slujba,
savarsita in amintirea sfintirii apelor de catre Mantuitorul, prin botezarea Sa in Iordan,
credinciosii se aduna in numar foarte mare, pentru a lua apa sfintita si o aduce la casele lor
unde o pastreaza cu multa sfintenie, folosind-o la diferite trebuinte duhovnicesti.

In legatura cu aceasta, trebuie mentionata si practica traditionala a botezarii cu apa sfintita a

tuturor credinciosilor si a caselor crestine din parohie, de catre preot, in zilele premergatoare
sarbatorii Botezului Domnului, in Postul Mare si in Postul Sfintei Marii. De asemenea, in
ajunul Craciunului, preotul vine la fiecare casa cu icoana Nasterii Domnului, pe care
credinciosii o saruta cu evlavie si respect.

La inceputul unu an nou, precum si la diferite evenimente de seama din viata Bisericii,
credinciosii participa cu bucurie la slujba Te-Deum-ului, savarsita de preot dupa Sfanta
Liturghie, drept multumire adusa pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. In alte
imprejurari, cand se afla in fata unor primejdii ale naturii, cum ar fi la vreme de seceta si
nepluare, sau la necontenirea ploilor, preotul si credinciosii se roaga cu smerenie si staruinta
lui Dumnezeu sa nu-si intoarca fata de la infaptuirile Sale.

Cele spuse arata ca intreaga desfasurare a vietii credinciosilor nostri este strans legata de
Dumnezeu si de Biserica, iar aceasta legatura se dovedeste prin multiple manifestari ale
evlaviei si credintei lor.

3. SARBATORILE BISERICESTI

Un loc aparte, cu adanci semnificatii in viata duhovniceasca a credinciosilor Bisericii

Ortodoxe Romane, il au sarbatorile din cursul anului biserciesc. Ele sunt inscrise cu rosu in
claendarul bisericesc de perete pe care fiecare crestin il are in casa sa, ca mijloc si indemn de
a se ingriji in chip deosebit de cele sufletesti.

Ziua de odihna si sarbatoare saptamanala a credinciosilor este Duminica. In aceasta zi,

crestinii inceteaza lucrul, imbraca haine de sarbatoare si merg la biserica pentru a participa la
Sfanta Liturghie.

In afara Duminicii, exista insa, dupa cum se stie, si alte sarbatori, inchinate fie preamaririi lui
Dumnezeu – asa-numitele “praznice imparatesti” -, fie cinstirii sfintilor mai alesi, intre care in
primul rand se situeaza Maica Domnului. Aceste sarbatori sunt prilej de aleasa desfatare
sufleteasca a credinciosilor, de intarire in credinta si de manifestare puternica a dragostei lor
fata de Biserica. Unele sarbatori sunt impreunate cu traditii si obiceiuri locale de o rara
frumusete, sau cu fapte concrete ale dragostei si caritatii crestine.
Astfel, sarbatoarea Sfintelor Pasti constituie apogeul bucuriilor duhovnicesti ale credinciosilor
nostri. Acestia se pregatesc din timp, cu post si rugaciune, spovedanie si impartasanie, pentru
praznicul cel mare al Invierii, dupa o randuiala traditionala, transmisa din generatie in
generatie si pastrata cu sfintenie in fiecare familie. La miezul noptii, credinciosii se aduna in
biserica. La cuvintele preotului: “Veniti de primiti lumina!” toti se grabesc sa aprinda unul de
la altul lumanarea pe care o au pregatita pentru acest eveniment si pe care apoi – dupa ce au
tinut-o in mana tot timpul slujbei – o duc aprinsa la casele lor. Slujba Invierii este unica prin
frumusetea si stralucirea ei. Cantarea “Hristos a inviat!” rasuna cu putere de nedescris, ca o
explozie de bucurie, impletindu-se triumfal intr-un singur glas si repetandu-se apoi de zeci si
zeci de ori, cu aceeasi insistenta tarie, ca un laitmotiv, de-a lungul intregii slujbe care
urmeaza. In ochii celor de fata sclipesc lacrimi de bucurie atunci cand buzele lor rostesc
impreuna raspunsul “Adevarat a inviat!”, marturisind prin aceasta credinta arzatoare care ii
insufleteste.

Sfanta Liturghie din noaptea de Pasti e o adevarata desfatare duhovniceasca, prin cantarile ei
melodioase si rugaciunile inaltatoare, pline de teologhisire. Punctul culmanant il constituie, la
sfarsit, primirea “pastilor”, - paine imbibata cu vin, stropita cu apa sfintita si binecuvantata de
preot, cu rostirea unei rugaciuni special randuite pentru acest moment. Cu multa evlavie si
bucurie, credinciosii gusta din painea sfintita, luand din ea si pentru acasa. O multime de
prinoase: oua rosii, brinza, peste, carne, cozonac, pasca si vin se aduc de catre credinciosi la
biserica, in noaptea de Pasti, pentru a fi binecuvantate si sfintite, inainte de a le consuma in
familie. Pe alocuri, acestea sunt atat de multe, incat sunt asezate afara, in cosuri frumos
impodobite cu servete inflorate artistic, cu motive nationale, formind un adevarat covor
multicolor care se intinde de jur-imprejurul bisericii si pe langa care preotul trece solemn,
oprindu-se de fiecare data pentru cuvenita rugaciune si binecuvantare a prinoaselor. Simtul
artistic deosebit al crestinilor nostri se manifesta si cu acest prilej prin obiceiul “incondeierii”
de oua, arta aceasta fiind dezvoltata cu multa finete si rafinament indeosebi in partile de nord
ale tarii: Moldova si Bucovina.

Praznicul Pogoririi Duhului Sfant sau sarbatoarea “Rusaliilor” constituie de asemenea un

prilej deosebit de bucurie duhovniceasca si de manifestare a evlaviei credinciosilor. Acestia
aduc la biserica frunze de nuc, sau de tei, ce simbolizeaza – prin forma lor- limbile de foc sub
care in chip vazut. S-a pogorit Duhul Sfant asupra ucenicilor Mantuitorului, la praznicul
Cincizecimii. Dupa Sfanta Liturghie, la slujba “Plecarii genunchilor” din cadrul Vecerniei,
preotul citeste unele rugaciuni speciale pentru folosul duhovnicesc al enorialilor,
ingenunchind peste aceste frunze, care apoi sunt impartite credinciosilor si purtate de fiecare
la casele lor.

La fel, in Duminca Foloriilor, crestinii aduc la biserica ramuri de salcie pe care – dupa
binecuvantarea lor de catre preot – le tin in mana in tot timpul Sfintei Liturghii si apoi le aduc
acasa, asezandu-le deasupra icoanelor.

Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie) este sarbatorit de asemenea cu multa evalvie.
Sfanta Cruce este impodobita cu ramuri de busuioc si flori si scoasa in mijlocul bisericii, cu o
sloemnitate deosebita, iar preotul si credinciosii fac metanii inaintea ei, dupa o randuiala
anume, cantand imnul “Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta o laudam si o
marim”.

Nasterea Domnului este sarbatorita cu fast deosebit, credinciosii pregatindu-se in prealabil cu

post pentru primirea Sfintei Impartasanii si venind la biserica in numar impresionant, cu
intreaga familie. Sarbatoarea este vestita inca din ajun prin colindele traditionale de o rara
frumusete, transmise din generatie in generatie. O suita intreaga de obiceiuri specifice
poporului roman are loc in zilele de Craciun, Anul Nou, precum si in perioada dintre aceste
sarbatori. Steaua, Capra, Irozii, Plugusorul si alte datini folclorice sunt adanc inradacinate pe
intreg cuprinsul tarii, aducand an de an bucurii duhovnicesti deosebite in inimile crestinilor.

La fel, Botezul Domnului (Boboteaza) este o sarbatoare aleasa, prin slujba deosebita a sfintirii
apei, care are loc dupa Sfanta Liturghie. Credinciosii tin de datoria lor sa nu lipseasca de la
aceasta slujba, sa treaca prin fata preotului pentru a fi stropiti cu apa sfintita si sa aduca si la
casele lor din aceasta apa, pe care o pastreaza cu evlavie de la an la an.

“Deniile” – slujbele de seara din Saptamana Patimilor –sunt prilej de aleasa reculegere
duhovniceasca si pocainta. Crestinii vin la biserica tinand in maini tot timpul slujbei lumanari
aprinse, insotind astfel pe Iisus pe drumul patimilor. Indeosebi in Joia Mare, la citirea solemna
a celor 12 Evanghelii ale patimilor, precum si in Vinerea Mare, la cantarea in comun a slujbei
de inmormantare a Domnului (Prohodul) si la ocolirea bisericii cu Sfantul Epitaf, locasurile
de inchinare cunosc o mare afluenta de credinciosi.

Sarbatorile sfintilor – si indeosebi cele din cinstea Maicii Domnului –sunt tinute, de
asemenea, cu tot respectul cuventit de catre credinciosi. Buna Vestire, Adormirea Maicii
Domnului, Nasterea sa, sau Intrarea in Biserica sunt praznice de aleasa bucurie. La fel, sunt
cinstite cu multa evlavie sarbatorile unor sfinti ca: Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Gheorghe, Sfantii
Apostoli Petru si Pavel, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae si altii.

Aici trebuie sa mentionam ca, in vreme mai noua, Sfantul Sinod, in grija pentru propasirea
vietii duhovnicesti a credinciosilor, a infaptuit o opera de mare insemnatate, si anume
canonizarea unor fii alesi ai poporului roman, pe care credinta si evlavia dreptmaritorilor
crestini i-a ridicat, de-a lungul vremii, la rangul de sfinti, precum si generalizarea in tot
cuprinsul Bisericii Ortodoxe Romane a cultului unor sfinti ale caror moaste aflate in diferite
localitati din tara noastra se bucurau de cinstire cu caracter mai mult local.

Astfel, in anul 1955 au fost canonizati si trecuti in randul sfintilor Bisericii noastre un numar
de sapte sfinti romani: Sfantii Ierarhi Calinic de la Cernica, Ilie Iorest si Sava Brancovici;
Cuviosii Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara; Sfantul Mucenic Oprea din Saliste si Sfantul
Iosif cel Nou de la Partos. Tot atunci s-a procedat la generalizarea cultului sfintilor: Cuvioasa
Parascheva, Sfanta Mucenita Filofteia, Sfantul Mucenic Ioan Valahul; Cuviosii Grigorie
Decapolitul, Dimitrie cel Nou si Nicodim cel Sfintit. Prin aceste acte s-a realizat un spor de
imbogatire duhovniceasca in manifestarea pietatii credinciosilor nostri, prin cinstirea dupa
cuviinta a unor vrednici inaintasi, in scopul urmarii vietii lor pilduitoare.

Un prilej deosebit de desfatare duhovniceasca in viata credinciosilor nostri il constituie

sarbatoarea hramului bisericii. Fiecare biserica este ridicata, dupa cum se stie, in cinstea unui
sfant, a Maicii Domnului sau a unui praznic imparatesc. Ziua de pomenire a patronului
respectiv (ziua Hramului) este sarbatorita cu aleasa bucurie de intreaga obste a parohiei. La
slujba participa de multe ori si preoti din parohiile invecinate, impreuna cu crediniciosi.

Hramul manastirilor este de cele mai multe ori prilejul unor manifestari ale evlaviei crestinilor
ortodocsi romani. Este adanc inradacinata in traditia locala si in pietatea credinciosilor dorinta
de a lua parte la sarbatoarea hramului unei manastiri. Asa se face ca, inca din ajun, numerosi
credinciosi se aduna in incinta manastirii, pentru a participa la slujba vecerniei si a
privegherii, pana seara tirziu, apoi, in dimineata hramului, la Sfanta Liturghie. Insisi ierarhii
locului sunt de fata in mijlocul credinciosilor, in fruntea soborului de slujitori, impartasind
binecuvantare si cuvant de invatatura, sporind astfel bucuria inaltatoare a praznicului.

La manastirile sau bisericile care adapostesc moastele unor sfinti romani, ziua hramului este
marcata printr-un pelerinaj impresionant al credinciosilor in fata raclei cu sfintele moaste. In
unele cazuri – ca de exemplu la catedrala patriarhala din Bucuresti, la biserica mitropolitana
din Iasi, sau in alte parti -, tinandu-se seama de marea afluenta a credinciosilor, racla cu
sfintele moaste este scoasa in fata bisericii, inca din ajun, pentru a se asigura desfasurarea
procesiunii in buna ordine si randuiala.

Nu mai putin impresionante sunt sarbatorile prilejuite de sfintirea unei biserici. Acest lucru
constituie un eveniment de mare insemnatate atat pentru credinciosii din parohie, cat si pentru
cei din vecinatate. Zidita cu osteneala si jertfa credinciosilor, infrumusetata cu haina aleasa de
pictura si impodobita cu cele de trebuinta, biserica este plina pana la refuz de crestinii dornici
sa asiste la actul tarnosirii. Ritualul sfintirii, de o rara bogatie si frumusete, este urmarit cu
atentia si evalvia cea mai adanca, acest moment solemn ramanand intiparit pentru multa
vreme in memoria participantilor, comentat si transmis urmasilor, spre aducere aminte.
Indeosebi, trecerea tuturor celor prezenti prin fata sfintei mese din altar si sarutarea locului
sub care au fost asezate particele din moastele unui sfant, prilej unic pentru credinciosi,
constituie pentru toti o mare bucurie si desfatare duhovniceasca.

4. PREOTUL IN VIATA CREDINICIOSILOR

Preotia este o slujire unica, individuala, izvorita din vocatie si har, dar in acelasi timp si o
misiune de impreuna-lucrare cu ceilalti oameni. In desfasurarea acestei misiuni, preotul
ortodox roman este strans legat de prezenta de adeziunea si colaborarea credinciosilor sai.

In Biserica Ortodoxa Romana, legatura dintre preot si credinciosi este o realitate care se
manifesta pe multiple planuri. Preotul nu este un simplu delegat sau ales al comunitatii – asa
cum se intampla in alte confesiuni –si nici doar un trimis al episcopului, impus comunitatii. El
este in egala masura intarit cu autoritatea episcopului si primit cu voia si dragostea
credinciosilor. In multe cazuri, preotul se stabileste definitiv intr-o parohie, care devine
campul sau de lucru si de care el se leaga nu numai sufleteste, ci si cu toate rosturile vietii sale
omenesti. El isi intemeiaza o familie proprie, ca si credinciosii sai, cu care adeseori se
inrudeste – daca nu cumva este chiar dinainte inrudit cu ei, facand parte dintre localnici
parohiei -, avand ca si ei gospodaria sa si traind in conditii de viata asemanatoare cu ale lor.
Cea mai mare parte din preoti se ridica de la sate si revin la sate, unde raman legati cu trup si
suflet toata viata. Prin aceasta ei isi creeaza deosebite posibilitati morale si sociale de a se
apropia de credinciosi si de a se identifica cu viata acestora.

In orice imprejurare, credinciosii inconjura si asista pe preot in slujirea sa. Chiar rolul de
liturghisitor al preotului este intr-o anumita privinta impartit cu credinciosii, prin participarea
acestora la savarsirea serviciului divin, prin ofrandele aduse de ei si prin cantarile cu care
raspund la desfasurarea ritualului.

Evenimentele de familie ale credinciosilor, cu caracter religios sau popular, aduc de fiecare
data pe preot in contact cu fiii sai sufletesti, in toate momentele importante ale vietii acestora.
Preotul este prezent in mijlocul credinciosilor ca parinte care indrumeaza intreaga viata
religioasa si morala a obstei crestine din parohie. Lucrarea sa nu este aceea a unui profesionist
oarecare, ci a unui parinte iubitor care se identifica permanent cu viata credinciosilor,
bucurandu-se de increderea si respectul acestora. Prin harul special al preotiei, primit la
hirotonie, precum si prin misiunea pe care o indeplineste, preotul are fata de credinciosi o
autoritate spirituala deosebita. El este in egala masura povatuitor si sfintitor al credinciosilor
din parohia sa. Credinciosii recunosc si cinstesc acest lucru, adresandu-se de fiecare data
preotului cu denumirea de “parinte”.

Multiplele probleme de ordin spiritual-moral ale credinciosilor solicata in mod firesc si

necesar prezenta preotului. Slujbele religioase savarsite in biserica, sau in afara de biserica, la
casele credinciosilor, la cererea acesora, in diferite imprejurari, sunt tot atatea prilejuri de
cimentare a legaturilor dintre preot si credinciosi si, prin aceasta, de consolidare a unitatii
parohiei si de propasire a vietii ei religioase. In mod deosebit, credinciosii apeleaza la preot
pentru rezolvarea problemelor lor de constiinta, atunci cand se simt impovarati de pacate, sau
cand trec prin momente de grele incercari. La scaunul marturisirii, in Taina Sfintei
Spovedanii, ei afla ajutor si intarire duhovniceasca, limpezindu-si adancurile vietii lor
sufletesti si redobandindu-si insanatosirea launtrica. Pastrand permanenta legatura cu
pastoritii sai, cercetandu-i si cunoscandu-le toate problemele, preocuparile si nazuintele lor
sufletesti, preotul este totdeauna altaturi de credinciosii sai, sprijinindu-le si indrumindu-le
intreaga lor viata duhovniceasca.

Preotul are insa un rol determinant in viata si preocuparile credinciosilor ortodocsi romani nu
numai in domeniul vietii religios-morale, ci si in al vietii sociale. El este nu numai preot, ci si
membru al societatii in care traieste, participind la intreaga viata sociala si cetateneasca a
comunitatii sale. In rezolvarea diferitelor probleme de acest gen, atatudinea si contribuita
preotului sunt edificatoare pentru credinciosi. Increderea acordata preotului prilejuieste
acestuia posibilitatea de a cunoaste indeaproape viata de familie a pastoritilor sai, cu bucuriile,
greutatile sau cerintele acesteia, si de a interveni cu sfatul sau cu autoritatea sa ori de cate ori
este nevoie. El se apropie astfel de credinciosi nu numai ca preot, ci si ca om.

In privinta aceasta, familia preotului constituie un puternic factor de legatura a sa cu

credinciosii. Preotul ortodox roman este casatorit, avand sotie si copii, ca si ceilalti
credinciosi. Prin familia sa, el se integreaza in viata sociala a parohiei, situandu-se din acest
punct de vedere nu deasupra credinciosilor, ci alaturi de ei. Sotia preotului se bucura si ea de
respect deosebit, ca una al carei aport in pastoratie se dovedeste de cele mai multe ori foarte
util. Impreuna cu familia sa, preotul participa la cele mai multe evenimente de seama din viata
familiala a enoriasilor, cum ar fi botezuri, nunti, aniversari, si altele, sau la cele din viata
sociala si obsteasca.

Toate acestea arata ca preotul are un rol activ in viata credinciosilor, sub multiple manifestari
si cerinte ale acesteia.

Biserica Ortodoxa Romana, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic si de Misiune al

B.O.R., Bucuresti, 1987, pag. 227-252.