Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr.

Ştefan Buchiu

Dimensiunea apofatică a cunoaşterii ortodoxe

în contextul cultural actual

Specificul gnoseologiei teologice ortodoxe îl constituie fără îndoială metoda

apofatică de cunoaştere, cea care, fără să se opună sau să excludă metoda
catafatică, oferă o cale de acces către Dumnezeu mai directă şi, fapt foarte
important, de factură personalistă. Ea se dovedeşte a fi mai conformă şi cu
spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe, cele care afirmă dimensiunea sinergică a
cunoaşterii lui Dumnezeu în sensul că efortul uman trebuie conjugat cu harul divin.
Acesta din urmă este oferit de Dumnezeu însuşi celui care se angajează pe calea
apropierii de El, cu condiţia unei purificări spirituale continue, ca îmbunătăţire
ontologică a persoanei sale, în vederea unirii progresive cu El.
Într-un context cultural marcat de cunoaşterea raţională pozitivă, a afirma
metoda apofatică teologică, poate părea extrem de provocator şi greu de admis, nu
în ultimul rând tocmai pentru componenta ei spiritual-morală.
În teologia românească a sec al XX-lea cel care a revalorizat acest tip de
cunoaştere teologică este părintele Dumitru Stăniloae, a cărui contribuţie ne
propunem s-o analizăm în cele ce urmează. Desigur nu poate fi vorba de întreaga
complexitate a cunoaşterii apofatice, ci doar de acel segment pe care l-am putea
defini drept apofatismul înţeles ca atitudine teologică permanentă. Vom descoperi
o viziune nouă a gnoseologiei ortodoxe, de natură să depăşească vechile clişee
scolastice, conform cărora cunoaşterea teologică este exclusiv raţională, fără
implicaţii duhovniceşti, fără nicio legătură cu spiritualitatea şi cultul Bisericii
Ortodoxe.
Părintele Stăniloae tratează despre apofatism ca metodă de cunoaşterealui
Dumnezeu în două dintre principalele sale opere: Teologia Dogmatică Ortodoxă -
vol. I şi Teologia Morală Ortodoxă - vol. III (Spiritualitatea Ortodoxă) în mod
direct şi sistematic. Referinţe asupra acestei teme aflăm şi în celelalte opere, mai
puţin sistematizate, însă, dar de interes pentru a configura viziunea sa proprie. Un
al doilea înţeles al apofatismului, acela de atitudine teologică faţă de adevărul de
credinţă, poate fi observat în ansamblul operei sale, ori de câte ori Părintele
Stăniloae se raportează la Dumnezeu, ca la Taina supremă, iar la om şi cosmos, ca
la taine relative, izvorâte şi întemeiate pe Taina originară - Sfânta Treime. În acest

1
Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr. Ştefan Buchiu

sens, teologul nu se poate apropia oricum de conţinutul Revelaţiei divine, nu-l

poate confunda nici о clipă cu о creaţie pur-umană ca în cazul culturii, ci numai cu
intenţia clară de „a se scufunda" în el, de a experimenta personal şi comunitar un
adevăr mântuitor şi transfigurator, care te uneşte cu Cel ce se revelează în mod
liber pe Sine, atrăgându-te la nesfârşit spre El, ca spre Izvorul Vieţii şi al nemuririi.
În acord cu Chr. Yannaras1, Părintele Stăniloae susţine că teologia trebuie să
folosească pentru interpretarea dogmelor mai mult un limbaj propriu poeziei şi
icoanelor decât unul al conceptelor teoretice. „Simţim nevoia de a exprima această
experienţă a lui Dumnezeu printr-un limbaj poetic şi simbolic, mai degrabă decât
prin idei. Iubirea este mai bine exprimată printr-un poem, printr-o ofrandă, prin
gesturi, prin nume simbolice decât prin idei. Teologia nu este о problemă de
explicaţie sau demonstraţie, ci de comunicare, de comuniune. Avem nevoie de un
limbaj care să ne facă să ne cuminecăm de cunoaşterea lui Dumnezeu, care să
păstreze misterul Său"2.
Apelul pe care îl face Părintele Stăniloae la limbajul poetic şi simbolic este
motivat de intenţia sa de a demonstra necesitatea atitudinii apofatice a teologului.
Poetul utilizează simbolul pentru a sugera cât mai evident cu putinţă relaţia
nemijlocită cu fiinţa iubită, prezenţa acesteia continuă, neîntreruptă, în inima şi
sufletul său; teologul are nevoie de о atitudine apofatică tocmai pentru a sesiza, a
experimenta şi a da, apoi, mărturie de prezenţa tainică dar reală a lui Dumnezeu
prin lucrarea Sa, atât în fiinţa omenească, cât şi în tot се о înconjoară pe aceasta. În
acest sens este imposibil să elaborezi teologie autentică pe baze revelaţionale fără
о intuiţie, fundamentată pe credinţă, a existenţei personale a lui Dumnezeu, Cel
care are iniţiative în procesul de unire a umanului cu divinul: „Teologia decurge
din dorinţa omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu poate fi
cunoscut ca obiect. О persoană nu poate fi cunoscută ca obiect... Iar cunoaştere nu
există decât în măsura în care există unire. Dumnezeu s-a unit cu umanitatea
pentru ca ea să poată să-L cunoască: aceasta este baza teologiei... El este Cel ce
vine către oameni pentru a-i mântui, revelându-se lor, nu oamenii sunt cei care-L
detectează cu înţelegerea lor" (subl. n.)3.

1
Chr. Yannaras, Abecedar de credinţă, traducere de Pr. C. Coman, Bucureşti, 1995, p. 28.
2
M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, traducere
Maria Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 142.
3
Ibidem, p. 131-132.

2
Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr. Ştefan Buchiu

Prin apofatism înţeles ca atitudine permanentă a teologului faţă de

Dumnezeu, şi prin extensie şi a credinciosului în viaţa sa, se face legătura între
apofatismul intelectual, prezent în cunoaşterea raţională şi apofatismul unirii sau al
vederii luminii dumnezeieşti. Simţirea prezenţei lui Dumnezeu, tot mai accentuată
cu fiecare treaptă a cunoaşterii Lui, este rezultatul imediat al atitudinii apofatice,
chiar dacă această simţire devine tot mai greu de transpus în cuvinte, pe măsura
creşterii ei. Fără această atitudine apofatică, materializatăîn evlavie şi refuz al
conceptualizării orgolioase fără limite, nu se poate depăşi faza apofatismului
intelectual, cu alte cuvinte nu se poate face trecerea de la cunoaştere la trăire, la
experienţa divinului prin puterea Duhului Sfânt. „Dumnezeu vrea să fie cunoscut,
afirmă Părintele Stăniloae, dar nu ca un obiect, care ar lăsa să fie folosită în mod
pasiv puterea ce se aflăîn El. Dumnezeu nu vrea să fie un lucru pentru oameni...
Aşa cum persoana aproapelui nostru rămâne mereu о taină pentru noi şi de aceea
suntem mulţumiţi dacă îi cunoaştem interesul faţă de noi, lucrarea sa în viaţa
noastră, pentru că în acest mod se comunică el însuşi, tot astfelÎl cunoaştem şi pe
Dumnezeu, spre bucuria noastră"4.
Atitudinea apofatică este necesară atât teologului, chemat nu doar să
definească pe Dumnezeu şi lucrarea Sa mântuitoare, ci şi să devină martor sau
mărturisitor al experienţei Bisericii privind prezenţa transformatoare a lucrării lui
Dumnezeu în oameni, cât şi, într-un sens general, credincioşilor. Condiţia esenţială
pe care trebuie s-o îndeplinească teologul este aceea că „reflexiunea sa personală
trebuie să fie animată nu de dorinţa de originalitate cu orice preţ, ci de explicarea a
сееа ce e moştenire comună şi slujeşte mântuirii credincioşilor Bisericii din acel
timp; ea trebuie să stea în strânsă intimitate cu viaţa de rugăciune şi de slujire a
Bisericii pentru a adânci şi înviora această slujire. Fără aceasta, Biserica poate
deveni formalistăîn slujirea ei iar teologia, rece şi individualistă"5. În lucrarea sa de
explicitare a dogmelor, teologul nu trebuie să pornească doar de la aspectul
discursiv al învăţăturii bisericeşti, ci şi de la conţinutul experienţei eclesiale a
„trăirii dogmelor", în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al Bisericii. Pentru
ca reflexiunea sa teologică să exprime permanent credinţa din totdeauna a
Bisericii, ea trebuie ,,să fie hrănită mai mult de aceastăînvăţătură moştenită din tot
trecutul şi din practicarea ei în rugăciune, în cultulşi spiritualitatea autentică a
4
Ibidem, p. 36.
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, T.D.O., vol. 1, p. 101.

3
Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr. Ştefan Buchiu

Bisericii"6.
Apofatismul experienţei eclesiale, de care trebuie să ţină seama întotdeauna
teologul, este nedespărţit de apofatismul dogmelor, adică de conţinutul lor infinit,
care este cu neputinţă de epuizat în cuvinte, chiar dacă este delimitat, pentru a fi
evitată alunecarea în erezie. Părintele Stăniloae îl citează pe Vladimir Lossky, în
sprijinul afirmaţiilorsale: „Apofatismul tradiţiei răsăritene ne învaţă să vedem în
dogmele Bisericii, înainte de toate, semnificaţia lor negativă, care opreşte mintea
noastră de a urma căile sale naturale şi de a forma noţiuni ce ar putea să
înlocuiască realităţile spirituale. Pentru că,creştinismul nu e о şcoală filosofică,
speculând cu noţiuni abstracte, ci înainte de toate este comuniune cu Dumnezeu cel
viu"7.
Pentru credinciosul obişnuit, atitudinea apofatică este necesară în sensul
unui ajutor în trecerea „de la literă la duh", de la cuvintele Revelaţiei la Persoana
divină, Care se descoperă prin aceste cuvinte. Având acelaşi acces caşi teologul la
experienţa eclesială, credinciosul este chemat să perceapă nemijlocit un tot mai
pronunţat caracter personal al lui Dumnezeu, revelat conştiintei sale. „Omul nu
experiază prezenţa activă, tainică a lui Dumnezeu, cât timp Îl aşteaptăîntr-un mod
pasiv sau cât timp aceasta nu este lucrătoare decât caо forţă a naturii. El face
această experienţă în contextul unui dialog personal cu El prin rugăciune şi prin
faptele prin care împlineşte voia lui Dumnezeu"8. Prin faptul că experienţa
apofatică nu este limitată doar la rugăciune, ci este extinsă şi în câmpul nesfârşit al
faptelor bune, deci al împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, este evidenţiat caracterul
sinergic al acestei experienţe, fiindcă atât rugăciunea, cât mai ales faptele bune
sunt roade ale lucrării necreate a lui Dumnezeu, unite cu lucrarea creată a omului.
În acest sens, un credincios poate devansa un teolog prin adâncimea experienţei
eclesiale pe care о realizează, dacă acesta din urmă nu se angajează plenar în
trăirea adevărului de credinţă. Aportul faptelor bune în cunoaşterea apofatică
indicăşi mai clar progresul ontologic ce are loc în persoana umană angajată în acest
tip de cunoaştere, dar şi comuniunea, ce se adânceşte, cu Dumnezeu, din puterea
Lui: „Tocmai de aceea Dumnezeu cere de la noi anumite acte pentru a ni Se
deschide la rândul Său şi a răspunde rugăminţilor noastre, ajutându-ne în aceste

6
Ibidem, loc. cit.
7
Ibidem, p. 108, nota 53.
8
M. Costa de Beauregard, op. cit., p. 37.

4
Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr. Ştefan Buchiu

acte"9.

Se poate afirma, aşadar, că atitudinea apofatică reprezintă în egală măsură

pentru toţi membrii Bisericii о premisă necesară pentru începerea urcuşului
duhovnicesc în cunoaşterea şi unirea cu Dumnezeu, care are drept ţintă
îndumnezeirea.
În concepţia teologică a Părintelui Stăniloae, atitudinea apofatică nu este
necesară doar cu privire la relaţia omului cu Dumnezeu, ci ea trebuie îndreptatăşi
spre oameni spre lume în general. Aceasta are drept consecinţă considerarea lumii
şi a semenilor drept taine, adică realităţi inepuizabile ca sens, dacă le punem în
relaţie cu Dumnezeu, aşa cum şi sunt ele din primul moment al existenţei. Iată cum
se exprima Părintele Stăniloae: „Prezenţa iubitoare, activă a lui Dumnezeu în toate
împrejurările şi relaţiile vieţii omului Îl arătă nu numai pe Dumnezeu că pe un
mister, ca pe о taină vie, dar şi pe om şi lumea ca pe nişte taine. Această prezenţă
activă a lui Dumnezeu în om şi în lume pune în lumină valoarea negrăită şi
profunzimea insondabilă a omului şi a universului şi descoperă şi mai mult
valoarea şi adâncimea lor"10. Cu alte cuvinte, apofatismul se extinde de la
cunoaşterea lui Dumnezeu la cunoaşterea întregii creaţii, pentru că sensul omului
şi al cosmosului se descoperă din punct de vedere religios doar dacă acestea sunt
văzute ca fiind înscrise în planul iconomiei divine. Atitudinea teologică apofatică
este de natură să limiteze excesul de raţionalism ştiinţific, prin care omul şi lumea
sunt reduse la starea derealităţi obiective autonome, fără nici о relaţie cu
transcedentul. Această atitudine are la bază calea apofatică de cunoaştere a lui
Dumnezeu, înţeleasă drept mod existenţial de cunoaştere, care scapă definiţiei
raţionale11. Numai prin această atitudine teologul cât şi credinciosul afirmă
constant că „lumea deşi e deosebită de Dumnezeu, nu e despărţită de El nici în
existenţa ei, nici în sensul ei. Sensul lumii e implicat în sensul lui Dumnezeu"12.
Creaţia participă la Dumnezeu nu numai prin sensul ei, care este ascuns în
Hristos, Cel ce este văzut în tradiţia ortodoxă ca Logos creator sau Logos al
lucrurilor13, ci şi prin energiile necreate împărtăşite ei prin Duhul Sfânt. Iar dacă de
lucrarea lui Dumnezeu sau harul Lui, nu poţi să te apropii doar teoretizând sau
9
Ibidem, loc. cit.
10
Ibidem, 37-38.
11
Pr. Prof, loan Bria, D.T.O., Bucureşti, 1989, p. 123.
12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, T.D.O., vol. 1, p. 348.
13
Ibidem, vol. Ill, p. 19.

5
Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr. Ştefan Buchiu

încercând să-l defineşti raţional, ci în primul rând deschizându-te acestei lucrări

divine, atunci înseamnă că şi de întreaga creaţie a lui Dumnezeu nu trebuie să te
atingi doar prin simţuri şi prin raţiune, ci prin credinţă, adică printr-o experienţă
duhovnicească, sesizând spiritual calitatea materiei de a deveni „mediu de lucrare a
lui Hristos asupra omului"14.
Pornind de la aceste considerente, Părintele Stăniloae va dezvolta, chiar dacă
nu într-o manieră foarte sistematică, о concepţie proprie despre apofatismul uman
şi legat de el, despre apofatismul cosmologic. În sprijinul acestei concepţii sunt
aduse suficiente mărturii biblice şi patristice, încât opiniile autorului se încadrează
perfect în spiritul tradiţiei ortodoxe. De altfel Părintele Stăniloae justifică
necesitatea imperioasă a unei atitudini apofatice faţă de om şi lume, opusul ei fiind
secularismul şi consumismul, care secătuiesc fiinţa spirituală a omului:
,,Creştinismul trebuie să accentueze îndeosebi astăzi valoarea şi taina omului şi a
lumii, pentru a-i salva pe oameni de la о gravă decadenţă morală şi de la un egoism
înfricoşător în relaţiile interumane şi a salva astfel lumea de la о catastrofă
totală"15.
Pe lângă această motivaţie pastoral-misionară a atitudinii apofatice, Părintele
Stăniloae ne oferăşi о alta ce ţine de raportul dintre tainăşi sens, conceput în mod
diferit în Răsărit şi în Apus. Dacă pentru gândirea religioasă occidentală există о
incompatibilitate între spiritualitate şi exerciţiul inteligenţei 16, pentru creştinismul
răsăritean adâncirea sensurilor lucrurilor, aşezate de Dumnezeu în creaţie prin
Logosul Său, nu implică abolirea tainei, ci dimpotrivă, perpetuarea ei.Taina
indefinită a omului şi a lumii nu vrea să sugereze pentru gânditorul ortodox un
agnosticism de factură panteistă, ci tocmai posibilitatea infinită de a urca spre
sensuri tot mai înalte, care trimit inevitabil laIzvorul tuturor sensurilor, Dumnezeu.
Raţionalitatea creaţiei nu implică raţionalismul ca metodă de cunoaştere, ci îl
respinge. În opera Părintelui Stăniloae raţionalitatea posedă simţul misterului; în
timp ce excesul de raţionalism tinde să închidă fiecare lucru, dar şi lumea în
totalitatea ei, într-o existenţă autonomă, raţionalitatea, ca structură de ordin
spiritual deschide creaţia spre comuniunea interpersonală. Este aici un paradox, pe
care Părintele Stăniloae îl ilustrează în mod concret, referindu-l la spirituaiitatea
ortodoxă românească: „Poporul român vede taina peste tot, caîntr-o sărbătoare
14
Ibidem, loc. cit.
15
M. Costa de Beauregard, op. cit., p. 38.
16
Ibidem, p. 20.

6
Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr. Ştefan Buchiu

liturgică, printr-un simţ al misterului, care echivalează cu simţul sacrului, dar este
şimai profund. Acest simţ al misterului se uneşte (la români) cu luciditatea"17.
Sursa cea mai importantă a atitudinii apofatice о descoperă, însă, Părintele
Stăniloae în spiritualitatea ortodoxă. În opinia sa, principalele caracteristici ale
vieţii creştine, între care enumeră: prezenţa lui Dumnezeu, revărsarea continuă a
puterii Lui, iubirea Lui, întâlnirea personală cu El în Sfintele Taine ş.a. sunt
generatoare de experienţă duhovnicească, ce atestă posibilitatea împărtaşirii tainice
de El. „Dumnezeu nu este închis în El Însuşi şi, prin urmare, nu este un obiect de
speculaţii raţionale. Prin energiile Sale necreate El ne însoţeşte în toate
împrejurările vieţii. Viaţa întreagă a credincioşilor devine sacramentală sau
liturgicăîntr-un sens larg"18.
În sens de atitudine absolut necesară teologului concepe apofatismul şi
Vladimir Lossky atunci când afirmă: „Apofatismul este înainte de toate о
dispoziţie a minţii, care refuză să-şi formeze concepte cu privire la Dumnezeu.
Acest lucru exclude cu hotărâre orice teologie abstractă şi pur intelectuală, care ar
voi să adapteze la limitele cugetării omeneşţi, tainele înţelepciunii lui Dumnezeu.
Aceasta este atitudinea existenţială, care îl angajează pe omîn întregime: nu există
teologie în afară de trăire; trebuie să te schimbi, să devii om nou"19. Din acest
înţeles de atitudine, Lossky discerne alte două sensuri ale apofatismului: cel de
criteriu pentru orice teologie autentică, în mod necesar apofatică, şi cel de elan, ce
va dinamiza trăirea permanent ascendentă a relaţiei cu Dumnezeu20. Dacă primul
sens se referă în special la procesul cunoaşterii lui Dumnezeu, este uşor de
observat că cel de al doilea are ca teren de desfăşurare spaţiul nelimitat al
spiritualităţii sau al misticii ortodoxe.
S-ar putea afirma, în acest context, că din perspectivă ortodoxă domeniul
dogmaticii şi cel al spiritualităţii ortodoxe se interferează cel mai sigur în această
atitudine apofatică, redescoperităşi reevidenţiată de cei mai străluciţi reprezentanţi
ai curentului neopatristic ortodox: Părintele Dumitru Stăniloae, Vladimir Lossky,
Părintele Justin Popovici.
Pentru a avea, însă, un tablou complet al domeniilor teologice în care
atitudinea apofatică este absolut necesară trebuie să adăugăm dogmaticii şi misticii
17
Ibidem, p. 21.
18
Ibidem, p. 36.
19
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia,
p. 67-69.
20
Ibidem, loc. cit.

7
Cunoaşterea apofaticăîn gândirea Părintelui Stăniloae – pr. prof. dr. Ştefan Buchiu

pe cel de al treilea şi anume pe celliturgic. În misterul divin, afirmă Vladimir

Lossky, patrundem fie prin dogmele Bisericii sau prin viaţa sa liturgică, fie prin
extaz (mistică)"21. Iar dacă atitudinea apofatică din domeniul cunoaşterii dogmatice
sau al trăirii mistice, este rezervată unui număr restrâns, de specialişti, respectiv de
mistici, cea din domeniul vieţii liturgice este accesibilă şi absolut necesară pentru
toţimembrii Bisericii. Dimpotrivă, credinciosul avertizat prin învăţătura de credinţă
de prezenţa tainică dar reală a Mântuitorului Iisus Hristos în Sfintele Taine,
provocatla о trăire evlavioasă de simţirea negrăită a lucrării dumnezeieşti, va tinde
să înainteze tot mai mult la о unire conştientă cu Hristos, îndeosebi în Sfânta
Liturghie.

21
Ibidem, p. 70.