UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

TEOLOGIE ORTODOXĂ: STRATEGII DE COMUNICARE

SFÂNTA TREIME CA MODEL AL COMUNIUNII ȘI FUNDAMENT AL

BISERICII

PROF. COORDONATOR:
PR. CONF. UNIV. DR. CORNELIU-DRAGOȘ BĂLAN

STUDENT:
IORGULESCU F. MIHAI-BOGDAN
ANUL I

IANUARIE, 2022
 ASPECTE GENERALE DESPRE SFÂNTA TREIME

Dogma Sfintei Treimi reprezintă un adevăr de temelie al creștinismului, o învățătură

proprie și caracteristică religiei creștine. Această dogmă stă la baza mărturisirii de credință a
Bisericii Ortodoxe, propunând ca principiu și ideal suprem comuniunea de iubire din cadrul
Sfintei Treimi, iubirea pe care cele trei Persoane ale Sfintei Treimi o au Una față de Celelalte.

Conținutul dogmei Sfintei Treimi „constă în afirmarea de bază a credinței; anume că

Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”1. Fiecare dintre
cele trei persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat, fiecare posedând întreaga ființă
divină și toate atributele dumnezeiești, dar nefiind trei dumnezei, ci unul singur în trei ipostasuri.
Nu poate fi vorba de vreo împărțire sau despărțire a ființei, cele trei ipostasuri dumnezeiești
totodată neamestecându-se și necontopindu-se întreolaltă.

Deși mai sunt două religii monoteiste (care au un singur Dumnezeu), iudaismul și
islamul, credința în Dumnezeul trimic este specifică doar creștinismului. În iudaism și în islam
regăsim un dumnezeu monopersonal. În cele ce urmează, voi przenta diferența dintre dumnezeul
monopersonal și Dumnezeul treimic, însă deocamdată trebuie prezentată cât mai pe scurt
învățătura Bisericii Ortodoxe referitoare la Sfânta Treime.

Dumnezeul treimic nu ni S-a descoperit deodată și în întregime, ci pe parcursul mai

multor secole, treptat, nu în același grad, nici în aceleași forme, ci în moduri diferite. Astfel,
afirmăm că revelația Sfintei Treimi s-a realizat nedeplin și treptat în Vechiul Testament, prin
intermediul revelației supranaturale, iar în Noul Testament deplin prin însuși Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră, Unul din cele trei ipostasuri Dumnezeiești.

Dogma Sfintei Treimi a fost formulată oficial în cadrul primelor două Sinoade
Ecumenice (325 Niceea și 381 Constantinopol) care au combătut ereziile lui Arie și Macedonie.

1
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică , manual pentru
seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1997, p. 114.
 Fiind persoane reale, cele trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt deosebite una de alta și
au fiecare însușiri proprii pe baza cărora se disting. Persoanele dumnezeiești nu se confundă una
cu alta, distingându-se după modul în care ele posedă ființa dumnezeiască.

Astfel, Tatăl este nenăscut și nepurces. El din veșnicie naște pe Fiul și purcede pe Duhul
Sfânt. El este creatorul întregii lumi, co-mântuitor și co-sfințitor. Fiul, născut din Tatăl mai
înainte de veci, este Mântuitorul lumii, co-creatorul și co-sfințitorul acesteia. Duhul Sfânt este
purces din Tatăl mai înainte de veci, fiind Sfințitorul lumii, desăvârșitorul acțiunilor Tatălui și
Fiului, co-creator și co-mântuitor.

Este exclusă ideea oricărei subordonări între persoanele Dumnezeirii. Ele sunt deplin
egale datorită „unității ființiale dumnezeiești pe care fiecare persoană o are întreagă dimpreună
cu toate atributele dumnezeiești”2 și nu se pot subordona una alteia în funcție de autoritate,
demnitate sau putere.

Cu toate că fiecare Persoană a Treimii are atributele și lucrările proprii, este greșit să
credem că anumite lucrări sunt executate doar de câte una din cele trei Ipostasuri divine,
deoarece fiecare acțiune a Uneia dintre ele este o exercitare a aceleiași voințe a unicei
Dumnezeirii. Prin urmare, toate acțiunile lui Dumnezeu sunt împreună-lucrări ale celor trei
Persoane. Ca argumente aduc crearea lumii și înfăptuirea lumii. La creație, Tatăl a creat totul
prin Cuvânt (prin Fiul3), după cum spune Scriptura, că „El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-a
zidit” (Psalmul 148, 5) și a desăvârșit opera Cuvântului prin Duhul Sfânt: „Cu Cuvântul
Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32, 6).
Mântuirea a fost gândită de către Tatăl4, înfăptuită de către Fiul prin jertfa pe cruce și învierea Sa
din morți și ulterior desăvârșită de către Duhul Sfânt prin pogorârea Sa asupra Sfinților Apostoli,
ceea ce a însemnat întemeiera Bisericii, prin care avem acce la Sfintele Taine și prin acestea la
viața veșnică.

Noi am fost creați de către Dumnezeu după chipul Lui și avem menirea de a dobândi
asemănarea cu El prin har, suntem înzestrați cu trei facultăți sufletești: rațiune, voință liberă și
2
Ibidem, p. 124.
3
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta (Cuvâtul) era
întru început la Dumnezeu. Toate prin El (prin Cuvânt) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut (...) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-
Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 1-3, 14)
4
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 124.
simțire. Cu toate acestea suntem limitați, rațiunea noastră mărginită neputând înțelege inefabilul
mister al Sfintei Treimi sub niciun fel, nici prin raționament filosofic, nici prin analogii care par
să exprime într-o oarecare măsură asemănări cu Sfânta Treime. O tentativă de a înțelege taina
Sfintei Treimi în mod rațional ne poate duce în erezie așa cum a fost cazul lui Arie.

Dumnezeul cel adevărat este Unul Treimic. Un zeu monopersonal nu poate fi dumnezeu
omnipotent deoarece, fiind unul singur și neavând pe altcineva cu care să împărtășească totul, se
raportează doar la sine, se vede numai pe El: într-un cuvânt, este egoist – nu cunoaște iubirea. În
aceasta constă diferența dintre Dumnezeul Treimic al creștinismului și un dumnezeu
monopersonal venerat de alte religii și culte monoteiste. Un dumnezeu monopersonal, singur,
fiind un dumnezeu egolatru care se are doar pe sine însuși este un dumnezeu care are slăbiciuni,
deci nu poate fi unul atotputernic. Spre deosebire de Dumnezeul Treimic, dumnezeul
monopersonal nu are iubirea și nici duhul comuniunii în care să-și dorească să ne introducă și pe
noi. Necunoscând iubirea, nu o poate împărtăși altora infinit mai mici și mai slabi decât el. În
Sfânta Treime, cele trei Ipostasuri dumnezeiești se află într-o comuniune desăvârșită de iubire,
pe care o împărtășesc întregii creații, dorindu-și „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină” (1Timotei 2, 4). Dumnezeul monopersonal și egocentrist nu s-ar
întrupa și nu s-ar jertfi pentru mântuirea noastră , iar dacă s-ar întrupa, nu s-ar pune în postura
smerită în care S-a pus Hristos, nu ar suferi o kenoză, ci ar avea supraconștiință de sine
afirmându-se ca supremă realitate, deoarece este un zeu mândru. Egoismul este cea mai
puternică dovadă a mândriei, iar mândria este cauza apariției răului în creație, a căderii îngerilor
și oamenilor.
 SFÂNTA TREIME CA MODEL AL COMUNIUNII ȘI FUNDAMENT AL
BISERICII

În relația dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, cel mai ușor de remarcat lucru este
iubirea dintre cele 3 Ipostasuri dumnezeiești. Referitor la iubire, părintele profesor Dumitru
Stăniloae spunea că „iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc sau un eu care
iubește și un altul care primește iubirea, sau de cel care iubește și știe că e conștient de iubirea
lui. Și aceasta,într-o reciprocitate. (...) iubirea unește cele două eu-uri în proporție cu iubirea
dintre ele, fără să le confunde, căci aceasta ar pune capăt iubirii. Deci iubirea desăvârșită
unește paradoxal aceste două lucruri: mai multe eu-uri care se iubesc, rămânând neconfundate,
și o unitate maximă între ele.”5

Dacă nu ar fi existat o iubire absolută și veșnică, continuă părintele Dumitru Stăniloae,

iubirea din lume nu ar fi putut fi explicată iar lumea nu ar fi avut un scop. Iubirea intratrinitară
presupune atât originea cât și scopul iubirii din lume. „Persoanele divine se mențin desăvârșite
din eternitate, căci iubirea Lor e iubirea desăvârșită, care nu poate spori comuniunea dintre ele.
În acest caz, s-ar fi pornit de la extrema despărțire, de la neiubire. Iubirea presupune o ființă
comună în trei persoane, cum spune învățătura creștină”6

Iubirea reciprocă între oameni implică, după modelul treimic, mai multe persoane care
trebuie să fie capabile de iubire, pe baza ființei lor comune, spune părintele Stăniloae. Dar
iubirea nedesăvârșită dintre oameni presupune desăvârșita iubire intratrinitară, deoarece, după
modelul Sfintei Treimi, ale Cărei Persoane posedă aceeași ființă, și oamenii posedă aceeași
natură umană. Astfel, iubirea interumană își găsește explicația în ideea creării noastre după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Care este originea iubirii noastre.

Conform Sfântului Dionisie Areopagitul, cea mai curată formă de iubire realizabilă între
oameni, adică iubirea paternă și filială, își are explcația și originea în Sfânta Treime, ale cărei
Persoane se iubesc reciproc Una cu Celelalte într-un mod mai presus de înțelegerea noastră.
Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Căldura relațiilor diferențiate umane provine din existența

5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol I, ediția a IV-a, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010, p. 293.
6
Ibidem.
unui Dumnezeu care nu este străin de afecțiunea unor astfel de relații. Iar aceste relații se
înduhovnicesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. De aceea, pe de altă parte, relațiile Persoanelor
divine sunt incomparabil mai presus de relațiile paterne și filiale umane, cum e și Duhul care le
desăvârșește.”7 În continuare, citându-l pe Sfântul Dionisie Areopagitul, părintele Stăniloae
punctează faptul că relațiile de paternitate și filiație ne sunt dăruite de la Dumnezeu, din originea
iubirii de tip Tată-Fiu, cea care este mai presus de toate, înfăptuindu-se în chip nematerial,
duhovnicesc.

Anterior am menționat faptul că numai Dumnezeul Treimic este singurul adevărat și

atotputernic, deoarece are în Sine duhul comuniunii și, nu numai că este capabil de iubire, este
Însuși izvorul iubirii. Numai o astfel de Dumnezeire este mântuitoare, ca fundament al
comuniunii Sale cu noi în eteritate, prin intermediul iubirii. „Căci în comunitatea perfectă și
veșnică a celor trei Persoane (...) e dată infinitatea și desăvârșirea vieții iubitoare a Treimii și a
fiecărei Persoane. Și ca atare, numai prin ea ne este asigurată comuniunea noastră eternă cu
viața infinită a lui Dumnezeu și comuniunea neconfundată între noi.”8

RAPORTUL DINTRE TATĂL ȘI FIUL

Din Teologia Dogmatică aflăm că „raportul dintre persoanele Sfintei Treimi poate fi
înfățișat după mai multe aspecte, ca: al dumnezeirii persoanelor, al distincțiilor dintre ele, al
comuniunii intratreimice, al întrepătrunderii persoanelor, al lucărilor dumnezeiești atribuite
uneori înregii Sfintei Treimi, alteori uneia dintre persoane.”9 În acest context, dacă Tatăl este
întru Fiul și Fiul este întru Tatăl (Ioan 14, 11), dacă Sfânta Treime este o Ființă unită și
nedespărțită, un singur Dumnezeu în trei ipostasuri, atunci „Fiul nu poate să facă nimic de la
Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul
întocmai.” (Ioan 5, 19) Cu alte cuvinte, în persoana lui Hristos, care Însuși mărturisește: „Tatăl
Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17), s-a văzut lucrarea nu numai a Fiului, ci și a
Tatălui și a Duhului Sfânt, precum la facere Tatăl a creat lumea prin Cuvânt și le-a desăvârșit
7
Ibidem, p. 294.
8
Ibidem, p. 295.
9
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 128.
prin Duhul Sfânt: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată
puterea lor” (Psalmul 32, 6). Deci, se poate afirma cu tărie că lucrarea lui Dumnezeu se face de
către Trei – și de Tatăl și de Fiul și de Sfântul Duh – în numele Unuia, singurul Dumnezeu
adevărat, a carui taină și lucrare nu le putem noi înțelege în deplinătatea și profunzimea lor, ci ne
este îngaduit să le cunoaștem în măsura în care ne este de folos acest lucru. Sfântul Ioan
Damaschin arată modul în care Tatăl lucrează prin Fiul, totodată și „deoființimea” celor două
Persoane: „după cum spunem că focul luminează prin lumina care iese din el, și nu susţinem că
lumina din el este un organ slujitor al focului, ci mai degrabă o putere naturală, tot astfel
spunem că toate câte le face Tatăl le face prin Fiul Său Unul-Născut, nu ca printr-un organ
slujitor, ci prin o putere naturală și enipostatică. Şi după cum spunem că focul luminează şi
iarăşi spunem că lumina focului luminează, tot astfel «toate câte face Tatăl, de asemenea face și
Fiul» (Ioan 5, 19) . Dar lumina nu are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa focului. Fiul,
însă, este o ipostasă desăvârşită, nedespărţită de ipostasa Tatălui, după cum am arătat mai
sus.”10

Perihoreza este o dogmă trinitară ce exprimă pluralitatea persoanelor Sfintei Treimi și,
totodată, faptul că cele trei persoane (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh) sunt o singură ființă, trei
ipostasuri neamestecate. „Dumnezeu este unul după ființă și întreit după persoane, ceea ce
înseamnă că ființa nu se împarte în trei, ci există intreagă și cu toate perfecțiunile Dumnezeiești
în fiecare persoană, fără ca prin aceasta să se confunde persoanele, ele distingându-se ca
persoane, și fără ca însușirile personale, distinctive, să despartă persoanele între ele, ceea ce ar
însemna o spargere a unității dumnezeiești.”11

Apostolul Ioan, în Sfânta sa Evanghelie consemnează în mai multe rânduri relația dintre
persoana Fiului și persoana Tatălui și prezintă cel mai bine unitatea Sfintei Treimi:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”
(Ioan 1, 1); „Lumea prin El s-a făcut” (Ioan 1, 10); „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,
18); „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”
(Ioan 3, 13); „Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; și eu lucrez. Deci pentru
10
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere în limba română de pr. Dumitru Fecioru, editura
Apologeticum, 2004,, p. 22.
11
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 126.
aceasta căutau mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru
că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu. A răspuns
Iisus şi le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va
vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte
pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă
miraţi. Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce
voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul
cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis. (...) Căci
precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine” (Ioan 5, 18-26); „Eu Îl
știu pe El (pe Tatăl), căci de la El sunt și El M-a trimis pe Mine” (Ioan 7, 29); „Nu sunt singur,
ci Eu și Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 8, 16); „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat
singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui” (Ioan 8, 29); „Nu Mă știți nici pe Mine, nici pe
Tatăl Meu; dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu” (Ioan 8, 19) și „Dacă Dumnezeu ar fi
Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Pentru că n-am venit
de la Mine însumi, ci El M-a trimis” (Ioan 8, 42).

IUBIREA TREIMICĂ – MODELUL IUBIRII INTERUMANE

Sfânta Treime reprezintă taina perfectei unități a persoanelor distincte. Din iubirea
intratrinitară, fiecare dintre cele trei Persoane Dumnezeiești aduce oamenilor, prin lucrarea Sa în
lume, din dragostea pe care o poată celorlalte două Persoane și pe care, la rândul Ei, o primește
de la Acestea.

Astfel, dacă iubirea dintre noi, oamenii, nu este după modelul treimic, nu este iubire
adevărată. Dragostea adevărată trebuie să se asemene aceleia din care își are ea originea în
același chip în care noi, fiind creați după chipul lui Dumnezeu, trebuie să atingem asemănarea cu
el prin har, având la dispoziție o sumedenie de metode prin care putem atrage harul Duhului
Sfânt la noi, în special Sfintele Taine ale Bisericii, care trebuie însoțite și de strădaniile noastre
personale depuse în scopul atragerii harului și a milostivirii lui Dumnezeu.
 Pentru a fi animată și pentru a prinde culoare, comuniunea dintre creștini trebuie să fie
după modelul comuniunii trinitare. Întreaga comunitate creștină este chemată la comuniunea cu
Dumnezeu. Această comuniune se realizează prin energiile necreate, prin har, făcându-ne părtași
vieții veșnice. Astfel, modalitatea prin care noi ca și comunitate bisericească putem ajunge la o
comuniune bazată pe modelul iubirii treimice, este necesar să atragem harul lui Dumnezeu și să-l
păstrăm. Pentru a atrage harul dumnezeiesc este nevoie să împlinim poruncile și să ne curățim de
patimi. În acest proces îndelungat avem ca dascăli neînșelați, pe lângă Sfânta Scriptură, scrierile
Sfinților Părinți.

Unirea la care este chemată comunitatea bisericească este o comuniune cu

Dumnezeuprin energiile Sale, prin har, care ne face părtași vieții veșnice.

Constituția Bisericii este una teandrică. Deci scopul bisericii, care este mântuirea
credincioșilor, se realizează printr-o sinergie între noi și Dumnezeu. Noi avem ca datorie să
împlinim poruncile și să ne purificăm de patimi, iar Dumnezeu, în cadrul acestui proces, ne va
dărui harul Său, prin care vom ajunge la unirea cu El în veșnicie.