UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
DOCTRINA ORTODOXĂ ȘI PROBLEMATICA SOCIALĂ A LUMII
CONTEMPORANE PRIVITE INTERDISCIPLINAR
MASTER DSEBC II

Lucrare de seminar
,,Dimensiunea terapeutica a iubirii”

Coordonator:
Prof. Dr. Habil. Univ. Munteanu Daniel
Masterand:
Potroanchenu Vlad-Ionuţ

Târgovişte,
2020

1
 Introducere
„Iubirea este o realitate adânc umană şi de o aşa complexitate încât unii
renunţă la orice definiţie, socotind cuvintele inutile şi neputincioase. Iubirea
nu se poate defini. Ea este tot atât de misterioasă ca şi viata. De aici şi
diversitatea de aspecte aproape contradictorii ale iubirii. Căci cuvântul iubire
e cel mai fluid, mai complex, mai vag şi mai variat ca sens dintre toate
cuvintele. El cuprinde cer şi pământ, suflet şi trup, neprihană şi patimă,
nostalgie şi instinct. Pentru unii ea este numai instinct, chiar dacă e îmbrăcat
în vălul amăgitor al unei idealităţi pure; pentru alţii ea este forţă pur spirituală,
care contopeşte sufletele şi le uneşte cu Dumnezeu1.
„Dumnezeu este iubire” iar omul, fiind chipul lui Dumnezeu poartă în
fiinţa sa iubirea ca un dar oferit de Creatorul Său spre a I se asemăna şi spre
a se desăvârşi în ea. Comuniunea de iubire cu Dumnezeu nu este însă o
relaţie abstractă. Dumnezeu S-a întrupat în Hristos spre a ne desăvârşi prin
lucrarea Sfântului Duh. Numai în acest context, iubirea primeşte notele ei
esenţiale şi caracteristice, spre împlinirea şi finalitatea persoanei umane.
Viaţa morală creştină, expresie fidelă a învăţăturii care o întemeiază şi
a cărei substanţă este iubirea, are în centrul ei pe Mântuitorul Iisus Hristos,
Adevăratul Dumnezeu şi izvorul iubirii creştine. A fi deci în comuniune de
viaţă cu Dumnezeu înseamnă a trăi în iubire, iar această iubire îşi are temeiul
în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu ca iubire desăvârşeşte
(I, Ioan 4, 8) este o treime de Persoane absolute, care se descoperă în
mântuirea omului, deoarece întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu
pentru noi, căci pe Fiul Său cel Unul – Născut L-a trimis Dumnezeu în lume
ca prin El viaţă să avem. În aceasta constă iubirea nu fiindcă noi L-am iubit
pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de
1
Nicolae Mladin, Familia creştină, în vol. Studii de Teologie morală, Sibiu 1969, p. 352

2
ispăşire pentru păcatele noastre (I Ioan 4, 9-10). Fiul se face prin Întruparea
Sa, întru toate asemenea nouă, om adevărat, dar fără de păcat, rămânând şi
fiind Dumnezeu, şi anume Dumnezeu Omul ca să fie modelul şi centrul de
putere dumnezeiască care să iradieze şi în noi oamenii forţa, harul
dumnezeiesc, care să ne facă asemenea Lui, tinzând spre Dumnezeu Tatăl.2

2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Păstrarea dreptei credinţe, condiţia dobândirii mântuirii, în revista
„Biserica Ortodoxă Română”, an C1 (1983), nr. 1-2, p. 63.

3
 Dimensiunea terapeutica a iubirii
Dacă Dumnezeu este iubire, atunci iubirea însăşi exprimă
îndumnezeirea în însăşi esenţa ei, ea este expresia doctrinară, morală şi
istorică a iubirii divine necreate, aceasta se întemeiază pe însăşi fiinţa lui
Dumnezeu şi este chiar această fiinţă a Lui. Sfântul Dionisie Areopagitul
spune că precum soarele nostru fără deliberare sau voinţă, prin faptul că
există, luminează toate aceste lucruri, care, după felul lor, sunt capabile să se
împărtăşească de lumină lui, tot astfel şi binele (iubirea) trimite razele
întregii sale bunătăţi asupra tuturor lucrurilor, potrivit cu puterea de primire
a fiecăruia. 3
Iubirea divină este prin excelenţă ieşirea din sine şi dăruire pentru
altul, ea reprezintă izvorul, garanţia şi autenticitatea iubirii noaste. Iubirea
creştină a aproapelui este virtutea în temeiul căreia dorim şi voim aproapelui
binele său vremelnic şi veşnic şi ne străduim să-l realizăm. Iubirea creştină
este un act teandric, în care iubirea divină se coboară în fiinţa noastră, iar
aceasta, îndreptată, fiind ontologic spre Dumnezeu, răspunde acestei
solicitări, acestei chemări la comuniunea iubirii dumnezeieşti.4 Iubirea faţă
de Dumnezeu trebuie verificată în intensitatea şi sinceritatea ei, iar cel mai
sigur criteriu îl oferă tocmai iubirea faţă de aproapele, care nu est altceva
decât expresia iubirii faţă de Dumnezeu, manifestarea ei necesară, fructul cel
mai de preţ şi proba evidentă pentru adevărul şi sinceritatea ei.
Mântuirea însăşi este un act al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi
oamenii (Ioan 3, 16-17).
La fel şi poruncile şi întreaga Lege morală pozitivă a Noului
Testament sunt iubirea lui Dumnezeu arătată omului pentru mântuirea lui,
3
Prof. D. I. Belu, Despre iubire, Timişoara, 1945, p. 18 - 19
4
Preot Diodor Todea, Mila creştină, în Renaşterea, Organ naţional-bisericesc săptămânal, Anul
XVII (1939), Nr. 111, Cluj, p. 1.

4
iar împlinirea lor este arătarea iubirii cu care suntem datori lui Dumnezeu şi
oamenilor: „Nimănui cu nimic să nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de
altul, că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Rom. 13, 8) .5
Porunca iubirii vine şi vindecă toate diferenţele între oameni, rezolvă
problemele ridicate de politicile de toleranţă. Pe cât de complexe sunt astfel
de politici, atât de simplă e porunca iubirii6. O teologie a iubirii, pusă în
aplicare de noile politici europene poate vindeca ilegalităţile sociale, poate
crea unitate dar înainte de toate poate să redescopere identitatea creştină a
Europei.
Creştinismul deţine porunca iubirii pe care se întemeiază şi în care
cuprind toată Legea şi Proorocii, Matei   ( 22, 40 ). O astfel de poruncă nu
necesită perfecţionare, ci din contră, practicarea ei îl duce pe om la
desăvârşire. Cel ce are iubire a împlinit dintr-o dată toate poruncile, spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar nu o iubire doar de sine, individualistă, ci
una întreită, orientată către Dumnezeu, către aproapele şi către sine.7
Iubirea propusă de Evanghelia creştină nu e un simplu sentiment,
legată de instincte, de poftă sau patimi ci e descrisă ca o stare sfântă în care
lucrează întreaga făptură a omului. Iubirea de aproapele este un îndemn care
dezvoltă comuniunea dintre oameni în ciuda singularizării occidentale, este
o iubire care nu se bazează pe reciprocitate ci merge până la iubirea de
vrăjmaşi, Matei ( 5, 43-44 ).
De asemenea, iubirea este arătată ca poruncă nouă: „Poruncă nouă vă
dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi
să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii

5
Diac. Prof. Dr. Orest Bucevschi, Iubirea faţă de aproapele, Cernăuţi, 1946, p. 139.
6
Idem, Taina iubirii, Editura Christiana, Bucureşti, 1994, p. 82.
7
Petru Florea, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Academos, Tg-Mureş,
1998, p. 73.

5
Mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35).
Hristos Se face izvorul permanent al vieţii noastre creştine, care atrage
pe credincioşi în mod activ prin iubirea Sa şi prin energia harului
dumnezeiesc. Crucea Mântuitorului reprezintă iubirea Lui nemuritoare,
descoperindu-ne în sensul cel mai aur şi în chinurile Crucii, când se roagă
Tatăl ceresc, pentru iertarea şi mântuirea celor ce-L răstignesc.
Fiul lui Dumnezeu se coboară pentru a-i ridica pe credincioşi prin
pilda vieţii Sale la înălţimea Lui pentru a-i face astfel nu numai obiect al
iubirii lui Dumnezeu, ci şi subiecte ale iubirii de Dumnezeu şi de oameni. 8
Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria rămâne cea
mai strălucitoare minune a minunilor, care umple de mirare întreaga suflare.
Scopul suprem al Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos este ca omul să
ajungă la desăvârşirea Lui, a lui Dumnezeu9.
Suprema iubire a lui Dumnezeu faţă de lume se arată pe Golgota, când
Dumnezeu Tatăl oferă lumii supremul dar – pe Unicul Său Fiu – ca să fie
sacrificat pentru păcatul omenesc şi iubirea la fel de mare, dar răstignită, a
Fiului, Care î se predă Tatălui supunându-se întru totul voii Celui ce L-a
trimis (Ioan 5, 30), mergând şi pironindu-se pe Cruce, ca un miel fără de
răutate.
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos ne luminează şi ne conduce în
mod deplin spre libertatea şi viaţa deplină a vieţii eterne. În locul stâlpului
celui de foc, a răsărit Soarele dreptăţii, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea
sufletului nostru.
Sfânta Scriptură prezintă istoria mântuirii neamului omenesc, care
este, în fapt, manifestarea în lume a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. În
8
Pr. Prof. Dr. Alexa Nicolae, Întruparea şi învierea Mântuitorului după Octoih şi Penticostar, B.O.R.,
1982, nr. 1-2, p. 145
9
Ibidem, p. 144

6
Vechiul Testament iubirea lui Dumnezeu s-a descoperit prin alegerea unui
popor care să-i devină credincios – poporul Israel. În descrierea acestei
relaţii dintre Dumnezeu şi poporul ales se folosesc analogiile dintre soţi şi
soţie şi dintre tată şi fiu. În Noul Testament, însă, iubirea lui Dumnezeu se
manifestă în relaţia Sa cu Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos. În Persoana
Mântuitorului, iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în lume în mod deplin,
trăsătura esenţială a iubirii Tatălui către Fiul şi prin aceasta faţă de lume
fiind jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Pe Cruce s-a descoperit sensul ultim al
creaţiei şi al vieţii noastre, de comuniune în iubire cu Dumnezeu cu semenii
şi de relaţie cu întreaga creaţie, precum şi raţiunea întemeierii şi a lucrării
Bisericii în lume, pe drumul spre plenitudinea vieţii dumnezeieşti.10
Sfintele Evanghelii reprezintă vestea cea bună care i-a fost adusă
omenirii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria.
Iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de Fiul reprezintă temeiul comuniunii
omului cu Dumnezeu: ”Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (Ioan
13, 34)
Această poruncă a Domnului Iisus Hristos ne descoperă trăsătura
fundamentală a iubirii interumane: jertfelnicia, al cărei arhetip este jertfa
supremă a Fiului Întrupat al lui Dumnezeu, Care a murit pe Crucea Golgotei
pentru noi Fiul lui Dumnezeu s-a Întrupat din iubire pentru oameni şi ne-a
descoperit iubirea Sfintei Treimi, care este modelul şi izvorul comuniunii
noastre cu Dumnezeu şi cu oamenii.
În Evangheliile sinoptice este accentuată porunca cea nouă, pe care
Mântuitorul o dă celor ce cred în El. În răspunsul pe care Mântuitorul îl dă
tânărului care se interesează cu privire la prima poruncă din Lege, cuvintele

10
Pr. Prof. Dumitru Radu, Învierea Domnului,bază a Învierii şi înnoirii noastre, în BOR, an XCV, 1978, nr
3-4, p. 245

7
veterotestamentare sunt întărite de Cel care venise în lume să le
împlinească. „să iubiţi pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (Lc. 10, 87).
Fiul lui Dumnezeu desăvârşeşte însă porunca iubirii, descoperită în
Vechiul Testament, cerându-ne ca, pentru a fi desăvârşiţi, să imităm iubirea
dintre Persoanei Sfintei Treimi, să-I urmăm lui Dumnezeu care „face să
răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi
şi peste cei nedrepţi” (Mat, 5, 45).
Numai atunci vom putea fi capabili să ne desăvârşim în iubire
iubindu-ne chiar vrăjmaşii: „ Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei
ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mat. 5, 44; Mc. 6, 32).
Puterea iubirii desăvârşite o primim de la Cel ce Însuşi este Iubire 11 şi
„L-a dat pe Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (Ioan 3, 17).
Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat prin toate actele mântuitoare ale
vieţii Domnului nostru Iisus Hristos: Întruparea, Răstignirea Moartea,
Învierea şi Înălţarea la ceruri.
Chipul comuniunii cu Dumnezeu este dat în relaţia de iubire dintre
Dumnezeu - Tatăl şi Dumnezeu - Fiul: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl aşa
v-am iubit şi Eu pe voi, rămâneţi în iubirea Mea” (Ioan 15, 9).
Criteriul credinţei autentice în Fiul lui Dumnezeu îl reprezintă
respectarea poruncilor Sale: „De Mă iubiţi păziţi poruncile Mele!” (Ioan 15,
15)
Pentru a întări cele spuse Apostolilor, Mântuitorul reiterează mesajul
adresat anterior: „Cel ce nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Dar
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri,, Sibiu, 1984, p. 77.

8
cuvântul pe car-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis” (Ioan
15, 24).
În versetele 24-28, Hristos promite celor ce-L urmează pacea inimii:
„Pace vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum vă dă lumea vă dau
Eu” (Ioan 15, 27)
Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni este accentuată cu deosebire în
Evanghelia Sfântul Ioan. Ascultarea şi iubirea noastră faţă de Hristos au ca
model ascultarea supremă pe care o face Fiul faţă de Tatăl ceresc. Jertfa
Fiului reprezintă actul decisiv prin care iubirea lui Dumnezeu se revelează în
lume.12 Această ascultare trebuie să o imităm şi noi prin suferinţă, răbdare şi
dragostea jertfelnică faţă de aproapele, rămânând astfel în comuniune cu
Dumnezeu: „Dacă păziţi poruncile Mele veţi rămâne întru iubirea Mea, după
cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.
Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să
fie deplină” (Ioan 15, 10-11).
Aşa cum Fiul a făcut ascultare de Tatăl, aducându-se jertfă supremă
pe Cruce, pentru mântuirea noastră şi noi suntem datori să ne jertfim,
slujindu-ne unii altora prin faptele milei Iubirea jertfelnică faţă de oameni se
împlineşte doar atunci când vom depăşi limitele Legii Vechi, îmbrăţişându-i
cu iubirea noastră chiar şi pe cei ce ne prigonesc: „Căci dacă iubiţi pe cei ce
vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă
îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri ce faceţi mai mult? Oare nu fac şi păgânii la
fel? (Mat. 5, 46-47, Lc. 6, 32).
Iubirea noastră trebuie să fie ca un răspuns neîntrerupt la iubirea pe
care Dumnezeu ne-o dăruieşte nouă nemăsurat. De aceea trebuie să ne
străduim să depăşim egoismul din noi, neputinţele şi ispitele din noi, iar
12
Raymond E. Brown, The Gospel and Epistles of John, Collegeville, Liturgical Press, 1998, p. 36

9
iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu trebuie să depăşească iubirea pe
care o dăm lumii: „Cine iubeşte pe tată sau, pe mamă mai mult decât pe
Mine nu este vrednic de Mine, cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult
decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mat. 10, 37)
Mântuitorul îi numeşte vrednici de fericirea împărtăşirii cu El doar pe
cei care îşi vor lua Crucea şi vor vrea ca să-L urmeze. (Mat 10, 38)
Izvorul iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni este de fapt
iubirea pe care Treimea o împărtăşeşte în mod fiinţial, iar iubirea noastră
faţă de Mântuitorul va avea ca răsplată viaţa veşnică: „Dacă Mă iubeşte
cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom
face locaş la el (Ioan 14, 23, 15, 23, I Ioan 2, 24, Apoc 3, 20).
Biserica estre locul unde Dumnezeu Tatăl, prin Hristos, Fiul Său, în
Duhul Sfânt, dăruieşte oamenilor, prin mijlocirea Sfintelor Taine, regustarea
bucuriei veşnice eshatologice. 13
Precum Persoanele Sfintei Treimi se dăruiesc Una Alteia prin iubire
desăvârşită, tot astfel oamenii trebuie să se dăruiască unul altuia prin slujire
reciprocă. Măsura urmării lui Hristos este iubirea care se manifestă în
unitatea Bisericii, realitate descoperită în mod limpede de către Sfântul
Apostol Ioan în Rugăciunea arhierească, pe care Mântuitorul o înalţă Tatălui
ca mijloc de mulţumire pentru iubirea faţă de aleşii săi: „ Dar nu numai
pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor,
ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi
aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că tu M-ai trimis. Şi slava pe
care Tu M-ai dat-o Le-am dat-o lor ca să fie una precum Noi Una suntem”
(Ioan, 17, 20-22).
Unitatea în iubire a creştinilor este o reflectare a unităţii de iubire
13
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 66.

10
desăvârşită a Sfintei Treimi14: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie
desăvârşiţi întru mine, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că l-ai iubit
pe ei precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 23).
„Eu le-am făcut cunoscut numele Tău şi-L voi face cunoscut, ca
iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”. (Ioan 17,26).
Iubirea dezvăluie în sufletele oamenilor lumina lui Dumnezeu, care ne
conduce pe căile cunoaşterii vieţii dumnezeieşti. Lumina care străluceşte în
sufletul credinciosului şi care-l ajută să cunoască cu ajutorul ochilor
spirituali este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu sunt lumina lumii. Cel ce
Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,
12; 12, 46).
Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât dacă vom fi luminaţi de El
prin trăirea învăţăturii Evangheliei Sale şi totodată prin curăţirea ochilor
noştri prin lumina Învierii Sale: „Luminătorul trupului este ochiul. Dacă
ochiul tău va fi curat întreg trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi
rău, întreg trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina care este întru tine
este întuneric, cât de mare va fi întunericul? (Mat 6, 22-23, Lc. 11, 34-36)15.
Hristos ne-a dăruit darul suprem: Viaţa veşnică: ”Întru El era viaţa şi
viaţa era lumina oamenilor şi Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-
a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5).
În prologul Evangheliei sale, Sfântul Ioan vorbeşte despre Fiul lui
Dumnezeu, Logosul Întrupat, care a descoperit lumii lumina cunoştinţei
adevărului: „Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot
omul care vine în lume” (Ioan 1,10).
Imaginea lumii este folosită pentru a accentua perfecţiunea lui
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol II, Editura IBM al BOR, 1993, p. 78
15
Pr. Prof. Dr. Leon Arion, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Matei, Editura Grafica Prahoveană,
Ploieşti, 2003, p. 243

11
Dumnezeu, bunătatea Sa desăvârşită, în opoziţie totală cu întunericul
păcatului: „Şi Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o”
(Ioan 1, 5).
Prin iubire bunătatea din mine se simte atrasă de bunătatea din
semenul meu şi se împărtăşeşte acestuia şi din aceasta. Iubirea este chenoza
voluntară pentru a face să se înalţe semenul nostru indiferent de starea lui
morală. Fericitul Augustin spune: „Să nu urăşti pe om pentru păcat, nici să
iubeşti păcatul pentru om, ci să urăşti păcatul şi să iubeşti pe om”. Numai
astfel se trezeşte şi se primeşte iubirea în cealaltă persoană în acelaşi sens de
chenoză. Faptele bune sunt fructe fireşti, prin care se vădeşte lumina
credinţei dinăuntru, acea capacitate receptivă, de a ne deschide sufletul
altora, de a lumina raţiunea, de a întări voinţa, de a purifica sentimentul
pentru a face binele adevărat, după cum sune Mântuitorul: “Omul cel bun
din comoara cea bună a inimii sale scoate lucruri bune” (Mat XII, 35-33, Lc.
VI, 45), întâi trebuie curăţită partea dinăuntru a paharului pentru ca şi cea
din afara să fie curată” (Mat XXVI, 26).
Iubirea pe care o revarsă Dumnezeu în inimile noastre, noi trebuie s-o
răspândim în jurul nostru, ca iubirea să stăpânească viaţa fiecăruia şi viaţa
tuturor.16
Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele trebuie să devină
sufletul tuturor săvârşirilor noastre, flacăra care să topească în orice clipă
făptura noastră lăuntrică şi să ne prefacă în torţe vii în slujba semenilor
noştri.
Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu iubim pe semenii noştri, dar
totodată iubim în egală măsură şi Persoanele Sfintei Treimi, pe Tatăl care a

16
Pr. Prof. Dr. Leon Arion, Iisus Hristos, Adevăratull Dumnezeu, Ed. Orthodoxos Kypseli
Tesalonic, 1997, p. 173

12
dat aceste porunci prin Fiul Său Cuvântul pe care îl auzim, referitor la
împlinirea poruncilor din dragoste pentru Dumnezeu, nu este al Meu – zice
Domnul, ci al Tatălui care M-a trimis (Ioan 14, 24),pe Fiul deoarece duce la
împlinire în lume poruncă iubirii cerută de Tatăl: „ De mă iubiţi, păziţi
poruncile Mele” (Ioan 15), sau „Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte
acela este care Mă iubeşte” (Ioan 21), sau „Dacă Mă iubeşte cineva va păzi
cuvântul Meu (Ioan 23), şi pe Sfântul Duh prin care aceste porunci sunt
actualizate în conştiinţa Bisericii şi a credincioşilor până la sfârşitul
veacurilor: ”Acestea vi le-am spus - zice Domnul Hristos - fiind încă cu voi.
Dar Mângâietorul Duhul cel Sfânt pe care-L va trimite Tatăl întru numele
Meu, acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-
am spus Eu vouă” (Ioan 25, 26)
În urma acestei întreite iubiri urmează răsplata cuvenită unei astfel de
acţiuni şi anume desăvârşirea ei întru Dumnezeu prin recunoaşterea ei ca act
de slujire treimică, precum şi prin încununarea osârduitorului (Mat. 10, 10)
cu cununa nepieritoare a „rămânerii întru Dumnezeu şi a lui Dumnezeu
întru acela” (Ioan 84, 16, 15), după cum spune Hristos: „Cel ce Mă iubeşte
pe Mine (împlinind poruncile va fi iubit de Tatăl Meu şi îl voi iubi şi Eu şi
Mă voi arăta lui (...) căci iubindu-l Tatăl Meu vom veni la el şi locaş la
dânsul vom fac” (Ioan 14, 21, 23) 17
Iubirea creştină nu se prezintă ca un scop în sine aşa cum s-ar
întâmpla în umanism. Ea este o cale de desăvârşire a omului, are la bază un
aspect motivaţional, şi anume asemănarea cu Dumnezeu. De aici decurge
puterea iubirii. Sfântul Apostol Pavel în cap. 13 din Epistola I Corinteni
vorbeşte despre funcţiile iubirii. La o privire atentă, se poate spune că astfel

Nicolae Arseniev, Mistica şi Biserica Ortodoxă, Traducere de Remus Rus, Editura IRI,
17

Bucureşti, 1994, p. 48.

13
de virtuţi le poate avea omul european: cel ce iubeşte va fi îndelung
răbdător, binevoitor, nu va pizmui, ne se laudă, nu se trufeşte, nu se va purta
cu necuviinţă, nu va fi egoist, nu se va aprinde de mânie, nu gândeşte răul,
nu se bucură de nedreptate ci se va bucura de adevăr, toate le va crede şi
toate le va răbda. Astfel de virtuţi se potrivesc omului pentru că îi sunt lui
naturale. Omul modern şi-a pierdut orientarea lui sănătoasă, relaţiile cu
aproapele s-au deteriorat şi prin urmare şi raportarea lui faţă de Dumnezeu.
Drumul către Dumnezeu este prin aproapele, în iubirea faţă de aproapele
este descoperită şi iubirea faţă de Dumnezeu, creează comuniunea
caracteristică relaţiei cu aproapele şi cu Dumnezeu.
Împlinind porunca iubirii, omul european descoperă şi altora prezenţa
lui Hristos din el, descoperă lumii motivaţia unei existenţe corecte şi
sănătoase, descoperă lumii adevărata libertate pe care trebuie omul să o
dobândească şi anume libertatea faţă de păcat.. Dar cel care iubeşte
înseamnă că poate duce o viaţă curată, că a avansat pe scara desăvârşirii.
Evagrie scrie că: ”Iubirea este prunc al nepătimirii”, ceea ce înseamnă
că modalitatea de viaţă creştină pretinde respectarea legilor creştine care nu
sunt separate de cele sociale şi politice. Acestea din urmă ar trebui să fie o
extensie a celor creştine şi numai acestea pot vindeca viaţa social-politică şi
economică a Europei. Succesul aplicării unor astfel de legi e garantat chiar
de legiuitorul lor, Iisus Hristos. Comunităţile creştine ortodoxe au un gen de
comportament care contravine actului de toleranţă. Este ştiut faptul că cu cât
o comunitate este mai religioasă cu atât este mai mare şi conştiinţa
integrităţii şi a unităţii lumii. 18
Dacă Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat al Vechiului Testament care

18
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1987, p. 72.

14
reinterpretează Scripturile, le reduce pe acestea la porunca iubirii, atunci
porunca iubirii poate să apară drept limită şi criteriu de interpretare a vieţii.
Morala creştină e o etică a non-violenţei fondată pe o credinţă al cărei temei
este noua relaţie stabilită între Dumnezeu şi om.19
Acţiunea Bisericii nu poate să se închidă între pereţii creştinismului
liturgic şi dogmatic, nici mărgini numai la popasuri de meditaţii oricât de
vibrant ar răsuna amvoanele. Organizarea şi intensificarea acţiunii caritative
ne-o impune starea de faţă. Creştinismul zilelor noastre este creştinismul
izvorât din iubire şi milă. Este acel creştinism care alină suferinţe, satură pe
cei flămânzi, întinde o mână de ajutor celor în nevoi, mângăe şi dă nădejde.
Prin el vom găsi cheia rezolvării problemelor sociale ce frământă insistent
vremurile noastre. Prin iubire şi milă vomreuşi să ridicăm sufletele până la
eroism şi jertfelnicie. E singura cale ce asigură mântuirea. Atunci Biserica va
fi vie şi creştinismul activ. 20

Concluzii

19
Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma, Ascetica, Editura Marineasa Timişoara, 2003, p. 398.
20
Ibidem, p. 401.

15
 Marea iubire a lui Dumnezeu faţă de om se dovedeşte în întruparea
Fiului lui Dumnezeu. Unicul Fiu al lui Dumnezeu a luat trup şi suflet
omenesc. A devenit ca unul dintre noi, afară de păcat. Astfel Iisus Hristos nu
este numai Dumnezeu, ci şi om.
Iubirea lui Dumnezeu însă nu s-a oprit la faptul că Fiul Său sa făcut
om, ci a mers atât de departe, încât Iisus a murit pentru noi. A murit pe
cruce, pentru a elibera din robia diavolului pe toţi cei ce cred în El şi îi
urmează Lui. Mai mare dragoste decât aceasta nu există, ca cineva să
accepte să moară pentru cei pe care îi iubeşte. Mântuitorul a şi spus: „Mai
mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru
prietenii săi” (Ioan 15,13).
Dacă nu iubesc alte persoane şi nu sunt iubit de ele, mă sărăcesc de
viaţă şi mă plictisesc de mine însumi până a nu mă mai putea suporta. Unii
merg până la sinucidere din această cauză. Dar omul odată ce a primit
existenţa de la Dumnezeu nu şi-o poate lua el însuşi decât în forma ei
pământească. Dar Dumnezeu nu i-o mai ia odată ce i-a dat-o. Omul rămâne
deci în veci plictisit şi chinuit de el însuşi dacă nu s-a deprins să iubească şi
nu s-a făcut vrednic de iubit cât a fost pe pământ”21.
Iubirea înseamnă viaţă, pentru că „cine nu iubeşte pe fratele său
rămâne în moarte” (1 Ioan 3,14). Eu ca persoană „am nevoie să iubesc şi să
fiu iubit neîncetat. Încetarea totală a comunicării iubirii este una cu moartea
sau cu iadul”22. Iadul de fapt „este durerea de a nu mai putea iubi”23.

Bibliografie
21
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, pp. 10-11.
22
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 217.
23
Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 258.

16
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea
Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 2013.
2. Arion, Pr. Prof. Dr. Leon, Comentarii la Sfânta Evanghelie după
Matei, Editura Grafica Prahoveană, Ploieşti, 2003,
3. Idem, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Ed. Orthodoxos Kypseli
Tesalonic, 1997,
4. Arseniev, Nicolae, Mistica şi Biserica Ortodoxă, Traducere de Remus
Rus, Editura IRI, Bucureşti, 1994,
5. Belu, Prof. D. I., Despre iubire, Timişoara, 1945,
6. Brown, Raymond E., The Gospel and Epistles of John, Collegeville,
Liturgical Press, 1998,
7. Bucevschi, Diac. Prof. Dr. Orest, Iubirea faţă de aproapele, Cernăuţi,
1946,
8. Cosma, Pr. prof. univ. dr. Sorin, Ascetica, Editura Marineasa
Timişoara, 2003,
9. Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994,
10. Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1993,
11. Idem, Taina iubirii, Editura Christiana, Bucureşti, 1994,
12. Florea, Petru, Opera exegetică a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, Editura Academos, Tg-Mureş, 1998,
13.Mladin, Nicolae, Familia creştină, în vol. Studii de Teologie morală,
Sibiu 1969,
14. Mărgineanu, N. Condiţia umană, Bucureşti 1973,

17
15. Morariu, Pr. Constantin Virtutea milei creştine, Bucureşti, 1923,
16.Nicolae, Pr. Prof. Dr. Alexa, Întruparea şi învierea Mântuitorului
după Octoih şi Penticostar, B.O.R., 1982, nr. 1-2,
17.Pneiss, Th. Le Mystere du Fils de L’Homme, in Dieu Vivant, 8,
18. Radu, Pr. Prof. Dumitru Învierea Domnului,bază a Învierii şi înnoirii
noastre, în BOR, an XCV, 1978, nr 3-4,
19.Stan, Pr. Prof. Liviu Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche,
în rev. Ortodoxia, nr. 1 şi 2 /1957
20. Stãniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime, structura supremei
iubiri în „Studii Teologice”, an XXXII (1970), nr. 5-6,
21. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1987,
22. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986,
23.Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol II, Editura IBM al BOR,
1993, p. 78
24.Todea, Preot Diodor Mila creştină, în Renaşterea, Organ naţional-
bisericesc săptămânal, Anul XVII (1939), Nr. 111, Cluj,

18