Ministerul Educatiei Naționale

Arhiepiscopia Iașilor
Mitropolia Moldovei și Bucovinei
SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL
„SF. GHEORGHE”
BOTOSANI

Lucrare de atestare a competențelor

profesionale

PORUNCA IUBIRII ÎN VIZIUNE

CREȘTINĂ

Îndrumator,

Elev,

Botoșani
2019

1
 Cuprins

Argument...............................................................................................................3
Introducere............................................................................................................4
Iubirea în Sfânta Scriptură..................................................................................4
Iubirea în Vechiul Testament......................................................................4
Iubirea ăn Noul Testament..........................................................................5
Dragostea..............................................................................................................10
Paralela între dragostea profană și iubirea creștină.......................................11
Raportul dragoste- credință...............................................................................14
Concluzii...............................................................................................................19
Bibliografie...........................................................................................................20

2
Argument

Deoarece în drumul anevoios spre asceză omul tinde spre unirea deplină cu
Dumnezeu, trebuie să întâlnească întotdeauna credinţa, nădejdea şi dragostea
alături una de cealaltă: prin credinţă sufletul vede cu ochii minţii frumuseţile
duhovniceşti, nădejdea înaripează şi ţine în veghe neîncetată spre dobândirea
acestora, iar dragostea desăvârşeşte. Am ales această tema deoarece dragostea sau
iubirea stă la baza urcușului duhovnicesc al fiecăruia dintre noi. Dragostea are în
ea însăși credința, nădejdea și toate virtuțile, este și cauză a acelora și vârf al lor. În
cele ce urmează doresc să arăt cum iubirea arată chipul lui Dumnezeu din om și de
asemenea cum iubirea de oamneni duce la Dumnezeu.

3
I. Introducere

A vorbi despre Legea iubirii înseamnă mai mult decât a vorbi despre un
imperativ moral, înseamnă a vorbi chiar despre Dumnezeu, căci „Dumnezeu este
iubire”. Iar acesta este un lucru înfricoşător, căci „nimic nu este mai sărac decât
cugetarea care stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu”. 1
Credinţa ne pune înainte mai mult decât o morală, ne pune înainte un mod de
existenţă. Prototipul Bisericii, care e Sfânta Treime, Dumnezeul trinitar, există ca
iubire. „Iubirea nu e o calitate morală a lui Dumnezeu, ci modul Lui de existenţă”. 2
El nu există altfel decât ca iubire. El există pentru că iubeşte. Dumnezeu este
iubire.
În această înţelegere „poruncile lui Hristos în esenţa lor sunt proiectarea
vieţii divine în planul nostru”3, în viaţa noastră. Ele sunt „lumina necreată a
Divinităţii”4, sunt energiile divine prin care ne comunică modul Său de viaţă. „De
mă iubiţi, spune Mântuitorul, păziţi poruncile Mele”(Ioan, 14,15). „Dacă Mă
iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi
vom face locaş la el”(Ioan, 14,23). Acesta este modul ontologic prin care ne
asemănăm cu El.

II. Iubirea în Sfânta Scriptură

II.I. Iubirea în Vechiul Testament

În Vechiul Testament termenul de iubire acoperă realităţi foarte diferite.

Noţiunea aceasta poate fi exprimată prin mai multe verbe: ʽaheb, hapes, hasaq,

1
Filocalia – Vol. I, Ediția II, Tradus de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutul de Arte Grafice
”Dacia Traiana” S.A., Sibiu 1947, p.341;
2
Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Text îngrijit de Iulian Nistea, Editura Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 9;
3
Arhimandrit Sofronie - Mistica vederii lui Dumnezeu - Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p.69;
4
Idem., p. 82;

4
raham şi rasah. Porunca iubirii faţă de aproape (Lev 19,18) îi privea la început doar
pe cei din acelaşi neam, dar a fost înţeleasă mai târziu în chip mult mai larg,
ajungând să fie extinsă şi asupra tuturor refugiaţilor care sălăşluiau în Israel (Lev
19,34). În mod concret ea nu numai că interzicea să-I faci altcuiva ceea ce nu ţi-ar
plăcea să-ţi se facă ţie, ci arăta datoria de a-I da aproapelui ajutor la nevoie. Iubirea
faţă de Dumnezeu este desemnată prin aceleaşi cuvinte ca şi iubirea faţă de
oameni. Ea răspunde iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul Său. De aceea, iubirea
faţă de Dumnezeu implica în mod obligatoriu slujirea lui Dumnezeu (Dt. 10,12), ca
şi datoria de a respecta legământul (Dt.11,13). Întrebuinţarea metaforelor iubirii
părinteşti, materne (Îs 49,15) şi dintre soţi (Os. 20) îi conferă o nuanţă de gingăşie
care merge totuşi împreună cu idea ca Dumnezeu îl poate pedepsi pe Israel, aşa
cum un tată l-ar pedepsi pe fiul său cel nevrednic (Dt 8,5) sau soţul înşelat ar
pedepsi-o pe soţia sa adultera (Os 2,4). Despre iubirea lui Dumnezeu faţă de străini
(Dt 10,18), ea ţine de imaginea ”asupra lui Dumnezeu”, ocrotitor al celor slabi, la
fel ca blândeţea lui Yahve faţă de popoarele alungate din ţara lor de baştină. Chiar
dacă Dumnezeu îşi iubeşte toate făpturile, Israel este iubit în mod aparte. Iubirea
faţă de Dumnezeu este socotită ca fiind mult mai presus decât teama de
Dumnezeu5.

II.II. Iubirea în Noul Testament

Pentru sfinții evangheliști iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape, pe

care o propovăduieşte Iisus, rezuma în întregime Lega şi Proorocii. Iubirea faţă de
Dumnezeu este absolută (Mt 6,24), iar iubirea faţă de aproape trebuie să meargă
până la iubirea faţă de duşmani (Mt 5,44). Mai însemnată este împăcarea decât

5
Dictionar Enciclopedic al Bibliei, transpunere romaneasca de Dan Slușanschi, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999,
p. 340,

5
aducerea unei jertfe (Mt 5,23). Dumnezeu ne-a iubit atât de mult (II Tes 2,16),
încât a făcut ca pentru noi să moară Însuşi Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos.
Iubirea este esenţa legii (Iac 2,8) şi trebuie să se întindă asupra tuturor şi să se
vădească prin lucrări de milostenie (Iac 2, 1-16).
Atât în Legea Vechiului Testament cât şi în Legea Noului Testament
iubirea rămâne porunca de căpetenie dar măsura ei va fi cu totul alta în Legea cea
Noua: „Porunca nouă dau vouă: Să vă Iubiţi unul pe altul. Precum eu v-am iubit pe
voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34). Astfel măsură Iubirii în creştinism
este însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, Hristos înlocuind o măsură
omenească a iubirii cu una dumnezeiască.
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi
cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă”(Matei, 22,37). Cuvine-
se, aşadar, omului să îşi dea întreaga fiinţă spre iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este
potrivita măsură prin care omul îşi descoperă adevărata lui valoare şi prin care se
aşează în vocaţia lui de mijlocitor şi beneficiar al întregii creaţii 6.
La Sfântul Maxim Mărturisitorul dragostea se defineşte în raport de
Dumnezeu: „Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită
căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui
Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e
împătimit de ceva din cele pământeşti (…) Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte
cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe lângă ea
neîncetat cu mare dor”7.
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se
cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22,39-40). Dar cât de conştienţi mai
suntem de sensul îmbinării cuvintelor „iubire creştină”. „Într-adevăr, noi ne-am

6
Idem., p. 341
7
Filocalia - Vol. II, Traducere de Pr. Prof.. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 61;

6
obişnuit cu această îmbinare de cuvinte, am auzit de atâtea ori predici despre iubire
şi chemări la iubire, încât ne este greu să pătrundem noutatea lor permanentă.
Această noutate ne-o arată însuşi Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi
unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul
(Ioan, 13,34)”8 şi ea constă tocmai în schimbarea criteriului dragostei pentru
aproapele din iubirea pentru tine însuţi în iubirea cu care însuşi Domnul ne-a iubit
pe noi. Hristos este cel dintâi care întruchipează modelul „iubirii adevărate” şi face
posibilă şi raportarea noastră iubitoare la Persoana Sa: „El ne-a iubit pe noi mai
întâi” – spune Fotie cel Mare, - „pe când noi eram vrăjmaşi şi potrivnici. Şi nu
numai că ne-a iubit, ci S-a lăsat batjocorit, bătut şi răstignit pentru noi şi socotit
între cei morţi; prin toate acestea, El Şi-a arătat dragostea Sa pentru noi”. 9 Acesta
este Dumnezeu, care „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi
încă moarte de cruce”(Filipeni, 2,8).
Sfântul Maxim Mărturisitorul face o neîntrecută sinteză a modului în care
Dumnezeu întrupat a mărturisit pentru noi legea iubirii prin însăşi viaţa Sa. „Ştiind,
aşadar, Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în aceste două porunci ale legii:
“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi pe aproapele tău ca pe
tine însăţi”, s-a grăbit să le păzească întocmai ca un om de la început până la
sfârşit. Dar diavolul, care a amăgit de la început pe om şi avea de aceea stăpânirea
morţii, văzându-L mărturisit la botez de Tatăl şi primind ca om pe Duhul înrudit
din ceruri şi mergând în pustie ca să fie ispitit de el, a pornit împotriva Lui tot
războiul, doar va putea cumva să-L facă şi pe El să pună materia lumii mai presus
de iubirea lui Dumnezeu. Ştiind, prin urmare, diavolul că trei sunt lucrurile în jurul
cărora se învârteşte tot ce-i omenesc, adică mâncările, avuţiile şi slava, prin care a

8
Alexandre Schmemann ,Euharistia Taina Împărăţiei, Traducere de Pr. Boris Rduleanu, Editura Anastasia,
Bucureşti, p.138;
9
Christos Yannaras , Abecedarul credinţei, Traducere de Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p.
95;

7
prăvălit totdeauna pe om în prăpastia pierzării, cu acestea trei l-a ispitit şi pe El în
pustie. Dar Domnul nostru arătându-se mai presus de ele, a poruncit diavolului să
plece îndărăt.
Neputând deci să-L facă să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce
I le-a făgăduit, s-a străduit pe urmă, după ce a venit în lume, să-L facă să calce
porunca iubirii de aproapele, prin toate câte a uneltit, lucrând prin nelegiuiţii iudei.
În acest scop, în vreme ce Acela învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul
vieţuirii cereşti, vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi Împărăţia
cerurilor celor ce cred, iar pe cei necredincioşi îi înfricoşa cu pedeapsa veşnică şi,
spre întărirea spuselor Sale, arăta minunatele semne dumnezeieşti, chemând
mulţimile la credinţă, diavolul îndemna pe nelegiuiţii farisei şi cărturari la
feluritele meşteşugiri împotriva Lui, ca neputând răbda încercările, cum credea el,
să înceapă a urî pe cei ce-I întindeau viclenii şi aşa să-şi ajungă ticălosul scopul lui,
făcându-L să calce porunca iubirii aproapelui.
Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu a urât pe fariseii
puşi la lucru de el, ci prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei
purtaţi de el nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i osândească, să-i plângă ca pe
unii ce puteau să nu se lase purtaţi de el, ci răbdau de bunăvoie să fie purtaţi din
pricina nepăsării. Blestemat de ei se purta cu îndelungă răbdare, pătimind, se arăta
îngăduitor şi le arăta toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei îl bătea cu
iubirea de oameni faţă de cei purtaţi de el. O, minunat război! În loc de ură arată
iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop răbdând atâtea rele de
la ei, sau mai adevărat vorbind pentru ei, s-a străduit până la moarte în chip
omenesc pentru porunca iubirii şi, dobândind biruinţa deplină împotriva diavolului,
a primit cununa învierii pentru noi. Astfel noul Adam a înnoit pe cel vechi. Aceasta
este ceea ce zice dumnezeiescul apostol: ” Gândul acesta să fie în voi care era şi în
Hristos Iisus …”Filipeni 2,5)
8
 Acesta a fost aşadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl
până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta să
biruiască pe diavol, pătimind de le el, prin Cărturarii şi Fariseii puşi la lucru de el.
Astfel prin faptul că s-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L
învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui. În felul acesta “Hristos a fost răstignit
din neputinţă” (IICor 13,4), neputinţă prin care a omorât moartea şi “a surpat pe cel
ce avea stăpânirea morţii”, (Evrei 2,14) în felul acesta era şi Pavel slab prin el
însuşi şi “se lăuda întru neputinţele, ca să se sălăşluiască în el puterea lui Hristos”.
(IICor. 12,9)…. Zice, aşadar apostolul: “ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi noi
răbdăm; huliţi, noi mângâiem; ca nişte lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul
tuturor până astăzi”.(IICor. 4, 12-13) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi
prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocărăşte, îl huleşte şi îl prigoneşte,
având ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul cunoscând gândurile
lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei
ce-l huleau, ca să depărteze pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul
Dumnezeu. Iar pe dracii care lucrau acestea îi bătea prin acest chip al luptei,
biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Astfel a slobozit
toată lumea de sub puterea dracilor şi a unit-o cu Dumnezeu el şi ceilalţi Apostoli,
biruind prin înfrângerea lor pe cei ce nădăjduiau să învingă.”10
Este comună întregii Sfinte Tradiţii iubirea aproapelui după modelul
divin. Astfel, Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei îndeamnă: „Pe toţi oamenii să-i
vezi cu aceiaşi ochi, cu aceeaşi dispoziţie, cu acelaşi gând, cu inimă simplă. Pe toţi
să-i ai ca pe Hristos”11. Din nou Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă: „Dacă pe
unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar
potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că
10
Filocalia – Vol. II, Traducere de Pr. Prof.. Dr. Dumitru Stăniloae Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 31-34;
11
Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh NIFON , Traducere de Protosinghel Petroniu Tănase, Editura Episcopiei
Romanului şi Huşilor, 1993, p. 34;

9
eşti departe de dragostea desăvârşită, care cere să iubeşti pe tot omul deopotrivă”. 12
Iar un Sfânt părinte al timpurilor noastre, Siluan Athonitul, mărturiseşte:
„Neîncetat Îl rog pe Domnul ca, milostiv fiind, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi, şi
prin milostivirea lui Dumnezeu am simţit ce este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea
aproapelui”.13

III. Dragostea

În filosofia antică, dragostea nu exista ca virtute distinctă, ci era parte

componentă a datoriei de a respecta dreptul la fericirea aproapelui. Creştinismul
promovează iubirea, ca virtute absolută, prin care poate fi cunoscut Dumnezeu. În
creştinism, iubirea este orientată pe două coordonate – iubirea de Dumnezeu şi
iubirea de semeni.
Dionisie Areopagitul spune despre iubirea dumnezeiască faptul că este
extatică; „ea nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care îi
iubesc… De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de
puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de
acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat
pe Sine însuşi pentru mine. (Galateni 3, 20)”14.
Dragostea creştină este împreunată cu smerenia. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că mai întâi iubirea unifică omul individual, înlăturând mânia,
viclenia, lăcomia şi toate cele în care s-a împărţit omul, prin iubirea trupească de

12
Filocalia – Vol. II, Traducere de Pr. Prof.. Dr. Dumitru Stăniloae Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 80;
13
Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Traducere de Pr. Prof. Ioan Ica si diac. Ioan
I. Ica jr., Studiu introductiv Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.118;
14
Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, Traducere de Marilena Vlad, Editura Polirom, 2018, p. 197

10
sine; în locul acestor păcate, se aşează virtuţile, care întregesc puterea iubirii. Prin
iubire, omul „se desface de sine, de bunăvoie, despărţindu-se de raţiunile şi
preferinţele proprii, de gândurile şi însuşirile lui, şi se adună într-o simplitate şi
identitate, în temeiul căreia nimeni nu se mai deosebeşte întru nimic, ci fiecare a
devenit unul cu fiecare şi toţi cu toţi, sau mai bine cu Dumnezeu, decât ei
întreolaltă, manifestând în ei aceeaşi raţiune de a fi şi după fire şi după voinţă”. 15
Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază astfel puterea dragostei de a elimina
egoismul din sufletul omului. Eliberaţi de dorinţele neînsemnate, oamenii se
întâlnesc cu Dumnezeu în sfera iubirii altruiste (agape).
Dragostea de semeni creşte din obişnuinţa dragostei faţă de Dumnezeu şi
mai ales din trăirea ei ca extaz, pe treapta culminantă a rugăciunii, iar dragostea
faţă de Dumnezeu este înlesnită prin obişnuinţa cu dragostea faţă de semeni.
Sufletul plin de dragoste se comportă la fel faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi
oamenii. Cei ce se iubesc locuiesc reciproc unul în altul. După acest principiu, noi
suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu trăieşte în noi prin iubire. Bucuria iubirii de
Dumnezeu, trăită la sfârşitul rugăciunii curate, ne determină să ne iubim toţi
semenii, primindu-i în inimă, aşa cum Dumnezeu ne primeşte pe toţi, în interiorul
Bisericii.

IV. Paralela între dragostea profană şi iubirea creştină

Potrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru

oameni. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă şi bea omul „de pe
urma muncii lui, este un dar de la Dumnezeu” (Eccl. 3, 13). Înţelepciunea, ştiinţa,

15
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tălcuire la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste,
Traducere de Ierom. Agapie Corbu, Editura Egumenita, 2017, p.101

11
bucuria, sunt daruri ale lui Dumnezeu. „Chiar dacă lumea ar fi dată omului numai
spre cunoaştere şi tot ar fi un dar al lui Dumnezeu. Însă ea e dată şi pentru viaţa lui
trupească şi pentru formarea lui spirituală în vederea vieţii de veci.” 16 În aceasta se
arată dragostea lui Dumnezeu pentru om.
Din iubirea lui Dumnezeu faţă de făpturi răsare iubirea lor faţă de El şi, deci,
iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea Lui faţă de oameni. De
aceea, Sfinţii Părinţi nu fac deosebire între ele. „Iubirea făpturilor faţă de
Dumnezeu este darul lui Dumnezeu, produs de iubirea lui Dumnezeu faţă de ele,
care se întoarce cu rodul iubirii lor spre Dumnezeu. Iubirea prin care ele însele se
mişcă spre El este iubirea prin care Dumnezeu le mişcă spre El. Două persoane
care se iubesc nu mai ştiu ce are în această iubire fiecare de la sine şi ce este de la
cealaltă.”17
În viaţa pământească suntem pe drumul iubirii desăvârşite de Dumnezeu şi
de semeni. Iubirea şi unirea desăvârşită cu Dumnezeu şi cu semenii se vor împlini
în viaţa viitoare, dar ne străduim pentru acestea în viaţa de pe pământ. Creaţia se
află pe drumul iubirii, primindu-şi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre
desăvârşirea ei în unirea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii.
În Sfânta Evanghelie după Marcu, citim că un fariseu, mulţumit de Domnul
Iisus Hristos, de felul cum i-a dat răspuns unui saducheu, i-a adresat şi el o
întrebare Domnului Hristos. L-a întrebat care este cea dintâi poruncă în înţelesul de
poruncă principală. Răspunsul a fost următorul: „Ascultă, Israele, Domnul
Dumnezeul tău este singurul Domn; să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine… Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot
cugetul tău, din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (Marcu 12,

16
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 234.
17
Ibidem, pag. 193.

12
29-31)18 Despre porunca iubirii se aminteşte şi în Evanghelia după Ioan: „Aceasta
vă poruncesc, să vă iubiţi unii pe alţii”. (Ioan 15, 17)19
Fiecare dintre noi avem o capacitate iubitoare, deoarece fiinţa omenească
este alcătuită astfel încât să poată iubi. „Măsura iubirii de Dumnezeu este să iubeşti
fără măsură. În realitate, există o margine a iubirii. Marginea este puterea omului
de a iubi. Unde se sfârşeşte puterea iubitoare, acolo se sfârşeşte de fapt şi măsura
iubirii faţă de Dumnezeu, însă, principial vorbind, iubirea faţă de Dumnezeu nu are
măsură.”20
Iubirea faţă de aproapele are o măsură şi măsura este iubirea faţă de tine
însuţi. În majoritatea cazurilor, oamenii nu se orientează după porunca lui
Dumnezeu, ci îşi manifestă iubirea în mod spontan. Astfel, unii oameni sunt iubiţi,
alţii sunt ocoliţi, fără a se ţine seama de valoarea lor. „Cei mai mulţi oameni nici
nu se iubesc şi nici nu se urăsc. Relaţiile lor sunt relaţii oficiale, adică relaţii
întemeiate pe alte principii sau fără nici un principiu, relaţii întâmplătoare; şi, în
cazul acesta, Dumnezeu este absent din iubirea noastră.”21
În cazul iubirii profane, iubirea este proporţionată după diferite raţiuni, după
diferite motivări sau interese şi în cazul acesta nu se ţine seama de porunca lui
Dumnezeu. Sunt unii oameni care nici nu mai pot să iubească. S-au îngrădit aşa de
tare în răutate, în răzbunare, în neiertare, încât nu se pot odihni până nu fac ceva
rău. Aceasta se întâmplă nu pentru că răutăţile le dă Dumnezeu, ci pentru că
modelele sunt luate din jurul nostru şi nu din Sfânta Scriptură.
Iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni nu se poate
manifesta deplin dintr-o dată. Pentru a atinge desăvârşirea în iubire, este necesară
parcurgerea unui urcuş duhovnicesc. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalie,

18
Ibidem, pag. 155.
19
Ibidem, pag. 227.
20
Arh. Teofil Pârâian, Bucuriile credinţei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004, pag. 208.
21
Idem, pag. 209.

13
vol. II, are o scriere intitulată Cele 400 de capete despre dragoste. În această
scriere, iubirea este clasificată în trei tipuri: dragostea (iubirea) după poruncă, mai
presus de fire, dragostea după fire şi dragostea împotriva firii.
Dragostea mai presus de fire respectă porunca lui Dumnezeu, iar cel care
iubeşte nu face deosebire între bun şi rău, între drept şi nedrept, între prieten şi
duşman, ci îi iubeşte pe toţi la fel, fiind condus de iubirea lui Dumnezeu.
Dragostea firească este iubirea părinţilor pentru copii şi a copiilor pentru
părinţi, iubirea dintre prieteni etc. Aceasta este o dragoste binecuvântată de
Dumnezeu.
Dragostea împotriva firii (mania) este aceea întemeiată pe patimă, ca de
exemplu, cea a iubitorului de plăcere care îl iubeşte pe acela ce îi dă posibilitatea
să-şi împlinească dorinţa, ori cea a iubitorului de avere pentru cel ce-i înmulţeşte
averea, a iubitorului de slavă deşartă pentru cel ce îl slăveşte. Această dragoste este
efemeră, ea dispare odată cu dispariţia factorului determinant.

V. Raportul dragoste – credinţă

Potrivit credinţei creştine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un

scop. Aceasta dă lumii un sens. Părinţii au scos în evidenţă bunătatea lui
Dumnezeu ca motiv al creaţiei, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea
dintr-o necesitate internă, care duce şi ea la panteism. Sfântul Grigorie de Nyssa
afirmă: „Astfel Dumnezeu Cuvântul, Înţelepciunea, Puterea a fost Creatorul naturii
umane, nu împins din necesitate la crearea omului, ci în virtutea iubirii Sale pentru
această fiinţă a cărei existenţă a produs-o. Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută,
slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se
14
bucure de ea şi celelalte daruri câte se văd în jurul firii dumnezeieşti să nu rămână
fără efect, nefiind cineva care să se împărtăşească şi să se bucure de ele”. 22
Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să facă părtaşe şi alte fiinţe de
iubirea lui intertrinitară. Dionisie Areopagitul afirmă: „Binele, prin însuşi faptul că
există ca bine fiinţial, întinde bunătatea la toate cele ce sunt”. 23
Dacă pe toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de iubirea Lui,
scopul lor este să ajungă la o participare deplină la această iubire, adică la o
comuniune deplină cu Dumnezeu. Participarea deplină la iubirea divină se poate
face abia în viaţa de dincolo de moarte. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a se
împărtăşi de iubirea Lui, omul trebuie mai întâi să-şi mântuiască sufletul.
Mântuirea se poate realiza numai atunci când credinţa în Dumnezeu este îmbinată
cu săvârşirea faptelor bune. Atât credinţa cât şi faptele bune au drept sursă iubirea
faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aceste două condiţii ale mântuirii se
manifestă prin comuniunea cu Hristos.
În fapte, comuniunea cu Hristos se manifestă ca o dezvoltare a comuniunii
începătoare prin credinţă. Credinţa în Hristos include în ea iubirea faţă de Cel ce S-
a jertfit, a înviat pentru noi şi S-a sălăşluit în noi, ca din starea Lui de jertfă şi
înviere să luăm putere să murim şi noi faţă de păcat şi să ducem şi noi o viaţă nouă
din El şi cu El. Hristos însuşi ne umple de iubire faţă de El, prin iubirea Lui faţă de
noi. Iar iubirea ne dă puterea să devenim asemenea Lui: să murim faţă de păcat, să
ne manifestăm cu iubire faţă de oricine şi faţă de orice. Sunt două întrebări pe care
Domnul Hristos le adresează tuturor oamenilor: întrebarea despre credinţa în El şi
întrebarea despre iubirea faţă de El. „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” (Ioan 9,
35)24, l-a întrebat Iisus pe un om căruia îi dăduse vederea, pentru a-i afla credinţa;

22
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvant catehetic. Despre nevointa , Taducere din limba greaca de Grigorie
Teodorescu, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, 2011, p. 167.
23
Ibidem., p.169.
24
Idem., p. 170.

15
„Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?” (Ioan 21, 15)25 – este întrebarea pe
care a adresat-o Domnul Hristos ucenicului Său, apostolul Petru. „Întrebarea
aceasta, pusă atunci Sfântului Apostol Petru, ne-o pune Domnul Hristos şi nouă,
tuturor. Şi noi trebuie să răspundem la această întrebare şi poate nu atât cu cuvântul
– e foarte simplu să spui Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc! – ci mai ales cu viaţa,
cu viaţa noastră întreagă […] Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă în credinţă şi o
viaţă în iubire”.26
Creştinismul este marea taină a comuniunii personale, pe care Occidentul n-
a înţeles-o. E marea taină a creşterii persoanei din viaţa altei persoane şi, în ultimă
analiză, din viaţa Persoanei lui Hristos, plină de infinitatea dumnezeiască.
Iubirea e cea mai mare forţă. Dar ea este puternică numai atunci când este
susţinută de comuniunea cu Persoana infinită în putere şi iubire a lui Hristos, care e
una cu credinţa adevărată. Ea va rămâne şi după ce va înceta credinţa, adică atunci
când Hristos ni se va arăta în chip descoperit. De aceea, cel ce are o credinţă, dar
nu are iubire, oricât de puternic ar fi, nu ar însemna nimic, întrucât nu este în
comuniune.
Credinţa fără iubire e încruntată, pentru că este un efort individual, nu
comuniune; ea poate fi trufaşă, poate ascunde în ea un individualism. Dragostea e
opusul individualismului rigid, este smerită. Dragostea e deschiderea inimii în
mod nelimitat pentru ceilalţi în Hristos, e uitare de sine pentru ceilalţi, după pilda
şi din puterea lui Hristos. A trăi în dragoste înseamnă a trăi în nelimitarea
generoasă, iradiată în noi din infinitatea Persoanei lui Dumnezeu, existentă şi în
celelalte persoane.
„Credinţa în Hristos e iubirea faţă de Hristos şi însuşirea iubirii lui Hristos
faţă de oameni. Altfel nu e adevărată credinţa. Căci credinţa adevărată este ea

25
Idem., p. 173.
26
Ibidem., p.175.,

16
însăşi începutul acestei deschideri şi încrederi în infinitatea iubirii lui Hristos.
Luther a contestat importanţa iubirii, pentru că ea ar fi a omului şi deci omul s-ar
mândri cu ea. Dar omul, zicea el, nu trebuie să dea nimic ca să-şi păstreze credinţa
că numai prin Hristos se mântuieşte. Dar cel ce iubeşte cu adevărat nu se
mândreşte, căci el a uitat de sine. Cel ce iubeşte pe Hristos, şi în Hristos pe oameni,
nu se trufeşte, pentru că el ştie că iubirea lui se hrăneşte din iubirea lui Hristos faţă
de noi, că în infinitatea iubirii de care se simte cucerit, trăieşte infinitatea iubirii lui
Hristos. Iubirea noastră e numai răspunsul nostru la iubirea Lui, dat din puterea
iubirii Lui. E un val al fiinţei noastre spre El, stârnit de valul iubirii Lui, care ne
trage spre El. Dacă n-ar fi iubirea Lui care să pătrundă în noi şi să ne atragă spre
El, ne-am comporta ca nişte nesimţiţi. N-am putea nici crede măcar”. 27
Între credinţă şi iubire putem pune deci semnul egalităţii, deoarece una o
presupune pe cealaltă: crezi în Dumnezeu pentru că îl iubeşti şi îl iubeşti pentru că
te împărtăşeşti din infinitatea iubirii Lui. Iubirea nu poate fi o dovadă de egoism,
aşa cum afirmă Luther, deoarece ea este o împărtăşire cu Dumnezeu prin smerenie
şi nu prin evidenţiere, pentru recompense materiale lumeşti. Iubirea creştinului faţă
de Dumnezeu este curată, simplă, smerită, încărcată de conştiinţa păcatului; cel ce
iubeşte pe Dumnezeu este asemenea vameşului, care nu îndrăzneşte să-şi ridice
ochii către cer, ci îi cere îndurare lui Dumnezeu, recunoscându-şi păcatele (pilda
vameşului şi fariseului, conform Evangheliei după Luca, cap. 18, versetele 10-14).
Iubirea este izvorul şi criteriul faptelor. Iubirea este în inima credinţei
adevărate, la fel cum credinţa este în inima iubirii iar faptele bune se cuprind
virtual în amândouă. În iubire se arată caracterul creator de comuniune al credinţei,
atunci când iubirea este manifestată prin fapte. În iubire şi în fapte se vede că
mântuirea omului se realizează în Biserică. Dar în ea are loc şi refacerea şi
creşterea noastră personală, precum şi repercutarea ei asupra lumii. Căci creşterea
27
Arh. Teofil Pârâian, Bucuriile credinţei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004, p. 242.

17
noastră personală e o creştere comună cu ceilalţi în Dumnezeu, manifestată în fapte
de iubire care se arată prin lucruri. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz
afirmă: „Credinţa fără fapte este moartă, ca şi faptele fără credinţă”. 28
Nu putem fi mântuiţi fără ca noi să răspundem activ la iubirea lui Dumnezeu
faţă de noi. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă: „Alergaţi, cereţi, bateţi, ca să vi se
deschidă poarta Împărăţiei cerurilor, ca să intraţi înăuntru şi s-o aveţi voi înşivă în
lăuntrul vostru. Căci aceia care ies din viaţa prezentă înainte de a avea această
împărăţie în inimi, cum o vor afla odată ce au plecat de aici fără s-o caute? Deci
trebuie să o căutăm, să batem … Dacă lucrăm aici şi ascultăm de Hristos, Stăpânul
nostru, grăbindu-ne, cât suntem în viaţă, să primim Împărăţia în noi înşine, nu-L
vom auzi zicându-ne odată: Plecaţi de aici. Pentru ce căutaţi acum Împărăţia, pe
care v-am îmbiat-o şi pe care aţi refuzat să o primiţi?”.29
Mântuitorul însuşi a spus că iubirea faţă de El se arată şi se întăreşte prin
împlinirea poruncilor Lui şi această împlinire ne conduce la comuniunea deplină cu
El: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cine mă
iubeşte pe Mine, iubit va fi de Mine şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14,
21)30, sau „Dacă mă iubeşte cineva, păzi-va cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi
pe el, şi vom veni la el şi Ne vom face locaş în el” (Ioan 14, 23).31
Prin faptele izvorâte din iubire, care la rândul ei creşte din iubirea lui Hristos
ca om faţă de Tatăl Său şi din iubirea Lui faţă de noi, firea noastră înaintează de la
calitatea de chip pe treptele interminabile ale comuniunii cu Dumnezeu, împreună
cu Hristos ca om şi asemenea Lui, care pentru aceasta a luat firea noastră şi prin
aceasta a pus bază mântuirii noastre.

28
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, traducere de Gheorghe Tilea, Editura Herald, 2013, p. 87.
29
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, traducere de Diac. Ioan Ică jr., editura Deisis, 2003, p.223.
30
Idem., p. 226.
31
Idem.,

18
 VI. Concluzii

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că iubirea lui Hristos faţă de noi este mai
presus de Lege, deoarece această poruncă să iubim aproapele nostru ca pe noi
înşine, pe când Hristos ne-a iubit mai mult decât pe Sine Însuşi. Iar Sfântul
Antonie cel Mare spune: "De la aproapele vine si viata, si moartea. Caci, daca
aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim
aproapelui, lui Hristos gresim." 32
În acelaşi timp iubirea faţă de aproapele este chezăşia iubirii faţă de
Dumnezeu: „Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).
Biserica trup tainic al Domnului promovează „Credinţă care lucrează în dragoste”
(Gal. 5,6). Legea de bază care trebuie să asigure relaţiile dintre oameni este
iubirea.33 Iubirea creştină faţă de semen are şi un caracter haric. Ea este rodul
iubirii lui Hristos, rodul care lucrează în fiinţa credinciosului transformându-l într-
o fiinţă nouă. „Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15,9), reprezintă Testamentul
Domnului care asigură legătura vie cu El, întocmai legăturii dintre vită şi mlădiţa
(Ioan 15,4-10).34 Acest har înnoitor, ca rezultat al legăturii de iubire cu Iisus
Hristos, imprima iubirii faţă de semen un caracter activ, o sinteză a celorlalte
porunci şi în acelaşi timp o Împlinire a lor: Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte,
acela este care mă iubeşte; şi cel ce mă iubeşte pe mine va fi iubit de Tatăl Meu”
(Ioan 14, 21).35
„Rămâneţi întru iubirea Mea”(Ioan 15,9). A rămâne în Hristos înseamnă a
fi şi a trăi în Biserică. „Biserica este viaţa lui Hristos comunicată şi dăruită

32
Danco Nicolae, Sfanta Scriptura, izvor viu al vietii crestine si al teologiei ortodoxe, Editura Universitaria,
Craiova, 2008, p 174
33
Idem, p 175.
34
Idem p. 176
35
Idem p. 180

19
oamenilor”.36 „Viaţa nu este supravieţuire biologică, ci relaţia cu Dumnezeu,
renunţarea la cerinţa vieţii de sine, realizarea existenţei ca şi comuniune de
iubire…Ceea ce ne face să existăm este iubirea Lui” 37. „Căci nimeni dintre noi nu
trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul
trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai
Domnului suntem”(Romani, 14, 7-8).

36
Alexandre Schmemann , Euharistia Taina Împărăţiei, Traducere de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia,
Bucureşti, p.140;
37
Christos Yannaras , Abecedarul credinţei, Traducere de Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996,
p.150.

20
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tiparită cu binecuvântarea Prea Fericitului
Patriarh Teoctist, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bissericii
Ortodoxe Române, București, 2001.
2. Dictionar Enciclopedic al Bibliei, transpunere romaneasca de Dan
Slușanschi, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999.
3. Areopagitul, Dionisie, Despre numele divine, Traducere de Marilena Vlad,
Editura Polirom, 2018.
4. Danco, Nicolae, Sfanta Scriptura, izvor viu al vietii crestine si al teologiei
ortodoxe, Editura Universitaria, Craiova, 2008.
5. Filocalia – Vol. I, Ediția II, Tradus de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae,
Editura Institutul de Arte Grafice ”Dacia Traiana” S.A., Sibiu 1947.
6. Filocalia - Vol. II, Traducere de Pr. Prof.. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Harisma, Bucureşti, 1993.
7. Pârâian, Arh. Teofil, Bucuriile credinţei, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2004.
8. Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996.
9. Schmemann, Alexandre, Euharistia Taina Împărăţiei, Traducere de Pr.
Boris Rduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2012.
10.Sofronie, Arhimandrit, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai,
Bucureşti, 1995.
11.Simonopetritul, Arhimandrit Emilianos, Tâlcuire la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Traducere de Ierom. Agapie Corbu,
Editura Egumenita, 2017.
12.Tănase, Protosinghel Petroniu, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh
NIFON, Traducere, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993.
13.Yannaras, Christos, Ortodoxie şi Occident, Text îngrijit de Iulian Nistea,
Editura Bizantină, Bucureşti, 1995.
14.Yannaras, Christos , Abecedarul credinţei, Traducere de Constantin
Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996.
15.Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
Traducere de Pr. Prof. Ioan Ica si diac. Ioan I. Ica jr., Studiu introductiv
Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
16.Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvant catehetic. Despre nevointa ,
Taducere din limba greaca de Grigorie Teodorescu, Editura Institutului
Biblic si de Misiune Ortodoxa, 2011.
21
17.Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Traducere de Gheorghe
Tilea, Editura Herald, 2013.
18.Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Traducere de Diac. Ioan
Ică jr., editura Deisis, 2003.

22