Porunca cea mare a iubirii

Mantuitorul Iisus Hristos, invatatorului de lege care a intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, i-a
raspuns: "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta
este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel cu aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste
doua porunci se cuprinde toata legea si proorocii" (Matei 22,37-40).
Aceasta este porunca cea mare a iubirii. In Evanghelia dupa Luca o exprima insusi invatatorul de lege: "Sa
iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau,
iar pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Luca 10,27).
Crestinismul este supranumit religia iubirii. Crestinul trebuie sa ajunga sa-L iubeasca din toata fiinta sa pe
Dumnezeu si pe aproapele ca pe sine insusi, chiar vrajmas de i-ar fi. "Iubiti pe vrajmasii vostri, zice Domnul
Hristos, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va
prigonesc" (Matei 5,44).
Masura iubirii la care trebuie sa ajunga crestinii, si la care sfintii au ajuns, ne este aratata de catre multi parinti. "Daca
nu se roaga pentru vrajmasi, spune Sfantul Siluan Athonitul, sufletul nu poate avea pace. Sufletul pe care harul
lui Dumnezeu l-a invatatsa se roage, iubeste cu mila intreaga zidire, si indeosebi omul".
Modelul absolut de iubire este Mantuitorul. "Nu existate pamant om atat de bland si plin de iubire ca Domnul nostru
Hristos. In El e bucuria si veselia noastra. Sa-L iubim, iar El ne va duce in imparatia Lui, unde vom vedea slava Lui."
Daca in Vechiul Testament trebuia sa-l iubesti pe semen ca pe tine, in Noul Testament masura e mult mai inalta.
Masura o da Hristos: masura este jertfa. Hristos ne-a iubit mai mult decat pe Sine, dandu-Se pentru noi la moarte de
cruce.
Lucrul acesta il afla batranul Nicodim, cel preocupat de mantuirea sufletului sau, de la insusi Domnul Hristos: "Dupa
cum Moise a inaltat sarpele in pustie asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa
aiba viata vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El
sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,14-l6).
Iubirea suprema a lui Dumnezeu s~a aratat prin cruce. Hristos S-a daruit, din iubire, pentru salvarea noastra, pentru
restaurarea noastra. La masura iubirii Sale trebuie sa tindem si noi pentru a nu tamadui de egoismul in care zacem.
Inainte de patimi Domnul Hristos le spunea Ucenicilor: "Aceasta este porunca Mea sa va iubiti unul pe altul, precum
v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12). Cu alte cuvinte sa fim jertfelnici in iubire, sa fim altruisti, sa nu adunam totul pentru noi.
De egoismul nostru, de tendinta de a aduna si a consuma totul, ne tamaduim, dupa spusa Sfantului Maxim
Marturisitorul, prin dragoste: "Izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mantuire este dragostea
adevarata, cea din cunostinta, Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de aceasta. Prin aceasta,
lepadand pofta de placere si frica de durere ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi insine, inaltati fiind la
cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind in locul iubirii celei rele de insine, pe cea buna si spirituala, despartita cu
totul de grija de trup, nu vom inceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi insine cautand pururi sa
ne sustinem sufletul prin Dumnezeu."

Iubirea cea buna, agape este greu de definit. Iubirea fata de trup si fata de lume, daca se poate numi iubire, este
prezenta la tot pasul in societatea post moderna. De fapt ea nici nu este iubire, ci erotism. Literatura duhovniceasca
face o deosebire neta intre dragostea crestina (agape) si iubirea senzuala pacatoasa (eros). Intre iubirea adevarata si
senzualitate este distanta cat de la cer la pamant. Aceste afirmatii suntem convinsi ca nu-i prea pun pe ganduri pe
contemporanii nostri secularizati. Avem toate motivele sa ne indoim ca civilizatia noastra, atat de afrodisiaca si de
pornografica cum este, se va simti vreo clipa lezata de aceste expresii. Totusi constiinta noastra crestina ne obliga sa
facem acest lucru.
Dictionarul explicativ al limbii romane spune ca dragostea este "sentimentul de afectiune pentru cineva sau ceva;
sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus; iubire, amor. "Aceasta definitie este foarte saraca si
irelevanta.
Sfantul Ioan Teologul ne spune ca iubirea este Dumnezeu: "Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru
ca Dumnezeu este iubire" (1 Ioan 4, 8). Dar tot Sfantul Ioan ne spune ca "Dumnezeu este lumina" (1 Ioan 1, 5).
Rezulta ca dragostea este egala cu Lumina. Daca nu putem spune ce e dragostea, pentru ca virtutea aceasta mai
curand se experimenteaza decat se teoretizeaza, putem spune ce lumina. Si, prin similitudine, vom spune ce e
iubirea.
De fapt se stie ca si efortul de despatimire, de purificare de patimi, are ca si scop iluminarea si unirea cu Dumnezeu
in dragoste. Omul care ajunge in capatul drumului are experienta luminii celei necreate. Citim in Pateric ca "a fost un
om care se numea avva Pamvo si despre acesta se povesteste ca trei ani a petrecut rugandu-se lui Dumnezeu si
picand: sa nu ma slavesti pe pamant! Si atat l-a slavit Dumnezeu incat nu putea cineva sa se uite in fata lui, de slava
care o avea."
Sfantul Isaac Sirul face portretul omului care a ajuns la dragoste: "Dragostea de Dumnezeu este o caldura mai
presus de fire, cand vine in cineva fara masura, face ca acel suflet sa-fi iasa din sine. De aceea inima celui ce o simte
nu o poate cuprinde si suporta, dar pe masura calitatii iubirii venite in el, se arata in el o schimbare neobisnuita. Iar
semnele ei simtite sunt acestea: fata omului se face ca de foc si plina de farmec si trupul lui se incalzeste..." Asadar
dragostea se manifesta prin lumina si caldura.
Se intampla cu omul care a ajuns pe aceasta treapta ceea ce spune Sfantul Ioan Teologul: "Dumnezeu este iubire si
cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el" (1 Ioan 4,16).
Spuneam ca-i greu de definit dragostea, dar afirmand ca este egala cu lumina, vom spune cate ceva despre ea prin
similitudine. Ori se stie ca lumina alba este amestecul sau combinatia a sapte culori: rosu, orange, galben, verde,
albastru, indigo si violet. Acesta este spectrul luminii alcatuit din sapte culori. Dupa ploaie, cand lumina se
descompune trecand prin picaturile de apa, putem admira curcubeul care nu este altceva decat spectrul luminii.
Spectrul dragostei este alcatuit din virtuti, din combinatie de virtuti; de doua ori cate sapte. Le aminteste Sfantul
Apostol Pavel in minunatul imn al dragostei: Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare; dragostea nu
pizmuieste; nu se lauda; nu se trufeste; dragostea nu se poarta cu necuviinta; nu cauta ale sale; nu se aprinde de
manie; nu gandeste raul; nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; toate la sufera; toate le crede; toate le
nadajduieste; toate le rabda" (1 Corinteni 13, 4-7). Vom trece in revista aceste paisprezece trasaturi ce alcatuiesc
spectrul dragostei.

a) Dragostea indelung rabda. Prima trasatura a dragostei, amintita de Sfantul Pavel, este indelunga rabdare. Omul
iubitor rabda mult. Rabda sicanele si necazurile ce i le provoaca oamenii, rabda suferintele pe care Dumnezeu
ingaduie sa vina asupra lui, rabda asaltul ispitelor ce-i vin de la diavolul si de la firea lui slaba.
In atitudinea lui se aseamana cu Iov cel mult rabdator si zice: "Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi
intoarce in pamant! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvantat!" (Iov, 21).
In Urmarea lui Hristos ni se da un sfat intelept: "Ceea ce omul nu poate indrepta nici intru sine si nici in altii, trebuie
sa rabde fara cartire, pana ce Dumnezeu va randui altfel." Se vede si o reciprocitate in aceasta rabdare izvorata din
iubire: "sarguieste-te sa rabzi cu barbatie cursurile si orice fel de slabiciuni ale altora, caci si tu ai multe lipsuri pe care
sunt nevoiti sa le rabde altii."
Trebuie sa ai rabdare cu neputintele altora. Pe toti ii vrea indreptati si mantuiti. Toti au chipul lui Dumnezeu si sunt
destinati sa ajunga asemenea Lui.
Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui,
ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata
duhovniceasca pentru inaintarea lui in virtute. Cauza principala a invidiei este mandria.
In literatura duhovniceasca sunt multe relatari care scot in evidenta cat de prapastioasa este pizma. Se spune, de
exemplu, ca imparatul avea doi ministri pe care-i pretuia. Aveau, insa, fiecare cate o meteahna: unul era invidios si
celalalt iubitor de arginti. I-a chemat la sine si le-a zis: "sa ceara unul dintre voi orice cadou voieste, si i-l voi da
bucuros. Celalalt, insa, va primi dublu. Amandoi se codeau. Iubitorul de arginti il lasa pe invidios sa ceara ca el,
iubitor de bani fiind, sa primeasca dublu. Invidiosul, stiind ca n-ar suporta ca lacomul sa primeasca dublu, astepta ca
acela sa ceara. Pana la urma imparatul l-a provocat pe invidios sa ceara. Iar acesta zise: "Maria ta, scoate-mi un
ochi, iar colegului meu scoate-i amandoi!" Aceasta este pizma. Omul invidios n-are dragoste.

1.