LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ

PENTRU ACORDAREA GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator ştiinţific:
Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei
Autor:
Prof. Văcărelu Valentin
LICEUL DE ARTE ,,IONEL PERLEA”
SLOBOZIA – IALOMIŢA

2014
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Rolul cântării liturgice ortodoxe în formarea

personalităţii religioase a tinerilor

Coordonator ştiinţific:
Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei
Autor:
Prof. Văcărelu Valentin
LICEUL DE ARTE ,,IONEL PERLEA”
SLOBOZIA – IALOMIŢA

1
 C U P R I N S:

Introducere.....................................................................................................................................7
I. Cântarea religioasă în Sfânta Scriptură...................................................................................9
1.1. Cântarea religioasă în Vechiul Testament (temeiuri biblice).......................................9
1.2. Cântarea religioasă în Noul Testament (temeiuri biblice)..........................................14
II. Cântarea Bisericii în timpul Sfinţilor Părinţi şi în perioada primului mileniu................17
2.1. Organizarea cântării bisericeşti în primele patru secole (mărturii patristice).........17
2.1.1. Cântarea liturgică – formă a rugăciunii şi comuniunii credincioşilor..............17
2.1.2. Psalmii – modalităţi de cânt: cântarea responsorială şi antifonică...................22
a) Cântarea responsorică (responsorială).............................................................24
b) Psalmodierea sau cântarea antifonică (alternativă)........................................24
2.1.3. Alte cântări cu conţinut creştin (trinitar, hristologic etc.).................................27
2.2. Dezvoltarea imnografiei creştine în secolele V – X, în Biserica Răsăriteană............29
2.2.1. Imnografi şi melozi mai însemnaţi.......................................................................29
2.2.2. Formele imnografiei ortodoxe (tropare, condace, canoane etc.).......................34
A) Troparul..............................................................................................................34
B) Condacul.............................................................................................................37
C) Canonul...............................................................................................................38
2.2.3. Valoarea doctrinară a cântărilor ortodoxe..........................................................39
III. Educaţia religioasă şi morală a tinerilor prin intermediul cântării liturgice..................42
3.1. Legătura dintre muzică şi diferite aspecte fiziologice şi psihologice ale personalităţii
tinerilor..........................................................................................................................42
3.2. Rolul cântării omofone (în comun) în formarea caracterului creştin al tinerilor.....46
3.3. Cântările Sfintei Liturghii şi alte cântări bisericeşti: autori şi colecţii de cântări mai
însemnate.......................................................................................................................51
IV. Capitol aplicativ.....................................................................................................................56
4.1. Valorificarea cântării liturgice în lecţiile de religie.....................................................56
4.1.1. Proiectarea unei lecţii de religie............................................................................56
4.1.2. Exemple de proiecte didactice având ca temă cântarea liturgică......................60
Proiect didactic: Muzica în viaţa tinerilor.............................................................60
Proiect didactic: Cântarea religioasă – formă de rugăciune................................68
4.2. Metode active de predare - învăţare folosite în cadrul orei de religie după modelul
ERR (Evocare – Realizarea sensului – Reflecţie) (expunere metodico-didactică)..79
A. Metode active utilizate în evocarea cunoştinţelor anterioare:................................79
a.1 Brainstorming...................................................................................................79
a.2 Scrierea liberă...................................................................................................80
a.3 Gândiţi / Lucraţi în perechi / Comunicaţi......................................................81
B. Metode active utilizate în realizarea sensului:..........................................................82
b.1 Unul stă, trei circulă.........................................................................................82
b.2 Metoda photolangage.......................................................................................83
b.3 Cadranele...........................................................................................................85
C. Metode active utilizate în reflecţie:............................................................................86
c.1 Întrebările..........................................................................................................86
4.2.1. Aplicaţia cântării liturgice în ora de religie.........................................................89
4.2.2. Valorificarea cântării liturgice în cadrul anumitor manifestări şcolare..........91
CONCLUZII................................................................................................................................88
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................95
ANEXE..........................................................................................................................................97

2
 Introducere

În sufletul omenesc, sentimentul binelui, plăcerea şi dragostea de frumos, sub orice formă
s-ar prezenta, sunt sădite de la început. Pentru acest motiv şi frumuseţea sunetelor a atras de
demult atenţia omului. Şi întrucât între calităţile şi harismele cu care Creatorul l-a înzestrat este
şi vocea, era normal ca el să o folosească nu numai pentru a vorbi şi a se înţelege cu ceilalţi ci şi
pentru a-şi satisface sentimentul lui artistic. Astfel, s-a format cântarea.
Este cunoscut faptul că, la toate popoarele şi în toate perioadele Istoriei Universale,
cântarea a fost tovarăşul de nedespărţit al vieţii omului. Este limba universală, în mod deosebit
de expresivă, de patetică şi de plăcută, cu care omul vădeşte lumea lui interioară şi caută să
reprezinte şi să transmită dispoziţiile lui sufleteşti, sentimentele lui, idealurile şi dorinţele lui.
Deoarece în om este sădit şi sentimentul religios, era normal ca el să simtă nevoia să-l
slujească şi cu cântarea şi, astfel, vorbim astăzi despre cântarea religioasă. Aceasta provine din
credinţa faţă de Creator şi exprimă evlavia, recunoştinţa, ruga călduroasă, speranţa, rugăciunea,
respectul etc.
În special, însă, pentru Biserica noastră Ortodoxă, muzica bizantină constituie, pe de o
parte, conductorul polisonor al căutărilor fiinţiale şi nevoilor latreutice ale credinciosului iar, pe
de altă parte, se caracterizează şi se prezintă ca organ central terapeutic încorporat direct în trupul
lui Hristos, Biserica Lui. Muzica bizantină este o muzică omofonă şi prin excelenţă vocală,
bazată pe nişte moduri, pe nişte particularităţi ale ei de construcţie. Ea a apărut în spaţiul eclesial
şi trebuie să aibă funcţia de vehicul către Dumnezeu.
Scopul ei nu este să veselească numai auzul ci şi să ridice pliroma, comunitatea Bisericii
de la cele pământeşti la cele cereşti. Să respingă „toată grija cea lumească” şi să întâmpine la
fiecare întrunire de mulţumire pe Împăratul slavei.
Mântuitorul şi Apostolii au cântat. În creştinism, cântarea a constituit, încă de la început,
un mijloc de preamărire a lui Dumnezeu. Asemenea îngerilor din ceruri, care neîncetat Îl slăvesc
pe Dumnezeu prin cântări de laudă, şi creştinii au folosit de la început cântarea religioasă ca pe o
formă de rugăciune.
Cântarea este o însuşire specifică fiinţei omeneşti şi comună oamenilor din toate
timpurile şi locurile. Ea este arta cea mai expresivă, mai comunicativă din toate timpurile şi
locurile şi, totodată, cea mai plină de influenţă asupra sufletului omenesc. Prin cântare, omul îşi
exprimă şi bucuria şi durerea şi dorurile, avânturile şi idealurile lui. Mai ales pentru omul simplu,
rămas mai aproape de natură, cântarea este nedespărţită, ca mijloc de exprimare a sentimentelor,
de uşurare şi de consolare. Nu este surprinzător, deci, dacă muzica a fost pusă şi ea, ca toate

3
celelalte arte, în serviciul sentimentului religios şi al cultului. În temple, în sinagogi, în biserici,
în locaşuri de adunare şi de rugăciune, credinciosul a lăudat şi a cântat pe Dumnezeu sub forma
psalmilor, a imnurilor religioase şi a cântărilor de orice fel.
În concepţia creştină, prin darul cântării religioase, omul se aseamănă cu îngerii şi cu
sfinţii, care şi ei dau neîncetat slavă lui Dumnezeu (Isaia 6, 1-4; Iov 38, 7; Luca 2, 13;
Apocalipsa 4…). E firesc deci, ca în cultul creştin, cântarea religioasă să ocupe, încă de la
început, un loc destul de important. Cu deosebire cultul ortodox foloseşte o bogată, variată şi
preţioasă producţie de cântări şi imnuri sacre, dintre care unele de origine biblică (psalmii şi
unele cântări, ca cea a Maicii Domnului de la Evanghelia după Luca 1, 46-55), iar altele, cele
mai numeroase, alcătuite de diferiţi imnografi şi melozi (poeţi şi compozitori), creştini din
secolul al IV-lea înainte, ca de exemplu Roman Melodul (sec. VI), Sfântul Ioan Damaschinul
(sec. VIII), Sfinţii Iosif şi Teodor Studitul (sec. VIII-IX) şi alţii.
Ludwig van Beethoven spunea: „Muzica este mediatorul între viaţa spirituală şi cea
trupească”.
Există o relaţie profundă între muzică şi elementul religios, dovadă că muzica este
prezentă în toate marile rituri, paradigme creştine; în spaţiul ortodox, fără îndoială, muzica este o
constantă, alături de cuvânt. Fără muzică, deci, aproape că nu se poate accede la o realitate
superioară spirituală profundă. De multe ori, la cântări în biserică, dar nu numai, se simte o
putere extraordinară care vine din ceruri. Există, aşadar, o dimensiune transcendentală nevăzută a
muzicii, iar cei cu o cultură muzicală şi teologică au şanse mari ca să trăiască această relaţie a
văzutului cu nevăzutul, a binecuvântării care vine din ceruri prin muzică, prin sensul nonverbal;
muzica este un limbaj nonverbal care vorbeşte mai adânc şi mai puternic decât vorbele. Muzica
este iconografia sonoră a inefabilului, a nevăzutului, a inexprimabilului.

4
 I. Cântarea religioasă în Sfânta Scriptură

1.1. Cântarea religioasă în Vechiul Testament (temeiuri biblice)

Sfânta Scriptură mărturiseşte clar că Pământul împreună cu Cerul laudă pe Domnul şi-I
cântă Lui. În multe locuri din Biblie se arată că slăvirea lui Dumnezeu trebuie însoţită de
cântarea religioasă, acest lucru fiind nu numai un drept, ci mai ales o datorie pentru toţi
credincioşii.
Vechiul Testament cuprinde cea mai mare colecţie de cântări religioase scripturistice,
adunate în cartea Psalmilor.
Sfântul Vasile cel Mare mărturisea că „psalmul pune pe fugă pe demoni şi aduce pe
îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea
pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte potrivită
femeilor. Psalmul populează pustiurile, cuminţeşte pieţele; este carte elementară de învăţătură
pentru cei ce intră în viaţă, creştere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi.
Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveseleşte sărbătorile; psalmul creează tristeţea cea după
Dumnezeu.”1
În primul rând, Psalmii îndeamnă pe credincioşi la preamărirea lui Dumnezeu prin
cântare în cadrul sfintelor slujbe din lăcaşele de cult:
 „Aduceţi Domnului slavă numelui Său; închinaţi-vă Domnului în curtea cea
sfântă a Lui… şi în locaşul Lui, fiecare va spune: Slavă!” (Psalmul 28, 2, 9);
 „În adunări binecuvântaţi pe Dumnezeu… împărăţiile pământului cântaţi lui
Dumnezeu, cântaţi Domnului.” (Psalmul 67, 27, 33);
 „Intraţi pe porţile Lui cu laudă şi în curţile Lui cu cântări lăudaţi-L pe El. Cântaţi
numele Lui!” (Psalmul 99, 3-4);
 „Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, în sfatul celor drepţi şi în adunare.”
(Psalmul 110, 1);
 „Lăudaţi numele Domnului, lăudaţi slugi pe Domnul, cei ce staţi în casa
Domnului, în curţile Dumnezeului nostru. Lăudaţi pe Domnul, că este bun Domnul;
cântaţi numele Lui, că este bun.” (Psalmul 134, 1-3);
 „Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, că ai auzit cuvintele gurii mele şi
înaintea îngerilor Îţi voi cânta. Închina-mă-voi în locaşul Tău cel sfânt şi voi lăuda
numele Tău…” (Psalmul 137, 1-2)

1
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I, în PSB 17, pg. 184.

5
  „Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea
credincioşilor!” (Psalmul 149, 1);
 „Lăudaţi pe Domnul în locaşul Său cel sfânt.” (Psalmul 150, 1);
În al doilea rând, în psalmi se regăseşte îndemnul de a ne exprima sentimentele religioase
de respect, recunoştinţă şi adorare faţă de Dumnezeu prin cântare, nu numai în lăcaşele de
închinare, ci şi în orice loc:
 „Cântaţi Domnului, Celui ce locuieşte în Sion, vestiţi între neamuri faptele Lui.”
(Psalmul 9, 11);
 „Cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine şi voi cânta numele Domnului
Celui Preaînalt.” (Psalmul 12, 6);
 „Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui.”
(Psalmul 29, 4);
 „Ca slava mea să-ţi cânte ţie şi să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în
veac Te voi lăuda!” (Psalmul 29, 12);
 „Lăudaţi pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântaţi-I Lui. Cântaţi-I
Lui cântare nouă, cântaţi-I frumos, cu strigăt de bucurie.” (Psalmul 32, 2-3);
 „Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul. Cântaţi
Domnului, binecuvântaţi numele Lui, binevestiţi din zi în zi mântuirea Lui.” (Psalmul 95,
1-2);
 „Cântaţi Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul.” (Psalmul
97, 1);
 „Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul; cântaţi şi vă bucuraţi şi cântaţi… Să se
zguduie marea şi plinirea ei, lumea şi cei ce locuiesc în ea.” (Psalmul 97, 6, 9);
 „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.”
(Psalmul 103, 33).
Exemple despre folosirea cântării religioase se găsesc nu numai în Psalmi, ci în
majoritatea cărţilor Vechiului Testament:
 „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!” (Ieşirea 15, 1, 21).
 „Şi Iudeii s-au bucurat când au văzut pe preoţi şi pe leviţi la slujba lor,
îndeplinind toate cele pentru slujba dumnezeiască şi pentru curăţire. Cântăreţii şi
portarii şi-au îndeplinit datoria lor după porunca lui David şi a lui Solomon, fiul lui;
încă de demult, din zilele lui David şi Asaf se hotărâseră căpeteniile cântăreţilor şi
cântările cele de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu. În zilele lui Zorobabel şi

6
 Neemia, tot Israelul dădea parte cântăreţilor şi portarilor pentru fiecare zi…” (Neemia
12, 44-47).
 „Şi când toţi leviţii care erau cântăreţi… au stat în partea de răsărit a
jertfelnicului şi împreună cu ei au stat o sută douăzeci de preoţi care trâmbiţau din
trâmbiţe, şi îndată ce aceia care sunau din trâmbiţe şi cei care cântau, uniţi într-un
singur glas ca să slăvească şi să laude pe Domnul, au făcut să răsune trâmbiţele,
chitarele şi celelalte instrumente muzicale, şi au slăvit pe Domnul, zicând: "Căci El este
bun, că în veac este mila Lui!", atunci templul Domnului s-a umplut de norul slavei Lui”.
(II Paralipomena 5, 12-13).
 „Cântare voi cânta Domnului. Cânta-voi Domnului Dumnezeului lui Israel.”
(Judecători 5, 3)
De aceea, la iudei, s-a practicat într-o mare măsură cântarea religioasă în comun. La toate
ocaziile şi manifestările de cult (sărbători, procesiuni, jertfe, ocazii solemne), coruri sau grupuri
mari, formate din bărbaţi, femei şi copii, cântau la unison psalmi sau alte cântări de laudă din
cărţile sfinte, acompaniaţi de cele mai multe ori de diferite instrumente muzicale. Primii creştini,
care erau dintre iudei, au adus cu ei în Biserica primară şi cântarea religioasă a psalmilor cu care
erau familiarizaţi din cele două instituţii religioase ale timpului, Templul din Ierusalim şi
Sinagoga.2
Pe lângă rolul cultic, Sfânta Scriptură îi atribuie muzicii şi o funcţie terapeutică şi
liniştitoare. Cartea I Regi arată că regele Saul era chinuit de duhul cel rău. El a găsit un remediu
prin a-l asculta pe David, care-i intona la psalterion diferite cântări liniştitoare, alinând astfel
chinurile regelui posedat de diavol: „Iar când duhul cel rău era trimis peste Saul, David lua harpa
şi cânta; Saul răsufla atunci mai uşor, se simţea uşurat şi duhul cel rău se depărta de el.” (I Regi
16, 23) Şi astăzi, în medicină, s-au făcut experienţe, tratându-se aceeaşi boală la diferiţi bolnavi,
prin muzică (dar nu orice fel de muzică) şi s-a constatat că la anumite melodii organismul
bolnavului receptează mai uşor cura şi asimilează mai bine medicamentele administrate. 3 Simţul
prin care se receptează muzica este, de bună seamă auzul. Ştiinţa medicală atestă că acesta este
ultimul simţ care dispare la deces şi că el încă mai receptează, după ce toate celelalte simţuri
dispar. Poate aşa se explică obiceiul de a se boci la cei vechi, existând încredinţarea că decedatul
încă mai poate înregistra cele adresate lui. Şi astăzi, în unele regiuni ale ţării, în afară de jelirea
curentă şi obişnuită, se respectă obiceiul bocitoarelor.

2
Pr. Prof. Ene Branişte, Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, S.T., Bucureşti
1954, nr. 1-2, pg. 19.
3
Prof, Dr. Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în cântările Bisericii
Ortodoxe, în S.T., Bucureşti, 1988 nr. 5 pg. 88.

7
 Sfânta Scriptură a Vechiului Testament precizează şi cine să cânte imnuri de laudă lui
Dumnezeu: „Strigaţi către Dumnezeu toţi locuitorii pământului. Cântaţi slava numelui Său!
Aduceţi-I Lui slavă şi laudă.” (Psalmul 65, 1); „Cântaţi Domnului toţi locuitorii pământului.” (I
Paralipomena 16, 23); „Mărturisească-se Ţie, Doamne, toţi împăraţii pământului şi să cânte slavă
lui Dumnezeu.” (Psalmul 67, 33); „Cântaţi Domnului toţi locuitorii pământului.” (Psalmul 95, 1)
„Tot pământul să se închine şi să-Ţi cânte Ţie! Să cânte numele Tău, Preaînalte!” (Psalmul 65,
3). Profeţii Agheu şi Zaharia îndeamnă că nu numai omul să-L laude pe Dumnezeu, ci întreaga
Sa zidire, văzută şi nevăzută, însufleţită şi neînsufleţită: „Lăudaţi pe El toţi îngerii Lui! Lăudaţi-L
pe El soarele şi luna, stelele cele luminoase … Lăudaţi-L pe Domnul, cele de pe pământ …
munţii şi toate dealurile … fiarele şi dobitoacele.” (Psalmul 148, 2-10); „Toată suflarea să laude
pe Domnul.” (Psalmul 150, 6).
Sfânta Scriptură arată şi cum să fie cântarea: „plăcută,” „frumoasă,” alcătuită „cu
pricepere”, îngrijită şi plină de evlavie şi umilinţă. Sfântul Ioan Cassian relevă acest adevăr când
afirma că „uneori un verset din psalm ne dă ocazia unei rugăciuni înflăcărate, în timp ce cântăm.
Altădată, modularea armonioasă a vocii unuia dintre fraţii noştri provoacă în sufletul nostru,
surprins, o rugăciune fierbinte.”4 De aceea, psalmistul David spune: „Cântaţi-I frumos, cu strigăt
de bucurie.” (Psalmul 32, 3); iar în alt loc, spune: „Plăcută să-I fie Lui cântarea mea şi eu mă voi
veseli de Domnul.” (Psalmul 103, 34). Şi fiii lui Core subliniază aceeaşi idee: „Cântaţi lui
Dumnezeu, cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru, cântaţi! Cântaţi-I toţi cu pricepere” (Psalmul 46,
6-7), iar regele David, reliefând alt aspect al cântării, spune: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă
bucuraţi Lui cu cutremur.” (Psalmul 1, 9).

1.2. Cântarea religioasă în Noul Testament (temeiuri biblice)

În creştinism, cântarea a constituit, încă de la început, un mijloc de preamărire a lui

Dumnezeu. Noul Testament ne arată că Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli s-au conformat întru totul
obiceiului iudaic referitor la cântarea religioasă în comun.
Când Mântuitorul e aclamat ca Mesia în templu, de către mulţimea copiilor, care strigau:
„Osana, Fiul lui David!”, mai marii preoţilor şi ai cărturarilor s-au mâniat şi au vrut să-i
oprească. Mântuitorul însă, aprobând fapta copiilor, aminteşte cărturarilor versetul al treilea din
Psalmul 8: „Oare n-aţi citit că din gura pruncilor şi a celor ce sug, ţi-ai pregătit laudă?” (Matei
21, 15-16).

4
Convorbiri cu Părinţii deşertului, IX, 26, cf. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică…, pg. 224.

8
 Şi celelalte Evanghelii mărturisesc despre cântarea religioasă a Sfinţilor Apostoli şi a
Învăţătorului lor: „Şi după ce au cântat cântări de laudă, au ieşit la Muntele Măslinilor” (Matei
26, 30 şi Marcu 14, 26).
Este cea mai importantă menţiune a cântării în Noul Testament. Menţiunea are o dublă
semnificaţie. Mai întâi, pentru că Mântuitorul împreună cu Sfinţii Apostoli au lăsat creştinilor
exemplul rugăciunii cântate în cel mai important moment al slujbei liturgice. Apoi, pentru că prin
cântecele alese se deschide calea spre preţuirea tradiţiei intonării psalmilor, a laudelor şi a
cântecelor de slavă către Dumnezeu, practicate de poporul iudeu. Conform precizărilor Sfinţilor
Evanghelişti Matei şi Marcu, ritualul a respectat tradiţia cinei pascale iudaice, încheindu-se cu
cântarea psalmilor Aleluia: 113-118 şi 125.
Referindu-se la acest fapt, Sfântul Niceta de Remesiana, spune: „Cine se va mai îndoi
chiar de o astfel de dovadă despre sfinţenia psalmilor şi a imnelor? Când Acela care este închinat
şi lăudat de puterile cereşti, El însuşi e adus ca mărturie că a cântat imnuri cu ucenicii Săi?” 5
Mântuitorul i-a învăţat astfel pe Sfinţii Săi Apostoli ca orice laudă către Cel Atotputernic
să fie însoţită de cântări religioase. Iar Sfinţii Apostoli, urmând exemplul Învăţătorului, au
continuat folosirea cântării bisericeşti. Un exemplu edificator este momentul în care, la miezul
nopţii Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Domnul în cântări, iar cei din temniţă ascultau: „pe la
miezul nopţii s-au rugat şi au cântat laude lui Dumnezeu şi cei legaţi ascultau.” (F.A. 16, 25).
La început, Sfinţii Apostoli se adunau pentru rugăciuni şi cântarea psalmilor şi a
imnurilor în templul din Ierusalim şi în sinagogile iudeilor, ca locuitori vetero-testamentari ai
serviciului dumnezeiesc: „Iar ei, trecând de la Perga, au ajuns la Antiohia Pisidiei şi, intrând în
sinagogă, într-o zi de sâmbătă, au şezut.” (F.A. 13, 14); „Şi în Iconiu au intrat ei, ca de obicei, în
sinagoga iudeilor şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut.” (F.A.
14, 1); „Şi vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă şi aducea la credinţă iudei şi elini.” (F.A. 18, 4);
„Şi el, intrând în sinagogă, a vorbit cu îndrăzneală timp de trei luni.” (F.A. 19, 8).
Mai târziu, cântarea psalmilor şi a imnurilor, citirea Sfintelor Scripturi, vestirea
cuvântului dumnezeiesc, rugăciunea şi aducerea sacrificiului nesângeros, erau, pe timpul
Apostolilor, părţi principale ale serviciului divin. Exemplul şi poruncile Mântuitorului Hristos
relative la cult se împlineau cu conştiinţă şi fidelitate de Sfinţii Apostoli, care au, la rândul lor,
orânduiri în acest sens. Astfel, adresându-se corintenilor, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Când vă
adunaţi şi unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, acestea să fie spre întărire.” (I Corinteni
14, 26). Întăriţi-vă sufleteşte prin psalmi, prin slavoslovii şi prin cântări duhovniceşti, cântând şi
lăudând în inimile voastre pe Domnul.” (Coloseni 3, 16). Dând mărturie despre ascultarea şi
buna purtarea a corintenilor, acelaşi Apostol le scrie: „Vă laud, fraţilor, că de toate ale mele
5
Pr. Prof. Ene Branişte, Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, în S.T.
Bucureşti, 1954, nr. 1-2, pg. 19.

9
învăţături vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile precum vi le-am dat eu.” (I Corinteni 11, 2).
Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa sobornicească, zice: „De pătimeşte rău cineva dintre voi, să
se roage. Este vreunul cu inimă bună, să cânte cântări de laudă.” (Iacov 5, 13).6
Însoţirea rugăciunii cu cântarea, menţionată încă din vremurile apostolice, era rostită de
grupuri de creştini sau chiar individual. Primii creştini, proveniţi dintre închinătorii templului şi
ai sinagogilor, au adus cu ei şi au practicat mai departe, în adunările lor de cult, obiceiul cântării
în comun, cu care erau deprinşi. Acest lucru este confirmat de cartea Faptele Apostolilor în care
scrie că membrii primei comunităţi creştine din Ierusalim „erau în toate zilele aşteptând cu un
cuget în templu şi frângând prin case pâine, primind hrana cu bucurie şi cu bunătatea inimii şi
lăudând pe Dumnezeu.” (F.A. 2, 46-47). După ce Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan sunt eliberaţi din
prima închisoare şi revin între credincioşii lor, care erau desigur adunaţi ca de obicei pentru
rugăciune, aceştia, plini de bucurie, „toţi împreună au ridicat glas către Dumnezeu” şi au intonat
o rugăciune care are caracterul unui adevărat imn de mulţumire, unul dintre cele mai vechi
imnuri de inspiraţie creştină: „Stăpâne, Tu cel ce ai făcut cerul şi pământul …” (F.A. 4, 24-31). 7
În multe rânduri Sfântul Apostol Pavel i-a îndemnat pe primii creştini la întrebuinţarea
cântării religioase atât în adunările de cult cât şi în alte împrejurări:
 „Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă să gândiţi la fel unii pentru alţii
în Hristos Iisus, pentru ca toţi într-un gând să măriţi cu o gură pe Dumnezeu şi Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos.” (Romani 15, 5-6).
 „Umpleţi-vă de Duhul, vorbind între voi în psalmi, în imnuri (laude) şi în cântări
duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre, mulţumind totdeauna
pentru toate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu şi Tatăl…” (Efeseni
5, 18-20).
 „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări
duhovniceşti.” (Coloseni 3, 16).
 „Prin El, aşadar, să aducem lui Dumnezeu totdeauna jertfă de laudă, adică roada
buzelor care mărturisesc numele Lui.” (Evrei XIII, 15).
Sfântul Apostol Iacov adresează creştinilor acelaşi îndemn la cântare: „Este cineva dintre
voi în supărare? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi.” (Iacov 5, 13).
În epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel face referire la trei tipuri de cântări religioase:
psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti.

6
Prof. Dr. Sebastian Barbu - Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în cântările B.O.” S.T.
1988 nr. 5, pg. 92.
7
Pr. Prof. Ene Branişte, Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, în S.T.
Bucureşti, 1954, nr. 1-2, pg. 19.

10
 II. Cântarea Bisericii în timpul Sfinţilor Părinţi şi în perioada
primului mileniu

2.1. Organizarea cântării bisericeşti în primele patru secole (mărturii

patristice)

2.1.1. Cântarea liturgică – formă a rugăciunii şi comuniunii credincioşilor

Muzica, arta artelor, al cărei dulce grai este înţeles şi de cei mai neştiutori şi care întrece
pe toate celelalte arte în exprimarea celor mai adânci sentimente ale sufletului omenesc, a fost
întrebuinţată încă de la începutul vieţii creştine pentru înfrumuseţarea cultului divin, căci „nimic
nu înalţă aşa de sus sufletul şi nu-i dă aripi, nu-l dezlipeşte de pământ şi nu-l desprinde din
lanţurile trupului, nimic nu-l umple cu o înţelepciune dumnezeiască aşa de mult şi nimic nu-l
face să uite de toate lucrurile lumii decât un cântec melodios. Copiii adorm în cântecul doicii;
drumeţul se simte mai întărit prin cântec de a-şi urma lesne calea; plugarul doineşte muncind şi
luntraşul stând la cârmă; chiar şi femeile, singuratice sau în cor, îşi îndulcesc greutatea torsului
lor prin cântece. Şi fiindcă acest fel de înveselire îi este aşa de potrivit firii noastre, de aceea ne-
a dăruit Dumnezeu psalmii, ca nu cumva demonii prin cântece desfătătoare să nimicească toate
din temelie. Unde cântă oamenii cântece religioase, acolo zboară Duhul Sfânt, cel ce sfinţeşte
gura şi inima.”8 Pentru acest motiv chiar de la început cântarea a făcut parte întregitoare din
cultul creştin.
Creştinismul a recunoscut necesitatea cântării religioase din momentul în care
Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de Sfintele Patimi, după Cina cea de Taină, a
cântat laude lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei,
când spune: „Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor“ (Matei 26, 30).
Noul Testament relatează în multe locuri că primii creştini, fie acasă, fie în adunările
comune, foloseau cântarea religioasă. Fundamentele sunt şi îndemnurile Sfântului Apostol Pavel
către creştinii din diverse comunităţi: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări
duhovniceşti“ sau „cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi
în cântări duhovniceşti“ (Efeseni 5, 19 şi Coloseni 3, 16).
Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi marii gânditori ai lumii demonstrează cu prisosinţă că
muzica înalţă sufletul omului către Dumnezeu. De aceea, cu stringenţă muzica participă la
desfăşurarea cultului divin cu funcţii bine determinate.

8
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la psalmi – Psalmul 41.

11
 Sfântul Apostol Pavel aşează muzica de cult pe aceeaşi treaptă cu rugăciunea rostită,
considerându-le ca fiind acelaşi lucru: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi
cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.” (I Corinteni 14, 15), formulare care este esenţială
pentru înţelegerea rostului cântării în biserică.
Şi Sfinţii Părinţi atribuie muzicii puterea de a exercita asupra sufletului omenesc o
influenţă binefăcătoare, favorabilă aspiraţiilor celor mai nobile. „Nimic nu reuşeşte să înalţe într-
atât sufletul, să-l înaripeze, să-l ridice deasupra pământului, să-l desfacă de legăturile trupului,
ca o melodie vocală sau ca o cântare inspirată perfect, alcătuită ritmic.”9 „Muzica mişcă sufletul
şi-l înalţă către Cel ce l-a creat.”
În primele secole creştine cultul şi implicit muzica de cult erau simple. Nu existau
cântăreţi bisericeşti, ci toată lumea din biserici cânta la Liturghie. Chiar şi mai târziu, Sfântul
Sava de la Buzău (sec. IV) „cânta psalmi în biserică şi cultiva cântarea psalmilor cu mare zel”. 10
Cântăreţii au apărut ca reprezentanţi ai credincioşilor din biserică atunci când, din cauza
dezvoltării continue a cultului, a început să se simtă mai adânc nevoia disciplinării şi a
organizării cântării religioase în cultul creştin. Ei erau meniţi nu să înlocuiască pe credincioşi în
executarea cântării rituale ci să-i ajute, să-i reprezinte şi să-i conducă.
Imnografia bizantină constituie dialogul permanent al creştinului cu Dumnezeu. Sfintele
slujbe constituie cadrul pentru întâlnirea cu Dumnezeu, pentru a vorbi cu El şi despre El. În
consecinţă, imnografia vorbeşte credinciosului despre Dumnezeu, i-L prezintă pe Dumnezeu pe
baza experienţei Sfinţilor.
Împreună cu Sfânta Scriptură, imnografia iniţiază creştinul în procesul cunoaşterii lui
Dumnezeu. Îl revelează pe Dumnezeu în toată slava Lui, pentru ca mai apoi, cunoscându-L ca
Dumnezeu al slavei şi al iubirii milostive, să-I ceară mila şi ajutorul.
Însă, imnografia Îl face cunoscut pe Dumnezeu, în stare de rugăciune, cu ajutorul
muzicii, adică în chip îngeresc, în sensul că, modul prin care cetele îngereşti Îi slujesc lui
Dumnezeu, este cântarea de slavă.
Între text şi melodie există o legătură intimă. Se observă faptul că fiecărui text îi aparţine
o melodie specifică, dată de unul dintre cele opt glasuri bizantine. Corespondenţa dintre text şi
melodie s-a păstrat, începând cu Sfântul Ioan Damaschin şi până în prezent. Melosul se îndreaptă
mereu spre afectivitatea sufletului, de aceea cuvântul devine mai puternic, mai ziditor,
dobândeşte o rezonanţă duhovnicească aparte.
Datorită cântării în comun credincioşii prezenţi la slujbă nu sunt simpli asistenţi pasivi, ci
participă deopotrivă interesaţi şi angajaţi la ea, ca şi preotul şi cântăreţul. Acest fapt est întărit şi
9
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la Psalmul 41, P.G., tom. 55, apud Gheorghe Şoima, Funcţiunile muzicii
liturgice, Sibiu, 1945, pg. 12.
10
Prof. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi
începutul secolului XIX, şi aportul original al culturii autohtone, Bucureşti, pg. 7.

12
de formulele de răspunsuri şi de dialog între liturghisitori şi credincioşi, precum şi forma plurală
a mai tuturor rugăciunilor şi mai ales a ecteniilor: „Domnului să ne rugăm”, „Ca sub stăpânirea
Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor.”11
De altfel, întregul cult al Bisericii Creştine este alcătuit în vederea participării active a
credincioşilor. Cântarea liturgică este expresia rugăciunii şi comuniunii credincioşilor, care se
roagă şi pentru ceilalţi; fiecare este cuprins în rugăciunea celuilalt; preotul se roagă pentru popor,
iar poporul se roagă pentru preot. Acest lucru arată atât comuniunea şi solidaritatea care leagă pe
credincioşi cu preotul lor, cât şi participarea lor efectivă la slujbă. Rugăciunea se spune cu
smerenie şi stăruinţă, iar cântecul accentuează stăruinţa cererilor noastre.
Liturghia creştină este o imitaţie a Liturghiei Cereşti adusă de îngeri şi de sfinţi lui
Dumnezeu, iar credincioşii care participă la slujba religioasă simbolizează pe heruvimii şi
serafimii care aduc în ceruri cântări de slavă lui Dumnezeu. Această idee este exprimată în Imnul
Heruvimic: „Noi care în chip tainic închipuim pe heruvimi şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit
sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”12
Sfântul Niceta de Remesiana, în tratatul său „Despre folosul cântării,” după ce face o
frumoasă apologie a psalmodiei, îşi încheie lucrarea cu următoarele îndemnuri şi sfaturi, adresate
credincioşilor din biserica lui, dar valabile şi pentru preoţii şi credincioşii din vremea noastră şi
la fel de actuale:
„Aşa stând lucrurile, fraţilor, să ne umplem de o şi mai deplină încredere în importanta
slujbă a cântărilor, având în vedere că vom căpăta de la Dumnezeu mare har, noi cărora ni s-a
îngăduit să cântăm minunile veşnicului Dumnezeu, împreună cu atâţia şi aşa de mari sfinţi,
adică cu proorocii şi cu mucenicii. Împreună cu David să ne mărturisim Lui, că e bun. Împreună
cu Moise să trâmbiţăm prin acele mari cântări pe Duhul Sfânt, Domnul. Cu Ana, care poartă
închipuirea Bisericii, cea altădată stearpă iar acum roditoare, să ne întărim inimile în lauda lui
Dumnezeu. Cu Isaia să cântăm priveghind din noapte. Cu Avacum să cântăm psalmi. Cu Iona,
cu Ieremia, cu preasfinţii părinţi să cântăm, rugându-ne. Cu cei trei tineri aruncaţi în cuptorul
cel cu foc, chemând toată făptura, să binecuvântăm pe Ziditorul a toate. Cu Elisabeta, sufletul
nostru să înalţe pe Domnul…”13
Însă, dacă în acea vreme mulţi dintre cei ce primeau botezul creştin erau chemaţi numai
de îndemnul curat al inimii lor dornice de izbăvire, erau şi alţii care se strecurau între membrii
bisericii mai mult din imboldul josnic al intereselor pământeşti. Unii ca aceştia veneau cu toată
zestrea păcatelor şi obiceiurilor lor urâte fără „să se dezbrace de omul cel vechi împreună cu
11
Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pg. 138.
12
Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pg. 172.
13
Sfântul Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării, în vol. intitulat „Opere”, Editura Sofia, Bucureşti, 2009, pg.
23.

13
faptele lui şi să se îmbrace cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă după chipul
celui ce l-a zidit.” (Coloseni III, 9-10). Astfel de creştini fără evlavie şi frică de Dumnezeu
tulburau de multe ori momentele cele mai solemne ale dumnezeieştii slujiri, fie prin urâte sforţări
fizice, ori melodii străine de duhul bisericii, fie prin strigăte păgâne şi lipsite de cuviinţă.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe credincioşi să se ferească de „cântarea
manifestată prin ţipete sau răcnete, însoţită de mişcări corporale, din care cauză ascultătorilor
nu le mai sunt inima şi mintea îndreptate spre Creator, ceea ce este în paguba Bisericii şi a
sufletelor lor.”14
De asemenea, unele Sinoade Ecumenice au formulat canoane care dau indicaţii
importante în ceea ce priveşte modul cum trebuie să se practice cântarea bisericească. În primul
rând să fie cuviincioasă, fără răcnete, strigări sau tonuri înalte, nepotrivite cu sfântul locaş. Să se
facă „cu vrednicie” deoarece, ca orice act cultic, şi cântarea contribuie la sfinţirea credincioşilor,
după cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm
(cântare), are învăţătură, … toate spre zidire să se facă” (I Corinteni 14, 26). „De vreme ce
cântând ne unim cu Dumnezeu, toţi creştinii (sunt datori) a păzi lucrul acesta mântuitor. Iar mai
ales cei îmbrăcaţi în ieraticească vrednicie”, (canonul 2 al Sinodului al VII-lea Ecumenic). Şi
canonul 75 al Sinodului al VI-lea Ecumenic precizează: „Voim ca cei ce vin în biserică spre a
cânta să nu întrebuinţeze strigări necuviincioase, silind şi firea spre răcnire, nici a pronunţa
ceva din cele nepotrivite şi neînsuşite în Biserică. Ci cu multă luare-aminte şi cu umilinţă a
aduce lui Dumnezeu, Privitorul celor ascunse, acest fel de psalmodie: „Cântarea să fie
naturală: nici guturală (din gât), nici nazală sau alene”. Tonurile înalte sunt potrivite, dar
adaptate la posibilităţile vocale ale cântăreţului. Să se ţină seama de volumul locaşului: „Nu se
potriveşte o voce prea puternică într-un spaţiu strâmt”.15
Iar Sfântul Niceta de Remesiana adaugă: „Dar şi glasul vostru al tuturor nu trebuie să fie
disonant, ci unitar (ca unul singur). Nu unul s-o ia prosteşte înainte iar altul să rămână în urmă,
sau unul să coboare glasul iar altul să-l ridice; ci să se silească fiecare să-şi integreze glasul, cu
smerenie, înăuntrul sunetului corului care cântă, iar nu să iasă în evidenţă în chip necuviincios,
ridicând glasul sau luând-o înainte ca spre o prostească fală, şi nici să nu caute a plăcea
oamenilor… Noi toţi, ca dintr-o singură gură, să scoatem deopotrivă acelaşi sunet de psalm şi
aceeaşi mlădiere a glasului. Iar cel ce nu-şi poate contopi glasul cu al celorlalţi, mai bine e
pentru el să tacă, sau să cânte cu voce înceată, decât să-i asurzească pe toţi cu un glas ţipător;
căci astfel îşi va îndeplini şi datoria slujbei şi nici nu va tulbura adunarea fraţilor care cântă…
Căci când se cântă, să cânte toţi, iar când de rugăm, să ne rugăm toţi, după cum atunci când se

14
Pr. Constantin Moisiu, Să stăm bine, să stăm cu frică, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1941, cap.
„Muzica în biserică”, pg. 60.
15
Ioan D. Lungulescu, Manual de practică liturgică, Bucureşti, 1926, pg. 207.

14
face citire (din Sfânta Scriptură), făcându-se tăcere, toţi să asculte deopotrivă la citeţul care
citeşte… Căci tocmai de aceea diaconul cu glas limpede îndeamnă pe toţi ca un crainic, ca fie în
rugăciune, fie în plecarea genunchilor, fie în cântare, fie în ascultarea citirilor, toţi să păstreze
unitatea; pentru că pe toţi cei ce sunt cu un cuget şi o simţire îi iubeşte Domnul şi îi face să
sălăşluiască în locaşul Lui cel sfânt. În care cei ce sălăşluiesc, fericiţi li se spune în psalm (83,
5), pentru că ei vor lăuda pe Domnul în vecii vecilor. Amin!”16
Cântările liturgice se caracterizează în general prin expresia profundă de dragoste a
omului faţă de Dumnezeu, dar şi de dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni. Scopul imnurilor
creştine, ca şi al rugăciunii, este stabilirea unei legături, unei comuniuni între oameni, şi între
oameni şi Dumnezeu.
Slujba liturgică ortodoxă este aproape în întregime cântată. „În biserica românească nu e
întrebuinţat decât cu totul rar, excepţional, cuvântul singur, ca element de expresie a
fenomenului religios, ci mai totdeauna însoţit de sunetul muzical, îngemănat lui. Graiul
românesc întrebuinţat în cultul divin este o parte a cântării bisericeşti.”17
În ceea ce priveşte intonarea acestor cântări, Vechiul Testament face precizarea că
invocarea lui Dumnezeu să se facă cu „glas tare”, cu „strigare”:
 “Lăudaţi pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântaţi-I Lui.
Cântaţi-I Lui cântare nouă, cântaţi-I frumos, cu strigăt de bucurie.” (Ps. 32, 2-3);
 “Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi
pe El” (Ps. 108, 29);
 „Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă… Lăudaţi-L pe El în chimvale bine
răsunătoare; lăudaţi-L pe El în chimvale de strigare. Toată suflarea să laude pe
Domnul!” (Psalmul 150, 3, 5, 6);
 “Daţi slavă numelui Său! Închinaţi-vă înaintea Domnului, în biserica cea sfântă a
Lui… În biserica Lui, toate strigă: Slavă!” (Psalmul 28, 1, 9);
 “Strigaţi Domnului tot pământul, slujiţi Domnului cu veselie, intraţi înaintea Lui
cu bucurie… Intraţi pe porţile Lui cu laudă şi în curţile Lui cu cântări lăudaţi-L pe El.
Cântaţi numele Lui!” (Psalmul 99, 1, 3, 4).
Cultul creştin preia această impresionantă tradiţie iudaică de invocare a lui Dumnezeu, cu
observaţia că Mântuitorul precizează: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17,
21). Versetul atestă legătura omului cu Dumnezeu, statuată prin credinţă şi exprimată în
rugăciune.

16
Sfântul Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării, în vol. intitulat „Opere”, Editura Sofia, Bucureşti, 2009, pg.
36.
17
G. Breazu în articolul „Ion Popescu Pasărea”, în Revista Cultura, 1936, nr. 9-11, septembrie – noiembrie, pg. 7.

15
 Creştinul se roagă în umilinţă şi în smerenie: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu
sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia”. (Coloseni 4, 6). Este un mare
contrast faţă de relatarea din Isaia: „Şi strigau unul către altul, zicând: "Sfânt, sfânt, sfânt este
Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Din pricina acestor strigăte, porţile se
zguduiau din ţâţânile lor, iar templul s-a umplut de fum.” (Isaia 6, 3-4). Chiar dacă aici este
vorba de strigatul heruvimilor, deseori în ritualurile invocate în Vechiul Testament se întâlnesc
expresii precum: „să vestească cu glas tare de bucurie” (I Paralipomena 15, 16). Este
imaginabilă sonoritatea pe care puteau să o realizeze „strigătele de bucurie, strigătele de corn,
strigătele de trâmbiţe, de ţimbale şi de harpe” (I Paralipomena 15, 28), sau cele două coruri
mari, urcate pe zidurile Ierusalimului pentru a aduce cântări de laudă: „Şi am suit eu căpeteniile
lui Iuda pe ziduri şi am pus două coruri mari pentru cântarea de laudă” (Neemia 12, 31) etc.
Interesant este că în Noul Testament cartea Apocalipsa reia exprimări care sugerează o
asemănătoare vehemenţă în cântare. Formularea „striga cu glas mare” este reluată cu oarecare
insistenţă („glasul ca de trâmbiţă” – 4,1; „şi strigau cu glas mare” – 6,10; „zicând cu glas
puternic” – 14,7; „un glas puternic de mulţime multă zicând: Aliluia!” –19,1 etc.) şi contrastează
ca senzaţie sonoră cu „ziceau” („ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt…” Apocalipsa 4, 8;
„şi aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: vrednic eşti, Doamne”… 4,10).
Formularea Sfântului Apostol Pavel: „să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă...” se
potriveşte perfect nu numai la vorbire, ci şi la cântare, deoarece cântarea însoţeşte vorbirea,
trebuind să exprime amândouă acelaşi lucru. Sfinţii părinţi au manifestat o constantă preocupare
pentru cultivarea cântării liniştite, cucernice, cu detaşare premeditată de la criteriile execuţiei
tehnice şi de virtuozitate, proprii cântării teatrale. Opinia Sfântului Ioan Gură de Aur în Omilia la
Psalmul 145 este explicită în această privinţă. Cântarea bisericească poate şi trebuie să ofere
depline satisfacţii duhovniceşti. „Cântă lui Dumnezeu, dar să nu cânţi rău. Cântă bine, fratele
meu. Tu tremuri atunci când ţi se cere să cânţi înaintea unui bun muzician, temându-te ca
artistul să nu-ţi reproşeze lipsa ta de cunoştinţe: dar dacă tu cânţi lui Dumnezeu trebuie să-i
aduci o cântare tot atât de desăvârşită, ca să nu displacă unor urechi atât de perfecte.” (Fericitul
Augustin, Comentariu la Psalmul 32, 3).
Aceste sugestii converg spre ideea că intonaţia credincioşilor trebuie să fie corectă şi cât
mai compactă. Atunci şi gândurile lor se vor concentra spre rugăciune, frumuseţea cântărilor
bisericeşti transmiţând sentimentul evlaviei. Acesta este şi scopul cântării în biserică.
Elementul definitoriu şi peren al cântării bisericeşti este simbioza cu rugăciunea. În
biserică, cântarea omofonă (colectivă) polarizează atenţia celor prezenţi la slujbă şi îi face
participanţi activi la rugăciune. „Prin influenţarea auzului s-a constatat că sufletul poate fi
predispus mai uşor să primească adevărul cuprins în textul imnurilor religioase", constata Sf.

16
Vasile cel Mare.18 Cântarea colectivă uneşte pe oameni într-un singur mănunchi. „Cântatul
împreună este ca un lanţ care duce la unire; uneşte poporul în simfonia unui singur cor.”19
În Biserică, elementul artistic se subordonează necondiţionat sensului duhovnicesc al
textului liturgic. Modalitatea în care prevalează expresivitatea cuvântului face ca cei care cântă
să modeleze intonaţia cântării în sensul întăririi înţelesului adânc al cuvântului rostit. Caracterul
cântării este senin, solemn, dar lipsit de pericolul platitudinii, pentru că fiecare cuvânt trece prin
inimă şi este încălzit prin melodie.
Aşadar, cântarea liturgică este înaintemergătoarea harului, ajută pregătirea momentelor
solemne de religiozitate prin lepădarea „grijii celei lumeşti”, îndeamnă şi ajută rugăciunea, dar în
acelaşi timp este şi un admirabil mijloc de educaţie religios-morală a celor mici şi mari
deopotrivă. Ea aduce înfrăţire, bună înţelegere, armonie, fiind factor unificator şi solidarizant.

2.1.2. Psalmii – modalităţi de cânt: - cântarea responsorială

- cântarea antifonică

Cartea Psalmilor este cea mai mare din Biblie şi cea mai universal citită şi studiată. Ea
cuprinde cel mai larg evantai de trăiri sentimentale posibile.
Sfântul Vasile cel Mare afirma: „Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături
bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se potriveşte.” 20 Pentru aceasta, psalmii sunt cele
mai vechi cântări religioase întrebuinţate în cultul creştin. Iar pentru noi, românii, ei au o
semnificaţie aparte, deoarece primele fragmente de traducere a Bibliei în limba română au fost
din cartea Psalmilor. Marele istoric Nicolae Iorga spunea că: „Neamul românesc s-a născut în
tinda Bisericii. Psaltirea a fost abecedarul pe care neamul nostru a învăţat să citească.”
Aceasta s-a datorat în mare măsură conţinutului dogmatic şi însemnătăţii pe care psalmii
au dobândit-o în cadrul comunităţilor creştine. Încă de la începutul serviciului religios creştin
Psalmii au fost folosiţi ca structuri cultice de bază în adunările credincioşilor, după cum
mărturiseşte apologetul Tertulian: „după ce se citesc Scripturile, se cântă psalmi, se rostesc
cuvântări sau se adresează rugăciuni.”21
Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a consemna deasa întrebuinţare a psalmilor şi
importanţa lor, scria: „În adunările noastre este David cel dintâi, la mijloc şi cel de pe urmă.”

18
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I (Omilii La Hexaemeron. Omilii La Psalmi. Omilii şi Cuvântări), Omilie la
Psalmul I în PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pg. 183.
19
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I (Omilii La Hexaemeron. Omilii La Psalmi. Omilii şi Cuvântări), Omilie la
Psalmul I în PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pg. 184.
20
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I (Omilii La Hexaemeron. Omilii La Psalmi. Omilii şi Cuvântări), Omilie la
Psalmul I în PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pg. 184.
21
Tertulian, Despre suflet, în PSB 3, ed. Nicolae Chiţescu, Bucureşti, EIBMO, 1981, pg. 271.

17
 Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine puneau accent în primul rând pe text, dar şi pe
melodie, căci prin ele se răspândeşte învăţătura Bisericii. Muzica fiind interpretarea textului,
reprezintă un mijloc eficient în propovăduirea şi asimilarea doctrinei. Sfântul Ambrozie remarca
chiar că „în psalm învăţătura conlucrează alături de har. Îl cântăm pentru plăcere, dar îl învăţăm
pentru instruirea noastră. Învăţăturile date cu sila nu durează, dar ceea ce ai învăţat cu plăcere,
odată intrat în suflet, nu va mai dispare.”
Sfântul Vasile cel Mare îi atenţionează pe credincioşi să ia aminte la îndemnurile pe care
le-au primit prin textele citite la Sfânta Liturghie: profeţi, psalmi, epistole şi Evanghelie: „Tu,
însă, nu pregeţi, te gândeşti, amâni, deşi ai fost învăţat de profeţi [...], ai fost sfătuit de psalmi
[...], şi s-a binevestit de apostoli [...] şi eşti chemat chiar de Domnul, care-şi spune: Veniţi la
mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni (Matei 11, 28), că toate aceste cuvinte au
fost citite astăzi.”22
Psalmii care aveau o dimensiune mesianică bine definită erau folosiţi frecvent în cult, cu
precădere în zilele de sărbătoare, pentru a sublinia învăţătură hristologică. Aşadar, se poate sesiza
cu uşurinţă faptul că încă din primele veacuri creştine Psaltirea a fost cea mai utilizată carte în
cadrul cultului, încât nu a existat niciun serviciu liturgic care să nu aibă în cuprinsul lui un psalm
sau cel puţin câteva versete dintr-unul.
Grupaţi în catisme sau luaţi separat, psalmii au îmbogăţit consistent şi au umplut de sens
toate slujbele Bisericii. Utilizarea frecventă a psalmilor în cultul creştin poate să reiasă şi din
faptul că Psaltirea era una din cele mai prezente cărţi scripturistice în Biserica Primară. În cultul
ortodox, psalmii formează o parte integrantă a serviciului divin, fiind prezenţi aproape în toate
slujbele sfinte.
Rostirea psalmilor şi meditarea zilnică la versete din Psaltire nu a fost limitată la spaţiul
liturgic sau la comunităţile monahale. Primii creştini îi întrebuinţau atât în cultul public, cât şi în
cel particular. Sfântul Clement Alexandrinul ne oferă o informaţie care atestă de timpuriu
folosirea psalmilor în afara cultului. Acesta arată că între creştini exista obiceiul de a cânta
psalmi chiar şi atunci când se mânca la masă. Acest obicei a fost preluat de creştini de la agapele
de după serviciul religios şi introdus în viaţa lor particulară: „După cum este potrivit ca înainte
de a mânca să binecuvântăm pe Făcătorul tuturor lucrurilor, tot aşa se cuvine să-I cântăm psalmi
şi când bem, pentru că ne împărtăşim din cele create de El. Psalmul este o binecuvântare
armonioasă şi înţeleaptă. (Ef. 5, 19)”.23

22
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în PSB 17, ed. Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMO, 1986, pg. 489.
23
Clement Alexandrinul, Pedagogul, în PSB 4, ed. Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMO, 1984, pg. 255-256.

18
 De asemenea, Sfântul Clement Alexandrinul îi îndeamnă pe creştini să înlocuiască, în
cadrul petrecerilor şi ospeţelor lumeşti, cântările păgâneşti cu psalmi pentru a preamări în tot
locul pe Dumnezeu.24
Psalmii au avut un rol esenţial şi în formarea spirituală a credincioşilor. Folosirea
frecventă a textelor din psalmi a favorizat memorarea şi asumarea acestora în vederea
desăvârşirii duhovniceşti. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare scria: „Psalmul este carte
elementară de învăţătură pentru cei ce intră în viaţă, creştere pentru cei ce înaintează în vârstă,
întărire pentru cei maturi.”25 De aceea primii creştini aveau Psaltirea nu numai în memorie, ci şi
pe buze, rostind-o neîncetat în timpul ocupaţiilor zilnice, ascultând sfatul Apostolului Pavel:
„Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Efeseni 5, 19). În acest
context, Sfântul Ambrozie considera că este nefiresc şi necuviincios ca un creştin să lase să
treacă o zi fără să fi recitat din Psaltire: „Căci cine având simţire omenească, nu se ruşinează a
sfârşi ziua fără a cânta psalmi, când şi păsările cele mărunte îşi însoţesc începutul zilelor şi al
nopţilor cu slăvită închinăciune şi dulce cântare,”26 iar Sfântul Augustin vedea în rostirea
psalmilor de către martirii aflaţi în suferinţă modul cel mai potrivit prin care aceştia se întăreau
sufleteşte.
Sfântul Vasile cel Mare mărturisea că Psalmii cuprind ceea ce este mai de folos: profeţesc
cele viitoare, aduc aminte de faptele istorice, dau legi pentru viaţă, învaţă cele pe care trebuie să
le facem. „Cartea Psalmilor tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică
însănătoşire celui de curând rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel care nu-i
atins de boală; îndepărtează, pe cât e cu putinţă, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri
în viaţa oamenilor; şi face aceasta cu seducţie măsurată şi cu dulceaţă, sădind în suflet gând
plin de înţelepciune.”27
Tot Sfântul Vasile cel Mare arată rolul psalmilor în înţelegerea şi păstrarea învăţăturii
revelate:
„Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi,
din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A
unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi
folosul cuvintelor de învăţătură; face la fel ca doctorii cei înţelepţi: aceştia adeseori ung de jur
împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mâncare doctorii mai amare.
Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor
care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă,

24
Clement Alexandrinul, Stromatele, în PSB 5, ed. Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMO, 1982, pg. 457.
25
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în PSB 17, ed. Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMO, 1986, pg. 184.
26
Sf. Ambrozie al Milanului, Tâlcuiri la Facere, vol. 1, ed. Andreea Stănciulescu, Galaţi, Egumeniţa, 2007, pg. 224.
27
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I, în PSB 17, pg. 183

19
dar de fapt îşi instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulţi şi trândavi
păstrând cu uşurinţă în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le
cântă şi acasă şi le fredonează şi în piaţă. Dacă unul, din cei care se sălbăticesc cumplit din
pricina mâniei, intră în biserică, ei bine, când începe să se cânte psalmul, atunci, datorită
melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită.”28
Psalmii se cântau la serviciul euharistic, la serviciul divin zilnic, de seara şi de dimineaţa
şi la toate celelalte slujbe.29
În chip metaforic, Sfântul Vasile cel Mare aseamănă trupul omenesc cu psalmul şi cu
cântarea: „Alcătuirea trupului omenesc este în chip figurat psaltire şi instrument armonic
muzical pentru înălţarea de imnuri Dumnezeului nostru. Faptele trupului nostru, care duc la
slăvirea lui Dumnezeu, sunt psalmi, atunci când trupul, în armonie cu raţiunea, ne face să nu
săvârşim nimic disonant în mişcările noastre. Iar cântare este tot ce ţine de contemplaţia înaltă
şi de teologie. Deci psalmul este un text muzical, când este cântat cu frumos ritm dintr-un
instrument muzical aşa cum cer regulile armoniei; cântarea, însă, este un text cântat melodios
cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical.”30
Modalităţi de cântare a psalmilor.
Unul dintre cele mai importante elemente ale Sfintei Liturghii în Biserica Primară,
cântarea Psalmilor, se putea face în două moduri: responsoric şi antifonic.
a) Cântarea responsorică (responsorială) angaja întregul popor în mod simultan. La
început, cântarea bisericească era în majoritate psalmodiere (cântarea psalmilor, de aici şi numele
cântăreţilor de psalţi), pentru că nu se dezvoltase încă imnografia creştină proprie. Psalmii erau
intonaţi de către unul sau mai mulţi psalţi. Era însă necesară şi angajarea poporului la cântare.
Deoarece era practic imposibil ca poporul să înveţe să cânte un psalm în întregime, soluţia
optimă a fost refrenul. Cântarea responsorică, moştenită din tradiţia iudaică, a fost preluată de
primii creştini şi introdusă în cadrul serviciului divin şi consta din cântarea unui psalm de către
un solist care era întrerupt de intervenţiile poporului. În cântarea responsorială a psalmilor,
poporul, alcătuind un singur grup, întrerupea de mai multe ori cântăreţul principal printr-un
„răspuns” sau refren: „Că în veac e mila Lui“ sau cu alt verset din acelaşi psalm. Acest verset se
anunţa la început şi era cântat de popor, la care cântăreţul intercala şi celelalte versete. Cântarea
stihurilor psalmului, în cadrul Liturghiei, purta numele de responsorium (în latină) sau
prochimen (= aşezat înainte, în greacă). În trecut, prochimenul era versetul psalmic cântat de un
cântăreţ solist în cântarea responsorică a psalmilor. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur încă se
mai folosea cântarea responsorială a psalmilor, după cum mărturiseşte în comentariul său la
28
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I, în PSB 17, pg. 183
29
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, ed. a II-a revizuită şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, pg.
707.
30
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 29, în PSB 17, pg. 236.

20
Epistola I către Corinteni: „Iar psaltul cântă singur şi, chiar dacă toţi îi răspund, glasul lor iese
ca dintr-o singură gură.”31 Acest mod de execuţie a psalmilor datează de foarte mult timp, după
cum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „în vechime, de pildă, se adunau toţi la un loc şi
răspundeau în obşte; aceasta o facem şi acum.”32
b) Cântarea antifonică (alternativă) era forma de interpretare a psalmilor când
credincioşii se împărţeau în două grupuri şi cântau fie alternativ, fie simultan la sfârşitul
psalmului, când ambele grupuri se uneau şi cântau în comun un final sau un refren. Acest sistem
de cântare a făcut o profundă impresie asupra credincioşilor. Mărturii importante despre cântarea
omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu ( †107), episcopul
Antiohiei, căruia i s-a descoperit în vedenie cântarea antifonică, arătându-i-se cetele îngereşti
care lăudau Sfânta Treime antifonic.
Acest mod de cântare a psalmilor, în care rolul activ al credincioşilor sporeşte, a fost
utilizat de Biserică încă din secolele al II-lea şi al III-lea, în lupta ei cu ereziile, dar generalizarea
lui în cult se realizează în cursul secolului al IV-lea, când se intensifică activitatea Bisericii
pentru combaterea ereziilor. L-au întrebuinţat, de exemplu, Sfântul Efrem Sirul la Edessa,
împotriva ereticilor antitrinitarieni (Bardesane şi Armoniu), preoţii Flavian şi Diodor la Antiohia
(împotriva arienilor), Sfântul Ioan Gură de Aur la Constantinopol, Sfântul Ambrozie la Milano
etc.33
Cântarea antifonică s-a păstrat în cultul ortodox până în prezent la bisericile mănăstireşti
sau la cele de enorie unde sunt doi cântăreţi sau două strane şi care intonează alternativ
antifoanele de la începutul Liturghiei, stihurile şi stihirile Fericirilor, etc. Însă majoritatea
psalmilor întrebuinţaţi la serviciile divine mai mult se citesc.

2.1.3. Alte cântări cu conţinut creştin (trinitar, hristologic etc.)

Muzica bisericească reprezintă haina diafană cu care se îmbracă cuvântul, în rostirea – de

cele mai multe ori – a unor adevăruri dogmatice.
Pe lângă cântările de origine scripturistică, au apărut şi s-au dezvoltat nişte cântări
creştine deosebite, alcătuite după modelul acelora.

31
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni, trad. de C. Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005,
pg. 300.
32
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni, trad. de C. Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005,
pg. 301.
33
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, ed. a II-a revizuită şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, pg.
708.

21
 La început, imnurile au fost alcătuite pentru a combate ereziile apărute în rândurile
creştinilor. De ceea ele aveau iniţial un caracter dogmatic, formulându-se pe scurt învăţătura
ortodoxă de credinţă.
Imnul Lumină lină este cel mai vechi imn creştin, de origine nescripturistică, şi a fost
scris în limba greacă. Textul imnului face referire la Mântuitorul Hristos, „Lumina lumii” (Ioan
8, 12): „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului,
Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seara, lăudăm pe
Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri
cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.”
Acest imn este atribuit Sfântului Antinoghen (16 iulie) care a compus această cântare în
timp ce era dus spre a fi martirizat. În iconografie, Sfântul Antinoghen este reprezentat în chipul
unui episcop bătrân iar lângă el călăul cu un braţ paralizat până ce sfântul va fi sfârşit lucrarea.
Sfântul Vasile cel Mare, care citează din el un fragment numindu-l „cântare veche”34 şi care a
contribuit la introducerea şi răspândirea acestui imn în Biserica Orientului, vorbeşte despre
cântarea imnului Lumină lină ca despre una dintre tradiţiile foarte îndrăgite ale Bisericii.
La început, imnul Lumină lină nu era utilizat în cadrul cultului divin public, dar se cânta
la momentul aprinderii lumânărilor, seara, fiind cunoscut şi sub numele de Cântarea la
aprinderea lumânărilor. În acea vreme, la Ierusalim o candelă rămânea mereu aprinsă în
mormântul gol al Mântuitorului, strălucirea ei fiind un simbol al luminii vii a lui Hristos. Atunci
când creştinii se adunau la rugăciune, era cântat acest imn, iar la ceremonia numită a aprinderii
luminilor, această candelă era scoasă din Mormânt, lumina ei strălucitoare chemând Biserica să Îl
cinstească pe Domnul Cel înviat din morţi.
Imnul este adresat Mântuitorului Hristos, „Lumina cea lină.” În trecut, imnul se cânta în
momentul când pe cer se ivea Luceafărul de seară, iar în biserici se aprindea sfeşnicul cu lumina
menită să împrăştie întunericul serii. Lumina care apărea în mijlocul credincioşilor adunaţi
pentru rugăciunea de seară era ca o prezenţă simbolică a Mântuitorului: „Deci iarăşi le-a vorbit
Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Cântarea imnului în acest moment al înserării însemna că venirea lui
Mesia în haosul şi întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii vechi, era ca
Luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare, dătătoare de nădejde.35
În acelaşi timp, imnul are şi un caracter trinitar, precizând şi făcând distincţia între
Persoanele Sfintei Treimi, dar mărturisind şi unitatea Lor în dumnezeire: „lăudăm pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu…”

34
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, ed. a II-a revizuită şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, pg.
724.
35
Pr. Prof. Ene Branişte, Istoria şi explicarea slujbei Vecerniei, în B.O.R., 1966, nr. 5-6, pg. 528.

22
 În prezent, imnul Lumină lină face parte din slujba Vecerniei.
În plină luptă împotriva monofiziţilor, care susţineau erezia hristologică a lui Eutihie ce
învăţa că după Întrupare, Iisus Hristos a avut o singură fire (natură), cea divină, firea omenească
fiind absorbită de cea dumnezeiască, dar şi a origeniştilor care în timpul său reînviaseră erezia
nestoriană (erezie care susţinea că Hristos ar fi avut două persoane diferite), sfântul şi
binecredinciosul împărat Iustinian I (527-565) a dat multă atenţie şi a depus multe eforturi pentru
combaterea acestor erezii compunând imnul: „Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu,
Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat şi
răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta
Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!”
Textul imnului are un profund substrat teologic, fiind compus în cinstea întrupării
Domnului nostru Iisus Hristos şi implorându-l pe adevăratul Dumnezeu, aşa cum El s-a revelat
oamenilor şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. De asemenea, imnul răspunde ereziilor, care
circulau în vremea Împăratului Iustinian, referitoare la scopul Întrupării („şi ai primit, pentru
mântuirea noastră, a Te întrupa”), caracterul neschimbător al lui Dumnezeu, Învierea Domnului,
dogma Sfintei Treimi şi stabileşte de atunci înainte învăţăturile despre Cea de a doua Persoană a
Sfintei Treimi: Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Unul Născut, este nemuritor, devine om fără a
înceta să fie Dumnezeu („Care neschimbat Te-ai întrupat”) şi primeşte un trup omenesc de la
Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, iar prin răstignirea Sa, a biruit moartea („cu
moartea pe moarte a călcat”). Fiind egal şi consubstanţial cu celelalte Persoane ale Sfintei
Treimi, I se cuvine aceeaşi cinstire, de aceea este slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Împăratul Iustinian I a cerut ca acest imn să fie cântat în toate bisericile şi de atunci până
în prezent, acest imn este cântat la Sfânta Liturghie înainte de Vohodul mic, după cel de-al doilea
antifon.
Împăratul bizantin Iustinian al II-lea (565-578) a cerut Sfântului Ioan Gură de Aur să
introducă în rânduiala Sfintei Liturghii Imnul Heruvimic: „Noi, care pe heruvimi cu taină
închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească
acum să o lepădăm… Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de
cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia.”
Imnul Heruvic nu este propriu-zis o rugăciune. El nu este adresat îngerilor şi nici nu se
prezintă ca intonat de către ei, ci este mai degrabă o împreună-cântare a oamenilor şi a îngerilor,
de aceea, cu toate că acest text este scurt, imnul durează destul de mult, fiind cântat lent. Este cea
mai bună imitare realizată de oameni a cântecului Puterilor Cerești.
Imnul Heruvimic este deosebit de important pentru Înţelegerea teologiei Trinitare.

23
 La Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cu puţine excepţii, Imnul Heruvimic este
întrerupt de Vohodul Mare, atunci când Cinstitele Daruri sunt aduse de la proscomidiar pe Sfânta
Masă. Aşadar, tema centrală a Heruvicului este legată de semnificaţia Intrării Mari, care este o
expresie simbolică a asumării jertfei de către Hristos şi a participării noastre la această jertfă
percepută ca o intrare triumfală a Împăratului tuturor înconjurat de puterile îngereşti.
Imnul heruvimic îi învaţă pe credincioşi că pentru a se putea simţi în cor cu „cetele
îngereşti, cu heruvimii şi serafimii care acum slujesc în chip nevăzut împreună ei, şi pentru a-L
primi pe Hristos prin împărtăşire, trebuie să lase toată grija cea lumească.
În concluzie, Heruvicul sau cântecul îngerilor este o pregătire pentru întreaga Liturghie a
credincioşilor cărora le atrage atenţia asupra privilegiului înfricoşător de a participa la aceasta
alături de puterile îngereşti şi închipuind tainic pe heruvimi. Menirea acestei frumoase cântări
este de a-i pregăti pe credincioşi pentru Sfânta Împărtăşanie.

2.2. Dezvoltarea imnografiei creştine în secolele V –

X, în Biserica Răsăriteană

2.2.1. Imnografi şi melozi mai însemnaţi

Melozii şi imnografii sunt marii poeţi creştini care au compus cu mult talent poezia
imnografică de inspiraţie pur creştină, la care se adaugă desigur şi cântările vechi de origine
biblică (psalmii). Imnografia bizantină constituie dimensiunea poetică a tezaurului doctrinar
ortodox. Până în secolul al IX-lea, în cântarea bisericească, toţi imnografii, adică scriitorii de
texte sfinte pentru slujbele Bisericii erau şi melozi, adică alcătuiau şi melodia pentru textele
scrise de ei. După secolul IX, melozii rămân doar imnografi, adică doar scriitori de texte
liturgice. Poezia imnografică intră în structura cultului mai ales în cadrul slujbei de dimineaţă
(Utrenia) şi în cadrul celei de seară (Vecernia), sub forma troparelor, condacelor, stihirilor şi
canoanelor.
Importanţa melozilor în istoria Bisericii rezultă şi din perspectiva contextului istoric în
care au apărut creaţiile acestora, respectiv în perioada imediat următoare primelor cinci Sinoade
Ecumenice.
Cei mai de seamă imnografi şi melozi creştini, care s-au remarcat, au fost:
Sfântul Ignatie de Antiohia, cunoscut şi sub numele de „Purtătorul de Dumnezeu”
(Teoforul). Despre viaţa sa nu se cunosc date precise, în afară de ultima parte a vieţii, când a fost
ales Episcop al Antiohiei, între anii 70-107. A fost autorul unor imnuri şi a introdus în cult

24
cântarea antifonică. Pentru credinţa sa a fost martirizat la Roma, în timpul împăratului Traian,
fiind dat pradă animalelor sălbatice. În epistola sa către Romani, înainte de a-i ruga ca nu cumva
dintr-o milă greşită să împiedice martiriul său, scria: „Sunt grâul lui Dumnezeu şi sunt măcinat
de dinţii fiarelor ca să fiu găsit pâinea curată a lui Hristos.”36
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful s-a născut într-o familie păgână şi s-a convertit la
creştinism în urma convorbirii cu un bătrân şi mai ales fiind impresionat de purtarea creştinilor în
faţa persecuţiilor şi a morţii. A compus mai multe imnuri şi a formulat unele reguli de cântare în
cartea „Psalmistul”, care s-a pierdut. Pentru credinţa sa dreaptă a fost martirizat în anul 163,
împreună cu alţi şase creştini.
Sfântul Antinoghen Martirul era din Sevastia Capadociei şi a trăit pe timpul
împăratului Diocleţian. Pentru smerenia vieţii lui, pentru faptele bune ce le săvârşea şi pentru
buna cunoaştere a Sfintei Scripturi, a fost ales Episcop al Sevastiei. La începutul sec. al IV-lea,
când tocmai apărea erezia celor care nu credeau în dumnezeirea Fiului, chiar înainte de Arie,
Sfântul Mucenic Antinoghen a compus imnul „Lumină lină” în care afirmă identitatea între
lumina Învierii şi lumina soarelui, orientându-i pe credincioşi spre rugăciunea şi doxologia
treimică pe care o vor adresa lui Dumnezeu, imitând pe îngeri. A primit cununa muceniciei în
anul 311, în timpul împăratului Diocleţian şi este sărbătorit pe data de 16 iulie.
Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut, probabil, în anul 295 în Alexandria (Egipt). De
tânăr a primit învăţătura creştină la patriarhia din Alexandria şi a fost ales secretar al Episcopului
Alexandru, pe care l-a însoţit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). A ajuns Patriarh al
Alexandriei în anul 328 şi întreaga viaţă a apărat dreapta credinţă, combătând arianismul. A
compus imnul „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!” în care afirmă dumnezeirea lui Iisus
Hristos. O împrejurare din viaţa Sfântului Atanasie arată cât de organizată era cântarea în
Biserică în vremea sa şi ce influenţă putea să exercite asupra celor ce o ascultau: arienii,
duşmanii săi, au intrat în biserică să-l aresteze chiar în timpul Sfintei Liturghii. Ascultând
frumoasa cântare din biserică şi văzând râvna credincioşilor care participau la ea, arienii au fost
atât de impresionaţi încât au plecat dând pace Sfântului Atanasie. A murit la Alexandria în anul
373 şi este cinstit în fiecare an pe data de 18 ianuarie.
Sfântul Efrem Sirul (306-373) s-a născut în localitatea Nisibe (azi în Turcia) şi de tânăr
a dorit să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, trăind ca anahoret. A fost hirotonit diacon de către
Episcopul Iacob de Nisibe, pe care l-a însoţit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325.
Având suflet de poet, cu o imaginaţie foarte bogată care iubeşte imaginea artistică a stilului, a
compus peste 200 de imnuri creştine pentru a combate cântecele ariene şi gnostice. Sfântul
Efrem Sirul a fost, întâi de toate, un mare mistic care a trăit în smerenie toată viaţa, refuzând

36
Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota, Patrologia, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1997, pg. 25.

25
hirotonia în treapta de episcop sau preot, iar această smerenie se reflectă şi în scrierile sale
poetice. Este sărbătorit pe data de 28 ianuarie.
Sfântul Grigorie de Nazianz (328-389/390) este unul dintre cei mai mari teologi ai
secolului al IV-lea şi a desfăşurat o prodigioasă activitate literară, atât în proză cât şi în versuri.
Proza sa este atât de elevată, încât pare poezie. Poemele au fost compuse în ultimii doi ani ai
vieţii sale. S-a folosit de vers nu numai pentru a exprima sentimente şi atitudini personale, ci şi
pentru a îmbrăca în ele idei teologice sau filozofice, care puteau fi răspândite mai uşor sub
această formă. Multe dintre scrierile sale au fost sursă de inspiraţie pentru melozi, care le-au
compus melodii.
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea Capadociei, oraş în care a fost
ales episcop în anul 370. Vasta operă a Sfântului Vasile, care este normativă pentru credinţă, este
de mare importanţă şi din punct de vedere literar. Dintre scrierile liturgice fac parte: Liturghia,
care îi poartă numele, rugăciuni la Sfânta Împărtăşanie, molitvele care se citesc la 1 ianuarie,
precum şi un mare număr de cântări care se regăsesc în Molitfelnic şi Ceaslov.
Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), născut în Antiohia, este un scriitor şi un teolog
normativ pentru Biserica Ortodoxă, având un simţ artistic deosebit. Pe lângă Liturghia care îi
poartă numele, a mai compus un mare număr de tropare şi antifoane.
Sfântul Roman Melodul (~490 - ~560) este autorul unui foarte mare număr de imnuri,
aproximativ 1000, pe care le-a compus la Constantinopol între anii 536-556 37. Multe dintre ele s-
au pierdut, păstrându-se aproape 80. Cel mai cunoscut este Condacul Crăciunului: „Fecioara,
astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte”… Darul alcătuirii imnurilor l-a primit în chip minunat
de la Sfânta Fecioară Maria care i s-a arătat în vis. Datorită stilului elevat şi a frumuseţii
melodiilor, a primit supranumele de Melodul. Este sărbătorit la data de 1 octombrie.
Împăratul Justinian (527-565) a contribuit la dezvoltarea şi înfrumuseţarea cântării în
Biserică înfiinţând mai multe şcoli de cântăreţi bisericeşti. El însuşi a compus şi a introdus în cult
imnul „Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”, cu scopul de a combate erezia
monofizită.
Sfântul Andrei Criteanul (~660-740), episcop de Creta, s-a remarcat mai ales ca
imnograf, compunând multe cântări frumoase care se regăsesc în Triod şi Minei. Este creatorul
canoanelor, o nouă speţă a poeziei bisericeşti. Cel mai cunoscut poem al său este „Canonul cel
mare”, care se citeşte în săptămâna a V-a din Postul Mare, în ziua de joi, şi care cuprinde 250 de
strofe.
Sfântul Ioan Damaschin (675-749) a avut un rol esenţial în sistematizarea cântării
bisericeşti, având meritul de a fi organizat imnurile după cele opt glasuri, pentru duminicile de

37
Ioan G. Coman, Patrologie, EIBMO, Bucureşti, 1956, pg. 297.

26
peste an. A compus axionul „De tine se bucură”…, irmosul „Deschide-voi gura mea”…,
troparele „Miluieşte-ne pe noi, Doamne”… şi „Uşa milostivirii”…, precum şi mai multe canoane
la Naşterea, Botezul, Învierea şi Înălţarea Domnului, Schimbarea la Faţă. Are meritul de a fi
redactat aproape într-o formă definitivă Octoihul - colecţie ce cuprinde imnurile grupate după
cele opt glasuri. Prin propriile sale compoziţii, Sfântul Ioan Damaschin a lăsat modele clasice şi
normative în viitor pentru toate cele opt glasuri, în care a introdus o mai bună regulă a tactului,
odată cu celelalte semne întrebuinţate pentru notaţie. Toată cântarea bisericească din epocile
următoare, în compoziţiile şi în executarea ei, s-a referit la Sfântul Ioan Damaschin.
Sfântul Cosma Melodul (sec. VIII) a fost adoptat de tatăl Sfântului Ioan Damaschin.
Este ales episcop de Maiuma în anul 743. A fost un mare imnograf şi melod, primind numele de
„Melodul”. A compus un mare număr de canoane: la Naşterea, Botezul, Întâmpinarea şi
Schimbarea la Faţă a Domnului etc. Opera sa cea mai cunoscută este imnul: „Ceea ce eşti mai
cinstită decât Heruvimii”…
Sfântul Ambrozie (338-397), episcop al Milanului (374), este considerat întemeietorul
imnului liturgic în Apus. A compus un număr însemnat de imnuri, dar s-au păstrat numai
douăsprezece, fiecare imn avânt opt strofe a câte patru versuri fiecare.38

2.2.2. Formele imnografiei ortodoxe (tropare, condace, canoane etc.)

Elementul dominant în cultul ortodox îl reprezintă tezaurul inestimabil al imnografiei. Chiar

dacă, la început, acesta nu a fost prezent într-o pondere atât de mare în ritualul Bisericii, atunci când
predominau textele scripturistice, astăzi cultul divin public ortodox este alcătuit în proporţie foarte
mare din imnurile Sfinţilor.
Prezenţa sfinţilor în rândul melozilor conferă autoritate şi superioritate creaţiei
imnografice din secolele VI-IX, prin urmare, opera melozilor se constituie ca parte componentă a
Sfintei Tradiţii. Chiar dacă creaţia imnografică nu s-a oprit odată cu secolul al IX-lea, fapt
dovedit de imnurile existente astăzi în cele douăsprezece Minee, totuşi perioada melozilor
constituie etalonul imnografiei bizantine.
La început, Sfinţii Apostoli, împreună cu primii creştini, au cântat cele trei tipuri de
cântări amintite de Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Coloseni 3, 16: „Cântaţi în inimile
voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.” La acestea s-
au adăugat, cu timpul, alte forme ale cântării bisericeşti. P rincipalele forme ale imnografiei
bizantine sunt: troparul, condacul şi canonul. Autorii acestora sunt melozii, care, atunci când scriau
textul imnurilor, compuneau şi melodia corespunzătoare fiecărui imn în parte.

38
Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota, Patrologia, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1997, pg. 165.

27
 A) Troparul este o scurtă rugăciune care anunţă sau explică într-o formă poetică
evenimentul liturgic prăznuit în acea zi sau care rezumă viaţa sfântului comemorat în ziua
respectivă, în funcţie de calendarul bisericesc. Deşi la început troparele puteau fi alcătuite şi sub
formă de proză liberă de orice reguli, cu timpul s-au impus sub forma unei strofe poetice. Prin
dezvoltarea artei compunerii troparelor s-a născut imnografia bisericească, care constituie astăzi
o parte substanţială a cultului Bisericii Creştine în general, şi al Bisericii de Răsărit în special.
Cele mai cunoscute tropare sunt:
 Troparul Învierii Domnului: Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pe moarte
călcând; Şi celor din morminte, Viaţă dăruindu-le.
 Troparul Naşterii Domnului: – Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,
răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au
învăţat să se închine ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus,
Doamne, slavă Ţie.;
 Troparul Botezului Domnului: – În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea
Treimii s-a arătat; ca glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi
Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase
Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie.;
 Troparul Ortodoxiei: – Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce
preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai
vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie;
 Troparul Sfintei Crucii, folosit şi la Te-Deum-uri: – Mântuieşte, Doamne, poporul
Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui
potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.
Stihirile sunt tropare grupate înserie sub formă de strofă precedată de un stih şi care se
cântă în stil irmologic sau stihiraric (recitativ).
Antifoanele sunt nişte tropare grupate în serie, dar mai scurte. Aceste imnuri sunt cântate
de către toţi credincioşii din biserică, împărţiţi în două grupe, în mod alternativ. Cele mai
cunoscute antifoane sunt Psalmii 102 şi 145 din rânduiala Sfintei Liturghii.
Catismele (sedelne) sunt tot tropare reprezentate de fiecare dintre cele douăzeci de
secţiuni ale Psaltirii, iar în timpul citirii sau cântării acestora, spre deosebire de acatiste,
credincioşii pot sta pe scaune.
B) Condacul este un cântec bisericesc scurt prin care se aduc laude unui sfânt sau se
arată însemnătatea unei sărbători. Condacul este o omilie dramatică ce parafrazează un episod
biblic, cuprinde 20 sau 30 de strofe şi este cântat în timpul Utreniei într-un stil simplu şi silabic
(o notă pe silabă). Cel mai cunoscut condac este cel al Crăciunului compus de Sfântul Roman

28
Melodul: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, Şi pământul peştera Celui
neapropiat aduce; Îngerii cu păstorii slavoslovesc Şi magii cu steaua călătoresc; Că pentru noi
s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai-nainte de veci.”
Acatistul este o cântare de laudă închinată unui sfânt în timpul căreia se stă în picioare.
Cel mai popular şi mai apreciat datorită frumuseţii sale literare este Imnul Acatist închinat Maicii
Domnului şi aparţine, cel mai probabil, Sfântului Roman Melodul. 39 Este o cântare de laudă şi
mulţumire ce cuprinde 24 de strofe. Toate celelalte Acatiste l-au avut ca model pe acesta.
C) Canonul este o compunere (imn) din mai multe cântări care formează un întreg şi este
alcătuit din 9 ode. Exemplu: Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Este un canon de pocăinţă ce
conţine peste 250 stihiri scurte de pocăinţă, ritmate de invocaţia: „Miluieşte-mă, Dumnezeule,
miluieşte-mă!”, cerere care aminteşte de rugăciunea vameşului.

2.2.3. Valoarea doctrinară a cântărilor ortodoxe

Perioada patristică şi a marilor imnografi şi melozi a îmbogăţit repertoriul liturgic cu

cântări teologice, dogmatice, care au rolul de a spori evlavia credincioşilor. De altfel, toate
slujbele de cult creştine sunt dominate de cântări – rugăciuni, purtătoare ale învăţăturii creştine
tradiţionale.
Încă de la început, Biserica a recunoscut importanţa cântării liturgice în cadrul procesului
de păstrare şi de transmitere a adevărului de credinţă în Biserica Ortodoxă. Spre deosebire de
marile tratate doctrinare ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cântarea liturgică, prin intermediul
imnografiei, face cunoscut adevărul de credinţă în cadrul fiecărui serviciu divin public. Frecvenţa
slujbelor religioase contribuie la repetarea constantă a adevărului de credinţă cuprins în cântările
liturgice, acesta fiind însuşit mai uşor datorită muzicii bisericeşti. Din această perspectivă
dimensiunea didactică a cultului divin este dată, într-o măsură apreciabilă, şi de cântarea
bisericească.
Cântarea bisericească, prezintă, pe de o parte, adevărurile de credinţă revelate, iar de
cealaltă parte contribuie, cu ajutorul melodiei, la crearea unui cadru liturgic adecvat pentru
primirea acestor adevăruri şi întărirea în credinţă.
Imnurile şi cântările duhovniceşti au fost armele de apărare şi elementele de demonstraţie
în luptele spirituale care au avut loc pentru lămurirea şi fixarea dogmatică a învăţăturii şi tradiţiei
creştine. Chiar şi după condamnarea arienilor la Sinodul I de la Niceea (325), aceştia nu au
încetat de a intona cu multă expresie pe străzile oraşului imnuri inspirate din erezia lor.
Asemenea procesiuni aveau un adânc răsunet în popor. De aceea, ortodocşii au răspuns cu

39
Ioan G. Coman, Patrologie, EIBMO, Bucureşti, 1956, pg. 298.

29
aceleaşi mijloace, organizându-se, după îndemnul Sfântului Ioan Hrisostom, în coruri şi
procesiuni, în care era cântată şi proclamată învăţătura ortodoxă.
Dogma Sfintei Treimi era formulată pe înţelesul tuturor în troparele Sfintei Treimi:
„Cuvine-se cu adevărat a lăuda pe Treimea cea mai presus de Dumnezeire, pe Tatăl, Cel fără de
început şi a toate lucrător, pe Cuvântul cel împreună fără de început, Care din Tatăl mai înainte
de veci, fără stricăciune S-a născut, şi pe Sfântul Duh, Cel din Tatăl fără de ani Se purcede ;”
„Să lăudăm toţi cum se cuvine pe Dumnezeu, cu cântări dumnezeieşti: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe
Duhul cel dumnezeiesc, Stăpânirea cea în trei ipostasuri, o împărăţie şi o domnie. Pe care o
laudă toţi pământenii şi o slăvesc puterile cereşti care de toţi cu credinţă este închinată, Unimea
cea după fiinţă pe Cea în trei ipostasuri.”40
Condacul Crăciunului „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…” dă mărturie
despre ambele firi ale Mântuitorului, cea dumnezeiască şi omenească, Iisus Hristos fiind în
acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Imnul Sfântului Roman Melodul surprinde
modul în care Logosul divin S-a întrupat, împlinind, în felul acesta, planul din veşnicie al lui
Dumnezeu, prin modul tainic în care a biruit cele trei bariere existenţiale: stricăciunea firii
umane, păcatul şi moartea.
Cântarea „Unule-Născut…” din rânduiala Sfintei Liturghii a fost formulată şi introdusă în
cult pentru combaterea ereziei monofizite, iar cântarea „Sfinte Dumnezeule…” a fost introdusă în
cult, la începutul secolului al V-lea, pentru mărturisirea teologiei trinitare.
Dogma Învierii explicată în troparele Învierii, în primul rând pe sedelne (catisme), în
binecuvântările Învierii din Utrenier: „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind prea curat
Trupul Tău, ai înviat a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viaţă. Pentru aceasta, puterile
cerului strigau Ţie, Dătătorule de viaţă: mărire Învierii Tale, Hristoase, mărire împărăţiei Tale,
mărire iconomiei Tale, Unule, iubitorule de oameni”.
Imnul Sfântului Chiril al Alexandriei „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”
mărturiseşte dreapta învăţătură despre Sfânta Fecioară Maria.
Reafirmând valoarea doctrinară a cântărilor ortodoxe, Sfântul Sinod al B.O.R. din anul
1950 a hotărât că una din obligaţiile de căpetenie ale preoţilor şi cântăreţilor este şi aceea de a
învăţa pe credincioşi cântările bisericeşti, începând cu cele ale Sfintei Liturghii. 41

40
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, ed. a II-a revizuită şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, pg.
731.
41
B.O.R. 1950, nr. 10, pg. 560-561.

30
 III. Educaţia religioasă şi morală a tinerilor
prin intermediul cântării liturgice

3.1. Legătura dintre muzică şi diferite aspecte fiziologice şi psihologice ale

personalităţii tinerilor

Este ascultată zilnic, voluntar sau involuntar, pe stradă, la şcoală, la birou sau acasă; este
plăcută sau provoacă un sentiment de repulsie; de cele mai multe ori, i se acordă mai mult timp
decât rugăciunii sau lecturii, pătrunde adesea în minte şi influenţează comportamentul sau stările
de moment. Din orice unghi este privită, muzica exprimă foarte bine ceea ce sufletul simte şi
trăieşte.
Muzica, despre care se ştie că este de origine divină, este şi cea mai complexă artă. Ea
vorbeşte celui care o ascultă dar, in acelaşi timp, îl şi defineşte. Muzica răscoleşte sufletul şi
liniştindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil. În viaţa adolescentului muzica are o
importanţă extraordinară. Tânărul este în perioada în care se caută pe sine, în care încearcă să
găsească acel ceva ce îl face deosebit, unic, ce îl poate scoate din umbra in care este afundat şi
dezvălui lumii. Pe lângă alte arte şi activităţi ce îl pot ajuta, muzica este cea mai la îndemână.
Deoarece în majoritatea cazurilor muzica este compusă de tineri pentru alţi tineri,
genurile muzicale se nasc din diferite dorinţe, trăiri, experienţe marcante ce îi încearcă pe
adolescenţi, fie că vorbim de teribilism, ori de revoltele tipice perioadei adolescentine, acele acte
de rebeliune împotriva regulilor impuse de societate, de părinţi etc.
Mulţi tineri sunt convinşi de faptul că muzica reprezintă un remediu, acesta fiind şi unul
dintre considerentele pentru care şi-au format, în timp, gusturi bine conturate, fiind convinşi că
un anumit gen de muzică îi ajută în diferite situaţii. Pentru aceştia, muzica constituie una dintre
principalele metode de relaxare şi mai ales de "uitare" a problemelor zilnice, un mod de relaxare
pentru oricine vrea să scape de cotidianul năucitor şi stresant.
Muzica poate fi clasificată pe mai multe genuri diferite, fiecare gen având mai multe
subgenuri. Fiecare gen şi mai ales subgen muzical atinge un anumit grup de trăsături de
personalitate (tot ce face omul este un indice al personalităţii lui, muzica având un rol
semnificativ datorită volumului crescut de muzică pe care omul obişnuit îl consumă).
Muzica este un ecou al tânărului ce nu are încă un statut social ce-l poate ajuta în
transmiterea unor idei sau puncte de vedere în legătură cu diverse probleme. Este un fenomen
social omniprezent. Rolul ei poate fi direct (concerte, discoteci, cluburi, petreceri…) sau indirect
(baruri, cafenele, maşină, filme…). Există puţine activităţi pe care omul le poate face şi în care
31
muzica nu poate fi implicată. Faptul că oameni diferiţi ascultă genuri muzicale diferite duce la
concluzia că diferenţele dintre oameni sunt în strânsă corelaţie cu preferinţele muzicale ale
acestora.
Fiecare adolescent aderă, în principal, la un anumit stil muzical, ce îşi pune amprenta în
viaţa de zi cu zi a acestuia. Muzica îi influenţează vocabularul, vestimentaţia dar cel mai
important convingerile, valorile şi percepţia asupra tuturor lucrurilor, persoanelor sau
fenomenelor ce îl înconjoară.
Majoritatea oamenilor arată o preferinţă puternică pentru anumite tipuri de muzică mai
mult decât pentru altele. Unele studii care au examinat preferinţele muzicale au sugerat unele
legături cu personalitatea, altele cu identitatea socială. Cei mai mulţi cercetători au privit
preferinţele muzicale ca manifestări ale unor trăsături mai explicite de personalitate. De exemplu,
căutarea senzaţiilor par a fi corelate pozitiv cu preferinţa pentru rock, heavy metal şi punk şi
negativ cu preferinţele pentru coloane sonore şi muzica religioasă. În plus, extraversia 42 şi
psihotismul43 par să prezică preferinţe pentru muzica cu bas exagerat cum ar fi rap şi dance.44
Alte cercetări arată că legătura dintre preferinţele muzicale şi personalitate ţin de
identitatea socială. De exemplu, North şi Hargreaves (1999) au descoperit că oamenii folosesc
muzica drept „etichete” pentru a-şi comunica valorile, atitudinile şi modul în care se văd. Mai
exact, ei au examinat caracteristicile prototipului de fan de muzică rap şi pop. Preferinţele
muzicale ale participantului au fost corelate, în parte, cu gradul în care modul în care se văd
corespund cu caracteristicile fanului prototip. Această relaţie, însă, a fost moderată de stima de
sine a participanţilor, astfel încât indivizii cu o stimă de sine mai mare au observat o similaritate
mai mare între ei şi fanul prototip decât indivizii cu o stimă de sine mai scăzută. Descoperiri
similare în diferite populaţii, grupuri de vârstă şi culturi susţin ideea că modul în care oamenii se
văd şi stima de sine influenţează preferinţele muzicale.45
Muzica poate fi folosită şi pentru a face afirmaţii direcţionate asupra celorlalţi. Asta
înseamnă că indivizii ar putea să selecteze stiluri muzicale care le permit să transmită un mesaj

42
Extraversia este o înclinație psihologică specială către lucrurile exterioare, din afara eului propriu și adaptarea la
ambianța socială. Desemnează o relaţie evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozitive a
interesului subiectiv faţă de obiect. Cineva care se află într-o stare extravertită gândeşte, simte şi acţionează în raport
de obiect, şi anume într-un mod direct şi limpede perceptibil, în aşa fel încât nu poate exista nici o îndoială în
legătură cu atitudinea sa pozitivă faţă de obiect. Atitudine caracterizată prin mişcarea pozitivă a subiectului interesat
de obiect sau o atitudine îndreptată spre lumea obiectivă din punct de vedere al evaluării şi al intenţiei. O organizare
a personalităţii, orientare precumpănitor spre lume, ataşare de obiecte şi oameni, deschidere pentru o cât mai activă
comunicare cu cei din jur, de unde şi facila adaptare la mediu
43
Psihotismul este definit de interrelaţiile dintre trăsăturile de agresivitate, egocentrism, comportament antisocial şi
lipsa de empatie. Arată tendinţa de a produce tulburări, a fi solitar, a arăta cruzime, ostilitate faţă de ceilalţi,
preferinţa pentru lucruri ciudate şi neobişnuite.
44
Boris Luban-Plozza şi Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în psihoterapie,
Editura Romcartexim, 1997, pg. 37.
45
Boris Luban-Plozza şi Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în psihoterapie,
Editura Romcartexim, 1997, pg. 39

32
altora despre cine sunt şi cum vor să fie văzuţi; de exemplu, persoanele care ascută heavy metal
la un volum puternic cu geamurile coborâte la maşină ar putea încerca să transmită o imagine
„puternică” celorlalţi. Dovezi pentru afirmaţiile de identitate direcţionate spre alţii au fost
conferite de cercetări care susţin că oamenii folosesc muzica drept o insignă pe care ceilalţi o pot
vedea.46 În acest fel, preferinţele muzicale pot opera la diferite nivele, întărind modul în care o
persoană se vede pe sine şi trimiţând mesaje altora.
Preferinţele muzicale par a fi influenţate şi de abilităţile cognitive. Relaţia dintre
abilităţile cognitive şi preferinţele muzicale este consistentă cu ideea că oamenii preferă muzica
ce le oferă nivelul optim de stimulare. Berlyne a emis ipoteza că oamenii preferă stimuli estetici
care produc o cantitate moderată de stimulare în locul obiectelor care produc prea multă sau prea
puţină stimulare.47 Cercetările anterioare pe preferinţele estetice din literatură şi artele vizuale au
susţinut această părere şi asta sugerează că diferenţele individuale în complexitatea cognitivă
moderează preferinţele pentru stimuli estetici particulari. Relaţia dintre inteligenţă şi preferinţa
pentru muzica complexă susţine aceste rezultate anterioare şi sugerează că nivelul optim de
stimulare pentru indivizii foarte inteligenţi este produsă de muzica complexă, în timp ce nivelul
optim de stimulare pentru indivizii mai puţin inteligenţi este produs, prin comparaţie, de muzica
mai simplă.
Dacă preferinţele muzicale sunt parţial determinate de personalitate, autoaprecieri şi
abilităţile cognitive, atunci ştiind ce fel de muzică ascultă o persoană, poate fi un indiciu pentru
personalitatea, auto-evaluarea sau abilităţile ei cognitive. De asemenea, poate oferi informaţii
despre deschidere, extraversie, orientare politică şi inteligenţă. 48 Este posibil ca preferinţele
muzicale să releve informaţii şi despre alte faţete ale personalităţii, cum ar fi valorile şi scopurile.
Preferinţele muzicale ale oamenilor ţin cont şi de influenţele culturale şi de mediu: mai
întâi adoptă preferinţele părinţilor, apoi vor fi influenţaţi de cei de aceeaşi vârstă cu ei, şi mai
târziu, în măsură în care personalitatea este formată, preferinţele muzicale vor fi conştiente şi
responsabile.
Muzica are, deci, pe de o parte efecte multiple, iar pe de altă parte este un semnalizator
eficient pentru o gamă largă de trăsături psihologice şi de altă natură. Preferinţele muzicale sunt
un indicator precis ale multor caracteristici personale fiziologice, sociale şi de personalitate.
În consecinţă, muzica reflectă cu fidelitate trăsături ale personalităţii, dar în acelaşi timp,
muzica este o proiecţie a personalităţii care, uneori, este mai reală ca personalitatea însăşi:

46
Boris Luban-Plozza şi Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în psihoterapie,
Editura Romcartexim, 1997, pg. 42.
47
Boris Luban-Plozza şi Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în psihoterapie,
Editura Romcartexim, 1997, pg. 50.
48
Boris Luban-Plozza şi Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în psihoterapie,
Editura Romcartexim, 1997, 41.

33
oamenii se ascund în spatele unor mesaje promovate de muzică în speranţa că atunci când ceilalţi
se uită la ei vor vedea aceste mesaje puse în faţă.

Muzica tehno

La începutul anilor ’80 a apărut un nou gen muzical: tehno, caracterizată prin sunete
sintetice combinate de DJ la „rave 49 parties”50 în fraze muzicale nesfârşite. Caracteristica cea mai
importantă a acestei muzici este ritmul ei rapid, agresiv. Petrecerile lor sunt evenimente de
amploare. Ei dansează până uită de sine şi-şi venerează DJ-ii ca pe nişte semizei. Crezul lor este:
„nu vreau să mişc nimic altceva decât pe mine însumi.”
Tinerii însetaţi de inovaţie sunt atraşi de genul muzical numit tehno. Un adevărat fan
tehno nu poate deveni decât cineva care simte o dorinţă excesivă de a se mişca până la epuizarea
completă. Pentru asta e nevoie de o anumită doză de narcisism şi de exhibiţionism. Un raver 51 nu
dansează doar pentru plăcerea personală, ci şi pentru a fi văzut de cei din jur. Altfel n-ar fi
necesară nici îmbrăcămintea adesea stridentă care-i distinge pe mulţi dintre ei. În plus, un fan
tehno mai e caracterizat şi de stima faţă de sine şi de încrederea în sine. El simte că aparţine unei
„elite” puţin numeroase dar distincte – avangarda modernă. De asemenea, grija pentru propriul
corp se bucură de o mai mare atenţie decât a găsit vreodată din partea unei alte mişcări de tineret
de până acum. Dacă se droghează, raverii nu se încurcă cu drogurile uşoare (haşiş, marijuana sau
alcool), ci mai degrabă cu speed, extasy şi cocaină. Fanii muzicii tehno înlocuiesc alcoolul cu
„power-drinks” (băuturi energizante) şi folosesc drogurile nu ca un refugiu, ci ca excitant
psihic.52
În opoziţie cu contorsionările acrobatice ale dansatorilor de break-dance sau cu erotismul
ofensiv al stilului disco, raverii renunţă la posibilităţile însemnate de expresie prin dans.
Mişcările lor sunt extaz pur. Mişcările monotone şi ritmul flagelant îi transpun pe dansatori într-o
stare de mişcare continuă, asemănătoare transei. „Muzica tehno te face să uiţi de tine însuţi, să te
pierzi în clipa prezentă şi să trăieşti de la un sunet la altul,” afirma un fan al muzicii tehno. 53
Această experienţă nu survine, însă, după cinci minute de dans fără chef, ci după ore întregi
petrecute pe ringul de dans pentru a se putea desprinde de viaţa lor de zi cu zi. Aceasta explică şi
maratonul de dans care forţează graniţele eficienţei fizice, ceea ce adesea apare ca un
comportament stupid şi nebunesc. În timp ce pentru generaţiile anterioare o noapte de discotecă
49
Rave (engl.) = a urla, a aiura, a delira, a fi agitat.
50
Rave party (engl.) = petrecere organizată în spaţii neconvenţionale (pivniţe, magazii, depozite etc.), unde se
dansează pe muzică cu ritmuri sincopate şi se consumă alcool şi droguri sintetice.
51
Un raver este o persoană care participă la o petrecere rave de dans, sau care pretinde că aparţine acestei subculturi.
52
Falko Blask şi Michael Fuchs-Gamböck, Techno. O generaţie în extaz, Polirom, 1998, pg. 25.
53
Falko Blask şi Michael Fuchs-Gamböck, Techno. O generaţie în extaz, Polirom, 1998, pg. 32.

34
se sfârşea, cel mai târziu în zori, acum o distracţie de 72 de ore nu mai constituie, de mult, o
raritate.
Chiar dacă fanii tehno sunt intoxicaţi de sentimentul comunităţii, plăcerea trăită este,
înainte de toate, o experienţă individuală (doar trăiesc în epoca individualismului, a egoismului
pur). Intensitatea acestei plăceri se bazează tocmai pe faptul că nu există nici un motiv vizibil de
celebrare. Tinerii împătimiţi de tehno se găsesc nu în plină retragere spre o atitudine de
resemnare, ci într-o căutare de experienţe din ce în ce mai intense. Principiul plăcerii, ca scop în
sine, este singura lor dogmă.
Îmbrăcămintea aproape de carnaval a tinerilor fani ai muzicii tehno este o modalitate de
transformare, care ajută la desfiinţarea stilurilor de viaţă obişnuite şi general acceptate şi face,
totodată, posibile stări de conştiinţă neobişnuite. În loc să se înarmeze împotriva frustrărilor cu
sloganuri de tip „No Future”, ca al punk-iştilor, raverii se reîntorc la lumea primei copilării.
Revenirea codiţelor cu fundiţe, a căciuliţelor cu moţ, copilăreşti, şi a suzetelor purtate la gât
trezeşte bănuiala că optimismul generaţiei tehno îşi are originea într-o naivitate copilărească. 54
Fanii tehno au renunţat la promiscuitatea sexuală a generaţiei hippie, orientându-se în
schimb spre un erotism narcisist. Petrecerile tehno sunt locurile preferate de autoerotici. Poza de
îndrăgostiţi de sine reprezintă totul pentru mişcarea tehno.
Fanii muzicii tehno sunt receptivi la orice este nou şi nebunesc. Vivacitatea evidentă a
mişcării poate fi considerată ca o degenerare avansată, un dezinteres total faţă de societate sau o
depersonalizare seducătoare.

3.2. Rolul cântării omofone (în comun) în

formarea caracterului creştin al tinerilor

Cântarea omofonă este o cântare frumoasă, duhovnicească, izvorâtă din adâncul

sufletului, executată cu bună cuviinţă, numai cu vocea umană, renunţând la „zgomotul“
instrumentelor muzicale în favoarea câştigului duhovnicesc, fiind executată „cu o singură gură şi
o singură inimă“, cu multă simţire, „nesilindu-se firea spre răcnire” (Sfântul Niceta de
Remesiana în Despre folosul cântării). Această cântare nu trebuie să impresioneze prin zgomot
(chiar dacă mulţi tineri sunt atraşi nu de calitatea melodiilor, ci de cantitatea de decibeli, după
cum observa marele istoric Nicolae Iorga încă de acum un secol: „Cei vechi au avut muzica prin
care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să
dărâme piramidele”), nu trebuie să urmărească desfătarea auzului, ci mângâierea sau alinarea
sufletului, de reculegere în smerenie, ea având un rol duhovnicesc, cauza ei fiind una nobilă şi
54
Falko Blask şi Michael Fuchs-Gamböck, Techno. O generaţie în extaz, Polirom, 1998, pg. 34.

35
sufletească. De aceea ea trebuie să izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu
vocea.
Creştinismul a recunoscut necesitatea cântării religioase din momentul în care
Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de Sfintele Patimi, după Cina cea de Taină, a
cântat laude lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei
(26, 30), când spune: „Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor“. Deci, nu
numai s-au rugat, ci au şi cântat realmente, cum se cânta la Templul iudaic. Dacă Învăţătorul a
cântat împreună cu Apostolii Săi, şi profesorul trebuie să cânte cu elevii lui şi să-i înveţe şi prin
muzică. „Muzica bisericească este Evanghelia cântată“, spunea, într-unul din cuvintele sale de
învăţătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Ea nu produce o simplă emoţie, ci reprezintă
mărturisirea de credinţă transpusă într-o formă melodioasă. Cântarea îndulceşte rugăciunea şi
slăvirea celor care o execută. Cântarea lipeşte mai mult inima celui ce o săvârşeşte de darul cerut
ori primit sau de persoana de la care este cerut darul.
Cântările bisericeşti au rol catehetic. Cuvântul este conţinutul muzicii, ea având rolul de a
mărturisi credinţa. Imnurile creştine trebuie să devină modele de exprimare pentru tineri, îi ajută
să deprindă limbajul religios, după cum spunea Sf. Ap. Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în
laude şi în cântări duhovniceşti“ (Efeseni 5, 19)
Sfântul Vasile cel Mare, în „Cuvânt către tineri…“, îi îndeamnă pe cei vizaţi să-şi
păstreze nepătată curăţenia sufletului printr-o cântare adecvată, zicând: „Să închidem urechile la
cântecele care pervertesc sufletul, căci prin acest fel de cântare se nasc, în general, pasiunile
servile şi josnice. Să cântăm mai degrabă celălalt fel de cântare, ce conduce la bine, şi de care
se folosea David, poetul cântărilor sfinte“.
De când e lumea, se ştie că muzica, şi în special cea religioasă, are o influenţă
covârşitoare asupra sufletului omenesc şi, prin extensie, asupra întregii naturi înconjurătoare
(iarbă, flori, pomi, anumite vieţuitoare), alinând chiar unele suferinţe psihice şi fizice. Este o
constatare a medicinii moderne, ce nu poate fi contrazisă, dar mai ales o constatare a Bisericii
creştine, care propovăduieşte de veacuri credinţa, nădejdea şi dragostea prin cuvânt şi muzică.
Şi textul, şi melodia trebuie să predispună la rugăciune. Între muzică şi imnografie există
o legătură indestructibilă. Toate formele poeziei imnografice (tropar, condac, canon), ca şi
celelalte apărute ceva mai târziu (luminânde, voscresne, stihiri, slave) capătă o dublă importanţă
când sunt însoţite de melodii potrivite, creatoare de emoţii religioase, în adevăratul sens al
cuvântului, dar mai ales de bucurii duhovniceşti şi de învăţături dogmatice profunde. Analizând
mai profund, ne dăm seama că muzica bisericească nu este şi nu produce o simplă emoţie.
Cântările creştine se caracterizează în general prin expresia profundă de dragoste a
omului faţă de Dumnezeu, dar şi de dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni. Scopul imnurilor

36
creştine, ca şi al rugăciunii, este stabilirea unei legături, unei comuniuni între oameni, şi între
oameni şi Dumnezeu.
Muzica în general, şi în special cea bisericească sau religioasă, predată şi practicată cu
simţire, duce la creşterea puterii copilului sau a tânărului în stăpânirea instinctelor, la
manifestarea omeniei, a respectului faţă de Dumnezeu, de semeni şi lumea înconjurătoare, a
clădirii şi sedimentării unui comportament civilizat, la creşterea încrederii în puterea divină, ca şi
în puterile proprii, la dirijarea convingerii că şcoala face tot ce este posibil ca, sprijinită de
Biserică, să zidească omul nou, orientat spre iubirea de Dumnezeu, de ţară şi de neam.
Prezenţa educatorilor însoţind sau conducând corurile de copii şcolari la Sfânta Liturghie
sau în diverse ocazii nobile, este un gest cu profunde rezonanţe în viaţa spirituală a comunităţii
creştine, de restabilire şi de întărire a respectului faţă de şcoală şi Biserică şi faţă de slujitorii
acestora, preoţi şi profesori deopotrivă.
Cântarea în comun se întâlneşte la toate popoarele, din cele mai vechi timpuri: la
egipteni, la vechii greci, la evrei, precum şi la alte popoare, fiind legată de manifestări religioase
sau de viaţa socială, în general.
La vechii greci, corurile care nu lipseau de la diferitele serbări şi ritualuri, făcute în
cinstea zeilor, nu erau altceva decât grupări de voci, care cântau la unison, într-un mod organizat.
Din unele scrieri şi din numeroasele inscripţii ce au rămas se constată că grecii atribuiau muzicii
un mare rol instructiv şi educativ, numărând-o în rândul ştiinţelor celor mai înalte.
Astfel, după Platon, „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii,
avânt imaginaţiei, înălţând spre tot ceea ce este bun, drept şi frumos. Are o formă nevăzută, dar
uimitoare, veşnică.”
Vechii greci au cultivat muzica nu numai pentru formarea auzului şi a vocii, dar şi pentru
dezvoltarea sentimentului, a tot ceea ce este frumos şi folositor. Aristotel o numeşte „limbajul
sentimentului.” Era considerată ca o învăţătură a sufletului şi întrebuinţată ca atare. În această
privinţă Plutarh afirma că „muzica nu este dată omenirii pentru gâdilarea urechii, ci pentru a
aduce ordine în sufletul nostru.”55
Vorbind de rolul muzicii ca mijloc de educaţie publică şi de marea importanţă pe care o
avea în stat, Platon (427 – 347), în lucrarea sa „Statul” afirma: „Nu poţi schimba modurile
muzicii, fără să răstorni legile fundamentale ale statului.” Aceasta, mai ales, pentru faptul că
vechii greci considerau că muzica este de esenţă divină şi singurul mijloc prin care se putea face
legătura cu zeii.

55
Nicolae Lungu, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credinţe, B.O.R., Bucureşti, 1952, nr. 11-12,
pg.892.

37
 De altfel, mai toate popoarele antice, în legendele şi mitologiile lor, vorbesc despre
originea divină a muzicii. Toate aceste popoare îi atribuie o putere tainică, fapt pentru care
muzica a fost întrebuinţată de ele mai mult ca ceva bun, folositor, decât ca ceva frumos.
În Biserica Creştină, cântarea ocupă un loc esenţial atât pentru podoaba slujbei, cât şi ca
mare putere educativă. Muzica este necesară pentru că stimulează emotivitatea şi cultivă
sentimentul. Muzica religioasă are ca izvor comun învăţătura creştină. Sfinţii Părinţi şi
conducători ai Bisericii au apreciat necesitatea sufletească a creştinilor pentru cântare, pentru
muzică. Prin procesul psihologic pe care îl creează, muzica bisericească atrage atenţia
credinciosului şi trezeşte în el ideea de bine. Prin împletirea puternică a sentimentului religios cu
emoţia artistică, cântarea creează atmosfera prielnică pentru rugăciune, îndreptare, pocăinţă.
Muzica Bisericii a cristalizat în sunetele ei cele mai curate simţiri de laudă pentru
Dumnezeu.
Muzica reuşeşte să deschidă mai uşor porţile sufletului şi ale minţii elevilor pentru a
primi şi a înţelege învăţătura cea adevărată, pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, lumina tuturor. În
această privinţă, Fericitul Augustin afirmă: „Prin cântare, adevărurile creştine pătrund în adâncul
inimii”.
„Învăţătura dată cu sila de obicei nu rămâne; dar învăţătura primită cu plăcere şi cu
bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poţi învăţa din psalmi? Nu, oare,
măreţia bărbăţiei? Nu, oare, exactitatea dreptăţii? Nu, oare, sfinţenia castităţii? Nu, oare,
desăvârşirea înţelepciunii? Nu, oare, chipul pocăinţei? Nu, oare, măsura răbdării? Nu, oare, tot
ce ai putea spune despre faptele cele bune? În psalmi este cu putinţă să găseşti învăţătura
desăvârşită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu
judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirile tainelor; toate
sunt strânse, ca într-o mare şi obştească vistierie, în Cartea Psalmilor, pe care profetul a
armonizat-o cu instrumentul muzical numit psaltire.”56
„Psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia
gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii…”57
Încă din primele veacuri, creştinul recunoaşte superioritatea muzicii faţă de cuvintele
rostite.
Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând Psalmul 41, scria: „Dumnezeule, adaugă la cuvintele
profetice melodia, pentru ca atraşi de ritmul cântării, să-i înalţe toţi cu căldură imnurile sfinte.
Căci nimic pe lume nu trezeşte atât sufletul, dându-i aripi, liberându-l de piedicile din lume şi
desfăcându-l de cele trupeşti, dându-i râvna de a se apleca asupra cugetărilor filozofice,

56
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I, în PSB 17, pg. 184.
57
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I, în PSB 17, pg. 184.

38
făcându-l să nu-i pese de toate lucrurile ce ţin de viaţa pământească, ca o melodie şi o cântare
divină adaptată ritmului.”58
Apostolul Pavel numeşte cântarea „sabia duhului” (Efeseni 6, 17 şi Evrei 4, 12), pentru
că ea le este luptătorilor pioşi o armă împotriva duhurilor nevăzute; căci cuvântul lui Dumnezeu
umple sufletul, când este cântat şi exprimat, alungă demonii. Toate acestea dau sufletului pios
putinţa de a dobândi, prin cântarea bisericească, virtuţi.
Această cântare în comun, în Biserică şi în şcoală, aduce un mare folos; cântarea având
menirea de a întări puterea cuvântului, o rugăciune cântată are un efect mult mai mare asupra
celor care o cântă, decât atunci când ea este numai rostită.
Cântarea în comun uneşte şi disciplinează masele şi aceasta nu numai în Biserică, ci şi în
şcoală şi oriunde se practică ea. Cântarea bisericească făcută în comun este şi o simbolizare a
cântării pe care îngerii o înalţă în jurul Tronului Dumnezeiesc.

3.3. Cântările Sfintei Liturghii şi alte cântări bisericeşti:

autori şi colecţii de cântări mai însemnate

Vecernierul sau cântările Vecerniei de sâmbătă pe cele opt glasuri bisericeşti, Prof. N.I.
Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea, Prof. I. Croitoru, EIBMO, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994.
Vecernierul, care cuprinde cântările Vecerniei de sâmbătă seara, împreună cu Utrenierul,
care conţine cântările Utreniei de duminică dimineaţa, formează ceea ce în psaltică se numeşte
Anastasimatar, adică totalitatea cântărilor Învierii Domnului pe cele opt glasuri.
Uniformizarea Anastasimatarului, care se integrează în opera de uniformizare a întregului
cult al Bisericii noastre, pornită din iniţiativa şi sub directa supraveghere a Sfântului Sinod şi a
Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, a fost realizată de un colectiv compus din Pr. Gr.
Costea, Prof. I. Croitoru şi Prof. N. Lungu.
La alcătuirea Vecernierului s-a avut în vedere şi Tipicul cu explicaţiile necesare care
însoţesc această sfântă slujbă a Vecerniei. În ceea ce priveşte cântările propriu-zise, s-a ţinut
seama, pe cât a fost cu putinţă, de linia melodică tradiţională a Bisericii noastre, folosind şi
operele precursorilor.
Pentru uşurinţa executării, aceste cântări au fost transpuse şi pe notaţia portativului, mult
mai cunoscută credincioşilor, transpunere făcută după regulile fixate prin Gramatica muzicii
psaltice, aprobată de Sfântul Sinod şi tipărită în 1951 în ediţia întâi şi în 1969 în ediţia a II-a, tot
în scopul uniformizării cântărilor bisericeşti.

58
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la psalmi citat de Prof. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, în Cântarea de cult în
Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în cântările Bisericii Ortodoxe, în S.T. Bucureşti 1988, nr. 5, pg. 94.
 În această formă, Vecernierul a fost tipărit în prima ediţie în anul 1953, iar ediţia a II-a
din 1994 care are 298 de pagini s-a retipărit prin fotografierea după ediţia întâi.59
Utrenierul, Prof. N.I. Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea şi Pr. Prof. Ene Branişte, ediţia a II-a,
EIBMO, Bucureşti, 1974. Această ediţie cuprinde cântările Utreniei de duminică pe cele opt
glasuri bisericeşti cu svetilne şi doxologii mari şi are 575 de pagini.
Liturghier de strană, Ion Popescu – Pasărea, retipărit, Editura Arhiepiscopiei
Tomisului, 2001.
Această lucrare cuprinde cântările Sfintei Liturghii pe muzica bisericească orientală, după
cum se cântă la strană în Biserica Ortodoxă Română şi a fost scrisă de Ion Popescu – Pasărea,
profesor de muzică bisericească la Seminarul Central şi la Seminarul Nifon Mitropolitul din
Bucureşti. Liturghierul de strană a fost retipărit de către Arhid. Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu –
Bucur cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, în anul
2001 şi cuprinde 166 de pagini de cântări cu notaţia muzicii psaltice.
Cântările Sfintei Liturghii – Glasul opt, Prof. Dr. Elisabeta Moldoveanu, Editura Arc
2000, Bucureşti 2000.
În Biserica Ortodoxă Română, cultul divin este însoţit, din cele mai vechi timpuri, de
cântarea omofonă. La mijlocul secolului al XIX-lea, în unele biserici de la oraşe a apărut
cântarea corală, cu un vădit caracter laic. Cu timpul, marii muzicieni, cunoscători şi iubitori şi
celor opt glasuri ale muzicii noastre bisericeşti, au apreciat că se poate modela noul curent prin
armonizarea unor melodii psaltice, sau crearea unor melodii în stil psaltic, armonizate.
Haina nouă a acestor melodii impunea însă armonii deosebite, obligate de structurile
modale specifice ale muzicii psaltice, care sunt unitare, dar nu uniforme. Mergând pe drumul
acestor apărători ai muzicii psaltice, dar şi a accesibilităţii ei în rândul credincioşilor actuali cu o
mare dragoste de cântare în faţa altarului, la rugăciune, dar şi cu posibilităţi mai mari de instruire
muzicală a conducătorilor, am adus în această lucrare asemenea melodii liturgice numai din
glasul al VIII-lea.60
Cartea are 90 de pagini şi cuprinde cântările Sfintei Liturghii armonizate pe trei voci
egale şi se adresează în primul rând oamenilor mai apropiaţi de o cultură muzicală.. Armonizarea
muzicii psaltice este o grea angajare pentru orice specialist. O asemenea asumare a
responsabilităţii unei astfel de misiuni a apărut şi din partea Profesoarei Elisabeta Moldoveanu,
prin care se ajunge la o nouă fază a sonorităţii atât de speciale a muzicii psaltice. Aceste cântări,
care au apărut ca o împlinire a nevoilor spirituale ale credincioşilor şi ca o uşurare în învăţarea
acestora, au fost compuse încă din anul 1962 şi s-au păstrat în manuscris până în anul 2000 când

59
Prof. N.I. Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea, Prof. I. Croitoru, Vecernierul sau cântările Vecerniei de sâmbătă pe cele
opt glasuri bisericeşti, EIBMO, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994, pg. 5.
60
Prof. Dr. Elisabeta Moldoveanu, Cântările Sfintei Liturghii – Glasul opt, Editura Arc 2000, Bucureşti 2000, pg. 6.
au fost tipărite la Editura Arc 2000. De asemenea, cuprinde şi un „Cuvânt înainte” scris la data
de 26.04.1962 de Prof. Nicolae C. Lungu, Conferenţiar la Institutul Teologic din Bucureşti şi
Director al Coralei Sfintei Patriarhii.
Noul Idiomelar, Prof. Ion Popescu – Pasărea, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti,
1933.
Nu este o lucrare originală, ci o continuare a tradiţiei cântării bisericeşti psaltice care este
un preţios patrimoniu religios şi naţional, precum şi o mărturie despre evlavia străbunilor noştri,
ca şi de lucrarea talantului lor, spre podoaba măririi casei Domnului.
Cartea care are 245 de pagini a fost tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului
Arhiepiscop şi Mitropolit Primat Miron, Patriarh al României, căruia i-a fost de altfel şi dedicată,
şi care a scris această prefaţă:
„Cu plăcere îndeplinesc dorinţa d-tale de-a primi „dedicaţia” cărţii de muzică bisericească
intitulată „Noul Idiomelar”, pe care te-ai hotărât a-l tipări şi pune la îndemâna preoţilor şi
cântăreţilor de la bisericile noastre. Am apreciat totdeauna rostul şi importanţa cea mare a
cântărilor bisericeşti, ce sunt în uzul slujbelor noastre rituale precum şi marea forţă
educativă în duh religios ce o exercită un iscusit cântăreţ de strană asupra ascultătorilor
săi.
Deci, cine înlesneşte învăţarea şi generalizarea lor colectându-le, completându-le şi
tipărindu-le – face un lăudabil serviciu sfintei noastre biserici, care trimite ostenitorului ei
credincios şi profesor, binecuvântările sale pentru munca depusă şi cu această lucrare; iar
celor ce le vor învăţa şi cânta le doreşte succese pentru a atrage prin farmecul lor
duhovnicesc cât mai mulţi creştini la sfintele slujbe şi astfel aceştia să „iubească cât mai
mult podoaba casei Domnului”, prezentată lor în melodice şi evlavioase cântări.”61 (1934)
Noul Idiomelar cuprinde cântările principale ale Praznicelor Împărăteşti şi ale sfinţilor cu
polieleu. Importanţa lor fiind netăgăduită în serviciul divin, lipsa unui astfel de manual muzical
s-a simţit de mult, atât în Biserică cât şi în şcoală, deoarece singurele lucrări în acest gen:
Doxastarul lui Anton Pann, tipărit în Bucureşti în anul 1841, precum şi Idiomelarul lui Dimitrie
Suceveanu, tipărit în anul 1856 la Mănăstirea Neamţ, nu se mai găsesc decât foarte rar.
Noul Idiomelar a fost realizat de Ion Popescu – Pasărea, profesor la Seminarul Central
din Bucureşti, la Seminarul Nifon Mitropolitul din Bucureşti şi la Academia de Muzică
Religioasă din Bucureşti, având ca model Doxastarul, tradus de Anton Pann din limba greacă, şi
Idiomelarul unit cu Doxastarul tradus din greceşte de Patriarhul Dimitrie Suceveanul,
protopsaltul Mitropoliei Iaşilor, după Idiomelarul lui Hurmuz şi Doxastarul lui Petru
Lampadariu. Aceste lucrări amintite erau incomplete: de la cea dintâi lipseau stihirile, troparele

61
Prof. Ion Popescu – Pasărea, Noul Idiomelar, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1933, fila 2.

41
şi sedelnele; din cea de a doua lipseau stihirile de la laude. Stihirile, care se cântă după diferite
podobii, au fost traduse din limba greacă unde erau scrise în versuri, ritmat. O parte din laude au
fost scrise chiar ce către profesorul Ion Popescu – Pasărea după stilul actual al cântării noastre
bisericeşti, iar altă parte au fost preluate după dascălul Sfefanache.62
Catavasier, Ion Popescu – Pasărea, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1927.
Această carte cuprinde catavasiile de peste tot anul, svetelnele şi voscresnele Învierii,
precum şi doxologiile mari şi mici pe cele opt glasuri, tipărite pe notaţia muzicii psaltice, după
diferiţi autori şi are 98 de pagini. Catavasiile sunt o prescurtare din Canoane, care sunt o serie de
9 cântări, fiecare având 4 tropare. Cel dintâi tropar al fiecărei cântări se numeşte Irmos, Odă sau
Peasnă. Reunirea acestor 9 irmoase se numeşte Catavasii şi se cântă la Utrenie, după Evanghelie.
Cântările Triodului, Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
Această ediţie din anul 2001, care cuprinde 248 de pagini cu cântările Triodului aşa cum
au fost ele create de protopsalţii români, a fost revizuită, completată, redactată, îngrijită şi
transcrisă pe ambele notaţii muzicale de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu după Triodul lui
Dimitrie Suceveanu (Neamţ 1875) şi cel al lui Ion Popescu – Pasărea, a fost tipărită cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R. şi care semnează prefaţa
acestei lucrări.
Perioada liturgică a Triodului, pe care o deschide Duminica Vameşului şi a Fariseului,
acest răstimp al pocăinţei, oferă credincioşilor dreptmăritori prilejul de a străbate duhovniceşte,
alături de Mântuitorul lor, calea umilinţei, a smereniei şi a lepădării de sine, spre a se învrednici
de bucuria Învierii şi de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele de-viaţă-dătătoare ale Domnului Celui
„viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1, 18). În această perioadă a Postului Mare, când ne străduim a
ne înfrâna deopotrivă de la anumite bucate şi, mai ales, de la orice păcat, Biserica a rânduit
frumoase şi cuprinzătoare slujbe, ce oferă acel cadrul duhovnicesc mai prielnic săvârşirii
pocăinţei. Toate slujbele din acest răstimp sunt împodobite cu alese şi mişcătoare cântări
bisericeşti specifice, ce deschid oricărui suflet însetat de adevăr şi curăţie „Uşile pocăinţei.”
Tot ceea ce a izvodit gândirea şi simţirea creştină în faţa tainei mântuirii noastre, prin
jertfirea Celui Drept (F.A. 7, 52), este exprimat cu o putere neasemuită în cartea de cult numită
Triod, care cuprinde toate slujbele bisericeşti din această perioadă liturgică. Textele acestor
rânduieli şi slujbe, puse în evidenţă, în mod fericit, prin melodiile create de marii noştri
protopsalţi, sunt în fapt cele mai adânci meditaţii despre virtuţile curăţitoare ale postului şi ale
rugăciuni închinate slăvirii Celui care „ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19).63
Cântări la Sfintele Taine şi la Ierurgii şi alte cântări religioase, Pr. Prof. Dr. Nicu
Moldoveanu, EIBMBOR, Bucureşti, 2002.
62
Prof. Ion Popescu – Pasărea, Noul Idiomelar, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1933, pg. 3-4.
63
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântările Triodului, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, pg. 5.

42
 Această carte de cântări, care cuprinde 142 de pagini, reproduce în mare măsură ediţia
din anul 1996 (în prima parte a acesteia) şi a fost întocmită, completată şi revizuită de Pr. Prof.
Dr. Nicu Moldoveanu sub îndrumarea şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul B.O.R., care semnează prefaţa şi acestei colecţii.
Cântările de la Sfintele Taine şi Ierurgii din acest volum sunt, în mare parte, cele
uniformizate şi tipărite în revista „Studii Teologice” nr. 1-2/1964. Acestea au fost revizuite şi
transcrise pe ambele notaţii muzicale, după cele tradiţionale, scrise şi tipărite cu mult timp în
urmă de protopsalţii Ioan Zmeu, Ion Popescu – Pasărea şi Anton V. Uncu, în diferite cărţi de
psaltică, de către Prof. Nicolae Lungu, Chiril Popescu şi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte.64
Aceste cântări au fost revizuite de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu şi completate cu
cântările care lipseau de la Sfânta Taină a Hirotoniei, la Sfântul Maslu, la sfeştanie, la sfinţirea
bisericii, la înmormântarea preoţilor de mir şi a pruncilor, la Te-Deum etc.
În partea a II-a au fost introduse un număr de chinonice pe ambele notaţii, găsite prin
diverse colecţii, repertorii, prohoade vechi şi alte broşuri, care se pot cânta după Sfânta Liturghie
sau în alte ocazii.
Textele liturgice ale Sfintelor Taine şi ale Ierurgiilor, prin care Biserica noastră însoţeşte,
binecuvântând şi sfinţind marile momente şi trebuinţe din viaţa credincioşilor dreptmăritori, sunt
cuprinse în Molitfelnic sau Aghiasmatar, carte fără de care este de neconceput împlinirea lucrării
sfinţitoare de către preotul ortodox. Aceste texte sunt unele citite, altele cântate, acestea din urmă
putând fi executate fie de către slujitorii înşişi, fie de către cântăreţii bisericeşti şi chiar de către
credincioşi, sau de către toţi, împreună.
De-a lungul timpului s-au adunat toate aceste cântări, alcătuite şi notate de protopsalţi,
tocmai pentru a fi cântate în acelaşi fel, de către toată suflarea ortodoxă românească. Ele au şi
fost tipărite, sporadic, până când, în anul 1964, au fost luate din colecţiile diferiţilor protopsalţi,
transcrise pe ambele notaţii muzicale şi tipărite în revista „Studii teologice”, nr. 1-2, din 1964 (şi
în extras) de către Comisia de muzicieni pe care a rânduit-o încă din 1950 Sfântul Sinod al
B.O.R., prezidat de către vrednicul de pomenire Patriarh al României, Justinian Marina.
Deoarece nu se mai găsesc decât foarte puţine exemplare din acea colecţie, s-a impus retipărirea
acestor cântări într-o nouă ediţie, mai completă, nu înainte de a fi revizuite, completate şi
diortosite de către Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu.65
Repertoriu coral, Pr. Dr. Nicu Moldoveanu, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 1998.

64
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântări la Sfintele Taine şi la Ierurgii şi alte cântări religioase, EIBMBOR,
Bucureşti, 2002, pg. 6.
65
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântări la Sfintele Taine şi la Ierurgii şi alte cântări religioase, EIBMBOR,
Bucureşti, 2002, pg. 5.

43
 Repertoriul coral este o culegere de cântări pentru voci egale bărbăteşti. După 15 ani de la
prima ediţie a Repertoriului coral a apărut ediţia a II-a completată cu piese muzicale care nu au
putut fi introduse în prima ediţie, elaborate de compozitorii: Gavriil Musicescu, Augustin Bena,
Gheorghe Cucu, Pr. Timotei Popovici, Dimitrie Cuclin, Pr. Ion Popescu-Runcu, Pr. Alexandru
Delcea.66
Această antologie corală, realizată de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Dr. Casian Crăciun, episcopul Dunării de Jos, cuprinde în 672 de pagini piese
muzicale – religioase şi laice – româneşti şi străine, permanent şi universal valabile.

Antologie corală, religioasă şi laică, pentru formaţii mixte, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu
Moldoveanu, EIBMBOR, Bucureşti, 2006.
Această Antologie a fost realizată şi tipărită de către Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu
Moldoveanu, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, care şi semnează, de altfel, prefaţa
respectivei lucrări, şi din care citez:
„Românii, de când se ştiu ei pe aceste meleaguri bătute de vânturi, dar binecuvântate de
Dumnezeu, n-au fost niciodată, şi nici azi nu sunt, temători de ceea ce este nou, dar şi valoros.
Fiind aşezaţi la răscruce de drumuri, ei au împrumutat, de la fiecare, ceea ce este mai bun şi mai
nobil, fără să renunţe în schimb la obiceiurile şi tradiţiile de veacuri specifice numai lor.
Creştinismul a aşezat şi mai bine aceste calităţi, căci pe acest fond s-a înfiripat el pe plaiurile
strămoşilor noştri.
Pe plan muzical, inteligenţa şi duhul împăciuitor al românului au făcut să coexiste în
bisericile de la noi două forme de cântare. Prima este cea omofonă, pe o singură voce, exprimată
prin cea psaltică de strană, păstrată şi cultivată cu mare grijă şi pricepere, încât, cum zicea marele
nostru protopsalt, Anton Pann, acum peste o sută cincizeci de ani, aceasta „de mult şi-a căpătat
un caracter naţional” (adică românesc), chiar dacă originea ei este bizantină. A doua formă de
cântare este cea polifonă (pe mai multe voci). Şi astăzi ambele feluri de cântare – omofonă şi
polifonă – satisfac pe deplin gusturile tuturor categoriilor de credincioşi.”67
Referindu-se la curentele străine care au influenţat la început cântarea corală religioasă de
la noi, Patriarhul Justinian Marina spunea: „Socotind dăunător curentul acesta (cel rusesc şi cel
apusean) pentru dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Române pe făgaşuri tradiţionale, s-au luat la
vreme, prin Sfântul Sinod, măsurile cunoscute: generalizarea cântării psaltice omofone în toate
bisericile din ţară, cu participarea credincioşilor la răspunsurile liturgice şi organizarea de coruri
66
Pr. Dr. Nicu Moldoveanu, Repertoriu coral, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi 1998, pg. 3.
67
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, Antologie corală, religioasă şi laică, pentru formaţii mixte, EIBMBOR,
Bucureşti, 2006, pg. 3.

44
bisericeşti, care să execute aceleaşi melodii psaltice, armonizate însă potrivit structurii lor
specifice; cântarea omofonă pentru popor, cu participarea credincioşilor de toate vârstele la
serviciile divine săvârşite în mai toate bisericile din oraşele şi satele ţării, trebuia să ducă la
regruparea credincioşilor în jurul sfintelor noastre altare; liturghia polifonă, corală, în bisericile
catedrale din centrele orăşeneşti este menit să contribuie la progresul muzicii bisericeşti, să
dezvolte secţia muzicală ortodoxă românească, pornind de la motivele psaltice tradiţionale –
valorificând aşadar, în mod creator, întreg tezaurul muzical religios, născut în Biserică şi păstrat
de ea de-a lungul veacurilor, şi de a satisface nevoile sufleteşti ale acelora dintre credincioşii
Bisericii noastre, obişnuiţi cu muzica polifonică.”68
De aceea, deodată cu volumele de cântări psaltice omofone, pe ambele notaţii muzicale
suprapuse, au apărut liturghii corale psaltice sau în stil psaltic sub semnătura unor compozitori
consacraţi.
Pr. Prof. Nicu Moldoveanu, în 1007 pagini, a adunat a selectat, a prelucrat, a îndreptat, a
armonizat, a transpus şi chiar a compus un număr apreciabil de lucrări corale religioase şi laice
pentru coruri mixte, după diferiţi autori români şi străini, clasici şi contemporani. Cartea,
realizată ca o replică la Repertoriul coral pentru voci egale bărbăteşti, jumătate cuprinde coruri
religioase şi cealaltă jumătate coruri laice şi se adresează în primul rând formaţiilor mixte de la
facultăţile de teologie, dar şi de la biserici.
Doritorii de artă corală vor găsi în prima parte lucrări religioase psaltice, în stil psaltic sau
compoziţii libere din repertoriul românesc şi universal, iar în partea a doua vor găsi compoziţii
laice, adevărate perle corale româneşti şi străine, decente şi accesibile, potrivite cu atmosfera şi
spiritul facultăţilor de teologie.
Cântările religioase, din prima parte a lucrării, au fost grupate după cele trei mari
perioade ale anului liturgic: Triod, Penticostar şi Octoih.
Majoritatea cântărilor sunt din repertoriul românesc, dar au fost adăugate şi altele din
repertoriul clasic universal, toate alcătuite de compozitori români şi străini, de la cei clasici până
la cei moderni şi contemporani.
Cântările din partea a doua a Antologiei au fost grupate fie pe teme, de la cântece de
leagăn până la cele mai complexe, fie pe autori, de la cei clasici până la cei contemporani,
români dar şi străini.
Pe lângă cântecele folclorice şi naţional-patriotice, Antologia cuprinde şi câteva cântece
japoneze.69

68
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, Antologie corală, religioasă şi laică, pentru formaţii mixte, EIBMBOR,
Bucureşti, 2006, pg. 3.
69
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, Antologie corală, religioasă şi laică, pentru formaţii mixte, EIBMBOR,
Bucureşti, 2006, pg. 5-6.

45
 IV. Capitol aplicativ

4.1. Valorificarea cântării liturgice în lecţiile de religie

4.1.1. Proiectarea unei lecţii de religie

Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a paşilor ce vor fi

parcurşi în realizarea instrucţiei şi educaţiei. În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se
pot distinge două ipostaze ale proiectării:
- proiectarea globală;
- proiectarea eşalonată.
Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire (un ciclu sau un an
de studiu) şi operează cu competenţe, conţinuturi şi criterii de evaluare mai largi, ce au în vedere
activităţile din instituţiile şcolare. Concretizarea acestui tip de proiectare se realizează, îndeosebi,
prin dimensionarea planurilor de învăţământ şi a programelor analitice.
Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice
unei discipline şi apoi unei lecţii, aplicabile la o anumită clasă de elevi.
Proiectarea globală creează cadrul, limitele şi posibilităţile proiectării eşalonate. Cadrul
didactic realizează o proiectare eşalonată prin vizarea unei discipline sau a unui grup de
discipline, relaţionându-se la trei planuri temporale:
- anul şcolar;
- semestrul şcolar;
- lecţia.
Proiectarea unei discipline pentru un an sau trimestru şcolar se realizează prin
planificarea eşalonată pe lecţii şi date temporale exacte, de predare a materiei respective.
Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară, ce indică în mod
riguros capitolele, temele şi subtemele cu numărul corespunzător de ore pentru tratarea acestora.
Proiectarea unei lecţii este operaţia de identificare a secvenţelor instrucţionale ce se
derulează în cadrul unui timp determinat, de obicei o oră şcolară. Documentul care ordonează
momentele lecţiei cu funcţiile adiacente are un caracter tehnic şi normativ şi se numeşte, de la
caz la caz, proiect de lecţie, proiect de tehnologie didactică, plan de lecţie, proiect pedagogic, fişă
tehnologică a lecţiei, scenariu didactic.
Prin proiectarea unitară nu se urmăreşte o uniformizare a elevilor, o forţare a acestora să
urmeze o singură cale de împlinire psiho – morală sau profesională, ci doar propune un cadru

46
normativ riguros, dar deschis şi permisiv la nuanţe şi circumstanţe cât mai variate, induse de
participanţii şi situaţiile de învăţare. Proiectarea este un procedeu care lasă suficient loc
disponibilităţilor euristice ale cadrelor didactice.
Şi în cadrul proiectării didactice este valabilă zicala: „un lucru bine făcut este rezultatul
unui proiect bine gândit.”
Etapele proiectării didactice pot fi sintetizate la patru întrebări esenţiale 70, în următoarea
ordine:
- Ce voi face?
- Cu ce voi face?
- Cum voi face?
- Cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut?
Prima întrebare vizează competenţele educaţionale care trebuie să fie fixate şi realizate.
A doua întrebare face referire la resursele educaţionale de care dispune sau trebuie să
dispună educatorul.
A treia întrebare cere un răspuns concret privind stabilirea unei strategii educaţionale,
coerente şi pertinente, pentru atingerea scopurilor.
A patra întrebare vizează metodologia de evaluare a eficienţei activităţii desfăşurate.
Pentru fiecare dintre cele patru etape sunt stabilite operaţii distincte.
Astfel, în vederea precizării competenţelor se va viza o serie de operaţii, precum:
stabilirea a ce ca şti şi a ce va şti să facă elevul, verificarea concordanţei dintre cerinţele aşteptate
şi conţinutul programei şcolare, verificarea dacă obiectivele prescrise sunt compatibile cu timpul
de care dispun elevii şi profesorul.
În a doua etapă, analiza resurselor necesită următoarele operaţii: analiza calităţii
materialului uman (dezvoltarea fizică şi psihică a elevilor, particularităţile individuale, motivaţia
învăţării), precum şi a mijloacelor şi materialelor de care dispune profesorul.
Alegerea celor mai adecvate metode didactice, selecţia ori confecţionarea materialelor
didactice necesare, selecţia mijloacelor de instruire, combinarea şi dozarea metodelor şi
mijloacelor care să garanteze eficacitatea, imaginarea şi scrierea scenariului didactic sunt
operaţiuni care se integrează în etapa de elaborare a strategiei didactice.
A patra etapă, evaluarea, este centrată pe elaborarea unui sistem de metode şi tehnici de
evaluare, care să fie în concordanţă cu obiectivele şi conţinuturile fixate.
Prima etapă cuprinde o serie de operaţii de identificare şi dimensionare a competenţelor
şcolare. Acestea sunt de două feluri: competenţe generale şi competenţe specifice. Competenţe
generale, cu un nivel accentuat de complexitate, sunt definite pe o disciplină de învăţământ sau,
70
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996, pg. 208.

47
după caz, pe o categorie de discipline de învăţământ, pentru a evidenţia achiziţiile finale de
învăţare ale elevilor la sfârşitul învăţământului obligatoriu şi / sau pentru a orienta pregătirea de
specialitate a acestora. Competenţele specifice sau disciplinare se definesc pe obiecte de studiu.
Ele sunt derivate din competenţele generale, fiind etape în dobândirea acestora.
A doua etapă a proiectării, stabilirea resurselor educaţionale, se constituie din operaţii de
delimitare a conţinutului învăţării (informaţii, abilităţi, atitudini, valori), a resurselor psihologice
(capacităţi de învăţare, motivaţie) şi a resurselor materiale, care condiţionează buna desfăşurare a
procesului (spaţiu, timp, mijloace materiale). 71 Conţinutul educativ trebuie să realizeze un
echilibru între componentele informative şi cele formative. Profesorul trebuie să-l înveţe pe elev
exact ceea ce poate elevul şi are realmente nevoie. Premisa de la care se pleacă trebuie să fie una
optimistă, în sensul că orice copil poate fi învăţat cu sau pentru ceva, cu condiţia alegerii celor
mai potrivite metode şi mijloace de educaţie.
La disciplina religie, conţinuturile pot fi de mai multe feluri: conţinuturi istorice, care
tratează evolutiv şi biografic momente şi persoane sacre; conţinuturi teoretice, în special
principii, norme, dogme specifice unei religii; conţinuturi practice, adică acele obişnuinţe şi
deprinderi religioase care se cer a fi transferate şi formate la elevi (rugăciunea, meditaţia,
participarea la ceremonii). Alegerea mijloacelor materiale trebuie să se facă în chip oportun şi să
se adecveze situaţiei de învăţare, fără supralicitări sau ipostazieri ale unor ambiţii extradidactice,
subiectiviste.
A treia etapă în proiectarea didactică vizează conturarea strategiilor didactice optime,
adică a unor sisteme coerente de forme, metode, materiale şi mijloace educaţionale, pe baza
cărora să se atingă obiectivele activităţii didactice. Formele de organizare a activităţilor la religie
pot varia de la lecţia frontală, desfăşurată cu întreaga clasă şi până la activitatea independentă pe
grupe eterogene. Acestea din urmă pot primi anumite sarcini de învăţare: să interpreteze un
fragment biblic, să identifice anumite norme etice în Vechiul Testament, să înveţe o nouă
rugăciune etc.) iar la sfârşit se va face o sinteză, fie de către profesor, fie de către unii elevi
desemnaţi, a acelor idei demne de a fi cunoscute şi însuşite de întreaga clasă.
Stabilirea scenariului didactic este un instrument eficient pentru evitarea hazardului în
activitatea didactică reală, concretă. Raţiunea de bază a realizării scenariului didactic este aceea
de a preveni erorile, riscurile, evenimentele nedorite în practica didactică. Desigur, rigorismul
excesiv este la fel de dăunător ca şi lipsa oricăror repere procedurale.72
Etapa finală a proiectării didactice vizează stabilirea tehnicilor de evaluare a rezultatelor
învăţării. Proiectul didactic este bine realizat dacă el stabileşte, de la început, o procedură de
71
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996, pg. 210.
72
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996, pg. 211.

48
evaluare a nivelului de realizarea a obiectivelor propuse. Evaluarea cea mai reuşită este cea care
se face pornind de la competenţele specifice ale activităţii. Ea trebuie să vizeze raportul dintre
rezultatele obţinute şi rezultatele propuse.
Elaborarea unei lecţii constituie un act de creaţie, prin care se imaginează şi se
construiesc momentele ei principale, dar şi unele detalii. Proiectarea optimă a unei lecţii este un
act de creaţie direcţionat de principii didactice, care exprimă cerinţele şi condiţiile interne şi
externe ale învăţării.
Proiectul de lecţie trebuie să descrie soluţiile optime care vor conduce situaţia de
învăţare, fiind un instrument intermediar între prefigurările mentale şi concretizările faptice ale
acţiunilor instructiv – educative.73 Un proiect eficient se caracterizează prin:
- adecvarea la situaţia didactică concretă;
- operaţionalitate, adică posibilitatea de a se descompune în secvenţe şi operaţiuni
distincte;
- economicitate, adică să se poată realiza cât mai mult din punct de vedere practic într-un
cadru strategic simplu, nesofisticat.
Proiectarea efectivă a unei lecţii se realizează ţinând cont de mai multe variabile, precum
complexitatea conţinutului, gradul de pregătire a elevilor, natura strategiilor aplicate, tipurile de
lecţii alese etc. Planul de lecţie la o oră de religie trebuie să fie o cale de intrare progresivă a
omului în misterele sacralităţii, printr-o explorare deliberată a câmpului de posibilităţi şi de
cerinţe ale diferitelor vârste.
Proiectarea instruirii la o lecţie presupune realizarea unei concordanţe între trei puncte –
cheie:
- competenţe specifice;
- metode, materiale, mijloace şi experienţe sau exerciţii de învăţare;
- evaluarea succesului şcolar;
Realizarea conexiuni dintre cele trei planuri asigură congruenţa şi unitatea funcţională a
instruirii şi exclude devierile pe pante improvizaţiei şi a hazardului. Această exigenţă ajută la
verificarea concordanţei noţiunilor şi ideilor ce vor fi predate, în raport cu obiectivul lecţiei şi cu
tipul testului sau al altor mijloace de evaluare, folosite pentru a decide dacă predarea a fost
satisfăcătoare.
Mager a operaţionalizat cele trei exigenţe în trei întrebări cu răspunsurile respective:
- Spre ce tind? – în lecţia prezentă (se anunţă obiectivul lecţiei, arătând ce vor putea
face elevii după ce învaţă lecţia);

73
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996, pg. 212..

49
 - Cum să ajung acolo? – cum se realizează obiectivul (selectarea metodelor,
materialelor şi exerciţiilor, care vor realiza evenimentele instrucţionale şi condiţiile învăţării
adecvate pentru fiecare capacitate subordonată);
- Cum voi şti când am ajuns? – atingerea scopului prin administrarea unei probe de
evaluare, care să ateste performanţa elevului şi momentul când s-au atins obiectivele unei lecţii.
Prin corelarea celor trei puncte – cheie se proiectează lecţia într-un set de acţiuni realizate
în mai multe etape:
1) analiza generală a lecţiei, prin consultarea programei, manualului sau a altor materiale
bibliografice;
2) determinarea competenţelor generale şi a competenţelor specifice;
3) selectarea şi organizarea conţinutului învăţării în unităţi şi teme principale, care să fie
convergente şi să slujească competenţele fixate;
4) alegerea şi combinarea metodelor şi procedeelor didactice pentru situaţiile didactice concrete,
în acord cu secvenţele de conţinut şi particularităţile elevilor;
5) selectarea unor mijloace de învăţământ sau proiectarea unor materiale cerute de fiecare
eveniment al instruirii;
6) stabilirea modalităţilor de activitate cu elevii (activitate frontală, abordare individuală, lucrul
în grupuri sau pe grupe de elevi, activitate combinată);
7) alegerea metodelor şi instrumentelor de evaluare corespunzătoare pentru a constata nivelul
realizării obiectivelor propuse.74
Desfăşurarea propriu-zisă a lecţiei vizează momentele de parcurs, cu precizarea reperelor
temporale, a metodelor şi mijloacelor de învăţământ, a formelor de realizare a învăţării. Proiectul
de lecţie trebuie centrat atât pe conţinut, cât şi pe acţiunea profesorului şi a elevilor. În funcţie de
predominanţa referinţei la competenţe, conţinuturi, activităţi, locuri de desfăşurare a lecţiei, mod
de organizare a elevilor, se pot structura modele diferite de desfăşurare a activităţilor. Datorită
faptului că elementele culturii religioase sunt numeroase şi complexe, sunt admise divagaţiile
tematice sau chiar o abandonare pe moment a unei direcţii înscrise în plan.

74
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996, pg. 213.

50
 4.1.2. Exemple de proiecte didactice având ca temă cântarea liturgică

Proiect de lecţie
Profesor: Văcărelu Valentin
Data:
Unitatea de învăţământ: Liceul de Arte „Ionel Perlea”, Slobozia
Clasa: a IX-a
Disciplina: Religie Ortodoxă
Unitatea de conţinut: ,,Exprimarea învăţăturii creştine”.
Subiectul lecţiei: Muzica în viaţa tinerilor
Tipul lecţiei: Predare de noi cunoştinţe
Competenţe specifice:
– precizarea necesităţii muzicii în viaţa omului şi în creştinism;
– argumentarea că slăvirea divinităţii şi trăirea creştină autentică înseamnă muzică şi bucurie;
– explicarea rolului muzicii în viaţa tinerilor;
– formularea punctelor de vedere personale despre muzica tinerilor, pornind de la sursele mediatice;
– compararea mesajului transmis de cântecele laice şi cele religioase.
Strategie didactică
1. Metode şi procedee: audiţia, explicaţia, conversaţia, expunerea, demonstraţia cu substitute, exerciţiul.
2. Mijloace de învăţământ: Fişa de lucru, casete audio, CD, textul biblic, imagini cu tineri dansând sau ascultând muzică, laptop-ul;
3. Forme de organizare a activităţii elevilor: activitatea frontală, activitatea individuală.
Resurse
1. Oficiale : * Programa şcolară pentru disciplina religie, clasa a IX a;
 Planificarea calendaristică orientativă, clasa a IX a;
 Proiectarea unităţii de învăţare: Creştinismul şi problemele lumii contemporane
2. Temporale :*numărul de lecţii: 1
*durata: 50`
3. Bibliografice :
1) Cucoş, Constantin, Psihopedagogie pentru examene de definitivare şi grade didactice, Editura „Polirom“, Iaşi, 1999.
2) Cioran, Aurel, Cioran şi muzica, antologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
3) Muha, Camelia, Religie creştin-ortodoxă, Caiet pentru elevi şi părinţi, clasa a IX a, Editura „Sf. Mina“, Iaşi 2001.
4) Cosma, Carmen, Meloeticul – eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale, Ed. Junimea, Iaşi, 1996.
5) Şebu, Pr. Prof. Univ: Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea“, Alba-Iulia, 2001.
6) Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005.

51
 Desfăşurarea lecţiei:

Nr. Etapele Timp Conţinutul instructiv - educativ Metode Mijloace Forme de Evaluare
Crt. lecţiei (min.) şi procedee de organizare
învăţămân
t
1 2 3 4 5 6 7 8
 Salutul
1. Momentul 2`  Rugăciunea
organizatoric  Notarea absenţelor
 Pregătirea pentru începerea orei
 Se adresează elevilor următoarele întrebări:
Vă place muzica?
Pregătirea Ce fel de muzică ascultaţi? Activitate
2. elevilor 5`  Precizare: Muzica este arta ce şi-a luat numele Conversaţia frontală
de la „muze”, în limba greacă mousike Aprecieri
pentru
însemnând arta muzelor verbale
receptarea
noilor Gavriil Călinescu spunea că Muzica
reprezintă viaţa sufletească, o cuprinde, o Expunerea
cunoştinţe Manualul
relevă, o face cunoscută, o cheamă în afară, o clasa a IX a
exprimă, o reflectă, e imaginea ei, o
desemnează, o revelează, o povesteşte.
 Se adresează elevilor întrebările: Aprecieri
Conversaţia
Muzica în sine are valoare instructivă şi euristică verbale
morală, spirituală?
Găsiţi elemente comune între muzică şi viaţa
spirituală a omului.
În lecţia de astăzi, Muzica în viaţa tinerilor, vom
Anunţarea 3’ vorbi câte ceva despre: vechimea muzicii în viaţa Activitatea
3. titlului şi a omului, valoarea morală a muzicii, rolul muzicii Explicaţia frontală
competenţelo în cult, criterii de selectare a muzicii de valoare şi
r lecţiei de identificare a kitsch-ului, însemnătatea nuzicii
pentru tineri.
 1. Prezentarea lecţiei: Definirea conceptului,
valoarea morală a muzicii, creştinismul – religie şi

52
 muzică a bucuriei, muzica în cultul divin, muzica în
viaţa tinerilor, importanţa participării tinerilor la
cultul divin.
Muzica este arta în care materia este redusă la Expunerea
sunete, e prilej de bucurie. Ea primeşte pe calea Activitatea
Frumosului ceea ce este Bine, devenind o forţă frontală
care ne orientează viaţa spre tot ceea ce e nobil,
spre ceea ce poate însenina sufletul şi mintea.
Relaţia intimă a muzicii cu universul virtuţilor –
credinţă, nădejde, dragoste, iertare, blândeţe, este
o coordonată definitorie a creştinismului.
Preocuparea pentru muzică există din cele mai
vechi timpuri. În Grecia Antică, filosofii Platon şi
Aristotel considerau muzica o preocupare
4. fundamentală a vieţii omului. Aristotel evidenţia
Predarea în lucrarea sa „Politica” valoarea morală a
noilor 20’ muzicii: „însă nu este oare muzica, mai degrabă
cunoştinţe un mijloc de a ajunge la virtute? Şi oare, nu poate
– precum gimnastica înrâureşte corpul – să
înrâurească sufletul, deprinzându-l cu o plăcere
nobilă şi pură?”
Marele filosof Platon, în lucrarea „Republica”
arată că muzica are un rol major în educarea
comportamentului cetăţenilor. El afirmă că
„atunci când modurile muzicii se schimbă, legile
de bază ale statului se schimbă odată cu ele”.
Sfânta Scriptură evidenţiază acţiunea benefică
a muzicii: „Iar când duhul cel rău era peste Saul,
David, luând harfa, cânta şi lui Saul îi era mai
uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de la
el”.

destindere, manifestare a sentimentelor şi prilejuri

de socializare, solidaritate cu ceilalţi, atunci nu
este un păcat să te distrezi.
53
Sfinţii Părinţi ai Bisericii explică mai clar efectele
muzicii asupra sufletului. Astfel, Sf. Ioan Gură de
Aur spune că „nimic nu purifică sufletul, nu-i dă
aripi, nu-l smulge din cele pământeşti, nu-l
eliberează din legăturile trupeşti, nu-i inspiră
înţelepciune dumnezeiască, nu-l face să
dispreţuiască cele de jos precum muzica şi
accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc”. Lucrul cu Manualul Activitate Aprecieri
 Lectura independentă din manual; manualul clasa a IX a independen verbale
 Elevii vor răspunde la următoarele întrebări: tă
- Distracţia constituie un păcat?
R: … nu întotdeauna; când sunt doar modalităţi
de
- Ce condiţii trebuie să îndeplinească distracţia
pentru a nu fi păcat?
R: … Distracţia trebuie să nu încalce poruncile
lui Dumnezeu, să ajute la stabilirea şi exprimarea Evaluare
comuniunii cu semenii, să respecte perioadele de Conversaţia Activitatea formativă
post şi rugăciune rânduite de Biserică şi să frontală
răspundă simultan atât nevoilor trupeşti cât şi
sufleteşti.
- Care este rolul muzicii în cultul divin?
R.: … pe lângă rolul pedagogic, formativ, este o
formă de adorare a divinităţii.
- Ce sunt cântările religioase?
R: … sunt expresie a credinţei şi reprezintă o
formă teologică practică, de comuniune spirituală
cu Dumnezeu;
- Ce reprezintă pentru credincioşii ortodocşi
cântarea bisericească?
R.: … modalitatea de exprimare a comuniunii, de
participare activă la rugăciunile bisericii. Prin
cântările bisericii credincioşii înalţă imnuri de
slavă

54
lui Dumnezeu, ascultă cuvântul Lui şi astfel dau
răspunsuri chemării spre o viaţă religioasă.
- Cum puteţi defini importanţa muzicii în viaţa
socială? Conversaţia Activitate
R:…. Este o modalitate de exprimare a frontală
sentimentelor şi a ideilor şi poate avea un rol Conversaţia
euristică
important în formarea personalităţilor tinerilor
- Care sunt criteriile care stau la baza alegerii
unui anumit gen de muzica?
R.: … tipul de educaţie, specificul grupului de
prieteni, moda în muzică …
- Există genuri de muzică care pot avea
consecinţe negative asupra tinerilor?
Exemplificaţi!
R.: … De foarte multe ori alegerea genului de Problemati-
muzică determină şi imitarea unui stil de zarea
comportament, de îmbrăcăminte sau de Activitate
relaţionare cu ceilalţi. Toate aceste aspecte pot să frontală
contravină modelului de viaţă creştină. Violenţa
exprimării, a imaginilor şi a sunetelor poate
conduce la agresivitate în relaţionarea cu ceilalţi
şi la dezechilibru în relaţia cu sine.
Argumen-
Aprofundare, sensibilizare:
tarea
În Sfânta Scriptură, despre cântarea religioasă Textul Activitate Aprecieri
ni se spune că: biblic frontală verbale
- În ceruri îngerii şi sfinţii cântă fără încetare
slava lui Dumnezeu (Is. 6, 23; Apoc. 15, 1-3)
- lumea s-a creat în cântecele îngerilor (Iov 38, 4-
7)
- Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Sfinţii
Apostoli cântau psalmi (Matei 26, 30, Mc 14, 26)

55
5. Fixarea şi Se adresează elevilor următoarele cerinţe:
sistematizare - Comparaţi modalităţile în care este utilizată
a 10’ muzica în Biserica ortodoxă şi în alte confesiuni Manualul
cunoştinţelor existente în localitatea voastră; clasa a IX a
- Prezentaţi genurile muzicale pe care le ascultaţi Conversaţia
şi argumentaţi opţiunea voastră
- Analizaţi versurile cântecelor pe care le
ascultaţi. Care este mesajul transmis? Spre ce vă
îndeamnă? Textul Activitate Aprecieri
- Analizaţi următoarele texte scripturistice şi biblic frontală verbale
descrieţi trăirile sufleteşti spre care vă îndeamnă:
„Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Exerciţiul
Domnului meu cât voi fi. Plăcute sa-I fie Lui
cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul” Feed-back-ul
(Ps 103, 34-35)
„Cântaţi Domnului cântare nouă, lauda Lui în
adunarea celor credincioşi” (Ps 149, 1).
- Comparaţi rezultatul cu textele cântecelor
vulgare, nevaloroase.
Stabiliţi posibile legături între lecţia de azi şi
datoriile creştinului faţă de Dumnezeu (din
6. Asociere lecţiile de morală). Conversaţia Activitate Aprecieri
4,
Libertate şi responsabilitate. frontală verbale

Aprecierea  Se fac aprecieri generale şi individuale

7. activităţii 2,
privind atât pregătirea elevilor pentru lecţie, Explicaţia Activitate
elevilor cât şi implicarea elevilor în noua lecţie. frontală
 Se notează elevii care s-au remarcat în mod
deosebit.
Precizarea şi  Se anunţă tema pentru acasă
9. explicarea 1, Explicaţia Activitate
temei pentru frontală
acasă

56
10. Încheierea 1,  Rugăciunea Exerciţiul Activitate
activităţii  Salutul frontală

57
 Oglinda tablei
Muzica în viaţa tinerilor

Creştinismul este o religie a vieţii şi a bucuriei.

Distracţiile sunt manifestări fireşti, chiar necesare omului, alături de odihnă şi activităţi
religioase.
Moralitatea diferitelor forme de distracţie trebuie judecată în raport cu urmările sau
consecinţele acesteia, care se identifică imediat sau în timp.
Muzica a fost considerată ca fiind de origine divină şi având atât rol cultic cât şi pedagogic.
Poate avea şi rol formativ.
Cântarea bisericească este o modalitate de exprimare a comuniunii de participare a tuturor
credincioşilor la rugăciune.
În viaţa socială muzica este o modalitate de exprimare a sentimentelor şi a ideilor care
poate avea un rol important în viaţa tinerilor.
Criteriile de alegere a muzicii sunt diverse: tipul de acţiune, grupul de prieteni, moda,etc.
Toate acestea pot să contravină modelului de viaţă creştină.

58
 PROIECT DE LECŢIE
Profesor: Văcărelu Valentin
Data:
Unitatea de învăţământ: Liceul de Arte „Ionel Perlea” Slobozia
Clasa: a VIII-a.
Disciplina: Religie.
Unitatea de conţinut: ,,Exprimarea învăţăturii creştine”.
Conţinutul învăţării: ,,Cântarea religioasă – formă de rugăciune”.
Tipul lecţiei: transmitere şi asimilare a cunoştinţelor
Conţinut informativ:
a) Resurse spelciale:
Muha, Camelia, Religie: caietul elevului, clasa a VIII-a, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2007.
b) Resurse generale:
***Biblia, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Niţoiu, Arhim. Prof. Ghenadie, Neda, Pr. Prof. Gheorghe, Liturgica
teoretică, Ed. I.S.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2002.
Competenţe generale:
C.G.2. Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte
de comunicare.
C.G.3. Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi
comportamente.
Competenţe specifice:
C.S.2.1. Utilizarea în diferite contexte a expresiilor şi a noţiunilor religioase nou învăţate,
realizând corelaţii interdisciplinare (istorie, literatură, muzică, geografie, artă).
C.S.3.1 Prezentarea formelor de artă religioasă existente în Biserica Ortodoxă.
Competenţe operaţionale de realizat pe parcursul lecţiei:
a) cognitiv – formative:
C.O. 1. -să răspundă la întrebările profesorului;
C.O. 2. - să explice cu cuvinte proprii sau să descrie;
C.O. 3. - să desprindă asemănări şi deosebiri între formele de cântări;
C.O. 4. -să asculte cu atenţie explicaţiile profesorului;
b)afectiv – atitudinale:
C.O. 5. -să noteze titlul şi ideile principale ale lecţiei ce urmează a fi desfăşurată;
C.O. 6. - receptarea şi conştientizarea valorilor şi evaluarea acestora;
C.O. 7. - dispoziţia să simtă un climat călduros;
C.O. 8. -să noteze tema pentru acasă.
c) psiho – motorii:
C.O. 9. -să adopte o poziţie corectă în timpul rugăciunii.
Tipul lecţiei: predare.
Principii didactice:
 intuiţiei;
 accesibilităţii;
 sistematizării şi continuităţii;
 îmbinării teoriei cu practica;
 motivaţiei intrinseci;
 eclesiocentric;
 hristocentric

Strategia didactică: centrată pe acţiunea profesor – elev.

59
Tipuri de strategii didactice folosite:
 afectiv – atitudinală;
 euristică;
 inductivă;
 transductivă.
Elemente componente ale strategiei folosite:
a) metode de instruire, procedee de cunoaştere directă, tehnici de acţiune:
 enunţarea;
 conversaţia didactică (duce la instruire);
 explicaţia;
 explicaţia prin analogie;
 expunere;
 descrierea;
 precizarea în scris;
 generalizarea;
 lectura;
 studiul partiturii;
 deducerea;
 exerciţiul moral.
b) mijloace de învăţământ:
 manual de religie;
 partituri;
 materiale ergonomice: tablă, cretă, caiet.
c) forme de organizare a activităţii cu elevii:
 activitate frontală, activitate independent – individuală.
Metode de evaluare:
 chestionarea orală;
 aprecieri verbale;
 observarea notiţelor.
Durata: 50 minute.

60
 DESFĂŞURAREA LECŢIEI

Nr Etapele Comp. Timp Conţinut Activitatea profesor/elev Metode Mijloace Forme Evaluare
crt lecţiei op. esenţializat procedee, de învăţă- de orga- continuă
tehnici mânt nizare
1. Moment C.O. 2 min. Profesorul salută elevii. / Bună ziua! Conversa- Materiale Activita-
organi- 9 Rosteşte rugăciunea „Împărate Ceresc …” împreună cu ţia ergono- te
zatoric. elevii. didactică, mice. frontală.
Notează absenţele. exerciţiul
Realizează managementul clasei. moral.

2. Reactua- C.O. 4 min. - Prin ce forme de manifestare credeţi că ne putem Conversa- Activita- Chestiona-
lizarea 1. exprima iubirea noastră faţă de Dumnezeu? / Elevii vor ţia te rea orală,
cunoştin- C.O. încerca să dea răspunsuri corecte: prin rugăciune, post, didactică, frontală. aprecieri
ţelor 2. înfrânare, fapte bune, mergerea la sfânta biserică, explicaţia verbale.
anterioa- participarea la sfintele slujbe, prin cinstirea sfintelor prin
re. icoane, a slujitorilor bisericii, prin îngrijirea bisericii, prin analogie.
colindat la sărbătorile Crăciunului, prin cântări religioase.

3. Captarea C.O. 1 min. Ce ştiu? - Aşa deci, cântarea religioasă este o formă de exprimare Generaliza Activita- Chestiona-
atenţiei. 4 a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. rea. te rea orală,
frontală. aprecieri
verbale.

4. Enunţa- C.O. 2 min. Profesorul anunţă şi scrie pe tablă data şi titlul lecţiei.: Enunţare, Materiale Activita- Observare

61
 rea 4 - Lecţia de astăzi se numeşte: ,,Cântarea religioasă – precizare din te a notiţelor.
titlului şi C.O. formă de rugăciune” în scris, dotarea frontală.
a 5 - Vă voi prezenta câteva date generale îndeosebi despre explicaţia. clasei:
obiective- cântările din cadrul slujbelor bisericeşti. tablă,
lor - Vom descoperi împreună importanţa acestor cântări cretă;
urmărite. liturgice pentru creşterea noastră duhovnicească. caietul de
-Veţi avea posibilitatea să cunoaşteţi în mod direct cum notiţe.
arată un imn liturgic, aşezat pe note bizantine, psaltice.
Veţi putea observa cât de mult se deosebesc acestea de
celelalte feluri de cântări, care nu se folosesc în timpul
sfintelor slujbe. / Elevii notează data şi titlul lecţiei în
caiet.
5. Comuni- C.O. 30 Ce aş vrea - Încă din cele mai îndepărtate vremi oamenii au simţit Expunerea Manualul, Activita-
carea 2 min. să ştiu? nevoia să-şi exprime sentimentele adânci îndeosebi prin explicaţia, Biblia, te
noilor C.O. cântări: Abel, de exemplu, fiul lui Adam se spune că era descrierea, partituri. frontală,
cunoştin- 3 păstor de oi şi cânta din fluier (Facere 4, 2); Moise după lectura, activita-
ţe. C.O. ce a trecut Marea Roşie, despărţind apele cu toiagul, a studiul te
4 înălţat imn de laudă lui Dumnezeu (Ieşire 15, 1-19); partiturii, indepen
C.O. Proorocul David a scris numeroşi psalmi, care se cântau conversa- dent–
6 apoi la slujbele cortului sfânt şi din vremea lui Solomon ţia individu
C.O. (900 î.Hr), la templul sfânt. De aceea, psalmii care au didactică, ală.
7 fost socotiţi inspiraţi de Dumnezeu, au şi fost aşezaţi într- deducerea.
un canon numit Cartea Psalmilor, în Sfânta Scriptură.
Chiar şi în zilele noastre mulţi dintre aceşti psalmi ai lui
David sunt întrebuinţaţi la aproape toate laudele
bisericeşti şi la Sfintele Taine.
Scopul cântării religioase:
1. Preamărirea lui Dumnezeu;
2. Apropierea crestinului de Dumnezeu si a lui
Dumnezeu de crestin;
3. Exprimarea simţirilor/trăirilor prin cântarea
religioasă;
- Cântarea religioasă este o artă bisericească şi îmbracă
diferite forme:

62
1. – psalmi biblici (Ps. 1, Un psalm al lui
David, ,,Fericit bărbatul ... „ la Vecernie);
2. – imnuri liturgice, întocmite be baza celor biblice,
prin care mărturisim dreapta credinţă (doxologia
mică, ,,Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ...”, la
Sfânta Liturghie);
3. – cântări de preamărire şi de mulţumire aduse lui
Dumnezeu şi Maicii Domnului (doxologia mare,
Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace ..., se cântă la sfârşitul Utreniei; sau
(,,Născătoare de Dumnezeu ...”, la slujba Litiei, imn
întocmit de Sf. Chiril al Alexandriei în sec al VI-lea).
Se explică termenii necunoscuţi: Litie= slujbă destinată
cinstirii unui Sfânt sau unei sărbători deosebite,
bisericeşti şi se cântă la slujba Vecerniei; Utrenie =
cântarea de dimineaţă; Vecernie = lauda de seară;
Liturghie = jertfa de laudă după Ceasul al III-lea, adusă
de popor prin preot; psalm = imn acompaniat de un
instrument cu coarde, numit psaltirion.
Se interpretează ca model din aceste cântări.
- Aceste cântări poartă în limbajul bisericesc unele
denumiri mai speciale:
1. tropar (imn scurt de cinstire a unui sfânt sau este
închinat sărbătorilor Domnului Hristos sau
Maicii Domnului, se cântă mai repede,
ex: ,,Troparul Naşterii Domnului”);
2. condac (cântări ce relatează evenimente din viaţa
unui Sfânt, fapte deosebite legate de o sărbătoare
a Maicii Domnului sau a Domnului Hristos,
ex.: ,,Condacul Naşterii. Fecioara astăzi” ...);
3. canon al unui sfânt sau praznic (o colecţie de 9
grupe de imnuri).
Se interpretează ca model din aceste cântări.
- Cântările liturgice au fost întocmite de către Sfinţi

63
Părinţi, de către cântăreţi şi melozi bisericeşti inspiraţi de
Dumnezeu. Aşa au fost:
1. Sfinţii Părinţi, Grigorie, Vasile şi Ioan Gură de
Aur, din sec. al IV-lea care au întocmit Sfintele
Liturghii ce le poartă şi numele;
2. Sf. Roman Melodul din sec. al VI-lea. Acesta a
primit în vis o foaie de hârtie cu cântări, de la
Maica Domnului, pe care, mâncându-o, a dobândit
darul de la Dumnezeu de a scrie cântări de
preamărire a Maicii Domnului, aşa cum scrie în
Acatistul Sfântului Acoperământ;
3. Sf. Andrei Criteanul din sec. al VIII-lea, de la care
ne-a rămas Canonul Sfântului Andrei ce se cântă în
Postul Mare, la Pavecerniţa Mare (,,Ajutor si
acoperitor S-a facut mie spre mântuire. Acesta este
Dumnezeul meu si-L voi slavi pe El; Dumnezeul
parintelui meu si-L voi înalta pe El, caci cu slava
S-a preaslavit. ... “
4. Sf. Ioan Damaschinul (+749), din cântările sale
amintesc aşa numitele antifoane, cântări la 2 strane,
alternant. Acestea se cântă la Utrenia sărbătorilor,
una din cele 7 Laude Bisericeşti. Aşa arată textul
unui antifon :
,,1. Din tinereţile mele multe patimi se luptă cu
mine, ci Însuţi mă sprijineşte şi mă mântuieşte
Mântuitorule.
2. Cei ce urăsc Sionul ruşina-se-vor de Domnul,
căci precum iarba de foc aşa se vor usca.
Slavă...
3. Prin Sfântul Duh tot sufletul viază şi prin curăţie
se îmbracă, luminează-se întru unimea credinţei
spre sfinţenie de taină.
Şi acum...
5. Prin Sfântul Duh izvorăsc izvoarele harului,

64
 carele adapă toată făptura spre rodire de
viaţă.”

Biserica noastră NU foloseste instrumente muzicale în

cult, deoarece, folosind doar vocea, omul poate participa
în mod direct la preaslăvirea lui Dumnezeu. La Sinodul
al VII-a ecumenic s-au dat diferite indicatii despre cum
trebuie să se practice cântarea religioasă:
 cuviincioasă;
 cu luare aminte;
 cu vrednicie.
Profesorul interpetează ca model din aceste cântări
liturgice.
Profesorul împarte partituri elevilor.
- Acum veţi primi câteva partituri cu două cântări
liturgice şi o colindă, ,,Am plecat să colindăm..”
- Observaţi notaţia muzicii psaltice şi cea liniară precum
şi scara muzicală.
- Ce diferenţe observaţi între un imn liturgic şi o
colindă? / Aceste feluri de cântări diferă şi ca interpretare,
şi după încărcătura duhovnicească a textului: imnurile
sunt creaţii liturgice, iar colinda este o creaţie populară.
6. Fixarea C.O. 4 min. Ce am - Ce aţi reţinut că este cântarea religioasă? / Elevii Conversa- Caietul de Activita- Chestiona-
cunoştin- 1 învăţat? încearcă să răspundă corect: ţia notiţe. te re orală,
ţelor, C.O. Cântarea religioasă este: catehetică, frontală. aprecieri
feed-back 5 1. o formă de rugăciune; precizarea verbale.
2. o formă de mărturisire a dreptei credinţe; în scris.
3. o formă de preamărire a lui Dumnezeu;
4. poate fi liturgică: psalmi, tropare, condace,
canoane, stihiri, antifoane, catavasii etc. ;
5. poate fi extraliturgică: colinde, alte cântări
religioase de inspiraţie populară.
7. Genera- C.O. 4 min. Concluzii: - Prin aceste cântări liturgice s-a menţinut şi se menţine Generali- Caietul de Activita-
lizări, 4 importanţa nealterată, fără greşeli, credinţa noastră ortodoxă în zarea, notiţe. te

65
 asociere, C.O. sfinţeniei, Biserică. explicaţia frontală.
aplicări 5 învăţături. - Aşa cum sufletul ţine viu trupul, tot aşa şi imnurile prin
în viaţă. C.O. liturgice ţin vie Biserica, Trupul lui Hristos. analogie,
6 - Şi noi să ne sârguim: precizarea
 să participăm cu evlavie la Sfânta Liturghie în în scris.
Duminici şi-n Sărbători ca să ne îmbogăţim sufleteşte
şi să sporim duhovniceşte;
 să ne spovedim şi să ne împărtăşim;
 să ne bucurăm de Dumnezeu prin imnuri şi cântări
liturgice şi să bucurăm şi pe semenii noştri prin
colinde şi sprijinul nostru după putere.
8. Aprecie- 1 min. Beneficii: - Vă mulţumesc pentru atenţia acordată! Activita- Aprecieri
rea climat te verbale.
activităţii sufletesc frontală.
elevilor. pozitiv.
9. Tema C.O. 1 min. Aşteptări: - Puteţi păstra aceste partituri şi atunci când le veţi auzi , Explicaţia. Activita-
pentru 8 îmbogăţire şi voi să le cântaţi cu drag. te
acasă. a frontală.
cunoştinţe
-
lor,
deprindere
a de a
cânta
imnuri
liturgice şi
colinde.
1 Încheie- C.O. 1 min. - Profesorul rosteşte rugăciunea de mulţumire: ,,Cuvine- Exerciţiul Activita-
0 rea 9 se cu adevărat ...”. moral. te
activită- - Salută elevii: Doamne ajută! frontală.
ţii.

66
 OGLINDA TABLEI

Cântarea religioasă – formă de rugăciune

”Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.” (Coloseni 3,16)

Ideile principale ale lecţiei.

Cântarea religioasă este:
1. o formă de rugăciune;
2. o formă de mărturisire a dreptei credinţe;
3. o formă de preamărire a lui Dumnezeu;
4. poate fi liturgică: psalmi, tropare, condace, canoane, stihiri, antifoane, catavasii etc. ;
5. poate fi extraliturgică: colinde, alte cântări religioase de inspiraţie populară.
Învăţături morale:
 Prin aceste cântări liturgice s-a menţinut şi se menţine nealterată, fără greşeli, credinţa noastră ortodoxă în Biserică.
 Aşa cum sufletul ţine viu trupul, tot aşa şi imnurile liturgice ţin vie Biserica, Trupul lui Hristos.
 să participăm cu evlavie la Sfânta Liturghie în Duminici şi-n Sărbători ca să ne îmbogăţim sufleteşte şi să sporim duhovniceşte;
 să ne spovedim şi să ne împărtăşim;
 să ne bucurăm de Dumnezeu prin imnuri şi cântări liturgice şi să bucurăm şi pe semenii noştri prin colinde şi sprijinul nostru după putere.

Muzica bisericească – scrierea psaltică NI PA VU GA DI KE ZO NI

Muzica/scrierea lineară DO RE MI FA SOL LA SI DO

67
SUNETELE SCĂRII MUZICALE CU NUMIRILE PSALTICE ŞI LINIARE

68
 Dicţionar cu termeni specifici utilizaţi în muzica bisericească:

1. Aliluia = Lăudaţi pe Domnul!;

2. Amin = Aşa să fie! (Aşa este!);
3. Antifon = imn care se cântă de către toţi credincioşii în Biserică, împărţiţi în două grupe, în mod alternativ; (exemple: Psalmul 102-Antifonul I;
Psalmul 145-Antifonul II - de la Sf. Liturghie);
4. Acatist = cântare de laudă, închinată unui sfânt (în timpul cântării se stă în picioare);
5. Canon = compunere (imn) din mai multe cântări care formează un întreg (e format din 9 ode);
6. Condac = cântec bisericesc scurt prin care se aduc laude unui sfânt sau se arată însemnătatea unei sărbători;
7. Doxologie = cântare de slavă închinată lui Dumnezeu (Doxologie mică -”Mărire Tatălui si Fiului si Sfântului Duh”; Doxologia mare -”Slavă
întru cei de sus, lui Dumnezeu si pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”- cântarea îngerilor din noaptea Naşterii Domnului);
8. Glasuri bisericeşti = cele 8 moduri după care se cântă muzica bisericească. 4 glasuri sunt principale si 4 glasuri sunt derivate.
9. Icos = strofa poetică care urmează imediat după condac;
10. Imn religios = cântec de preamărire a dumnezeirii;
11. Imnografie = colecţie de imnuri religioase;
12. Muzică psaltică = muzica specifică Bisericii Ortodoxe care are o conotaţie diferită de cea obişnuită, având rădăcinile în psalmodierea din vechea
sinagogă ebraică si în muzica vechilor greci. Este diferită de muzica lineară, apuseană.
13. Octoih = carte bisericească în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate succesiv pe 8 glasuri);
14. Osana = Doamne mântuieşte-ne! Ajută-ne!
15. Penticostar = carte bisericească cuprinzând ritualul slujbelor dintre Paşti si prima duminică după Rusalii;
16. Savaot = Dumnezeul oştirilor îngereşti;
17. Stihiri = tropare în serie;
18. Triod = carte rituală creştină cuprinzând cântările si rugăciunile din cele 10 săptămâni de dinainte de Paşti;

69
19. Tropar = cea mai veche, mai mică si mai simplă unitate a poeziei imnografice în cultul ortodox; strofă care înfăţişează pe scurt viata unui sfânt
sau importanta unui eveniment din viata Mântuitorului.
Cântările liturgice au fost întocmite de către Sfinţi Părinţi, de către cântăreţi şi melozi bisericeşti inspiraţi de Dumnezeu. Aşa au fost:
 Sfinţii Părinţi, Grigorie, Vasile şi Ioan Gură de Aur, din sec. al IV-lea care au întocmit Sfintele Liturghii ce le poartă şi numele;
 Sf. Roman Melodul (sec. al VI-lea) - a dobândit darul de la Dumnezeu de a scrie cântări de preamărire a Maicii Domnului;
 Sf. Andrei Criteanul (sec. al VIII-lea) - Canonul Sfântului Andrei, se cântă în Postul Mare, la Pavecerniţa Mare;
 Sf. Ioan Damaschinul (+749) – antifoanele.

70
 4.2. Metode active de predare - învăţare folosite în cadrul
orei de religie după modelul ERR (Evocare – Realizarea
sensului – Reflecţie) (expunere metodico-didactică)

A. Metode active utilizate în evocarea cunoştinţelor anterioare:

În lecţiile realizate după modelul tradiţional, actualizarea cunoştinţelor se face cel mai
adesea prin conversaţie şi corespunde ca etapă a lecţiei momentului situat între verificarea
cunoştinţelor anterioare şi dobândirea noilor cunoştinţe. Predarea – învăţarea activă propune
diferite metode de activizare a elevilor în procesul actualizării cunoştinţelor.
a.1. Brainstorming-ul (asalt de idei) este o metodă de stimularea a creativităţii şi de
generare a ideilor noi, prin activităţi de grup.75
Etape în utilizarea metodei:
a.1.1. Profesorul organizează clasa în funcţie de tipul de brainstorming (individual, în
perechi sau în grup) şi comunică elevilor regulile de desfăşurare a acestuia.
a.1.2. Profesorul comunică sarcina de lucru şi solicită elevilor să-şi exprime în fraze cât
mai scurte şi cuprinzătoare ideile care le vin în minte în legătură cu rezolvarea problemei aflată în
discuţie.
a.1.3. Activitatea de formulare şi notare a ideilor / răspunsurilor.
a.1.4. Prezentarea frontală a ideilor. Profesorul notează pe tablă (flip-chart) ideile
prezentate de elevi, solicitându-le să nu repete răspunsurile date deja.
a.1.5. Evaluarea ideilor produse prin brainstorming. Ideile notate sunt reluate, eventual
reformulate, şi grupate pe categorii, în jurul unor cuvinte cheie sau imagini care pot constitui
criterii de analiză. Cele mai originale sunt reţinute. Evaluarea poate fi realizată şi pe parcursul
desfăşurării activităţii, când ideile noi vor fi confirmate / infirmate. Această etapă are ca scop
dezvoltarea spiritului critic la elevi.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
 Utilizarea acestei metode la religie reclamă o atenţie deosebită din partea
profesorului, astfel încât „asaltul de idei” să nu conducă la promovarea unor enunţuri contrare
învăţăturii de credinţă, care pot să producă confuzii sau incertitudini în sufletul elevilor.
 Întrucât utilizarea brainstorming-ului vizează generarea unui număr cât mai mare de
idei, este necesară participarea activă a fiecărui elev şi evitarea spiritului critic caţă de ideile noi, în
etapa formulării acestora.

75
Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul Mina, Iaşi 2008, pg. 17.

71
 Trebuie încurajată promovarea ideilor noi, originale, dar este posibilă şi
reformularea celor enunţate deja de către participanţi.
 Limite în utilizarea acestei metode: brainstorming-ul reprezintă doar o etapă în
rezolvarea creativă a problemelor, care trebuie continuată de cercetarea clasică; nu întotdeauna
soluţiile propuse au aplicabilitate practică; necesită experienţă din partea profesorului pentru a
asigura implicarea activă a elevilor în procesul de emisie a ideilor.
Exemple:
Subiectul pentru brainstorming poate fi formulat sub forma unor întrebări problematizante,
a unei cerinţe sau a unei propoziţii eliptice asupra căreia fiecare participant va reflecta:
Întrebări problematizante:
- Care sunt asemănările / deosebirile dintre imn şi imnul religios?
- Care sunt efectele cântării religioase în viaţa unui tânăr?
- Ce se poate spune despre o persoană care ascultă muzică religioasă?
- Ce reprezintă muzica religioasă pentru tinerii de azi?
Formularea unor definiţii:
- Ce este troparul?
- Ce este condacul?
- Ce este psalmul?
Asocierea spontană de idei:
- Spuneţi tot ce vă vine în minte despre muzică.
Asocierea raţională de idei:
- Căutaţi sinonime sau noţiuni similare pentru muzica religioasă.
Idei în urma observaţiei:
- Ce v-a atras atenţia la Condacul Crăciunului: „Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus
de fiinţă naşte…” compus de Roman Melodul?
- Ce vă impresionează când ascultaţi muzică religioasă?
Idei în urma unei anchete:
- Care sunt genurile de muzică preferate de tinerii de vârsta voastră?
- Preferinţele muzicale similare la mai mulţi oameni înseamnă că trăsăturile lor de
personalitate sunt similare?
Aplicaţii:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Care este specificul cântării religioase
ortodoxe?
Tema: Muzica în viaţa tinerilor: Ce opţiuni au tinerii în a-şi forma o cultură muzicală?

72
 a.2. Scrierea liberă este o metodă utilizată în vederea formării capacităţii elevilor
de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor / ideilor pe care le au despre o
anumită temă indicată de către profesor.76
Etape în utilizarea metodei:
a.2.1. Comunicarea sarcinii de lucru: elevii notează tot ceea ce ştiu despre
tema indicată de către profesor. Timp de lucru 2 minute.
a.2.2. Activitate în perechi: fiecare elev îi citeşte colegului de bancă ceea ce a
scris în etapa anterioară. Timp de lucru 3 minute.
a.2.3. Activitate frontală: profesorul numeşte un grup de elevi care citesc
integral sau parţial ceea ce au scris şi evidenţiază de la fiecare dintre aceşti aspectele cele mai
semnificative legate de tema dată.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
 Prin utilizarea acestei metode scrierea devine un mijloc de
dezvoltare a gândirii, de formulare de raţionamente, de reflecţie şi creaţie.
 În situaţia în care în discuţie se află o temă vastă, în cadrul
acesteia elevii pot avea libertatea de a-şi alege singuri subiectul.
 Evaluarea ideilor notate de elevi în etapa a 3-a se poate realiza şi
prin contribuţia colegilor.
Exemplu:
Tema: Muzica în viaţa tinerilor:
 Timp de două minute notaţi tot ce ştiţi despre muzică.
 Citiţi colegului de bancă cele scrise de voi. Reformulaţi
ideile care necesită acest lucru.
 Citiţi cele notate de voi în faţa colegilor, cu condiţia ca
ideile să nu fi fost prezentate anterior.
- Muzica este o modalitate de exprimare a sentimentelor şi a ideilor.
- Muzica poate avea un rol important în formarea personalităţii tinerilor.
- Muzica determină trăiri, atitudini şi comportamente care pot fi morale sau imorale.
- Muzica determină uneori imitarea unui stil de comportament, de îmbrăcăminte sau
de relaţionare cu ceilalţi.
- Muzica a avut la început un rol cultic, fiind considerată de origine divină.
- Muzica are şi un rol formativ, de iniţiere, prin exprimarea sentimentelor şi trăirilor
estetice.
76
Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul Mina, Iaşi 2008, pg. 20.

73
 Aplicaţii:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Timp de două minute scrieţi tot ce ştiţi
despre legătura dintre cântarea religioasă şi apărarea dreptei credinţe.
Tema: Muzica în viaţa tinerilor: Scrieţi timp de două minute tot ceea ce ştiţi despre genurile
muzicale pe care le ascultaţi şi argumentaţi opţiunea voastră.
a.3. Gândiţi / Lucraţi în perechi / Comunicaţi este o metodă prin care activitatea
de învăţare se realizează cu ajutorul unei colaborări între elevii unei clase, grupaţi în perechi, în
vederea rezolvării unor sarcini de lucru şi a identificării susţinerii de soluţii comune. 77
Etape în utilizarea metodei:
a.3.1. Gruparea elevilor în perechi (colegii de bancă).
a.3.2. Primirea aceleiaşi sarcini de realizat pentru fiecare membru al echipei
(dacă tema propusă solicită mai multe întrebări, profesorul poate da echipelor diferite sarcini de
lucru).
a.3.3. Realizarea individuală a sarcinii (3-5 minute).
a.3.4. Prezentarea răspunsurilor găsite celuilalt membru al perechii şi formularea
în comun a răspunsului final.
a.3.5. Prezentarea concluziilor în faţa întregii clase (2-3 perechi pentru fiecare
sarcină de realizat).
Aspecte legate de utilizarea metodei:
 Utilizarea eficientă a acestei metode depinde şi de modul în care au fost pregătite
întrebările, de gradul de interes pe care îl prezintă acestea, de măsura în care sau posibilitatea unor
răspunsuri multiple.
 Gândiţi / Lucraţi în perechi / Comunicaţi este o metodă uşor de utilizat ş nu solicită
resurse mari de timp, motiv pentru care poate fi utilizată eficient în toate cele trei etape ale
modelului ERR.
Exemplu:
Tema: Muzica în viaţa tinerilor (în evocarea cunoştinţelor).
 Discuţie despre muzică.
 Profesorul solicită elevilor să deseneze un tabel cu două
coloane. Individual, pe baza cunoştinţelor anterioare, fiecare elev va scrie în prima coloană trei
caracteristici ale cântării religioase, iar în coloana a doua trei caracteristici ale muzicii nereligioase.
 Elevii vor confrunta răspunsul cu cel al colegului de
bancă şi vor formula un răspuns comun pe care îl vor prezenta în faţa colegilor.
77
Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul Mina, Iaşi 2008, pg. 22.

74
 Aplicaţii:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Identificaţi în textul următor importanţa
cântării religioase, utilizând una dintre variantele metodei Gândiţi / Lucraţi în perechi /
Comunicaţi: „Nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământeşti, nu-l
eliberează din legăturile trupeşti, nu-i inspiră înţelepciune dumnezeiască, nu-l face să dispreţuiască
cele de jos precum muzica şi accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc.” (Sfântul Ioan Gură
de Aur).
Tema: Muzica în viaţa tinerilor: Analizaţi versurile cântecelor pe care le ascultaţi şi
enunţaţi mesajul transmis de acestea. Pentru rezolvarea aplicaţiei utilizaţi metoda Gândiţi / Lucraţi
în perechi / Comunicaţi.

B. Metode active utilizate în realizarea sensului:

Predarea – învăţarea activă la religie presupune utilizarea unor metode care să îl pună pe
elev în situaţia de învăţare individuală şi / sau în grupuri mici, orientată spre asimilarea de
cunoştinţe, spre punerea în practică a acestora, spre manifestarea unor comportamente şi atitudini,
spre dezvoltarea abilităţilor de comunicare, spre dezvoltarea puterii de argumentare, spre
rezolvarea unor situaţii – problemă cu care se confruntă în realitate, spre dezvoltarea capacităţii de
organizare a informaţiei noi.
b.1. Unul stă, trei circulă este metoda utilizată
pentru dezvoltarea capacităţii elevilor de analiză şi evaluarea a unor idei şi a abilităţii de a prezenta
celor din jur rezultatele obţinute de grupul din care fac parte.78
Etape în utilizarea metodei:
b.1.1. Organizarea elevilor pentru rezolvarea problemei /
sarcinii de lucru, prin împărţirea clasei în grupuri de 3-4 elevi şi numerotarea grupurilor şi a
elevilor din fiecare grup.
b.1.2. Rezolvarea problemei / sarcinii de lucru, de către
fiecare grup.
b.1.3. Rotirea elevilor, astfel: un elev rămâne pe loc,
ceilalţi trei se mută fiecare în grupuri diferite, ocupând în grupurile respective, locul pe care l-au
avut în grupul iniţial. Elevul care rămâne pe loc explică noilor sosiţi rezultatele la care a ajuns
grupul său, apoi fac comentarii pe marginea celor prezentate.

78
Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul Mina, Iaşi 2008, pg. 44.

75
b.1.4. Revenirea în grupurile iniţiale, discutarea celor
constatate în urma activităţilor din grupurile vizitate, prin sublinierea asemănărilor şi deosebirilor
faţă de propriul lor rezultat, rediscutarea problemei si desprinderea concluziilor.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
 Utilizarea eficientă a acestei metode conduce şi la formarea capacităţii elevilor de
restructurare şi adaptare a conţinutului, pe baza informaţiilor noi obţinute de la colegi.
 Este necesară precizarea clară a intervalelor de timp şi coordonarea elevilor la
deplasarea dintr-un grup în altul.
 Pentru ca această metodă să fie utilizată cu succes este necesar ca nivelul intelectual
al elevilor care formează grupurile respective să fie omogen, deoarece rezolvarea problemei /
sarcinii de lucru solicită din partea lor atenţie, putere de analiză şi evaluare a unor idei, abilitatea de
a prezenta ideile propriului grup.
Exemplu:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune.
În Acatistul Sfântului Dimitrie se face referire la diferite aspecte din viaţa acestuia, care
apar în exemplele următoare:
1. Bucură-te, împlinitorul poruncilor lui Dumnezeu;
2. Bucură-te, că ne-ai lăsat nouă trupul tău sfinţit;
3. Bucură-te, veselia cea nepovestită a părinţilor fetei;
4. Bucură-te, că trăim în ţara noastră sub a ta bună ocrotire.
Profesorul organizează clasa în grupe de câte patru elevi şi numerotează grupele şi elevii.
Pornind de la Acatistul Sfântului Dimitrie, fiecare grup va analiza cele patru aspecte,
urmărind:
1. viaţa de sfinţenie dusă de Sfântul Dimitrie;
2. neputrezirea trupului Sfântului Dimitrie;
3. minunea vindecării fetei bolnave în urma găsirii moaştelor;
4. prezenţa moaştelor Sfântului Dimitrie la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi minuni
făcute la racla moaştelor Sfântului Dimitrie.
Elevii rezolvă sarcinile de lucru, urmând etapele metodei Unul stă, trei circulă, conform
instrucţiunilor date de profesor.
Aplicaţii:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Utilizând metoda Unul stă, trei circulă
analizaţi textul următor comparând efectele cântării religioase cu muzica necuviincioasă.

76
 „Să învăţăm muzica pentru împodobirea şi liniştirea caracterului… Să cântăm psalmi
pentru a călca în picioare poftele şi a slăvi pe Dumnezeu pentru darul îmbelşugat pe care l-am
primit necontenit şi pentru hrana cea de folos, atât pentru creşterea trupului, cât şi pentru
creşterea sufletului. Trebuie însă îndepărtată muzica de proastă calitate, care moleşeşte sufletul,
care dă naştere la fel de fel de simţăminte, când de jale, când de desfrâu, când de plăcere, când de
nebunie.”
Tema: Muzica în viaţa tinerilor: Realizaţi prin metoda Unul stă, trei circulă o analiză
comparativă a stilurilor muzicale: cântarea religioasă, muzica clasică, muzica tehno şi manele,
evidenţiind mesajele transmise, atitudinile şi comportamente promovate de acestea.
b.2. Metoda photolangage constă în prezentarea
unui ansamblu de ilustraţii variate (fotografii, desene) pe o anumită temă, în scopul facilitării
conversaţiei pe tema dată.79
Metoda photolangage se bazează pe faptul că o ilustraţie poate reprezenta un obiect de
proiecţie, ceea ce înseamnă că cel care o alege în virtutea unor detalii îi atribuie anumite proprietăţi
care există în subconştientul său. În acest mod, ilustraţia devine o proiecţie a celui care o alege, dar
rămâne în acelaşi timp un obiect care îl reprezintă din exterior. Discutând despre ceea ce văd într-o
anumită ilustraţie, elevii discută practic despre ei înşişi. Materialul ilustrativ utilizat trebuie să fie
diversificat, suficient de sugestiv, să fie plasat astfel încât să poată fi observat de toţi elevii din
clasă.
Etape în utilizarea metodei:
b.2.1. Prezentarea obiectului şi a modului de desfăşurare a
activităţii.
b.2.2. Selecţia individuală este etapa în care se afişează
imaginile, iar fiecare elev le priveşte şi se opreşte asupra uneia dintre acestea. Astfel, aceeaşi
imagine poate fi aleasă de mai mulţi elevi.
b.2.3. Discutarea ilustraţiilor pe baza alegerilor
individuale. În această etapă, fiecare elev motivează alegerea făcută. În situaţia alegerii aceleiaşi
imagini de către mai mulţi elevi, fiecare va expune pe rând motivul alegerii. Discuţiile pot fi mai
ample, în funcţie de timpul avut la dispoziţie. Se va discuta şi pe marginea imaginilor care,
eventual, nu au fost alese de elevi. Pe tot parcursul acestei etape, profesorul poate dinamiza discuţia
prin întrebări al căror răspuns să evidenţieze cât mai multe aspecte legate de problematica
respectivă. Dacă timpul permite, în această etapă poate fi citită / ascultată o scurtă povestire /
melodie, urmată de identificarea aspectelor esenţiale legate de tema discuţiilor.
79
Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul Mina, Iaşi 2008, pg. 51.

77
b.2.4. Selecţia colectivă şi evaluarea activităţii realizate în
comun. În această etapă, de comun acord, se alege o imagine din cele prezentate, apoi se
organizează o activitate didactică (se creează o povestire în lanţ, se organizează un joc de rol, se
scrie un scurt text) şi se evaluează rezultatele acţiunii desfăşurate în comun.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Întrucât metoda photolangage se utilizează cu scopul exprimării reprezentărilor individuale
şi colective despre un anumit subiect precizat, utilizarea ei la religie este indicată în următoarele
situaţii:
 pentru a identifica locul ocupat de activităţile religioase în preocupările elevilor;
 pentru a identifica preferinţele elevilor pentru anumite tipuri de joc, sărbătoarea
favorită;
 pentru confruntarea reprezentărilor pe teme precum muzica favorită, modelul
favorit.
Exemplu:
Tema: Muzica în viaţa tinerilor
Metoda photolangage se poate utiliza pentru a afla genul de muzică preferat de elevi şi
măsura în care muzica este o pasiune pentru ei:
1. afişarea unui set de imagini reprezentând un cor bisericesc, un ansamblu
coral, un instrumentist, o orchestră, un foc de tabără în jurul căruia tinerii cântă, formaţii pe diferite
genuri de muzică, un tânăr cântând şi dansând singur în cameră, tineri cântând la o distracţie, un
tânăr ascultând muzică pe stradă etc.
2. justificarea de către fiecare elev a alegerii făcute. Vor fi evidenţiate genurile
muzicale prezentate în imaginile alese în mod frecvent.
3. descrierea imaginilor care nu au fost alese de elevi, relativ la tipul acestora,
caracterul lor. Elevii voi fi puşi în situaţia de a prezenta şi alte activităţi cu caracter religios – moral
care nu sunt reprezentate în imagini, din aspectele concrete ale vieţii. În funcţie de timpul avut la
dispoziţie, elevii pot asculta o melodie privind tema aleasă.
4. Alegerea de comun acord pentru ceea ce înseamnă muzica de calitate.
Aplicaţii:
Tema: Muzica în viaţa tinerilor:
Pentru a afla genul de muzică preferat de elevi şi măsura în care muzica este o pasiune
pentru ei se poate utiliza metoda photolangage cu ajutorul unor imagini care reprezintă: un cor
bisericesc, un ansamblu coral, un instrumentist, o orchestră, un foc de tabără în jurul căruia tinerii

78
cântă, formaţii pe diferite genuri de muzică, un tânăr cântând şi dansând singur în cameră, tineri
cântând la o distracţie, un tânăr ascultând muzică pe stradă etc.
b.3. Cadranele reprezintă o metodă utilizată pentru
formarea şi dezvoltarea capacităţii elevilor de a organiza / rezuma conţinutul informaţional al unui
text în scopul unei înţelegeri nuanţate şi profunde şi de a exprima argumentat puncte de vedere
personale asupra unui subiect propus, pe baza a patru criterii precizate de către profesor. 80
Etape în utilizarea metodei:
b.3.1. Pe o foaie de hârtie se trasează două axe
perpendiculare, obţinându-se patru cadrane, apoi sunt precizate sarcinile didactice corespunzătoare
fiecăruia dintre acestea.
I II

III IV
b.3.2. Sunt rezolvate cerinţele, apoi rezultatele
sunt trecute de către elevi în cele patru cadrane, în condiţiile şi timpul indicate de către profesor.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
 Cadranul trebuie să cuprindă
rezolvarea a patru sarcini de învăţare esenţiale, legate de problematica respectivă. Acestea pot fi
organizate logic, cronologic sau pot reprezenta şi aspecte distincte, al căror răspuns să se constituie
într-un tot unitar.
 În situaţia în care resursele de timp
sunt limitate, sarcinile didactice pot fi împărţite pe grupe de elevi, corespunzătoare fiecărui cadran,
iar rezolvarea trecută pe tablă de către profesor sau un elev.
 Informaţia notată în cadrane va fi
esenţializată.
 În cadrul grupelor, elevii pot fi
organizaţi în funcţie de poziţia pe care o ocupă în bănci, de aptitudinile pentru rezolvarea anumitor
sarcini de învăţare etc.
 Dacă este necesar, numărul
cadranelor poate fi extins.
 În unul dintre cadrane, sarcina
poate fi realizarea unui organizator grafic.

80
Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul Mina, Iaşi 2008, pg. 71.

79
 Este important ca elevii să aibă
posibilitatea de a-şi prezenta rezultatele şi de a-şi argumenta răspunsurile. Poate fi evaluat astfel
modul în care elevii au răspuns la sarcinile de învăţare.
Exemplu:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune
Clasa va fi împărţită în patru grupe de elevi, fiecare dintre acestea urmând să rezolve una
din cele patru sarcini de învăţare.
Prezentarea sarcinilor de învăţare:
 Grupa 1 (cadranul I): prezentaţi pe scurt care este
specificul cântării religioase ortodoxe
 Grupa 2 (cadranul II): prezentaţi de ce nu se folosesc
instrumente muzicale în Biserica Ortodoxă.
 Grupa 3 (cadranul III): prezentaţi pe scurt formele
imnografiei ortodoxe: tropare, condace, canoane etc.
 Grupa 4 (cadranul IV): prezentaţi viaţa şi realizările
câtorva melozi şi imnografi mai importanţi.
Discutarea aspectelor prezentate de fiecare grupă.
Completarea cadranelor (atât pe tablă cât şi în caiete), care cuprind astfel concluziile tuturor
grupelor de elevi.
Aplicaţii:
Tema: Muzica în viaţa tinerilor: Pornind de la textele de la lecţia Muzica în viaţa tinerilor,
rezolvaţi următoarele cerinţe (individual sau în patru grupe de elevi), prin metoda cadranelor:
I. Criteriile care stau la baza alegerii unui anumit gen muzical.
II. Influenţa muzicii asupra comportamentului tinerilor.
III. Rolul cântării religioase în formarea caracterului creştin al tinerilor.
IV. Comentaţi afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga: „Cei vechi au avut
muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în
stare să dărâme piramidele.”

C. Metode active utilizate în reflecţie:

Metodele active utilizate în etapa reflecţiei oferă elevilor posibilitatea de a realiza conexiuni
între vechile şi noile cunoştinţe, de a realiza comparaţii, de a analiza critic, de a-şi reconstrui
schemele mintale prin includerea noilor cunoştinţe.

80
 c.1. Întrebările reprezintă o metodă prin care se urmăreşte dezvoltarea participării active a
elevilor la discuţii, în vederea identificării celor mai potrivite soluţii pentru rezolvarea problemelor
propuse de către profesor.81
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Utilizarea eficientă a acestei metode necesită abordarea într-o succesiune logică a unui set
de întrebări care să stimuleze gândirea critică a elevilor. Prin aceasta se va asigura:
c.1.1. înţelegerea corectă de către toţi elevii a
contextului general în care s-a desfăşurat evenimentul respectiv, prin întrebări de tipul: „Ce s-a
întâmplat?”, „Care este situaţia?”;
c.1.2. determinarea cauzelor interne şi externe şi a
consecinţelor de scurtă şi de lungă durată;
c.1.3. evidenţierea posibilelor alternative de atitudini
ale celor implicaţi în acţiunea respectivă;
c.1.4. dezvoltarea sentimentului de responsabilitate
faţă de consecinţele faptelor proprii;
c.1.5. exprimarea opiniilor proprii ale elevilor
implicaţi şi ale colegilor privind posibilele modalităţi de rezolvare a situaţiei;
c.1.6. utilizarea referinţelor biblice necesare în
identificarea soluţiei corecte din punctul de vedere al învăţăturii creştine.
Se va evita formularea de întrebări închise (la care se răspunde prin „da” sau „nu”) sau
întrebări prin care se sugerează răspunsul („nu este aşa că…?”)
Exemplu:
La lecţia Cântarea religioasă – formă de rugăciune la clasa a VIII-a:
Se citeşte următorul text:
„Sfântul Roman era de neam din Siria şi era crescut în cetatea Emesiei. Din tinereţe a
început să-I placă lui Dumnezeu, petrecând în feciorie şi în curăţie. Mai întâi a fost paraclisiarh în
biserica Veritului, apoi a mers la Constantinopol, în anii domniei împăratului Anastasie, şi
petrecea în Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Kiri, nevoindu-se la viaţa cea
îmbunătăţită în post şi rugăciune şi ostenindu-şi trupul la multe nevoinţe şi la privegheri de toată
noaptea, pentru că mergea de cu seară în Vlaherna şi toată noaptea stătea în rugăciuni şi iarăşi se
întorcea în Kiri. Apoi a fost rânduit în biserica Sfânta Sofia ca paraclisier. Nu ştia carte, dar era
înţelept în lucrurile cele bune prin care îi întrecea pe cărturarii cei înţelepţi; fiindcă Îl căuta pe
Dumnezeu, mai multă înţelegere era întru dânsul decât în cei ce căutau înţelepciunea veacului
81
Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul Mina, Iaşi 2008, pg. 95.

81
acestuia. Pentru că a fost ca unul dintre aceia despre care zicea Apostolul: „Pe cele nebune ale
lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze”. (I Corinteni 1, 27).
Roman era iubit de patriarhul Eftimie pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi, văzându-i
ostenelile în biserică, căci cu toată osârdia se silea la ascultare, îi dădea lui parte asemănătoare
cu clericii şi din această cauză cârteau clericii împotriva patriarhului, zicând: "Pe cel ce este prost
asemenea cu noi l-ai făcut". Şi îl urau şi mari supărări îi făceau. Odată, la vecernia praznicului
Naşterii lui Hristos, venind împăratul în biserică pe când Roman aşeza lumânările, l-au apucat
ceilalţi clerici pe el şi l-au tras la amvon, zicându-i: "La parte cu noi eşti învrednicit la fel; deci,
suindu-te acum în amvon, să cânţi ca şi noi asemenea dumnezeiască cântare de laudă". Aceasta o
făceau spre ruşinea lui, fiind cuprinşi de invidie, căci îl ştiau că nu ştie carte şi nu poate să facă
aceasta. Iar Roman, fiind defăimat de clerici înaintea împăratului şi a tot norodul care era în
biserică, s-a ruşinat şi a început a plânge.
După sfârşitul slujbei, când toţi au ieşit din biserică, s-a aruncat singur înaintea chipului
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu amar tânguindu-se şi rugându-se. Apoi, plângând destul
şi rugându-se, s-a ridicat şi a mers la casa sa şi fără să mănânce din pricină că era mâhnit, a
adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat lui în vis Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, care tuturor celor supăraţi le este mângâiere, ţinând în mâini o hârtie mică, şi a zis cu
glas lin către Roman: "Deschide-ţi gura". Si făcând el aceasta, Sfânta Fecioară i-a pus hârtia în
gură, zicându-i: "Mănâncă această hârtie". Iar Roman a mâncat şi a înghiţit hârtia şi îndată s-a
deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut
inima lui de negrăită bucurie şi de mângâiere duhovnicească şi se gândea asupra vedeniei. Apoi a
simţit în mintea sa înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu
mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile. Şi s-a umplut inima lui de
înţelepciune mare şi a început cu lacrimi a da mulţumită învăţătoarei sale, că în aşa de puţină
vreme l-a făcut pe el înţelept şi cu ştiinţă de carte, mai mult decât ar înţelege cineva învăţând mulţi
ani. Si venind vremea slujbei celei de toată noaptea, a mers la biserică bucurându-se şi veselindu-
se de darul pe care i l-a dat Fecioara cea cu dumnezeiesc dar dăruită.
Când a sosit ceasul cântării condacului, s-a urcat Sfântul Roman în amvon şi a cântat cu
dulce glas condacul său, pe care l-a alcătuit în mintea sa zicând:
"Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte,
Şi pământul peştera Celui neapropiat aduce;
Îngerii cu păstorii slavoslovesc
Şi magii cu steaua călătoresc;
Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr,

82
 Dumnezeu Cel mai - nainte de veci."
Toţi, văzând şi auzind aceasta, s-au minunat şi cu mulţumire au ascultat cântarea aceea,
luând aminte la puterea cuvintelor celor ce se cântau. Iar după cântare l-a întrebat patriarhul:
"De unde îţi vine ţie această înţelepciune?" Iar el nu a trecut sub tăcere puterea Născătoarei de
Dumnezeu, ci a mărturisit darul ei preamărind pe învăţătoarea cerească cea care l-a făcut pe el
înţelept. Apoi s-au ruşinat clericii care l-au mâhnit şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele lui
Roman, cerându-şi iertare. Iar patriarhul l-a făcut pe el îndată diacon: şi curgea din gura lui un
rîu de înţelepciune şi cei ce mai înainte îl batjocoreau pentru prostie şi neştiinţă de carte, aceia pe
urmă învăţau de la dânsul. El a cântat şi a făcut mulţime de condace la praznicele împărăteşti şi la
ale Născătoarei de Dumnezeu şi la sfinţii însemnaţi. Condacele lui se numără cam la o mie şi mai
bine. Era cinstit de toţi şi foarte iubit.”82 (Proloagele, luna octombrie, ziua întâi).
Întrebări posibile:
 Cine era Sfântul Roman Melodul?
 Cum apreciaţi atitudinea Patriarhului Eftimie faţă de el?
 Cum se comportau clericii de la Biserica Sfânta Sofia faţă de Sfântul Roman?
 De ce au avut unii clerici această atitudine faţă de el?
 Ce i s-a întâmplat Sfântului Roman Melodul?
 Cum l-a ajutat Sfânta Fecioară Maria?
 Cum i-a mulţumit Sfântul Roman Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?
 Ce rol ocupă cântarea religioasă pentru exprimarea apropierii de Dumnezeu?
 Ce învăţăm din această întâmplare?

82
Proloagele, vol. 1, Editura Buna Vestire, Bacău, 1995, pg. 123.

83
 4.2.1. Aplicaţia cântării liturgice în ora de religie

Cântările religioase sunt însăşi credinţa cântată şi reprezintă o teologie practică. Scopul
cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, elevii să fie mai uşor
îndemnaţi spre pietate şi mai bine dispuşi a primi roadele harului prin Sfintele Taine.
Vorbind despre cântarea religioasă, Sfântul Clement Alexandrinul indică anumite criterii,
anumite reguli pentru ca aceasta să-şi atingă scopurile – îndepărtarea de pofte şi slăvirea lui
Dumnezeu: „Să învăţăm muzica pentru împodobirea şi liniştirea caracterului… Să cântăm psalmi,
pentru a călca în picioare poftele şi a slăvi pe Dumnezeu pentru darul îmbelşugat de desfătări
omeneşti pe care l-am primit necontenit şi pentru hrana cea de folos, atât pentru creşterea
trupului, cât şi pentru creşterea sufletului. Trebuie însă îndepărtată muzica de proastă calitate,
care moleşeşte sufletul, care dă naştere la fel de fel de simţăminte, când de jale, când de desfrâu,
când de plăcere, când de patimă înfocată, când de nebunie.” (Clement Alexandrinul, Stromatele,
pg. 437).83
Cea de-a doua formă de prezentare a muzicii religioase în cadrul lecţiilor o constituie
secvenţele unor scenarii didactice complexe didactice melodicii, ritmului, monodiei, polifoniei.
Criteriile în selecţionarea cântărilor religioase care vor fi învăţate de către elevi sunt:
- vârsta copiilor. Cântările religioase să fie alese în funcţie de stadiul dezvoltării intelectuale
şi afective a elevilor;
- întinderea vocilor. Cântările religioase cu sunete mai înalte sau mai joase decât întinderea
vocilor copiilor nu pot fi interpretate corect;
- tematica programei şcolare. Programa şcolară de religie prevede sugestii pentru repertoriul
de cântece şi pentru audiţiile muzicale, în conformitate cu programa şcolară de muzică pentru
fiecare clasă în parte.
După alegerea cântării religioase urmează învăţarea acesteia după auz, iar în clasele mari,
cu ajutorul notelor muzicale. Învăţarea după auz este un permanent dialog între profesor şi elevi.
Etapele învăţării după auz a unei cântări religioase sunt:
a) prezentarea cântării:
- se anunţă titlul cântării cu specificarea categoriei de cântări din care face parte
(cântare din Sfânta Liturghie, cântare în cinstea Maicii Domnului, cântare specifică Postului Mare
etc.)

83
Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Şebu, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, Metodica predării religiei, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, pg. 143.

84
 - se comunică numele compozitorului şi al autorului versurilor şi se dau cele mai
semnificative date biografice ale acestora;
- profesorul interpretează demonstrativ cântarea în întregime sau aceasta se audiază;
- se dau scurte explicaţii legate de structura cântării (număr de rânduri melodice; un
rând melodic corespunde unui vers poetic);
- se face analiza literară a textului cântării, în strânsă legătură cu conţinutul muzical
(cântările Învierii exprimă bucurie, iar cântările din Postul Mare exprimă tristeţe).
b) învăţarea cântării după auz:
Este un dialog între profesor şi elevi. Acţiunea condusă de către profesor va parcurge
următoarele etape:
- se învaţă, separat, primul şi al doilea rând melodic, apoi se cântă împreună;
- se învaţă după aceeaşi regulă următoarele rânduri melodice şi se cântă apoi toate
rândurile melodice învăţate;
- se revine asupra locurilor unde se greşeşte, cu explicaţiile şi corecturile necesare;
- se repetă cu toate strofele acelaşi procedeu, unindu-le câte două, după ce au fost
învăţate fiecare în parte;
- se cântă toată cântarea, de la început la sfârşit;
- se vor respecta tempoul şi nuanţele, încă în faza de învăţare a cântării;
- cântările mai ample vor fi asimilate progresiv, prin învăţarea de către elevi a unor
fragmente la alegere şi care ajută la reconstituirea creaţiei integrale;
- abordarea progresivă porneşte de la prezentarea integrală de către profesor sub
formă de audiţie şi se avansează spre însuşirea fragmentară şi apoi integrală de către elevi.
În cadrul orelor de religie, cântarea liturgică îşi găseşte o reală utilitate. Profesorul trebuie
să-i familiarizeze pe elevi cu cântarea liturgică acum, când sunt la vârsta maximei deschideri
pentru ceea ce este nou şi să dezvolte în sufletul lor dorinţa de a asculta, de a învăţa şi de a
interpreta muzică religioasă. Audiţia muzicală presupune dezvoltarea atenţiei auditive realizată
printr-o muzică adecvată, care să stârnească interesul elevilor. Printr-o educaţie auditivă
sistematică, elevii pot ajunge la formarea deprinderilor de audiţie conştientă, în care cântarea
religioasă devine o metodă de cunoaştere a realităţii religioase. Pentru aceasta este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
 materialul muzical să fie adecvat particularităţilor de vârstă ale elevilor, tipului de
lecţie şi momentului lecţiei;
 elevii să înţeleagă textul şi legătura realizată de compozitor între text şi linia melodică;

85
  profesorul să creeze cadrul adecvat audiţiei muzicale;
 după audierea integrală a unei cântări liturgice, se poate face audierea fragmentară a
acesteia.
Audiţia muzicală se poate face în diferite etape ale lecţiei: în pregătirea pentru lecţia nouă,
în comunicarea cunoştinţelor, în fixarea cunoştinţelor, în asociere.
După audiţia cântării liturgice, profesorul va discuta cu elevii conţinutul acesteia şi
concluziile ce se desprind din ea.
Cântările religioase răspund atât unor obiective multiple educaţionale cât şi trebuinţei
elevilor de a-şi spori cunoştinţele, priceperile şi deprinderile, de a se forma pentru viaţa socială şi
culturală, ce presupune o armonie cu ceilalţi semeni, de a recepta şi crea frumosul şi de integrare a
acestuia în propria viaţă sufletească.

4.2.2. Valorificarea cântării liturgice în cadrul anumitor manifestări şcolare

Din cele mai vechi timpuri i-au fost descoperite muzicii valenţe educative deosebite. Platon
considera că „muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, viaţă şi veselie
lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţându-se către tot ce este bun, drept şi frumos.”
Învăţătura creştină arată că Dumnezeu Însuşi cântă, iar în Sfânta Scriptură îngerii nu sunt
descrişi nici pictând, nici scriind sau sculptând, ci doar cântând.
Pentru virtuţile ei de excepţie, această muzică nu s-a limitat doar la însoţirea vieţii de cult,
ci a intrat şi în viaţa şcolii, în activitatea educaţională.
Cântările de cult pătrunse în şcoală au darul de a dezvălui elevilor aspecte pe care alte
discipline nu le pot atinge, contribuind nu numai la educaţia religioasă, ci şi la cea etică, estetică,
umanistă a tinerei generaţii. Cântările liturgice învăţate în şcoală sunt apoi recunoscute în cadrul
slujbelor religioase şi interpretate corespunzător.
Muzica de cult poate fi considerată o adevărată punte între Biserică şi şcoală.
Sfântul Niceta de Remesiana, în celebra lucrare „De psalmodiae bono” (Despre folosul
cântării) a formulat unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate muzicii şi rolului ei
educaţional: „În cântare pruncul îşi află hrana maternă, copilul ceea ce să laude, adolescentul
ceea ce-i îndreaptă viaţa proprie, tânărul ceea ce să urmeze, bătrânul modul de rugăciune.”84
Activitatea profesorului de religie are mai multe componente: didactică, metodică şi
cultural – artistică. Cele trei tipuri de activitate se întrepătrund, un bun profesor fiind în acelaşi

84
Sfântul Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării, în vol. intitulat „Opere”, Editura Sofia, Bucureşti, 2009, pg. 5.

86
timp un propagator al credinţei şi al culturii religioase în comunitatea în care îşi desfăşoară
activitatea şi un participant activ la activităţile metodice.
Activitatea didactică se întrepătrunde cu cea culturală; profesorul de religie trebuie să
colaboreze cu profesorul de educaţie muzicală şi pentru pregătirea elevilor pentru participarea lor
la manifestări muzicale religioase, servicii liturgice, concerte de colinde, spectacole de operă, să
asigure materialul necesar serbărilor religioase şi şcolare.
Principalul element de legătură a activităţii şcolare cu cea extraşcolară, realizat de
profesorul de religie în colaborare cu profesorul de educaţie muzicală, îl constituie corul şcolii. El
este o mândrie a acestora dar şi a şcolii şi uneori a întregii comunităţi în care ei îşi desfăşoară
activitatea.
Pentru a crea în şcoală acea atmosferă necesară culturii artistice şi religioase trebuie
acordată atenţia ce se cuvine sărbătorilor şcolare care folosesc, pe lângă desăvârşirea educaţiei
estetice şi artistice, şi la cultura naţională şi morală şi ca prilej pentru o apropiere între familie,
şcoală şi Biserică.
Activitatea artistică religioasă şcolară devine astfel parte componentă a vieţii culturale şi are
o importanţă deosebită pentru pregătirea elevilor pentru viaţa religioasă, culturală şi socială. Dintre
toate manifestările cultural – artistice, muzica, element de comunicare eminamente social, şi-a
dovedit cel mai pregnant şi mai de timpuriu utilitatea şi rolul în integrarea socială.
Corul, cunoscut pentru puternicul efect sufletesc pe care îl are, nu numai asupra copiilor,
dar şi asupra oamenilor maturi, de orice vârstă, creează una dintre cele mai solide legături între
şcoală, familie şi societate, pe de o parte, şi viaţa culturală a comunităţii, pe de altă parte.
Manifestările artistice reprezintă una dintre modalităţile de satisfacere a nevoilor de frumos sau de
creaţie ale copiilor, de cultivare şi încurajare a elevilor talentaţi.
Corul şcolar are tradiţii vechi, care sunt consemnate în cultura românească înainte de
secolul al XVIII-lea, în timpul stareţului Paisie Velicicovschi, când se înregistrează „Corul rus” de
la Mănăstirea Neamţ.85 Corul era principalul mijloc de viaţă artistică şi de culturalizare. În acelaşi
timp, corul şcolar a alimentat de-a lungul vremii formaţii prestigioase, cum ar fi Corul Mitropoliei
din Iaşi sau faimoasele coruri ale plugarilor din Banat, corul Radiodifuziunii Române, corul de
copii Symbol, corul Palatului Copiilor din Bucureşti.86
Ion Popescu – Pasărea, maestrul de muzică bisericească, elogiază meritul ministrului de
atunci Spiru Haret de a fi generalizat organizarea de coruri bisericeşti alcătuite din copiii de la sate,

85
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ – străveche vatră de cultură muzicală românească, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, pg.
25.
86
Vasile Vasile, Metodica educaţiei muzicale, Editura Muzicală, Bucureşti, 2004, pg. 368.

87
„mijlocul cel mai propriu pentru educaţiunea tinerimii”87 şi mărturiseşte că ministrul l-a însărcinat
cu scrierea unei liturghii bazate pe adevărate melodii bizantine.
În trecut, rolul corului şcolar era „de a polariza în jurul şcolii şi al bisericii toată mulţimea
satului pentru destindere sufletească” muzica urmând să stabilească „o unitate sufletească” şi
punând în contact „sufletul copilăresc cu frumoasele melodii populare.” 88 Astfel că nu era serbare,
în şcoală sau în afara şcolii, fără ca elevii să nu execute în cor cântece patriotice şi naţionale. Sunt
tradiţii care obligă şi la care s-au gândit deja acei educatori ce încurajează în forme diferite viaţa
cultural-artistică şcolară, convinşi că elevilor nu le trebuie luat dreptul de a-şi manifesta prin
cântecul coral sentimentele şi trăirile lor sufleteşti şi de a cunoaşte valorile artistice ce le-au fost
destinate.
Organizarea corului şcolar este obligaţia profesorului de educaţie muzicală, dar el trebuie
sprijinit şi de profesorul de religie. Alegerea repertoriului coral este factorul hotărâtor al succesului
ce se întemeiază pe participarea afectivă a coriştilor. De aceea el trebuie selectat în funcţie de
vastitatea şi complexitatea literaturii muzicale corale dar mai ales de necesităţile vieţii artistice
locale: sărbători naţionale, religioase, legate de evenimente istorice şi culturale, elemente de cultură
populară locală, şi trebuie să cuprindă cântări religioase, patriotice, morale şi educative.
Eliberarea de tarele ideologizante totalitare trebuie continuată cu „reabilitarea repertorială.”
Piesele religioase, excluse timp de o jumătate de secol din viaţa artistică, trebuie să-şi reia
locul cuvenit şi consfinţit de tradiţie. În special profesorul de religie are datoria de a descoperi
elevilor adevăratele valori ale muzicii bisericeşti, cântări pe care le pot interpreta şi monodic, cu
ison, cum ar fi:
 Troparul Paştilor: – Hristos a Înviat…, în varianta lui Alexandru Podoleanu, a lui
Gavriil Musicescu sau în cea tradusă din limba greacă, glasul al II-lea;
 Troparul Naşterii Domnului: – Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a
lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se
închine ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.;
 Troparul Botezului Domnului: – În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea
Treimii s-a arătat; ca glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în
chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi
lumea ai luminat, slavă Ţie.;

87
Ion Popescu – Pasărea, Corurile bisericeşti la sate. În: Lui Spiru Haret. Ale tale dintru ale tale. La împlinirea celor
60 de ani, Bucureşti, 1911, pg. 810.
88
Vasile Helgiu, Definitivatul şi înaintarea învăţătorilor, Orientări pentru examen, Bucureşti, 1936, pg. 201.

88
  Troparul Ortodoxiei: – Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce
preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat,
Iubitorule de oameni, mărire Ţie;
 Troparul Sfintei Crucii, folosit şi la Te-Deum-uri: – Mântuieşte, Doamne, poporul
Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic
dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.;
 Prohodul Domnului: – În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat
oştirile îngereşti, plecăciunea Ta cea multă preamărind…;
 Condacul Naşterii Domnului: – Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi
pământul peştera Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua
călătoresc; că pentru noi s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai – nainte de veci.
 Condacul Maicii Domnului: – Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri,
izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai
stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea
Fecioară!
Profesorul de religie trebuie să aibă în vedere reintroducerea în repertoriile formaţiilor
copiilor a pieselor religioase ce le-au fost dedicate copiilor de către compozitori precum D. G.
Kiriac, Timotei Popovici, Gheorghe Cucu, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu etc, şi cultivarea
dragostei copiilor pentru colinda românească şi cântecul de stea şi a cântecelor de Viflaim,
prezentate în forma lor folclorică sau corală.
Astfel, membrii corurilor şcolare îşi vor forma deprinderea de a participa la serviciile
liturgice duminicale sau la marile sărbători.

89
 Concluzii

Muzica este un dar în viaţa oamenilor. Un limbaj. Singurul limbaj, poate, care exprimă
sentimentele inefabile cele mai profunde ale fiinţei umane. Beaumarchais spunea că „acolo unde
sfârşeşte cuvântul, începe muzica” şi continuând ideea, zicea că „ceea ce nu poate fi vorbit, se
exprimă prin muzică.” Ea este deci un esperanto ideal şi unic, imposibil de a fi substituit printr-un
alt mijloc de exprimare existent. Cuvântul asociat cu o muzică adecvată reprezintă mijlocul deplin
al manifestărilor posibile sufleteşti. Muzica adaugă cuvântului profunzime emoţională, iar cuvântul
împrumută muzicii inteligibilitate, pentru că „muzica este limbajul sentimentelor” (Jules
Combarieu), „este legătura care uneşte viaţa spirituală cu aceea a simţurilor” (Beethoven), este
„arta educatoare prin excelenţă” (Platon).
Muzica, această artă sublimă, există în ritualul fiecărei religii. Istoria ne arată că nu a existat
popor în lume care să nu fi avut muzică şi să nu fi practicat cântarea. Sentimentul frumosului sădit
în inima omului de Creatorul său s-a manifestat întotdeauna prin muzică, potrivit cu locul, timpul şi
natura diferitelor popoare.
Muzica are putere emoţională, fiind socotită ca un tezaur preţios al simţirii, al gândirii şi al
pornirii sufletului uman. Ea se impune ca o forţă psihologică şi intelectuală, prin valoarea
intrinsecă pe care o are.
În cultul ortodox ea este o formă a rugăciunii, un mod de exprimare a sentimentului
religios. Însoţind textul rugăciunii, muzica religioasă conturează stări profunde ale simţirii
spirituale.
Cântarea religioasă descoperă setul de valori prin care poate fi cunoscut Dumnezeu şi prin
care omul poate să se cunoască pe sine spre a-şi conştientiza propriile valori. Conştiinţa valorilor
religioase coincide cu existenţa umană, ceea ce atribuie evenimentelor istorice şi întregii creaţii un
set propriu de semnificaţii. Omul are un univers spiritual, pentru că universul însuşi e încărcat de
mesaje şi semnificaţii.
Cântarea religioasă asigură posibilitatea elevilor de a progresa în cunoaşterea învăţăturii
ortodoxe şi a regulilor de morală fundamentate pe învăţătura revelată.
Transmiterea prin limbajul cântării religioase a învăţăturii revelate atrage după sine şi
valorizarea elevului. Un mediu marcat de cântarea religioasă va favoriza dezvoltarea spirituală a
elevilor şi de a intra în comuniune cu Dumnezeu.
„Un cântec frumos este un bun educator.“ Pornind de la acest adevăr indubitabil, se poate
spune că numărul, precum şi valoarea artistică şi moral-educativă a cântecelor ascultate sau audiate

90
reprezintă un factor decisiv în educarea copiilor şi a tinerilor. Muzica bună sub acest aspect,
regăsită din belşug în repertoriul bisericesc, dar şi în creaţia laică, reprezintă izvorul curat din
munte, care, pe unde trece, face să rodească pământul şi, cu timpul, modelează până şi piatra. Iată
de ce copiii şi tinerii trebuie să beneficieze încă din perioadă fragedă şi până la maturitate de o
educaţie muzicală sistematică şi deliberat organizată.
Fiinţa umană este dihotomică, adică alcătuită din trup şi suflet. Trupul este chivotul în care
sălăşluieşte sufletul, iar împreună alcătuiesc „chipul lui Dumnezeu în om“, flacăra care luminează
calea omului în drumul său spre descoperirea adevărului, a binelui şi a frumosului, adică spre
desăvârşire. Rezultă de aici valoarea superioară a sufletului, la a cărui formare trebuie vegheat din
fragedă pruncie. Înţelepciunea populară ne spune de veacuri că „pomul cât e mic se-ndreaptă“, iar
ştiinţa pedagogică susţine cu temei rolul primordial al educaţiei în triada factorilor de formare şi
dezvoltare a personalităţii copilului: ereditatea, mediul şi educaţia. Aceasta din urmă este cea
dintâi, pentru că ea ţinteşte formarea copilului după un anumit cod moral şi începe chiar din prima
zi a celor „şapte ani de-acasă“, unde, printre altele, trebuie să-l înveţe şi că „toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos“. (I Corinteni 6, 12)
Copilul sensibilizat, cu o capacitate afectivă superioară, este în mâna părinţilor, a
educatorilor şi a altor factori educativi ca o pastă uşor de modelat după cerinţele moralei creştine şi
ale unei societăţi civilizate, pe când copilul nedezvoltat afectiv, cu „suflet de piatră“, nu
reverberează la nici un mesaj, este refractar la tot ceea ce înseamnă comunicare interumană. Tinerii
care nu au capacitatea de a se emoţiona, pozitiv sau negativ, nu vor reacţiona corect nici la mesajul
educativ - formativ al cântării religioase.
Dacă la ţară copiii sunt sensibilizaţi de arta populară şi mai ales de frumuseţile naturii, care
le ies în cale la tot pasul, copiii crescuţi la oraş, între zidurile gri ale blocurilor şi pe asfaltul dur al
străzilor, trebuie să fie sensibilizaţi obligatoriu prin mijlocirea artelor.
Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „arta este dorul de Dumnezeu“. Fiecare copil, odată
ce a fost botezat, primeşte, la modul virtual, un sâmbure de sfinţenie, care devine din acel moment
un ideal al existenţei sale de creştin. Omul sensibil este mai înarmat, mai pregătit pentru greutatea
urcuşului cerut de această devenire divino-umană.
Nu orice fel de muzică este binefăcătoare, după cum nici orice ciupercă nu este comestibilă.
Încă din Antichitate se făcea distincţie între muzica benefică, recomandabilă, şi muzica malefică,
de evitat. În funcţie de starea de spirit a „consumatorului“, de cultura şi preferinţele sale, de
temperamentul acestuia variază şi genul sau felul „muzicii benefice“; ea poate fi muzică religioasă
(monodică, psaltică, polifonică, armonică etc.), muzică populară sau creaţie cultă (vocală,
instrumentală, solistică, orchestrală). Pentru a rămâne în sferă benefică, oricare dintre aceste muzici

91
nu trebuie să abuzeze de disonanţe, de stridenţe, trebuie să fie melodioasă, relaxantă sau,
dimpotrivă, antrenantă şi cu o armonie plăcută. Depăşirea însă a unor praguri de intensitate,
practică des utilizată de anumiţi tineri, transformă treptat orice muzică benefică în muzică malefică,
pe măsura sporirii decibelilor.
Pe măsură ce tinerii se dezvoltă şi căpătă experienţă şi se maturizează, încep să cearnă
muzica de un anume fel cu muzica de un alt fel, şi în modul acesta cresc şi se dezvoltă spiritual,
intelectual, şi aleg calea muzicii care îi duce către Dumnezeu sau celelalte căi care îi duc în alte
direcţii rătăcite. Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte să nu ne lăsăm vrăjiţi de armonia sunetelor scoase
de instrumente şi de voci omeneşti, ci să căutăm să descoperim efectul acestora asupra sufletului şi
care este spiritul lor. Şi dacă acea muzică ne aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de
sfinţenie, să o ascultăm, iar dacă prin ea ne pătrund în suflet patimi, să nu o mai ascultăm şi să ne
ţinem deoparte de trupul şi de spiritul acelei muzici. „Este, însă, şi o armonie dumnezeiască şi
muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce înveselesc auzul, ci aceea care potoleşte şi îmblânzeşte
duhurile cele rele, care supără sufletele cele uşor de ispitit.” (Sfântul Vasile cel Mare) 89
Înzestrarea nativă a copilului este polivalentă, dezvoltarea sa depinzând de sensul dat prin
educaţie. Prin conţinutul de idei al cântecelor religioase şi mai ales prin puterea de impresionare a
muzicii se poate realiza o educaţie corectă şi durabilă. Din tematica variată a cântărilor liturgice, cu
referiri la activitatea Mântuitorului, la viaţa sfinţilor şi a îngerilor, cu prezentări directe sau
metaforice, copiii învaţă să fie buni, generoşi, corecţi, curajoşi, modeşti, demni, iubitori de familie,
de ţară şi de Dumnezeu, căci „Dumnezeu este iubire“ şi iubirea „dospeşte“ frumos la copiii
sensibili şi bine îndrumaţi. „Cine se roagă cântând se roagă de două ori“, adică îşi dublează
intensitatea participării prin potenţarea trăirilor sale de către puterea de înrâurire a spiritului prin
muzică. În plus, cântatul în cor creează o coeziune a colectivului, un unison de suflete, care îl face
pe fiecare membru al acestuia mai sociabil, mai tolerant, mai altruist, într-un cuvânt mai uman.
Efectul cântării religioase asupra tinerilor este infinit de mare şi cei care îşi asumă rolul de
educatori (părinţi şi profesori) trebuie să ţină seama de acest adevăr.
Muzica rămâne mijlocul cel mai potrivit prin care omul îşi exprimă starea sufletească cea
mai profundă, de bucurie sau de durere, dar mai ales dependenţa sa de Dumnezeu. Ea naşte,
întreţine şi dezvoltă sentimentul religios.

89
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 29, în PSB 17, pg. 236.

92
 BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI:

 Sf. Ambrozie al Milanului, Tâlcuiri la Facere, vol. 1, ed. Andreea Stănciulescu,

Galaţi, Egumeniţa, 2007.
 Prof. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe
teritoriul României în secolul XVIII şi începutul secolului XIX, şi aportul original al culturii
autohtone, Editura Muzicală, Bucureşti, 1982.
 Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară (IPS Bartolomeu Anania), tipărită cu
aprobarea Sf. Sinod, București, 2001;
 Falko Blask şi Michael Fuchs-Gamböck, Techno. O generaţie în extaz, Polirom,
1998.
 Ene Branişte, Liturgica generală, ed. a II-a revizuită şi completată, EIBMBOR,
Bucureşti, 1993;
 Clement Alexandrinul, „Pedagogul,” în PSB 4, ed. Dumitru Fecioru, EIBMO,
Bucureşti, 1984.
 Clement Alexandrinul, „Stromatele,” în PSB 5, ed. Dumitru Fecioru, EIBMO,
Bucureşti, 1982.
 Constantin Cucoş, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare , Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
 Pr. Prof. Vasile Grăjdian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă, Ed,
Univ. Lucian Blaga din Sibiu, 2000.
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în: PSB, vol. 23, EIBMBOR, București,
1994;
 Vasile Helgiu, Definitivatul şi înaintarea învăţătorilor, Orientări pentru examen,
Bucureşti, 1936.
 Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 1995.
 Boris Luban-Plozza şi Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale
muzicii. Introducere în psihoterapie, Editura Romcartexim, 1997.
 Prof. N.I. Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea, Prof. I. Croitoru, Vecernierul sau cântările
Vecerniei de sâmbătă pe cele opt glasuri bisericeşti, EIBMO, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994.
 Ioan D. Lungulescu, Manual de practică liturgică, Tipografia României Unite,
Bucureşti, 1926.
 Mineiul lunii februarie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti 1893.
 Mineiul lunii iulie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1894.
 Mineiul lunii octombrie, ed. a III-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1929.
 Mineiul lunii decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1894.
 Pr. Constantin Moisiu, „Să stăm bine, să stăm cu frică”, Bucureşti, Tipografia
cărţilor bisericeşti, 1941.
 Prof. Dr. Elisabeta Moldoveanu, Cântările Sfintei Liturghii – Glasul opt, Editura
Arc 2000, Bucureşti 2000.
 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, Antologie corală, religioasă şi laică, pentru
formaţii mixte, EIBMBOR, Bucureşti, 2006.
 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântări la Sfintele Taine şi la Ierurgii şi alte
cântări religioase, EIBMBOR, Bucureşti, 2002.
 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântările Triodului, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica,
București, 2010;

93
 Pr. Dr. Nicu Moldoveanu, Repertoriu coral, ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 1998.
 Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 27-30; vol. II, aceeași editură, pp. 15-24; pp. 59-67; vol. III,
EIBMBOR, Bucureşti., 2004, pp. 328-336;
 Sfântul Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării, în vol. Intitulat „Opere”, Ed.
Sofia, București, 2009;
 Dorin Opriş şi Monica Opriş, Metode active de predare – învăţare, Editura Sfântul
Mina, Iaşi 2008.
 Prof. Ion Popescu – Pasărea, Noul Idiomelar, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1933.
 Prof. Ion Popescu – Pasărea, Corurile bisericeşti la sate. În: Lui Spiru Haret. Ale
tale dintru ale tale. La împlinirea celor 60 de ani, Bucureşti, 1911.
 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă,
EIBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 688-713;
 Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Şebu, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, Metodica
predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
 Preot Gheorghe Șoima, Funcțiunile muzicii liturgice, în vol. „Scrieri de Teologie și
Muzicologie, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 2010, pg. 125-209;
 Tertulian, Despre suflet, în PSB 3, ed. Nicolae Chiţescu, EIBMO, Bucureşti, 1981.
 Tipicul bisericesc, ed. IV, Cernica, 1925.
 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I (Omilii La Hexaemeron. Omilii La Psalmi. Omilii
şi Cuvântări), în PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.
 Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, trad. și note de Dumitru
Fecioru, EIBMBOR, București, 2000.
 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ – străveche vatră de cultură muzicală
românească, Iaşi, Editura Trinitas, 2004.
 Vasile Vasile, Metodica educaţiei muzicale, Editura Muzicală, Bucureşti, 2004.
 Pr. Petre Vintilescu, Poezia imnografică în cărțile de ritual și cântarea
bisericească, Ed. Pace, București, 1937.

STUDII ȘI ARTICOLE:

 Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în

cântările Bisericii Ortodoxe; cu prilejul tricentenarului Bibliei de la București (1688), în: ST,
București, an XL (1988), nr. 5 (sept. – oct.), pp. 86-102;
 Pr. Prof. Ene Branişte, „Istoria şi explicarea slujbei Vecerniei”, în B.O.R., 1966, nr.
5-6.
 Pr. Prof. Ene Braniște, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun a
credincioșilor, în: ST, București, seris a II-a, an VI (1954), nr. 1-2 (ian. – febr.), pp. 17-38;
 G. Breazu în articolul „Ion Popescu Pasărea”, în Revista Cultura, 1936, nr. 9-11,
septembrie – noiembrie.
 Conf. univ. dr. Nicolae Gheorghiţă, Direcții stilistice în muzica primelor veacuri
creștine, în vol. „Preotul compositor Gheorghe Șoima” – Simpozionul național de Muzicologie,
Sibiu, 4 decembrie 2010, Ed. Univ. „Lucian Blaga” din Sibiu, pp. 177-201
 Pr. Lect. Dr. Stelian Ionașcu, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe Române.
Sintaxă, formă și stil; unitate în diversitate, în „Almanah Bisericesc, Episcopia Giurgiului,
2007, pp. 246-271;

94
 Nicolae Lungu, Cântarea în comun a poporului în Biserică, în, ST, an III, 1951, pp.
25-30;
 Idem, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în: BOR,
București, an LXX (1952), nr. 11-12 (nov. – dec.), pp. 890-899;
 Zaharia Matei, Dimensiunea teologică și duhovnicească a cântării liturgice
(bizantine) în Biserica Ortodoxă, în ST, seria a III-a, anul IV, nr. 1, ianuarie-martie, 2008,
Bucureşti, pp. 85-116;
 Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei, Aspecte ale ethos-ului în cântarea liturgică bizantină,
în, „Anuarul FTOUB”, Ed. Univ. din București, (Anul VIII), 2008, pp. 169-197;
 Nicolae Teodoreanu, Pentru o teologie a muzicii sacre, ( I ), în: Muzica, nr. 3 (47),
2001;

95
 ANEXE
(citate celebre despre muzică, prezentarea de planşe didactice, cântări mai importante scanate,
icoane cu chipurile unor melozi sau imnografi, etc.)

Citate, maxime şi cugetări celebre despre muzică

1. „Muzica este o lege morala. Ea da suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii,
farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul
către tot ce este bun, drept şi frumos.” – Platon (Aristokeles)
2. „Muzica este arta educatoare prin excelenţă.” Platon
3. „Muzica, arta cea mai liberă şi mai civilizatoare decât toate surorile sale.” Nicolae Filimon
4. „Muzica răscoleşte toate sentimentele; şi, ca şi după o furtună, sufletul, liniştindu-se, devine
mai bun, mai îngăduitor, mai nobil.” Vasile Conta
5. Natura voieşte ca omul să-şi cânte plăcerile şi suferinţele. Prin cântecele sale, el îşi
zugrăveşte gândul, năravurile, faptele, într-un cuvânt toată fiinţa sa; cântecul este o
răsfrângere a sufletului său.” Costache Negruzzi
6. Eu de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche.”
Vasile Alecsandri
7. „De-l munceşte dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă,
el îşi cântă durerile şi mulţumirile, îşi cântă eroii, îşi cântă istoria şi astfel sufletul său e un
izvor nesfârşit de frumoasă poezie.” Vasile Alecsandri
8. „Muzica este vibraţia iubirii pe înţelesul fiecărei inimi.” Ioan Gyuri Pascu
9. „Muzica plasează poemul în adevăratul său climat, în atmosfera care îi este indispensabilă.”
Raymond Asso
10. „Muzica este aritmetica sunetelor.” Claude Debussy
11. „Muzică, tu eşti tovarăşul meu de zi şi de noapte, la durere şi la fericire. Tu eşti apa
răcoritoare în pustiul vieţii mele.” Rabindranath Tagore
12. „Dacă n-ai muzica în suflet, degeaba o cauţi în fluier.” Rabindranath Tagore
13. „Cerul infinit care există între doi iubiţi e plin de tăcere; acolo cuvintele n-au ce să caute.
Această tăcere uriaşă se umple numai cu muzica.” Rabindranath Tagore
14. „Toate creaţiile mele vor sfârşi în pulbere, numai cântecele vor fi ocrotite de muza
muzicii.” Rabindranath Tagore
15. „Tot ce-i dur şi tot ce-i amar în viaţa mea se vor topi în farmecul muzicii” Rabindranath
Tagore
16. „Un cântec durează puţin, dar rămâne în amintire pentru totdeauna.” Rabindranath Tagore
17. „Muzica este o izbucnire a sufletului” Frederick Delius
18. „Cum să-ţi explic ce este muzica, dacă nu-ţi este de-ajuns că o auzi, dacă nu eşti pregătit să
te laşi copleşit de ea?” Antoine de Saint-Exupery
19. „Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au
născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele.” Nicolae Iorga
20. „Dacă nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica” Emil Cioran
21. „Muzica este o beatitudine ce ne îngroapă” Emil Cioran
22. „Muzica este tot minus lumea” Emil Cioran
23. „Când ascultăm un anumit fel de muzică, ne bucură mai degrabă ceea ce avem în adâncurile
noastre sufleteşti, decât însăşi valoarea ei.” Jose Ortega y Gasset
24. „Vraja muzicii izbuteşte adesea să facă din rău bine, iar răului să îi provoace bine” William
Shakespeare
25. „Dacă muzica este hrana iubirii, cântaţi, daţi-mi-o până la saturaţie” William Shakespeare

96
26. „Nimic nu poate fi mai bine pus pe muzică decât lucrurile lipsite de orice noimă” Joseph
Addison
27. „Nu zeii au făcut muzica, ci muzica a făcut zeii.” Andre Malraux
28. „Muzica îţi dă ideea spaţiului” Charles Baudelaire
29. „Muzica exprimă ceea ce nu se poate spune în cuvinte şi despre care nu se poate tace.”
Victor Hugo
30. „Muzica oglindeşte toate misterioasele ondulaţii ale sufletului, fără putinţa de prefăcătorie.”
George Enescu
31. „Muzica porneşte de la inimă şi se adresează inimilor” George Enescu
32. „Menirea sfântă a muzicii este de a stinge urile, de a potoli patimile şi de a apropia inimile
într-o caldă înfrăţire.” George Enescu
33. „Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o catedrală” Vasile Ghica
34. „Iubesc muzica cu patimă. Muzica e pentru mine un prilej de inspiraţie, dar câteodată un
motiv de durere.” Gala Galaction
35. „Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală” Friedrich Nietzsche
36. „Muzica este graiul sufletului. Ea stârneşte în noi nu instinctele ci gândurile cele mai
profunde.” Ludwig van Beethoven
37. „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.” Nichita Stănescu
38. „Muzica este mediatorul între viaţa spirituală şi cea trupească”. Ludwig van Beethoven
39. „Muzica este legătura care uneşte viaţa spirituală cu aceea a simţurilor.” Ludwig van
Beethoven
40. „Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial.” Platon (Aristokeles)
41. „Muzica este timp sonor.” Emil Cioran
42. „La noi la români întâi se aude cântecul şi apoi răsare soarele.” (Nicolae Iorga)
43. „Bunul gust nu cunoaşte jumătăţi de măsură” (valabil şi în muzică) Constable
44. „Muzica reprezintă viaţa sufletească, o cuprinde, o relevă, o face cunoscută, o cheamă în
afară, o exprimă, o reflectă, e imaginea ei, o desemnează, o revelează, o povesteşte.” Gavriil
Călinescu
45. „Muzica nu este dată omenirii pentru gâdilarea urechii, ci pentru a aduce ordine în sufletul
nostru.” Plutarh
46. „Muzica este limbajul sentimentului.” Aristotel
47. „Muzica este limbajul sentimentului.” Jules Combarieu
48. „Nu este oare muzica, mai degrabă un mijloc de a ajunge la virtute? Şi oare, nu poate –
precum gimnastica înrâureşte corpul – să înrâurească sufletul, deprinzându-l cu o plăcere
nobilă şi pură?” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”
49. „Atunci când modurile muzicii se schimbă, legile de bază ale statului se schimbă odată cu
ele”. Platon, în lucrarea „Republica”
50. „Cântarea trezeşte în suflet o dorinţă arzătoare pentru conţinutul imnului cântat; ea
potoleşte pasiunile ce se nasc din carne, ea alungă gândurile rele care ne-au fost sugerate de
vrăjmaşii nevăzuţi, ea se revarsă în suflet ca să rodească şi să dea fructe bune; pe cei care se
luptă cu pietate, îi face în stare să îndure încercările cele mai grozave; pentru cei pioşi, ea este
un leac împotriva relelor vieţii pământeşti.” Diodor de Tars
51. „Cântarea este sabia duhului” Sfântul Apostolul Pavel (Efeseni 6, 17 şi Evrei 4, 12)
52. „Nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământeşti, nu-l eliberează
din legăturile trupeşti, nu-i inspiră înţelepciune dumnezeiască, nu-l face să dispreţuiască cele
de jos precum muzica şi accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc”. Sf. Ioan Gură de
Aur
53. „Să învăţăm muzica pentru împodobirea şi liniştirea caracterului … pentru a călca în
picioare poftele şi a slăvi pe Dumnezeu … Trebuie însă îndepărtată muzica de proastă
calitate, care moleşeşte sufletul, care dă naştere la fel de fel de simţăminte, când de jale, când

97
 de desfrâu, când de plăcere, când de patimă înfocată, când de nebunie.” Clement
Alexandrinul, în lucrarea sa Stromatele.
54. „Acolo unde sfârşeşte cuvântul, începe muzica; ceea ce nu poate fi vorbit, se exprimă prin
muzică.” Beaumarchais
55. „Un cântec frumos este un bun educator.“
56. „Este şi o armonie dumnezeiască şi muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce înveselesc
auzul, ci aceea care potoleşte şi îmblânzeşte duhurile cele rele, care supără sufletele cele uşor
de ispitit.” Sfântul Vasile cel Mare
57. „Toate artele năzuiesc către condiţia muzicii.” Schopenhauer
58. „Ascultarea imnurilor este asemenea unei băi a spiritului ce duce cu sine toate necurăţiile,
toate josniciile, toate relele şi ridică pe tot omul pe cea mai înaltă treaptă spirituală pe care i-a
hărăzit-o natura.” Schopenhauer
59. „Cântare este tot ce ţine de contemplaţia înaltă şi de teologie.” Sfântul Vasile cel Mare
60. „Menirea muzicii este să trimită lumină în adâncul inimii omeneşti.” R. Schuman
61. „Muzica mişcă sufletul şi-l înalţă către Cel ce l-a creat.” Sfântul Ioan Gură de Aur
62. „Muzica e vocea spiritului pierdut în bucurie, exprimându-se din toate puterile sale, dar fără
să ajungă a-i defini sensul.” Fericitul Augustin
63. „Muzica vocală rezultă din expresia directă şi spontană a unui sentiment. Ea nu cuprinde şi
nu propune altceva decât manifestarea imediată a sentimentului.” Vischer Köstlin
64. „Muzica este cântecul secolelor, floarea istoriei, care cântă durerea şi bucuria umanităţii.”
Romain Rolland
65. „Mai bine decât celelalte arte, muzica răspândeşte astăzi până în lungi depărtări, cultura şi
idealul popoarelor. Ea posedă limbajul cel mai internaţional, cel mai universal posibil.” H.
Malherbe
66. „Muzica, în special cea bisericească răscoleşte sufletul liniştindu-se, devine mai bun, mai
îngăduitor, mai nobil.” Octav Minar
67. „Cu cât ascult muzica mai mult, cu atât mai evlavios mă întorc către Tine, Doamne!” I.
Nonna-Otescu
68. „Rostul predilect al muzicii este acela al vieţii însăşi: acela de a-l înălţa pe om, oferindu-i
perspectiva unei vieţi superioare, mai profundă şi mai umană, mai frumoasă, ajutându-l să o
înţeleagă şi să o trăiască.” (Ernest Stere)
69. „Muzica reprezintă viaţa sufletească, o cuprinde; o relevă; o face cunoscută; o cheamă în
afară; o exprimă; o reflecă; e imaginea ei; o desemnează; o revelează; o povesteşte.” (Gavriil
Galinescu)
70. „Însă nu este oare muzica mai degrabă un mijloc de a ajunge la virtute? Şi oare, nu poate –
precum gimnastica înrâureşte corpul – să înrâurească sufletul, deprinzându-l cu o plăcere
nobilă şi pură?” (Aristotel, Politica).
71. „Muzica este un act al minţii omeneşti care pune ordine în lumea sunetelor.” Igor Stravinski

98
99
100
Sfinții Mucenici Antioh, Antinoghen și Teofrast Icoană sec. XX, Grecia

101
102
103
104
105
106
Sf. Atanasie s-a născut în 295, la Alexandria. A fost făcut citeţ în 312 si diacon în 318, dată după
care el a ajuns secretarul patriarhului Alexandru.

107
Sfântul Ierarh Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, Egipt (18 ianuarie)

108
109
110
111
112
113
114