UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATЕA DЕ TЕOLOGІЕ ORTODOXĂ

TEMNIȚELE COMUNISTE, SCOLI DE

SPIRITUALITATE CREȘTINĂ

ÎNDRUMĂTOR:

MASTERAND:

IAȘI
2021
 „Dacă am lua, de oirunde din țara noastră, o mână de țărână și am srânge-o, din ea ar
curge sânge de martir.” (Pr. Ilie Moldovan)

Istoria nu a cunoscut mereu o perioadă de pace cum este pe cea care o trăim în zilele
noastre, existând contexte istorice care cuprind războaie, revoluții, regimuri autoritare impuse de
unii dictatori care au contribuit la dezvoltarea societății, dar de multe ori prin unele moduri mai
puțin pașnice. România a cunoscut, de asemenea, în decursul istoriei mai multe încercări, de
multe ori evenimente zbuciumate tulburând viața oamenilor. Biserica a avut un rol important în
viața și formarea românilor, fiind un stâlp puternic ce a stat și stă la baza societății.

După 23 august 1944 în România a fost instaurat regimul comunist, statutul pe plan
internațional al României fiind decis în 1947 prin Tratatul de Pace de la Paris. Acesta confirma
menținerea României în sfera de influență sovietică. România fiind considerată învinsă în al
doilea Război Mondial a fost nevoită să se supună deciziilor de la Paris, iar armatei sovietice i-a
venit misiunea de a impune prevederile tratatului.

Comunismul, ca sistem politic, își propunea să construiască o societate egalitaristă, fără

clase sociale, fără proprietate privată, în care întreaga putere politică este transferată în mâinile
proletariatului. Un alt aspect fundamental al acestui sistem politic, era că omul comunist trebuia
să fie ateu. În aceste condiții, locul și rolul Bisericii în noua societate comunistă trebuia diminuat,
iar lucrarea ei pastorală și misiunea ei trebuiau limitate doar la spațiul bisericesc. În acest
context, mărturisirea credinței a căpătat nuanțe eroice și chiar martirice. Biserica Ortodoxă
Română în perioada regimului comunist a avut misiunea de a rezista și de a supraviețui, de a nu
fi mistuită.
 Este binecunoscut faptul, că atitudinea intransigent-dușmănoasă a comunismului față de
orice religie nu constituie un fenomen incidental, ci însăși esența concepției comuniste. Regimul
comunist, în accepția filozofului rus Nikolai Berdiaev, este sinonimul etatismului absolut, statul
în cadrul acestuia este totalitar, el cere o unitate forțată a gândirii. În calitatea sa de „religie”
totalitară și materialistă, comunismul este ostil oricărei religii tradiționale și, în special, celei
creștine. Aceasta deoarece comunismul însuși pretinde a fi o astfel de credință, menită să
înlocuiască creștinismul; el pretinde a satisface cerințele religioase ale sufletului uman, a oferi un
sens vieții. 1

În perioada comunistă, ea a luptat prin oameni aleși la păstrarea credinței. Biserica

Ortodoxă nu a dorit, dar nici nu ar fi fost capabilă să realizeze o cruciadă împotriva regimului
ateu, dar a reușit să păstreze ușile bisericilor deschise. Au existat oameni care au apărat și au
mărturisit credința cu prețul vieții lor. Jertfa pe care aceștia au adus-o este o urmare a înfăpturii
jertfei pe care Hristos a adus-o pentru întreg neamul omenesc. Oamenii care au pășit pe urmele
pașilor lui Hristos, au înțeles că, dacă Însuși Dumnezeu S-a făcut om și a suferit de bunăvoie, o
moarte foarte chinuitoare pe cruce pentru lumea întreagă, așa și ei trebuie să mărturisească
cuvântul Lui până la moarte. Aproape 500 de preoţi au murit în timpul deţinerii în închisorile
politice din România. Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale
Bisericii pentru regimul de tip sovietic. Monahismul ortodox constituia un obstacol serios pentru
construirea socialismului în Romania. Pentru comunişti, monahii trebuiau compromişi, iar
mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe focare de misticism şi pelerinaje ale
credincioşilor, organizate, de multe ori, cu girul episcopilor.

Precum martirii primelor veacuri, martirii din timpul regimului ateu cunoșteau sensul principal al
vieții, mântuirea, iar înțelegerea aceasta foarte clară pentru ei îi responsabiliza, astfel încât nu au
ezitat să mărturisească adevărata credință chiar și în temnițele comuniste. „Creștinismul a
cunoscut multe epoci de greutăți și de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum…Nimic până
acum n-a egalat însă, ca impietate și ca primejdie, acțiunea anticreștină desfășurată de un sfert
de secol în Republica Sovietică și, ce e mai grav, pregătită acolo pentru a se revărsa ca un
torent de lavă sufocantă și ucigătoare asupra Bisericii și a lumii întregi”.2

1
NIKOLAI BERDIAEV, Originile și semnificația comunismului rus, YMCA-Press, Moscova, 1990, p. 129.
2
TEODOR M. POPESCU, „De la Nero la Stalin”, prelegerea inaugurală ținută de Facultatea de Teologie din București
în noiembrie 1941, în: Gândirea, 1942, p. 22.
 În Mitropolia Moldovei, în anul în care va absolvi Seminarul din Roman, în 1948,
Părintele Iustin Pârvu va fi arestat pe motive politice și a fost condamnat la 12 ani de detenție,
trecând prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilava, Gherla, Periprava și Aiud. Urmează apoi
munca silnică din minele de la Baia Sprie, iar în final ajunge la închisoarea Pitești. Refuzând să
se lepede de credință, în anul 1960 părintele Iustin este condamnat la încă patru ani de
închisoare.3 „Nicio oră de suferință în pușcărie nu a fost zadarnică”, spune Părintele Iustin.
Pentru Sfinția Sa, ca de altfel pentru mulți alți intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor
altare, suferințele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curățire a păcatelor
neamului, iar pe de altă parte, o adevărată școală a muceniciei și academie a sfințeniei, care „a
creat caractere, a conferit morală indivizilor și a creat patrioți.4

Mulțimea anilor petrecuți în acest regim inuman, la Aiud, Părintele, întărit în mărturisirea
credinței și în răbdare, îi socotea după crenguța unei plante din fereastră. În momentul în care a
intrat în celulă, era groasă ca o nuielușă. Când a părăsit Aiudul, devenise un copac, ocupând toată
lărgimea ferestrei: „Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era
o nuielușă cam cât degetul, o plantă, și când am ieșit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul
și arunca umbra pe pereți”.5

Printre relatările pe care Părintele Iustin le-a facut acesta amintea că deși în închisoare au fost
privați de drepturile creștinești, au câștigat raiul lăuntric, rugăciunea și Sfânta Liturghie fiind
salvarea tuturor. Astfel că periplul său prin temnițele anticreștine a fost uimitor și prin felurile de
experiențe pe care le-a putut transforma, din teribile și demonice, în prilejuri de desăvârșire
creștină. De câte ori s-a putut, a săvârșit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtășind cu
Sfintele Taine pe mulți dintre deținuți, unii aflați chiar pe pragul trecerii din această lume: „În
închisoare era ca la mănăstire, citirea Psaltirii se făcea din oră în oră. Spovedania și
împărtășania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paști și de Crăciun se lua împărtășania
începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter și la subsol și dacă erai găsit cu ceva
în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloș mic cât o

3
ADRIAN ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, Conta, Piatra Neamț, 2007, p. 23.
4
ADRIAN ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, pp. 91-92.
5
Ierom. TEOGNOST, Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, vol. I, Credința Strămoșească,
Iași, 2006, p. 166.
mazăre și acolo se punea împărtășania și mergeai cu ea pe la toate controalele severe care
erau. În bucățelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăția”.6

Părintele Iustin este un exemplu desăvârșit de iubire și acceptare, milă și iertare, învățându- ne
totdeauna să iubim și să iertăm: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebui să-l înțelegi.
Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor.
Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături,
dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-L iubești pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima
treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeți pentru marea iubire de Dumnezeu”.7

În Eparhia Aradului, cel mai reprezentativ mărturisitor, dascăl de teologie și cleric, este
părintele Ilarion V. Felea. Părintele Ilarion V. Felea „face parte din acei teologi mărturisitori,
care în vremuri tulburi și întunecate, s-au silit să aducă lumina cuvântului lui Dumnezeu, a
adevărurilor perene ale Bisericii, peste o societate aflată în derivă și debusolată, așa cum a fost
societatea românească în deceniile al patrulea și al cincilea ale veacului trecut, constituind un
stâlp de lumină, de călăuzire, orientare și prilej de încurajare pentru mulți”.8

Importanța mărturisirii teologiei în rândul credincioșilor a fost pentru părintele Felea un element
cu un caracter fundamental. În acest sens, părintele mărturisea: „Adeseori m-am întrebat: oare
studiile creștine există numai pentru a fi învățate în școli și pentru examene sau avem chemarea
să le propagăm și dincolo de zidurile școlilor. Desigur că da. Teologia nu mai poate rămâne
între zidurile de școli și în cărți. Se cere transformată în hrană duhovnicească pentru tot
poporul credincioșilor”. 9

Penru curajul mărturisirii sale, părintele Ilarion a fost condamnat și întemnițat, pentru faptul că l-
a mărturisit pe Hristos din adâncul sufletului, învățând și călăuzind foarte mulți tineri. Predicile
sale de pe amvonul sfintei biserici erau foarte captivante, povățuind să nu se lepede de dreapta
credință, în acele vremuri foarte tulburi pentru spiritualitatea și credința ortodoxă.

Încercările grele ale temnițelor în care a fost închis, cu siguranță au fost un imbold pentru
părintele, de-al mărturisi pe Hristos cu toate ființa în orice loc și în orice timp. Această misiune
6
ADRIAN ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, p. 98.
7
ADRIAN ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, p. 133.
8
IOAN TULCAN, Contribuția lui Ilarion V. Felea la dezvoltarea Teologiei Dogmatice Ortodoxe, Editura Universității
Aurel Vlaicu, Arad, 2010, p. 5.
9
ILARION V. FELEA, Duhul Adevărului, ed. a II-a, Diecezana, Arad, 1943, p. 7.
mărturisitoare s-a transmis și păstoriților săi, dar și ucenicilor săi. Numeroase mărturii
consemnează acest lucru. Cea mai elocventă mărturie cu privire la viața sa, profund ascetică și
duhovnicească ne-o oferă cel mai mare teolog român al secolului anterior, Părintele Dumitru
Stăniloae, care mărturisea: „Părintele Felea m-a depășit”.10

O altă personalitate de seamă a Bisericii Ortodoxe Române, care s-a distins „ca un
slujitor impecabil, un duhovnic înțelept și răbdător, un profesor de teologie enciclopedist”, într-
un context în care regimul comunist urmărea cu orice preț îndepărtarea poporului de Dumnezeu,
este părintele Constantin Galeriu.11

Părintele Galeriu nu a manifestat nicio reținere în a propovădui Evanghelia, indiferent de

context, prin cuvântul rostit sau scris, acordând o mare însemnătate rostirii unui cuvânt de
învățătură, căci „după parabola Mântuitorului, predica seamănă, însămânțează în inimile
credincioșilor cuvântul, icoana lui Hristos care trebuie să ia chip în noi, și aceasta o face
desigur, în puterea, căldura și roua Duhului. Tainele sfinte ne unesc trup și suflet cu Hristos;
cuvântul cheamă, trezește, deschide ușa inimii prin credință... Cuvântul face să strălucească în
inimile noastre... lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii..., ne deschide ochii gândului
spre înțelegerea Evangheliei, pune în noi frica fericitelor sale porunci, ca toate poftele trupului
călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-
plăcerea lui Dumnezeu”.12

În acel context, în care practicarea credinței devenea un act de curaj, părintele îi întărea neîncetat,
vorbindu-le despre încercările ce pot apărea, încercări prin care ni se pregătește cununa, dacă le
vom birui: „Încercările, ispitele poartă în ele în chip firesc: încordare, osteneală, jertfă, vifor.
Poartă în ele atâtea sudori și lacrimi, rouă cum le numește Sf. Scriptură. Dar e rouă de lumină
(Is. 26,19). Sfârșitul firesc al oricărei osteneli, munci, jertfiri, e luminos, e rodul. Dar sfârșitul e
acela care luminează deplin începutul. Și cum vezi atunci totul altfel! Cu ce ochi privești în
urmă, după ce ai străbătut o ispită și ai biruit-o! Și nu știi ce să prețuiești mai mult, încercările
sau biruința: din acelea înveți, din aceasta te bucuri ca și de o încununare! Ce stare sufletească

10
IOAN TULCAN, Profesorul dr. Ilarion Valeriu Felea ca apologet, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006,
p. 219.
11
VASILE GORDON, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, preot și predicator de excepție, Biserica și Școala, Christiana,
2003, p. 286.
12
CONSTANTIN GALERIU, Preoția ca slujire a cuvântului, în: Ortodoxia, 1979, p. 311.
ai, după ce ai făcut un lucru bun, dar cu sforțare... Și ce ar fi viața fără osteneală, muncă, jertfă
și implicit fără încercări și ispite?”.13

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, neamul românesc s-a învrednicit de o așa mare
personalitate ca a părintelui Galeriu, un predicator neîntrecut, un mărturisitor neînfricat, un
părinte pentru cei fără ajutor, un povățuitor pentru preoți și credincioși, care și-a dedicat întreaga
viață apărării credinței și propovăduirii Evangheliei. Ca mulți alții din acea perioadă, a suferit în
temniță și a prestat muncă silnică la Canal, însă o întrebare se impune: aceste mijloace de
opresiune au putut să oprească această rezistență? Scopul regimului nu a fost atins, pentru că
Biserica se întărea deși mureau în fiecare zi credincioși, cuvântul Evangheliei era mărturisit cu și
mai mare îndârjire, chiar și în temnițe, iar sufletul românesc se purifica prin chinuri.

O descriere a momentelor care au definit aceste „școli” de spiritualitate creștină: „Gândul

la Dumnezeu îi făcea pe deținuți să uite de durerea provocată de zalele de la picioare, care le
rodea gleznele, iar celula devenea chilie în care Iisus fericea pe prigoniții pentru dreptate, îi
întărea în credință și le îngrijea rănile mereu deschise ale demnității umane desfigurate de
torționari”.14

Martirii temnițelor comuniste se fac următori lui Iisus Hristos pe Cruce și marilor sfinți
martiri ai creștinismului. Iată deci paradoxul: din suferință, din lupta cu patimile se naște iubirea
și bucuria. Tot așa a fost și în viața Mântuitorului care deși ca om n-a săvârșit nici un păcat,
luând asupra Sa păcatele lumii întregi, a suferit ocări și batjocuri din partea oamenilor iar în cele
din urmă și moartea. Totuși „ocărât fiind nu răspundea cu ocară, dat la chinuri nu amenința, ci
se lăsa în știrea Celui ce judecă cu dreptate” (1 Petru 2, 23). Deși a suferit ca nimeni altul,
Mântuitorul și-a păstrat întotdeauna seninătatea, blândețea, bucuria în Duhul Sfânt, iertând pe
toți și rugându-se până și pentru cei ce-L răstigneau. Exemplul Domnului a fost urmat de martirii
închisorilor comuniste, a căror viață este mărturia credinței și curajului cu care s-au luptat pentru
sfințirea vieții lor, prin răbdarea a nenumărate chinuri și ispite transfigurate însă de Dumnezeu în
iubire și bucurie.15

13
CONSTANTIN GALERIU, Predică la Duminica lăsatului sec de carne, Glasul Bisericii, 1976, p. 59.
14
VASILE GORDON, Predică despre Sfinții închisorilor, Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena” Târgul Ocna,
15
SERAFIM JOANTĂ, Pastorală la Paști, Nürnberg, 2006, p. 3.
 Martirii români reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creștin și sunt o
mulțumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoștință al întregii creștinătăți, sunt aleșii
credinței și ai neamului, lămuriți în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România, sub
teroarea roșie a holocaustului comunist, a dat nor de mărturii (c.f. Evrei 12,1) ale credinței
creștine. Pe ei trebuie să-i asumăm istoric, eclesial și haric, cinstindu-le moaștele, urmându-le
credința și atitudinea lor morală. Așadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus
creștinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credință. Cu alte cuvinte,
fără rugăciune, fără milă și dragoste față de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură
cu Dumnezeu, omul supus experienței comuniste și, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă,
riscă să se dezintegreze ca persoană umană.16

În concluzie, comunismul „a fost o mare încercare, din care biserica noastră și credința
au ieșit întărite. Că Dumnezeu a făcut o minune, ca să ne salvăm în această perioadă, asta e
clar. Apoi generațiile de azi, de mâine, au de unde să învețe ce înseamnă lecția răbdării, ce
înseamnă istoria, ce înseamnă iubirea de patrie și jertfa”.17

16
ADRIAN ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu. Daruri Duhovnicești, Conta, Piatra Neamț, 2007, p. 65.
17
ADRIAN ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu. Daruri Duhovnicești, pp. 62-63.
 BIBLIOGRAFIE

BIBLIA sau SFÂNTA SCLIPTURĂ tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântul Sinod,
ED. IBMBOR, București, 2002.

ADRIAN ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, Conta,
Piatra Neamț, 2007.

CONSTANTIN GALERIU, Predică la Duminica lăsatului sec de carne, Glasul Bisericii,

1976.

CONSTANTIN GALERIU, Preoția ca slujire a cuvântului, în: Ortodoxia, 1979.

Ierom. TEOGNOST, Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, vol. I,
Credința Strămoșească, Iași, 2006.

ILARION V. FELEA, Duhul Adevărului, ed. a II-a, Diecezana, Arad, 1943.

IOAN TULCAN, Profesorul dr. Ilarion Valeriu Felea ca apologet, Editura Universității
„Aurel Vlaicu”, Arad, 2006.

NIKOLAI BERDIAEV, Originile și semnificația comunismului rus, YMCA-Press, Moscova,

1990.

SERAFIM JOANTĂ, Pastorală la Paști, Nürnberg, 2006.

TEODOR M. POPESCU, „De la Nero la Stalin”, prelegerea inaugurală ținută de Facultatea

de Teologie din București în noiembrie 1941, în: Gândirea, 1942.

VASILE GORDON, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, preot și predicator de excepție,
Biserica și Școala, Christiana, 2003.