5.5.2.

ICONOMIA: PRINCIPIU DE APLICARE SAU DE INTERPRETARE A

CANOANELOR?

Una dintre cele mai dificile probleme, care ne-ar putea ajuta la deslușirea în-
țelesului conceptului de iconomie în interpretarea canoanelor și a elementului
pastoral al canoanelor este dată de natura principiului iconomiei. Este iconomia
un principiu de interpretare a canoanelor sau de aplicare a lor? Pentru a răspunde
la această dificilă întrebare hermeneutică trebuie să chestionăm natura pricipiu-
lui iconomiei prin evidențierea dezvoltării diacronice a perspectivelor în dreptul
canonic ortodox și în dreptul canonic catolic, axându-ne evident asupra secole-
lor XIX-XX.
Începând cu Francisco Suárez352, dispensa sau economia a fost înțeleasă ca prin-
cipiu de interpretare a dreptului, care avea în vedere înțelegerea anumitor cazuri
canonice exclusiv prin aspectul dispensei, iar nu aplicarea dispensei la întregul
corpus de legi. Această metodă de interpretare oferea posibilitatea ca în cazuri de
contradicții între legi, unele să fie interpretate prin dispensă, arătând caracterul
lor particular și limitat353.
În cele ce urmează voi încerca să tratez acrivia și iconomia ca principii herme-
neutice, folosite de către autorii secolelor XIX-XX. Una dintre cele mai influente
teze legate de iconomie și acrivie în interpretarea canoanelor este cea a Sfântului
Nicodim Aghioritul elaborată în comentariile sale din Pidalion.
Deși, Sf. Nicodim Aghioritul este înaintea perioadei supuse spre analiză în
această lucrare, perspectiva sa hermeneutică avea să influențeze teologia sec.
XIX-XX.
Unul dintre canoniștii care s-a ocupat cel mai mult de viziunea hermeneutică
a lui Nicodim Aghioritul a fost John Erickson354. Acesta, în studii succesive, a pus
la îndoială legitimitatea „iconomiei sacramentale”355 ca normă de interpretare a
canoanelor și dihotomia pe care Sf. Nicodim o crează între acrivie și iconomie.

352
Despre opera și personalitatea lui F. Suarez, a se vedea: Victor Salas, Robert Fatiggi, ”Francisco
Suarez, the Man and His Work”, în: Victor Salas, Robert Fatiggi, A Companion to Francisco Suárez,
Brill, 2014, pp. 1-28.
353
Florian Schuppe, Die pastorale Herausforderung - orthodoxes Leben zwischen Akribeia und
Oikonomia, p. 81.
354
J. Erickson, “Sacramental ‘Economy’ in Recent Roman Catholic Thought,” The Jurist 38,
(1988), pp. 653-667; J. Erickson, “The Problem of Sacramental ‘Economy’”, în: J. Erickson, The
Challenge of Our Past: Studies in Orthodox Canon Law and Church History, Crestwood, 1991, pp. 115-
132; J. Erickson, “The Reception of Non-Orthodox into the Orthodox Church: Contemporary
Practice,” St. Vladimir’s Theological Quarterly, 41 (1997), pp. 1-17.
355
Chestionarea „iconomiei sacramentale” s-a concretizat prin semnarea unui document al con-
sultărilor dintre Ortodoxia Nord-Americană și Biserica Catolică: “Baptism and ‘Sacramental Economy’
An Agreed Statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation,” St. Vladimir’s
Orthodox Seminary, Crestwood, New York, June 3, 1999.
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 527

O privire mai generală asupra înțelegerii iconomiei și acriviei în opera lui

Nicodim Aghioritul ne oferă posibilitatea în înțelegere a viziunii sale hermeneu-
tice. Foarte mulți dintre teologii care au acceptat viziunea canonică a Sf. Nicodim
Aghioritul, și chiar cei care au încercat să o combată, nu au chestionat legitimi-
tatea hermeneuticii sale canonice, decât cu foarte puține excepții356. Înainte de
a dezbate problema eclesiologică, dogmatică sau misiologică a „iconomiei sacra-
mentale” trebuie să remarcăm faptul că aceasta a fost în viziunea lui Nicodim
Aghioritul în primul rând o problemă hermeneutică.
Întrebarea principală la care Sf. Nicodim dorea să respundă era: cum se explică
faptul că două canoane, inspirate de același Duh Sfânt, sunt în profundă contra-
dicție, având o viziune eclesiologică cu totul diferită? Pe osatura răspunsului său
hermeneutic au fost adăugate ulterior elementele dogmatice și eclesiologice cu
privire la forma și fondul tainelor, săvârșirea tainelor în afara Bisericii, granițele
Bisericii și altele, dar „iconomia sacramentală” reprezintă la Nicodim Aghioritul,
în primul rând, o problemă de hermeneutică.
Astfel, pornind de la axioma a noua357, Sf. Nicodim Aghioritul dezvoltă o în-
treagă teorie despre iconomie și acrivie în problema primirii celor de alte credințe
la Biserica Ortodoxă. Teoria sa pornește de la interpretarea canonului 46 apos-
tolic, care, considerat ca decizie directă a Sfinților Apostoli, a stat la baza cano-
nului Sfântului Ciprian.
Între anii 254-256, Ciprian al Cartaginei intră în dispută directă cu viziunea
pe care Roma și alte Biserici o aveau asupra primirii ereticilor și schismaticilor
în Biserică. Atitudinea Sf. Ciprian s-a concretizat prin deciziile sinodale din anul
255 și 256, fondându-se pe părerile și practicile anterioare.
Tertulian, al cărui ucenic a fost și Ciprian al Cartaginei, a tratat tema botezului
ereticilor în două scrieri, una redactată în limba greacă, dar care s-a pierdut, și în
cap. 15 din lucrarea Despre botez, redactată între anii 200-206358. Cu toate aces-
tea, după cum afirmă Tertulian însuși, nu s-a găsit o soluție practică cu privire la

356
J. Erickson, “On the Cusp of Modernity: The Canonical Hermeneutic of St. Nikodemos the
Haghiorite (1748–1809)”, St. Vladimir’s Theological Quarterly, 42 (1998), pp. 45-66.
357
„toate lucrurile (făcute) rareori sau din iconomie și cele din necesitate, sau dintr-un obicei rău, sau
simplu spus, toate cele făcute în afara canoanelor, nu sunt lege și canon și exemplul Bisericii (vezi și interpre-
tarea canoanului 68 apostolic). Iar dacă această iconomie sau necesitate a trecut, canoanele au putere din nou
(vezi comentariul subsecvent al canonului 46 și al canonului 13 al sinodului I.) „θ’. ὅτι πάντα τὰ σπάνια,
καὶ οἰκονομικὰ, καὶ τὰ ἐξ ἀνάγκης, ἤ τινος πονηρᾶς συνηθείας, καὶ ἁπλῶς εἰπεῖν, πάντα τὰ
παρὰ κανόνας γινόμενα, νόμος, καὶ κανὼν καὶ παράδειγμα τῆς ἐκκλησίας οὐχ ὑπάρχουσι,
καὶ ὅρα τὴν ἑρμηνείαν τοῦ ξή. ἀποστολικοῦ. Πλὴν καὶ τῆς οἰκονομίας ταύτης καὶ ἀνάγκης
παρελθούσης, πάλιν οἱ κανόνες κρατοῦσιν· ὅρα τὴν ὑποσημείωσιν τοῦ μς’. καὶ τὸν ιγ’. κανόνα
τῆς ά.” Πηδάλιον της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και Αποστολικήs των ορθοδόξων
Εκκλησίας, p. 17.
Tertulian, Despre Botez, trad. Ierom. Policarp Pârvuloiu, Editura Institutului Biblic și de
358

Misiune Ortodoxa, București, 2012, p. 32.

528 | Răzvan Perșa

primirea ereticilor359. Un alt izvor al tezelor lui Ciprian al Cartaginei este sinodul
din anul 220 din Cartagina sub episcopul Agrippinus care introduce practica re-
botezării ereticilor360. Argumentația lui Tertulian va fi preluată de către Sf. Ciprian
și impusă în sinodul din Cartagina din anul 255, la care au participat 32 de epi-
scopi, marea majoritate a acestora venind din vecinătatea Cartaginei361. Sinodul
este documentat de către epistolele 70 și 71 ale Sf. Ciprian al Cartaginei. Epistola
70 a Sf. Ciprian al Cartaginei reprezintă decizia sinodului din anul 255362. În pri-
măvara anului 256 s-a întrunit un nou sinod în Cartagina în care să fie reprezen-
tat întregul episcopat al Africii. Sinodul este reflectat în epistola 72 a Sf. Ciprian
al Cartaginei către papa Ștefan al Romei363.
Prin acest sinod, Ciprian al Cartaginei intră în contradicție directă cu prac-
tica romană de primire a ereticilor și schismaticilor în Biserică, sinodul cartagi-
nez reconfirmând decizia din 255. Un ultim sinod cartaginez, care a încercat să
soluționeze disputa cu privire la primirea ereticilor, s-a ținut la 1 septembrie 256
în Cartagina364. Acest sinod general african a reafirmat decizia sinodului din 255,
ea fiind receptată ulterior în tradiția canonică.
Prima atestare a canonului Sf. Ciprian într-o colecție canonică răsăriteană este
abia în secolul al VII-lea într-o recenzie a Syntagmei în 14 Titluri. Cu toate aces-
tea, canonul sau scrisoarea sinodală este omisă și după aceea în multe manuscrise
canonice365. Soluția sinodului cartaginez nu a fost acceptată în întreaga Biserică,
după cum arată canoanele paralele (7 și 8 Laod., 8 și 19 I Ec., 1, 5, 20 și 47 Sf.
Vasile cel Mare, 57 și 80 Cartagina, 7 II ec., 95 Trulan), canonul de la Cartagina

359
„Nu avem decât un singur botez, potrivit Evangheliei Domnului și epistolelor apostolului, deoa-
rece există Un singur Dumnezeu și o singură Biserică în ceruri. 2. Fără îndoială, să rămână în sarcina
unuia mai competent să dezbată ce practică trebuie urmată în ceea ce îi privește pe eretici! Căci pen-
tru noi a fost instituit [botezul], iar ereticii nu au nicio partășie cu învătătura noastră, deoarece sunt
străini, precum o demonstrează și lipsirea lor de Euharistie. Nu pot recunoaște în ei porunca ce mi-a
fost dată mie, pentru căn u avem același Dumnezeu, nici un Unul și același Hristos. Prin urmare, nici
nu avem un singur Botez, pentru că nu este unul și același. [Ereticii], neavând botezul potrivit ritu-
alului rânduit, nu îl au deloc. Nici nu pot lua în considerare ceea ce nu au. Astfel, nici nu pot primi
ceea ce nu au. Dar despre aceasta noi am tratat mai pe larg [într-o scriere] în grecește”. Tertulian,
Despre Botez, pp. 109-110.
360
A. Fischer, A. Lumpe, Die Synoden von den Anfängen bis zum Vorabend des Nicaenums
(Konziliengeschichte), Paderborn, 1997, pp. 153-157.
361
Pentru lista episcopilor participanți la sinodul din 255, a se vedea: J.A. Fischer, A. Lumpe, Die
Synoden von den Anfängen bis zum Vorabend des Nicaenums, pp. 249-263.
362
Allen Brent, Cyprian and Roman Carthage, Cambridge University Press, 2010; Sf. Ciprian,
Episcopul Cartaginei, Scrisori, trad. din latină Ion Diaconescu și Ovidiu Pop, Sofia, București, 2011.
363
J.A. Fischer, A. Lumpe, Die Synoden von den Anfängen bis zum Vorabend des Nicaenums, pp.
237-239. Numărul episcopilor prezenți la acest sinod a fost 71.
364
J.A. Fischer, A. Lumpe, Die Synoden von den Anfängen bis zum Vorabend des Nicaenums, pp. 264-
307. Numărul participanților la acest sinod a fost de 87 episcopi din Africa, Numidia și Mauritania.
365
David Wagschal, Law and Legality in the Greek East, p. 46. Pennington, The History of Bizantine
and Eastern Canon Law, p. 113;
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 529

256 fiind pus, conform canonul 2 Trulan, după canoanele Sf. Părinți, arătând re-
ceptarea sa ulterioară în Tradiția canonică.
Canonul cartaginez este considerat de către sinodul Trulan, prin canonul 2,
ca o practică locală, valabilă doar pentru ținuturile Africii, fapt nemenționat de
către Sf. Nicodim Aghioritul366:
„ἔτι μὴν καὶ τὸν ὑπὸ Κυπριανοῦ, τοῦ γενομένου ἀρχιεπισκόπου τῆς Ἄφρων
χώρας καὶ μάρτυρος, καὶ τῆς κατ’ αὐτὸν συνόδου ἐκθέντα κανόνα, ὃς ἐν τοῖς
τῶν προειρημένων προέδρων τόποις, καὶ μόνον, κατὰ τὸ παραδοθὲν αὐτοῖς
ἔθος, ἐκράτησε”,

ceea ce arată că nu era aplicat sau respectat decât în acele provincii. Argumentul
legăturii dintre canonul 46 apostolic și canonul Sf. Ciprian este preluat de către
Nicodim Aghioritul din formularea sinodului cartaginez care precizează:
„Totuși, fiindcă sunteți în comuniune cu noi și ați dorit să cercetați în privința aces-
tui lucru prin dragoste comună, nu vă aducem înainte o părere recentă și nici una
stabilită acum, ci pe cea examinată din vechime cu multă acrivie și atenție de către
predecesorii noștri și care a fost observată îndeaproape de către noi, pe aceea v-o îm-
părtășim și vouă”.

Totuși, în Scrisoarea LXXI, Sf. Ciprian al Cartaginei afirmă că cei ce au hotărât

rebotezarea ereticilor și schismaticilor sunt părinții adunați în sinodul din anul
220 din Cartagina sub episcopul Agrippinus care introduce practica rebotezării,
ceea ce arată că nu exista o legătură între canonul apostolic și decizia Sf. Ciprian
al Cartaginei.367 Ca argumente de susținere a canonului apostolic și a canonului
cartaginez, Nicodim Aghioritul aduce și părerea lui Firmilian al Iconiumului și
a Sf. Vasile cel Mare. Deși canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare368 conține o întreită
practică de primire la credință, Sf. Nicodim Aghioritul susține că aceasta este re-
vocată de canonul 47 al Sf. Vasile, unde acesta respinge botezul celor pe care îi
acceptase în canonul 1369. La o analiză mai atentă a citatelor pe care le oferă Sf.
Nicodim Aghioritul în argumentarea sa vom constata diferența redării canoane-
lor 1 și 47 a Sf. Vasile cel Mare.

Πηδάλιον της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και Αποστολικήs των ορθοδόξων
366

Εκκλησίας, p. 52.
367
J.A. Fischer, A. Lumpe, Die Synoden von den Anfängen bis zum Vorabend des Nicaenums, pp.
153-157.
368
André de Halleux, „”Oikonomia” in the first canon of Saint Basil, în: The Patristic and Byzantine
review vol. 6 (1987) pp. 53-64; Constantin Rus, „Canoanele 1 și 47 ale Sfântului Vasile cel Mare și
problema iconomiei”, Review of Ecumenical Studies, 2 (2011), pp. 255-270.
Πηδάλιον της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και Αποστολικήs των ορθοδόξων
369

Εκκλησίας, p. 52.
530 | Răzvan Perșa

Nicodim Aghioritul, ci- Nicodim Aghioritul, Nicodim Aghioritul, cano- Nicodim Aghioritul, ca-
tarea canonul 1 Vasile cel citarea canonul 1 Vasile nul 1 al Sf. Vasile cel Mare nonul 1 Vasile cel Mare
Mare (Πηδάλιον, p. 52) cel Mare - Traducere (Πηδάλιον, pp. 617-618) - Traducere
„Ὅτι τὸ μὲν βάπτι- „Că botezul ereticilor, Ἐκεῖνο γὰρ ἔκριναν οἱ Deoarece cei vechi au
σμα τῶν αἱρετικῶν, adică al celor care sunt παλαιοὶ δέχεσθαι βά- hotărât să primească acel
ἤτοι τῶν παντελῶς πτισμα, τὸ μηδὲν τῆς botez care nu se abate
întru totul despărțiți πίστεως παρεκβαῖνον
χωρισμένων ἀπὸ τὴν de Biserică și care se deloc de la credință. ...
... αἱρέσεις δέ, οἷον ἡ
Ἐκκλησίαν, καὶ κα- τῶν Μανιχαίων καὶ
iar ereziile sunt, precum
deosebesc de ortodocși
τ᾽αὐτὴν τὴν πίστιν Οὐαλεντίνων καὶ Μαρ- de pildă, erezia manihe-
διαφερόντων ἀπὸ după credința însăși și ilor, valentinienilor și
κιωνιστῶν καὶ αὐτῶν
τοὺς ὀρθοδόξους, καὶ a căror diferență se re- τούτων τῶν Πεπουζη- marcioniților și a aces-
ὧν ἡ διαφορὰ ἀπο- feră direct la credința νῶν, εὐθὺς γὰρ περὶ tor pepuziani, fiindcă la
βλέπει παρευθὺς εἰς în Dumnezeu, li s-a τῆς αὐτῆς τῆς εἰς Θεὸν aceștia deosebirea este
τὴν εἰς Θεὸν πίστιν, părut celor din început πίστεως ἐστιν ἡ διαφο- chiar cu privire la însăși
ρά ...Οἱ δὲ Καθαροὶ καὶ
ἐφάνη εὔλογον εἰς o pricină binecuvân- credința în Dumnezeu...
αὐτοὶ τῶν ἀπεσχισμέ-
τοὺς ἀρχαίους πα- tată să fie întru totul νων εἰσί, πλὴν ἀλλ᾿
Iar catarii sunt și ei din-
ντελῶς νὰ ἀθετηθῇ. respins. Iar botezul ἔδοξε τοῖς ἀρχαίοις, tre schismatici, cu toate
Τὸ δὲ βἀπτισμα τῶν τοῖς περὶ Κυπριανὸν acestea au hotărât cei mai
schismaticilor, li s-a
σχισματικῶν, ἐφάνη λέγω καὶ Φιρμιλιανὸν vechi, mă refer la cei de
μὲν εὔλογον εἰς τὴν părut o pricină bine- τὸν ἡμέτερον, τούτους pe lângă Cipirian și Fir-
περὶ τὸν Κυπριανὸν cuvântată sinodului lui πάντας μιᾷ ψήφῳ ὑπο- milian al nostru, ca toți
καὶ Φιρμιλιανὸν τὸν Ciprian și al lui Firmi- βαλεῖν· Καθαροὺς καὶ aceștia să fie supuși unei
lian al nostru să fie le- Ἐγκρατίτας καὶ Ὑδρο-
ἰδικόν μας σύνοδον singure decizii, catarii,
παραστάτας καὶ Ἀπο-
νὰ ἀθετηθῇ καὶ αὐτὸ, pădat și acesta, fiindcă τακτίτας. Διότι ἡ μὲν
encratiții, idroparastații
ὡσὰν ὡποῦ οἱ σχι- schismaticii, adică cei ἀρχὴ τοῦ χωρισμοῦ διὰ și apotactiții, deoarece în-
σματικοὶ, οἱ καθαροὶ, ce se numesc catari, și σχίσματος γέγονεν, ceputul dezbinării a fost
λέγω ὀνομαζόμε- encratiții, și sacoforii οἱ δὲ τῆς Ἐκκλησίας făcut printr-o schismă.
νοι, καὶ ἐγκρατῖται, ἀποστάντες οὐκ ἔτι Iar cei care s-au lepădat
și hidroparastații și al- ἔσχον τὴν χάριν τοῦ
καὶ σακκοφόροι καὶ de Biserică nu mai aveau
ὑδροπαραστάται ții, s-au despărțit de la ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾿ harul Duhului Sfânt asu-
început de Biserică și, ἑαυτούς, ἐπέλιπε γὰρ
καὶ ἄλλοι, εχώρισαν pra lor, fiindcă a încetat
fiindcă s-au separat, nu ἡ μετάδοσις τῷ διακο-
κατὰ τὴν ἀρχὴν ἀπὸ πῆναι τὴν ἀκολουθίαν.
împărtășirea prin faptul
τὴν Ἐκκλησίαν, καὶ mai aveau harul Du- Οἱ μὲν γὰρ πρῶτοι ἀνα- că a fost întreruptă suc-
χωρισθέντες δὲν εἶ- hului Sfânt în cuvân- χωρήσαντες, παρὰ τῶν cesiunea. Căci cei dintâi
χον τὴν χάριν τοῦ tul lor, fiindcă oferirea Πατέρων ἔσχον τὰς care s-au îndepărtat aveau
ἁγίου Πνεύματος acestuia a începtat. De χειροτονίας καὶ διὰ τῆς într-adevăr hirotoniile de
εἰς τοῦ λόγου τους ἐπιθέσεως τῶν χειρῶν la Părinți și ei aveau harul
aceea, fiindcă au deve- αὐτῶν εἶχον τὸ χάρι-
πλέον, ὡσὰν ὁποῦ ἡ duhovnicesc prin punerea
nit precum laicii, nu σμα τὸ πνευματικόν.
μετάδοσις αὐτῆς δι- mâinilor acestora. Dar cei
aveau harul duhovni- Οἱ δέ, ἀποῤῥαγέντες,
εκόπη. ὅθεν ὡς λαϊ- λαϊκοὶ γενόμενοι, οὔτε
care s-au dezbinat, fiindcă
κοὶ γενόμενοι, οὔτε cesc, nici puterea să au devenit laici, nu aveau
τοῦ βαπτίζειν, οὔτε
χάρισμα εἶχον πνευ- boteze sau să hiroto- τοῦ χειροτονεῖν εἶχον putere nici să boteze, nici
ματικὸν, οὔτε εἶχον nească și cei botezați ἐξουσίαν, οὔτε ἠδύνα- să hirotonească, nici nu
ἐξουσίαν νὰ βαπτί- de către ei, fiindcă erau το χάριν Πνεύματος puteau să confere altora
ζουν, ἤ νὰ χειροτο- botezați ca de niște la- ἁγίου ἑτέροις παρέχειν, harul Duhului Sfânt, din
νοῦν, καὶ ἀκολούθως ἧς αὐτοὶ ἐκπεπτώκα- care ei căzuseră. De aceea,
ici, au poruncit să fie σι· διὸ ὡς παρὰ λαϊκῶν
οἱ παρ´αὐτῶν βαπτι- botezați cu botezul cel s-a poruncit ca cei bote-
βαπτιζομένους τοὺς
ζόμενοι, ὡς παρὰ παρ᾿ αὐτῶν ἐκέλευσαν,
zați de către ei, ca de că-
adevărat al Bisericii So-
λαϊκῶν βαπτιζόμε- ἐρχομένους ἐπὶ τὴν Ἐκ- tre niște laici, după ce vin
νοι, ἐπρόσταξαν νὰ bornicești” în Biserică, să fie curățați
κλησίαν, τῶ ἀληθινῷ
βαπτίζωνται μὲ τὸ βαπτίσματι τῷ τῆς Ἐκ- din nou prin botezul cel
ἀληθινὸν τῆς Καθο- κλησίας ἀνακαθαίρε- adevărat al Bisericii.
λικῆς Ἐκκλησίας Βά- σθαι.
πτισμα”
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 531

Citările Sf. Nicodim Aghioritul nu reprezintă o traducere fidelă în neo-greacă a

pasajului din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, ci o corupere evidentă a canoanelor 1
și 47 ale Sf. Vasile cel Mare pentru a justifica propria opțiune interpretativă. Să ana-
lizăm diferențele. Citatul Sf. Nicodim Aghioritul conține o definiție a ereticilor, care
nu se regăsește la Sf. Vasile cel Mare. De asemenea, deși Sf. Vasile cel Mare susține că
grupa catarilor aparține schismaticilor, acest pasaj este omis de Nicodim Aghioritul,
prezentând decizia sinoadelor lui Ciprian și Firmilian ca una acceptată de Sf. Vasile
cel Mare. Mai mult, grupările menționate de Nicodim Aghioritul, care fuseseră res-
pinse de cele două sinoade diferă de cele pe care le menționează Sf. Vasile. Astfel,
Nicodim Aghioritul susține că a fost lepădat de cele două sinoade botezul catarilor,
encratiților, sacoforilor și hidroparastații și al altora, adaosul lui Nicodim „καὶ ἄλλοι”
fiind foarte important pentru echivalarea ulterioară a altor schisme condamnabile,
pe când Sf. Vasile precizează că a fost respins botezul de la: „catarii, encratiții, idro-
parastații și apotactiții”. Deși probabil nesemnificativă această diferență, ea reprezintă
argumentul principal pentru teza Sf. Nicodim, conform căreia canonul 47 revoca,
de fapt, canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare. Mai mult, faptul că Nicodim Aghioritul
afirmă că Sf. Vasile cel Mare împarte în două Botezurile care trebuie primite (ποῖα
βαπτίσματα εἶναι δεκτὰ, καὶ ποῖα ἄδεκτα, εἰς δύω ταῦτα μοιράζει) și care nu tre-
buie primite nu este în conformitate cu canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, care vorbește
de trei grupe370, iar nu de două:
„De aceea pe unele le-au numit erezii, iar pe altele schisme, iar pe altele adunări ilicite. Au
numit erezii pe cei care s-au lepădat și s-au înstrăinat cu totul chiar de la credință. Ca schisme
au numit pe cei care s-au deosebit din cauza unor chestiuni și probleme bisericești îndrep-
tabile între ei, iar ca adunări ilegitime au numit acele adunările ale preoților sau episcopi
nesubordonați, precum și cele ținute de către laici neinstruiți... Astfel, cei de de la început
au stabilit că trebuie să respingă întru totul botezul ereticilor, iar cel al schismaticilor să
fie admis, ca al unora care sunt încă din Biserică, iar cei care sunt în adunări ilicite, după
ce au fost îndreptați printr-o pocăință și o întoarcere vrednică de laudă, să se reunească cu
Biserica, așa cum sunt adeseori primiți în aceeași demnitate, dacă au făcut pocăință, și cei
dintr-o treaptă (clericală) care au plecat cu cei nesubordonați.371”

Sf. Nicodim le structurează în două grupe pentru a aplica ulterior teza revocării
canonului 1 prin canonul 47 al Sf. Vasile. Mai mult, Sf. Nicodim evită să citeze fap-

370
Mario Girardi, „Nozione di eresia, scisma e parasinagoga in Basilio di Cesarea”, Vetera
Christianorum, 17 (1980), pp. 49-77.
371
„Ὅθεν, τὰς μὲν αἱρέσεις ὠνόμασαν, τὰ δὲ σχίσματα, τὰς δὲ παρασυναγωγάς. Αἱρέσεις
μέν, τοὺς παντελῶς ἀπεῤῥηγμένους καὶ κατ᾿ αὐτὴν τὴν πίστιν ἀπηλλοτριωμένους, σχίσματα
δέ, τοὺς δι᾿ αἰτίας τινὰς ἐκκλησιαστικὰς καὶ ζητήματα ἰάσιμα πρὸς ἀλλήλους διενεχθέντας,
παρασυναγωγὰς δέ, τὰς συνάξεις τὰς παρὰ τῶν ἀνυποτάκτων πρεσβυτέρων ἢ ἐπισκόπων καὶ
παρὰ τῶν ἀπαιδεύτων λαῶν γινομένας. ... . Ἔδοξε τοίνυν τοῖς ἐξ ἀρχῆς, τὸ μὲν τῶν αἱρετικῶν
παντελῶς ἀθετῆσαι, τὸ δὲ τῶν ἀποσχισάντων, ὡς ἔτι ἐκ τῆς Ἐκκλησίας ὄντων, παραδέξασθαι,
τοὺς δὲ ἐν ταῖς παρασυναγωγαῖς, μετανοίᾳ ἀξιολόγῳ καὶ ἐπιστροφῇ βελτιωθέντας, συνάπτεσθαι
πάλιν τῇ Ἐκκλησίᾳ, ὥστε πολλάκις καὶ τοὺς ἐν βαθμῷ συναπελθόντας τοῖς ἀνυποτάκτοις,
ἐπειδὰν μεταμεληθῶσιν, εἰς τὴν αὐτὴν παραδέχεσθαι τάξιν.”
532 | Răzvan Perșa

tul că Sf. Vasile acceptă botezul schismaticilor „ca al unora care sunt încă din Biserică
/ ὡς ἔτι ἐκ τῆς Ἐκκλησίας ὄντων”.

Nicodim Nicodim Nicodim Nicodim

Aghioritul, citarea ca- Aghioritul, canonul Aghioritul, canonul 47 Aghioritul, canonul
nonul 47 Vasile cel 47 Vasile cel Mare al Sf. Vasile cel Mare5 47 Vasile cel Mare
Mare4 - Traducere - Traducere
„Σημείωσαι δὲ, ὅτι τὸ Înseamnă că botezul Ἐγκρατῖται καὶ Encratiții, sacoforii și
βάπτισμα τῶν σχι- schismaticilor pe care Σακκοφόροι καὶ apotacticii sunt supuși
σματικῶν ὁποῦ εἰς l-a acceptat în canonul Ἀποτακτῖται τῷ αὐτῷ aceluiași principiu, pre-
τὸν ά. Κανόνα του 1 în canonul 47 îl res- ὑπόκεινται λόγῳ, ᾧ cum novațienii, fiindcă
δέχεται, εἰς τὸν μζ´. καὶ Ναβατιανοί, ὅτι
pinge, zicând: Într-un în privința acelora a fost
Κανόνα τὸ ἀθετεῖ, λέ- περὶ μὲν ἐκείνων
γωντας, ἡμεῖς μὲ ἕνα cuvânt, noi pe catari, pe κανὼν εξεφωνήθη, proclamat un canon,
λόγον, τοὺς καθα- encratiți, pe sacofori, pe εἰ καὶ διάφορος, τὰ deși diferit, iar în legă-
ροὺς, καὶ ἐγκρατῖτας, toți îi botezăm. Iar dacă δὲ κατὰ τούτους ἀπο- tură cu ceilalți nu s-a
καὶ σακκοφόρους, este oprită la voi rebote- σεσιώπηται. Ἡμεῖς spus nimic. Totuși, noi,
ὅλους βαπτίζομεν. zarea, din pricina unei μέντοι ἑνὶ λόγῳ ἀνα- dintr-un anumit motiv
Εἰ δὲ καὶ εἶναι ἀπη- anumite iconomii, pre- βαπτίζομεν τοὺς τοι- îi rebotezăm pe unii ca
γορευμένον καντὰ cum este și la Romani, ούτους. Εἰ δὲ παρ᾿ aceștia. Iar dacă este
εἰς ἐσᾶς ὁ ἀναβαπτι- de aceea cuvântul nos- ὑμῖν ἀπηγόρευται înterzisă la voi această
σμὸς, διὰ κἄποιαν τὸ τοῦ ἀναβαπτι-
tru să aibă puterea evi- practica a rebotezării,
ὀικονομίαν, καθὼς σμοῦ, ὥσπερ οὖν καὶ
εἶναι κονὰ εἰς τοῦς dent să respingă botezul παρὰ ῥωμαίοις, οἰκο- precum este, de aseme-
Ῥωμαίους, ὅμως ὁ ἰδι- unora ca aceștia. νομίας τινὸς ἕνεκα, nea, și la romani, din
κός μας λόγος ἄς ἔχῃ ἀλλ᾿ ὁ ἡμέτερος λό- pricina unei iconomii,
δύναμιν νὰ ἀθετήσῃ γος ἰσχὺν ἐχέτω· totuși norma noastră
δηλ. τὸ βάπτισμα τῶν ὅτι, ἐπειδὴ ὥσπερ să fie în vigoare, fiindcă
τοιούτων.” Μαρκιωνιστῶν ἐστιν erezia lor este vlăstarul
αὐτοβλάστημα ἡ propriu al marcioniți-
κατ᾿ αὐτοὺς αἵρε- lor, care se scârbesc de
σις, βδελυσσομένων
căsătorie și se abțin de
τὸν γάμον καὶ ἀπο-
στρεφομένων τὸν οἶ- la vin și afirmă că creația
νον καὶ τὴν κτίσιν lui Dumnezeu este înti-
τοῦ Θεοῦ μεμιασμέ- nată, de aceea noi nu îi
νην εἶναι λεγόντων, primim în Biserică dacă
οὐ δεχόμεθα αὐτοὺς nu sunt botezați cu bo-
εἰς τὴν Ἐκκλησίαν, tezul nostru.
ἐὰν μὴ βαπτισθῶ-
σιν εἰς τὸ ἡμέτερον
βάπτισμα.

Astfel, deși în canonul 47 al Sf. Vasile cele patru grupe sunt: encratiții, sacoforii,
apotacticii și novațienii, Sf. Nicodim îi identifică cu cei din citarea pe care el o oferă
canonului 1 al Sf. Vasile cel Mare, și anume cu catarii, pe encratiți, pe sacofori, ast-
fel încât să fie identici cu cei din canonul 1 pentru a susține teza respingerii bote-
zului acestora și, prin urmare, a tuturor schismaticilor, indiferent de identitatea lor.
Totuși, canonul 47 al Sf. Vasile cel Mare nu îi pomenește pe catari și hidroparastați.
Întrebarea care se pune, pe ce principiu este revocat și botezul acestora, acceptat de
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 533

către Sf. Vasile în canonul 1? Reprezintă aceștia o excepție de la revocarea botezului

encratiților și sacoforilor? Este cât se poate de evident că, prin redarea diferită a tex-
tului, Sf. Nicodim Aghioritul încercă să echivaleze schismaticii din canonul 1, al că-
ror botez este acceptat, cu schismaticii din canonul 47, al căror botez este respins,
pentru a încadra viziunea canonică a Sf. Vasile cel Mare în linia de gândire a teolo-
giei Sf. Ciprian. Deși Nicodim Aghioritul dorește să-l pună pe Sf. Vasile în continu-
area gândirii lui Ciprian și Firmilian, se poate constata din adresarea Sf. Vasile către
Amfilohie de Iconium că în Iconium, deși aici sinodul lui Firmilian a decis reboteza-
rea ereticilor și schismaticilor, practica rebotezării schismaticilor era interzisă, precum
la Roma372. Sf. Vasile impune rebotezarea encratiților, sacoforilor și apotacticilor de-
oarece sunt „odrasle” ale ereziei marcioniților. Viziunea lor cu privire la căsătorie și
consumarea anumitor alimente este antitrinitară și ateistă, deoarece se ajunge la con-
cluzia că Dumnezeu este creatorul relelor.
Mai mult, Sf. Nicodim Aghioritul, pentru a arăta că ideea rebotezării ereticilor și
schismaticilor este confirmată de către tradiția Bisericii, aduce ca evidență cuvintele
Sf. Atanasie cel Mare, „καὶ αὐτοῦ λόγους ἡ ἕκτη ἐπεσφράγισε σύνοδος / ale cărui
cuvinte au fost confirmate de către sinodul al VI-lea (ecumenic)”373. Totuși, această
afirmație a Sf. Nicodim nu poate fi considerată decât o figură retorică, Sinodul Trulan
receptând, într-adevăr, trei canoane ale Sf. Atanasie cel Mare, dar printre acestea nu se
numără textul pe care îl citează Sf. Nicodim Aghioritul, preluat din a doua Cuvântare
a Sf. Atanasie împotriva arienilor374. Prin aceasta Sf. Nicodim Aghioritul conferă o
autoritate mai mare textelor nereceptate de către sinod, decât celor receptate, deoa-
rece canonul 3 al Sf. Atanasie, care reprezintă epistola Sf. Atanasie către Rufinianus,
redactată după anul 362375, tratează despre modalitatea de reprimire a arienilor la
ortodoxie. Episcopul Rufinianus îi solicită Sf. Atanasie cel Mare o procedură sino-
dală de reprimire a celor care au căzut de la credință. Sf. Atanasie cel Mare arată că
a existat o decizie la sinodul alexandrin din aprilie 362 unde s-au stabilit condițiile
de reprimire a acestora în conformitate cu tradiția Bisericii și cu obiceiul local. Prin
aceasta, Sf. Atanasie impune ca cei care au condus ereziile, la întoarcerea la Biserică să
nu mai poată fi primiți în cler, iar cei care au fost constrânși spre erezie să își păstreze,
la reîntoarcerea lor, locul în cler376. Singura condiție impusă de Sf. Atanasie este cea
372
Constantin Rus, „Canoanele 1 și 47 ale Sfântului Vasile cel Mare și problema iconomiei”, p. 262.
Πηδάλιον της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και Αποστολικήs των ορθοδόξων
373

Εκκλησίας, p. 52.
374
Atanasius, „Oratio II contra Arianos”, în: K. Metzler, K. Savvidis, Athanasius: Werke, Band I.
Die dogmatischen Schriften, Erster Teil, 2. Lieferung, De Gruyter, Berlin - New York, 1998, pp. 219-220.
375
I. G. Coman, Patrologie, p. 179.
376
„Dar fiindcă ai întrebat în chip iubitor și bisericesc, deoarece aceasta se cuvine din nou cucerni-
ciei tale, despre cei ce au fost târâți prin constrângere, dar nu au fost pervertiți în credința cea rea, și ai
dorit să-ți scriu cele hotărâte în privința acestora în sinoade și pretutindeni, să știi, mult doritul meu
domn, că după ce a încetat violența săvârșită, s-a ținut la început un sinod, fiind prezenți episcopi din
părțile străine, dar s-a ținut și de către cei împreună liturghisitori cu noi care locuiesc în Grecia, dar
nu mai puțin și de cei din Spania și Galia. Și același lucru s-a stabilit și aici și pretutindeni ca celor care
534 | Răzvan Perșa

a anatematizării ereziei ariene377. Sf. Atanasie nu pomenește mirungerea în reprimi-

rea acestora, cu atât mai mult rebotezarea. Epistola a fost ulterior integrată în colec-
țiile canonice378. Prin urmare, canonul 3 al Sf. Atanasie primează, conform celei dea
douăsprezecea axiome a Sf. Nicodim Aghioritul, față de textul pe care Sf. Nicodim
îl citează din opera Sf. Atanasie. Mai mult, Sf. Nicodim Aghioritul aduce alte citate
din operele Sf. Grigorie Teologul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Leon și Sf. Ambrozie,
pentru a arăta că arienii sunt eretici379. Niciunul dintre textele acestor Sfinți Părinți
nu a fost confirmat de către canonul 2 al Sinodului Trulan, deși acest lucru este afir-
mat de către Sf. Nicodim Aghioritul380. Confruntat cu contradicția dintre canoanele
46 și 68 apostolic, citatele menționate și canoanele 7 II ec. și 95 Trulan, Sf. Nicodim
Aghioritul se întreabă de ce aceste două sinoade au acceptat totuși botezul anumi-
tor eretici. Soluția propusă de către Nicodim Aghioritul pentru această contradicție
a fost următoarea:
„Astfel, pentru ca soluția la această nedumerire să fie mai ușor de priceput, este nevoie să
se știe mai înainte că sunt păzite în Biserica lui Hristos două moduri de cârmuire și de în-
dreptare. Unul este numit acrivie (ἀκρίβεια), iar celălalt este numit iconomie și condescen-
dență (οἰκονομία καὶ συγκατάβασις) cu care iconomii Duhului chivernisesc mântuirea
sufletelor, uneori cu unul, iar alte ori cu altul. Prin urmare, Sfinții Apostoli, în canoanele
lor menționate mai sus și toți sfinții care au fost menționați au întrebuințat acrivia și din
această cauză leapădă cu desăvârșire botezul ereticilor, iar cele două sinoade ecumenice
au întrebuințat iconomia și au acceptat botezul arienilor și al macedonienilor și al altora.
Totuși, pe al eunomienilor și pe al altora nu l-au acceptat. Fiindcă, mai ales pe vremea si-
nodului II ecumenic, arienii și macedonienii erau la momentul de expansiune și nu numai
că erau mulți la număr, ci aveau și puteri mari și pe lângă împărați și pe lângă demnitari
și senat. De aceea, mai întâi pentru ca să-i atragă la ortodoxie și să îi îndrepte mai ușor,
iar apoi să nu se întâmple să îi sălbăticească și mai mult împotriva Bisericii și creștinilor și
răul să devină mult mai grav, astfel acei dumnezeiești Părinți au tratat cu iconomie această

au căzut și au fost conducători ai nelegiuirii, să fie iertați după ce se pocăiesc, dar să nu le fie oferit un
loc în cler, iar celor care nu au săvârșit nelegiuirea, dar au fost târâți prin constrângere și violență, s-a
hotărât să li se ofere iertarea, dar și să aibă loc în cler, mai ales că au adus un cuvânt de apărare con-
vingător. Și s-a hotărât ca acest lucru să fie realizat cu iconomie, deoarece ne-au asigurat că nu s-au
convertit la nelegiuire, ci pentru ca anumiți nelegiuiți care au fost rânduiți să nu distrugă bisericile, au
ales mai bine să accepte violența și să poarte greutatea decât să piară popoarele.”
377
„Astfel, cei care se pocăiesc în mod evident să anatematizeze, pomenind cu numele, credința cea
rea a lui Eudoxie și a lui Euzoios. Deoarece aceștia și restul, fiindcă l-au blasfemiat pe El ca pe o crea-
tură, s-au înscris drept conducători ai ereziei ariene. Însă să mărturisească credința care a fost mărtu-
risită de către Părinții de la Niceea și să nu pună niciun al sinod mai presus de acest”.
378
Heinz Ohme, „Sources of the Greek Canon Law to the Quinisext Council (691/2) Councils
and Church Fathers”, p. 95.
379
Πηδάλιον της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και Αποστολικήs των ορθοδόξων
Εκκλησίας, pp. 52-53.
380
Πηδάλιον της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και Αποστολικήs των ορθοδόξων
Εκκλησίας, p. 53.
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 535

chestiune, chibzuindu-și cu iconomie cuvintele lor cu judecată (Psalmi 41,5) și au făcut

pogorământ ca să accepte botezul acestora381”.

Prin urmare, impunând această antiteză, Sf. Nicodim consideră că orice contra-
dicție între canoane este cu totul îndepărtată. Totuși, iconomia este impusă de către
cele două sinoade pentru faptul că ereticii respectivi respectau încă forma botezului,
aceasta fiind argumentul suprem pentru care cele două sinoade, în viziunea lui Nicodim
Aghioritul, acceptă botezul anumitor eretici. Totuși au respins botezul altora deoa-
rece: „au schimbat săvârșirea botezului și au stricat fie modul formei, să spunem așa
al chemării, fie întrebuințarea materiei, adică afundările și ieșirile din apă”382. Toată
această argumentați are, de fapt, în vedere respingerea botezului catolicilor. Toate de-
ciziile sinodale existente pentru acceptarea botezului catolicilor sunt puse pe seama
puterii militare a Bisericii Catolice, care „ar fi ridicat popoarele apusene împotriva
celor răsăritene și i-ar fi robit și ucis”. Dar fiindcă puterea otomană, considerată pă-
zitor și pronie divină, protejează ortodoxia de puterea catolică, verdictul este clar: „οἱ
Λατῖνοι εἶναι ἀβάπτιστοι” și nu pot fi primiți prin iconomie.
Viziunea hermeneutică a lui Nicodim Aghioritul este, în mare parte deficitară, din
mai multe puncte de vedere. Le vom lua pe rând.
Eludarea oricărui aspect istoric. Pornind de la viziunea eminamente divină a co-
lecției canonice, în care nu poate exista nicio contradicție, Sf. Nicodim Aghioritul
încalcă, în mare parte, majoritatea principiilor enunțate în prefața sa, doar pentru a
ajunge la respingerea botezului catolicilor. Prin aceasta, Sf. Nicodim oferă autoritate
mult mai mare canoanelor apostolice, pe care le consideră genuin apostolice, și cano-
nului local al lui Ciprian, decât sinoadelor ecumenice. Elementele istorice contează
doar în momentul în care autorul poate să își fundamenteze tezele. Iconomia despre
care Sf. Nicodim Aghioritul vorbește în comentariul la canonul 46 apostolic este jus-
tificată din cauza puterii și influenței arienilor și macedonienilor în secolul al IV-lea.
Cu toate acestea, canonul 95 Trulan reprezintă preluarea canonului 7 II ecumenic la

381
Traducere după: „Λοιπόν οἱ ἅγιοι Ἀπόστολοι εἰς τοὺς προῤῥηθέντας Κανόνας των, καὶ οἱ
μνημονευθέντες ἅπαντες ἅγιοι, ἐμεταχειρίσθησαν τὴν Ἀκρίβειαν, καὶ διὰ τοῦτο ἀποβάλλουσι
μὲ τελειότητα τὸ βάπτισμα τῶν αἱρετικῶν. Αἱ δὲ δύω Οἰκουμενικαὶ σύνοδοι ἐμεταχειρίσθησαν
τὴν Οἰκονομίαν, καὶ τῶν μὲν Ἀρειανῶν καὶ Μακεδονιανῶν τὸ βάπτισμα ἐδέχθησαν, και ἄλλων
τῶν δὲ Εὐνομιανῶν καὶ ἄλλων ἀκόμη, δὲν ἐδέχθησαν. Διότι, εἰς τοῦς καιροὺς μάλιστα τῆς β.
συνόδου, ἤκμαζαν οἱ Ἀρειανοί, καὶ Μακεδονιανοί, και ὄχι μόνον ἦσαν εἰς τὸ πλῆθος πολλοὶ,
ἀλλὰ καὶ μεγάλας εἶχον δυνάμεις καὶ κοντά εἰς τοῦς βασιλείς, καὶ κοντά εἰς τοῦς ἄρχοντας,
καὶ τὴν σύγκλητον. Ὅθεν, ἕνα μὲν διὰ νὰ τοῦς ἐλκύσουν εῖς τὴν ὀρθοδοξίαν, καὶ νὰ τοῦς
διορθώσωσιν εὐκολώτερα, ἄλλο δὲ διὲ νὲ μὴ τύχῃ καὶ τοῦς ἐξαγριώσουν περισσότερον κατὰ τῆς
Ἐκκλησίας καὶ τῶν Χριστιανῶν, καὶ γένει χειρότερον τὸ κακὸν, οἰκονήμησαν οὔτω τὸ πρᾶγμα,
οἱ οἰκονομούντες τοῦς λόγους αὐτῶν ἐν κρίσει, οἱ Θεῖοι ἐκεῖνοι Πατέρες, και ἐσυγκατέβηκαν
νὰ δεχθοῦν τὸ βάπτισμα αὐτῶν.” Πηδάλιον της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και
Αποστολικήs των ορθοδόξων Εκκλησίας, p. 53.
382
„Ἐκεῖνοι δὲ οἱ αἰρετικοὶ, τῶν ὁποίων τὸ βάπτισμα δὲν ἐδέχθησαν, ἐπαραχάραξαν
τὴν τελετήν τοῦ βαπτίσματος καὶ διέφθειραν, ἤ τὸν τρόπον τοῦ εἶδους, ταὐτὸν εἰπεῖν τῶν
ἐπικλήσεων, ἤ τὴν χρήσιν τῆς ὕλης, ταὐτόν εἰπεῖν τῶν καταδύσεων καὶ ἀναδύσεων”. Πηδάλιον
της νοητής νηός, της Μίας Αγίας, Καθολικής και Αποστολικήs των ορθοδόξων Εκκλησίας, p. 54.
536 | Răzvan Perșa

300 de ani de la disputa ariană și macedoniană, la care adaugă și grupe din canonul
19 I ec. și alte grupe noi primite doar prin mărturisire de credință. În acest sens, elu-
darea perspectivei istorice îl salvează pe Nicodim Aghioritul de viitoare contradicții.
Totuși, tocmai această contextualizare istorică pe care o oferă Nicodim pentru justifi-
carea iconomiei este cea care poate constitui contraargumentul viziunii Sf. Nicodim.
Ce rol ar mai fi avut ca părinții sinodali să fi reluat canonul 7 II ec. și acceptarea bo-
tezului anumitor eretici, care nu numai că nu mai aveau nicio influență în Bizanț în
anul 691, ci și dispăruseră, în mare parte, din viața Bisericii?
Să luăm grupările eretice prezentate în canonul 7 II ecumenic pe rând. Astfel, ari-
enii au reprezentat, într-adevăr o problemă destul de delicată pentru sinodul II ecu-
menic383. Disputa doctrinară de la începutul secolului al IV-lea nu a fost aplanată de
către sinodul I ecumenic, aceasta dezvoltându-se și ramificându-se în alte confrun-
tări, mai ales cu caracter pnevmatologic. Din cauza conflictelor dogmatice și admi-
nistrative, de la sinodul I ecumenic din 325 și până la sinodul II ecumenic din 381
s-au ținut 56 de sinoade locale sau regionale care au încercat să rezolve aceste di-
sensiuni384. Mai apoi, Sinodul din Constantinopol a fost convocat la inițiativa îm-
păratului Teodosie385 și s-a desfășurat de la jumătatea lunii mai până în 30 iulie în
anul 381. Numărul episcopilor participanți la acest sinod a fost de 150, printre care
au fost prezenți: Nectarie al Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Meletie al
Antiohiei, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nazianz și Grigorie Nyssa. Cu excep-
ția lui Ascolius al Tesalonicului, episcopul care l-a botezat pe împăratul Teodosie și
alți clerici din Apus, toți episcopii participanți la sinod au reprezentat Bisericile din
Răsărit. Împăratul a convocat și 36 de episcopi semi-arieni pentru a-i putea convinge
să se reîntoarcă la ortodoxie, însă aceștia au părăsit orașul înainte de începerea sino-
dului386. La acest sinod, arianismul a fost, în cele din urmă, combătut, fiind scos din
383
Despre deciziile sinodului și aplicarea lor, a se vedea: Constantin Rus, „Importanța canoanelor
Sinodului II ecumenic pentru organizarea și disciplina Bisericii”, Biserica Ortodoxă Română, an. CI,
nr. 3-4, (1983), pp. 272-285; Iorgu Ivan, „Hotărârile canonice ale Sinodului II ecumenic și aplicarea
lor de-a lungul veacurilor”, Biserica Ortodoxă Română, anul XCIX (1981), nr. 7-8, pp. 821-866; Ioan
Floca, „Autoritatea și actualitatea Sinodului ecumenic”, Mitropolia Ardealului, an. XXVI, (1981), nr. 7
-9, pp. 492-508; Pr. I. M. Stoian, „Actualitatea canoanelor Sinodului II ecumenic în legislația Bisericii
Ortodoxe”, Mitropolia Olteniei, XXXIII (1981) nr.10-12, pp. 584-589; Nicolae Dură, „Legislația cano-
nică a Sinodului al II-lea ecumenic și importanța ei pentru organizarea și disciplina Bisericii”, Glasul
Bisericii, an. XL (1981), nr. 68, pp. 630-671; P. Chrestou, „The Ecumenical Character of the First
Synod of Constantinople 381: The Reception of the Synod”, The Greek Orthodox Theological Review 27
(1982), pp. 359–374; E. Schwartz, „Das Nicaenum und das Constantinopolitanum auf der Synode
von Chalkedon”, Zeitschrift für die Neutestamentliche Wissenschaft und die Kunde der älteren Kirche 25
(1926), pp. 38-88; Demetrios J. Constantelos, ”Toward the convocation of the Second Ecumenical
Synod The Greek Orthodox Theological Review 27, no. 4 (1982), pp. 395-405.
384
Lloyd G. Patterson, „Nikaia to Constantinople: the theological issues”, The Greek Orthodox
Theological Review 27, no. 4 (1982), pp. 399-400.
385
Demetrios J. Constantelos, ”Toward the convocation of the Second Ecumenical Synod The
Greek Orthodox Theological Review 27, no. 4 (1982), pp. 395-405.
386
P. L’Huillier, The Church of the Ancient Councils pp. 106-107.
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 537

imperiu. Prin două edicte ale împăratului Teodosie a interzis arienilor și eunomieni-
lor posesia de bunuri și locașuri bisericești, atât în orașe, cât și în afara lor, ducând,
în cele din urmă, la excluderea lor. Cu toate acestea, arianismul a persistat la vizigoți,
longobarzi și alte triburi încreștinate până la începutul secolului al VII-lea. La lon-
gobarzi, după domnia lui Aripert I (652-661), arianismul a dispărut în întregime387.
Vandalii din Africa de Nord și ostrogoții din Italia au dispărut pe la sfârșitul secolu-
lui VI după cuceririle împăratului Iustinian388. Astfel, la mijlocul secolului al VII-lea,
ultimele rămășițe de arianism au dispărut în totalitate389.
În cadrul sinodului II ecumenic s-au dezbătut mai multe probleme, dintre care,
cea mai importantă, a fost legată de disputa dogmatică asupra divinității Duhului
Sfânt, infirmată de către pnevmatomahi sau macedonieni390. Și aceștia sunt primiți de
către canonul 7 al sinodului prin mirungere și mărturisire de credință. Macedonieii
sau pnevmatomahii au dispărut din Imperiu după ce, în secolul al V-lea, Nestorios
le-a închis bisericile391. De asemenea, ultimele informații despre novațieni se găsesc
în secolul al VI-lea392. Existența celorlalte grupări eretice, precum quartodecimanii393,
tetradiții, apolinariții394 este la fel infirmată după acest secol. În lumina acestor între-
bări, argumentul iconomiei ca pogorământ necesar pentru situația istorică este inva-
lid. De ce au aplicat Părinții iconomia fără să fie obligați să o mai aplice pentru niște
grupări de eretici care nu mai existau? Reiterează Sf. Părinți de la Sinodul Trulan un
canon doar pentru că a reprezentat o condescendență temporară, irepedabilă, fără a
387
Christine Caldwell Ames, Medieval Heresies, Cambridge University Press, 2015, p. 64.
388
Michel Rouche, ”Break-up and metamorphosis of the West: fift to seventh centuries”, în: Robert
Fossier, The Cambridge Illustrated History of the Middle Ages, Volume 1, Cambridge University Press,
1986, p. 90; M. Simonetti, ”Arius-Arianism”, în: Angelo Di Berardino, Thomas C. Oden, Joel C.
Elowsky, James Hoover, Encyclopedia of Ancient Christianity, vol. 1, InterVarsity Press, 2014, p. 239.
389
Adolf Martin Ritter, ”Arianismus”, în: Gerhard Müller, Gerhard Krause, Theologische
Realenzyklopädie, Band. 3, Walter de Gruyter, Berlin, 1980, pp. 715-716.
390
Deno John Geanakoplos, ”The Second Ecumenical Synod of Constantinople (381): procee-
dings and theology of the Holy Spirit”, The Greek Orthodox Theological Review 27, no. 4 (1982), pp.
407-429; Gerard H. Ettlinger, ”The Holy Spirit in the theology of the Second Ecumenical Synod
and in the undivided church”, The Greek Orthodox Theological Review 27, no. 4 (1982), pp. 431-440;
Geoffrey Wainwright, „The Holy Spirit in the life of the church”, The Greek Orthodox Theological
Review 27, no. 4 (1982), pp. 441-453; Johannes Gerard Maria, Cardinal Willebrands, ”Le Concile
de Constantinople de 381, 2e ecuménique: son importance et son actualité”, Irénikon 54, no. 2
(1981), pp. 163-191.
391
Karl Heiz Uthemann, „Pneumatomahoi”, Aleksandr Petrovich Kazhdan, The Oxford Dictionary
of Byzantium, Volume 3, Oxford University Press, 1991, p. 1688.
392
P. Mattei, ”Novatianists”, în: Angelo Di Berardino, Thomas C. Oden, Joel C. Elowsky, James
Hoover, Encyclopedia of Ancient Christianity, vol. 1, InterVarsity Press, 2014, p. 937.
393
A. Stewart-Sykes, ”Quartodecimans”, în: Angelo Di Berardino, Thomas C. Oden, Joel C.
Elowsky, James Hoover, Encyclopedia of Ancient Christianity, vol. 3, InterVarsity Press, 2014, pp. 363-
364.
394
Ch. Kannengiesser, ”Apollinaris of Laodicea (d. 392) – Apollinarianism”, în: Angelo Di
Berardino, Thomas C. Oden, Joel C. Elowsky, James Hoover, Encyclopedia of Ancient Christianity,
vol. 1, pp. 182.
538 | Răzvan Perșa

fi obligați să reafirme acest canon pe baza presiunilor ereticilor respectivi? Din păcate,
nu numai că nu găsim un răspuns la Sf. Nicodim la aceste întrebări, dar și evită să
chestioneze următorul fapt: de ce Sf. Părinții de la Sinodul din Trulan i-au primit pe
necalcedonieni fără botez și chiar fără mirungere? Nicodim Aghioritul evită să vadă
tradiția Bisericii în dezvoltarea ei diacronică, iar canoanele care ar putea ridica anu-
mite întrebări suplimentare, precum canonul 7 II ec. și 95 Trulan, sunt lăsate, în mare
parte, necomentate, trimițând la argumentarea de la canonul 46 apostolic.
Argumentul practicii acriviei Tradiției Bisericii. Pentru a putea face diferența în-
tre acrivie și iconomie, Sf. Nicodim Aghioritul are nevoie de identificarea practicii
Bisericii din cele mai vechi timpuri. Prin urmare, luând canoanele apostolice ca cea
mai veche mărturie, încearcă să structureze pe baza acestora întreaga dezbatere teo-
logică, deși tradiția Bisericii a recunoscut nepaternitatea lor apostolică. Tot ceea ce se
pliază pe această tradiție apostolică este acrivie, tot ceea ce este contingent și pogoră-
mânt în istorie este iconomie. În acest sens, Nicodim Aghioritul aplică principiul ius
antiquium, conform căruia norma cea mai veche este norma care predomină, rezolvând,
astfel, problema contradicției cu canonul 7 II ec. și 95 Trulan, care cad sub incidența axio-
mei a noua. La o scurtă analiză istorică se poate constata că acest principiu a fost elaborat
undeva în secolul al IX-lea prin atribuirea citatului „Illius concilii teneatur sententia cuius
antiquior aut potior est auctoritas” lui Isidor de Sevilia395, care impune vechimea canonu-
lui ca normă principală. Inconsecvența principiului aplicat de Nicodim Aghioritul se
poate constata în comentariile la alte canoane care, deși schimbă practica apostolică,
totuși sunt considerate normative și sunt acrivia Bisericii, cum ar fi canonul 5 Trulan.
Argumentul ereziei și ereticilor. Aducând argumente din mai mulți Părinți ai Bisericii,
Sf. Nicodim ajunge la concluzia clară că latinii sunt eretici și trebuie rebotezați. După
cum se poate constata, Sf. Nicodim Aghioritul preia mențiunea ereticilor și a schis-
maticilor din teologia Sf. Ciprian și o aplică la realitățile secolului său. Totuși, o ana-
liză amănunțită a conceptului de „eretic” și „schismatic” în opera Sf. Ciprian arată că
în teologia episcopului cartaginez cei doi termeni sunt, de cele mai multe ori, inter-
schimbabili, diferența dintre „erezie” și „schismă” fiind o dezvoltare teologică ulteri-
oară, precum se poate vedea la Sf. Vasile cel Maresau la Augustin396. Astfel, în viziunea
lui Ciprian de Cartagina, echivalarea ereticilor cu schismaticii făcea imposibilă accep-
395
Péter Erdő, Geschichte der Wissenschaft vom kanonischen Recht: eine Einführung, Lit Verlag, 2006,
pp. 42; Christoph H. F. Meyer, Die Distinktionstechnik in der Kanonistik des 12. Jahrhunderts: ein
Beitrag zur Wissenschaftsgeschichte des Hochmittelalters, Leuven University Press, 2010, p. 193.
396
Pentru raportul dintre erezie și schismă, a se vedea: Geoffrey D. Dunn, “Heresy and Schism
in Cyprian of Carthage,” Journal of Theological Studies, n.s. 55 (2004), pp. 551-574; Maureen Tilley,
“When Schism Becomes Heresy in Late Antiquity: Developing Doctrinal Deviance in the Wounded
Body of Christ,” Journal of Early Christian Studies 15 (2007), pp. 1-27; Rowan Williams, “Defining
Heresy,” in: Allen Kreider, The Origins of Christendom in the West, T&T Clark, Edinburgh, 2001,
pp. 313-336; Gerald Bonner, “Dic Christi Veritas Ubi Nunc Habitas: Ideas of Schism and Heresy in
the Post-Nicene Age,” în: William E. Klingshirn , Mark Vessey, The Limits of Ancient Christianity:
Essays on Late Antique Thought and Culture in Honor of R. A. Markus, University of Michigan Press,
Ann Arbor, 1999, pp. 63-79.
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 539

tarea botezului celor din urmă. Nicodim Aghioritul preia această ideea a nedestingerii
ereticilor de schismaticii și o aplică teologiei secolului al XVIII-lea, pentru a ajunge la
necesitatea rebotezării catolicilor. La o lectură atentă a canoanelor 7 II ecumenic și 95
Trulan, pe care Nicodim evită să le analizeze, vom constata că toate cele trei categorii
provin de la erezie sau de la eretici. Sinodul recunoaște că învățătura lor este eretică,
dar nu îi reprimește pe toți prin rebotezare. Sinodul Trulan îi cataloghează pe toți cu
acest termen, astfel: cei primiți prin mirungere, sunt obligați să anatematizeze erezia:
„pe arieni și pe macedonieni, pe novațieni, care se denumesc pe ei înșiși „cei puri” și „stân-
gaci”, pe quartodecimani sau tetradiți și pe apolinariști îi acceptăm după ce oferă niște do-
cumente scrise și după ce anatematizează toată erezia (πᾶσαν αἵρεσιν μὴ φρονοῦσαν, ὡς
φρονεῖ ἡ ἁγία τοῦ Θεοῦ καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ ἐκκλησία) care nu este în același cuget
după cum cugetă Biserica lui Dumnezeu cea sfântă, sobornicească și apostolică”.

Cei rebotezați, sunt catalogați ca eretici: eunomienii, montaniștii, frigienii, sa-

belienii și toate celelalte erezii (καὶ πάσας τὰς ἄλλας αἱρέσεις), precum maniheii,
valentinienii, pe marcioniții și „pe cei care provin din erezii asemănătoare (ἐκ τῶν
ὁμοίων αἱρέσεων)”. Mai mult, chiar și cei care sunt primiți doar prin mărturisire de
credință, provin tot din erezii:
„Iar nestorienii, eutihianiții și sabelienii și cei care provin din erezii asemănătoare (καὶ
τοὺς λοιποὺς ἐξάρχους τῶν τοιούτων αἱρέσεων) trebuie să întocmească documente
scrise și să anatematizeze erezia lor (ἀναθεματίζειν τὴν αἵρεσιν αὐτῶν) și pe Nestorie,
Eutihie, Dioscur și pe Sever și pe ceilalți conducători ai unor asemenea erezii (τοὺς λοιποὺς
ἐξάρχους τῶν τοιούτων αἱρέσεων), și pe cei ce cugetă cele ale acestora, și toate ereziile
menționate mai înainte (πάσας τὰς προαναφερομένας αἱρέσεις), și astfel vor avea parte
de sfânta împărtășire”.

Sf. Nicodim Aghioritul impune folosirea iconomiei atât ca principiu de interpre-

tare, după cum am văzut cu privire la canonul 7 II ec. și 95 Trulan, cât și ca princi-
piu de aplicare, după cum se poate constata în celelalte interpretări ale canoanelor.
Sf. Nicodim Aghioritul impune o dihotomie între acrivie și iconomie, care va fi pre-
luată de către autori în interpretarea canoanelor, dar și combătută de către alții.397

397
J. Erickson, ”Oikonomia in Byzantine Canon Law”, p. 227, care oferă un exemplu din Oratio
9.3 a lui Nicetas Stethatos care afirmă: „Τοὺς δέ γε λοιποὺς καὶ ἐξομολογουμένους κατὰ τὴν τῶν
κανόνων οἰκονομοῦμεν ἀκρίβειαν, ἕως ἂν καρποὺς ἀξίους, ὡς εἴρηται, καὶ αὐτοὶ τῆς μετανοίας
ποιήσωσιν καὶ ἡμῖνεἰς βεβαίωσιν τοῦ μίσους τῆς ἁμαρτίας ἐπιδείξωνται.” J. Darrouzès, Nicétas
Stéthatos, Opuscules et Lettres, (coll. Sources chrétiennes 81), Éditions du Cerf, Paris, 1961, p. 468. De
asemenea, J. Erickson vorbește despre disputa tetragamiei și despre definiția pe care Nicolae I Misticul,
patriarhul Constantinopolului o oferă iconomiei. Niciunul dintre exemplele date de către J. Erickson
nu implică o dihotomie.
540 | Răzvan Perșa

5.6. EXEMPLE DE INTERPRETĂRI ABUZIVE ALE CANOANELOR ÎN SECOLUL

AL XX-LEA

Pentru a pune în evidență și mai mult principiile de interpretare ale canoanelor

trebuie să vedem câteva exemple de abuzare a acestor principii care duc la pervertirea
înțelesului unui canon pentru a ajunge la o perspectivă eclesiologică și canonică su-
biectivă. În secolul al XX-lea au existat multe canoane siluite spre o semnificație sau
altă, dată nu de anumite criterii hermeneutice și metode exegetice obiective, ci dic-
tată de preconcepția eclesiologică a autorului.
Vom trata, pe scurt, pornind de la analiza pe care am făcut-o cu privire la ele-
mentele hermeneutice din opera Sfântului Nicodim Aghioritul, doar câteva exemple
pentru a evidenția posibilele erori metodologice care duc la interpretări unilaterale
contrare tradiției canonice.
Un exemplu mult dezbătut este cel al interpretării canonului 7 al sinodului II ecu-
menic. În cartea sa Ομολογώ εν βάπτισμα: ερμηνεία και εφαρμογή του Ζ› κανόνος
της Β› οικουμενικής συνόδου υπό των Κολλυβάδων και του Κων/νου Οικονόμου,
Αθήνα, [χ.ό], 1983”398, Georghios Metallinos (Γεώργιος Δ. Μεταλληνός), confrun-
tându-se cu problema primirii celor de alte credințe la Biserică, încearcă să arate care
este înțelesul canonului propus spre analiză. Tezele sale au fost, pe de o parte, pri-
mite cu entuziasm de către adepții unui anti-ecumenism evident sau de către cei care
nu s-au confruntat direct cu problema ridicată de acest canon, iar pe de altă parte,
au fost respinse încă de la început399. Există și păreri care, fără a se pronunța pentru
398
A doua ediție adăugită a apărut la editura Τήνος, Αθήνα 1996. Carte a fost tradusă în mai
multe limbi: engleză: G. I Metallinos, Confess One Baptism: Interpretation And Application Of Canon
VII Of The Second Ecumenical Council By The Kollyvades And Constantine Oikonomos, trans. Seraphim
Hieromonk, St Paul’s Monastery; Mount Athos 1994, 143 pp.; română: Gheorghios Metallinos,
Mărturisesc un Botez, trad. Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, București, 2011, 183 pp.
399
Câteva recenzii pozitive la această carte, sau cel puțin necritice: Ciprian Iulian Toroczkai,
„Părintele Gheorghios Metallinos, Mărturisesc un Botez, trad. Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos,
București, 2011, 183 pp.”, Studii Teologice, nr. 3 (2012), pp. 280-282. Această recenzie este surprin-
zătoare prin concluzia la care recenzentul ajunge, preluând întru totul perspectiva autorului: „Fără a fi
vorba de o prejudecată sau o lipsă de toleranță, cugetul ortodox curat reclamă devotament față de cre-
dința și tradiția Bisericii, ceea ce impune rebotezarea. A păstra linia tradițională, canonică, a Părinților
Bisericii este o datorie pentru toți ortodocșii în acest climat contemporan de declin general, chiar dacă
o astfel de atitudine este considerată ca fiind „fanatică” și „lipsită de dragoste” (vezi Epilogul, pp. 128-
138)”. Una dintre cele mai critice recenzii a făcut-o John H. Erickson, ”I Confess One Baptism:
Interpretation and Application of Canon VII of the Second Ecumenical Council by the Kollyvades
and Constantine Oikonomos”, St Vladimir’s Theological Quarterly 41, no. 1 (1997), pp. 77-81. Revista
Orthodox Tradition a încercat să aducă o critică acestei recenzii: „I Confess One Baptism: Interpretation
and Application of Canon VII of the Second Ecumenical Council by the Kollyvades and Constantine
Oikonomos”, Orthodox Tradition, 18, no. 4 (2001) pp. 7-11. Totuși, critica la recenzia lui Erickson,
care conține și părerea lui G. Metalinos, Metallinos trimițând textul la revista St Vladimir’s Theological
Quarterly, care l-a respins pe motiv de inconsistență academică, trădează spiritul combatant anti-ecu-
menist al redactării, afirmând încă de la început faptul că John Erickson face această recenzie din per-
spectiva unui fost luteran, lucru insinuat și de către Metallinos însuși. Critica lui John Erickson la
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 541

o anumită tabără, îndeamnă totuși la precauție în ceea ce privește rezolvarea proble-

mei. Am ales această lucrare, nu pentru că reprezintă o interpretare personală, ea fiind
doar un compendiu de citate și o sinteză a interpretărilor părințiilor colivazi la care
este adăugată și interpretarea lui Constantin Iconomul, ci pentru metoda pe care au-
torul o folosește pentru a evidenția înțelesul canonului. Pr. Georghios Metallinos în-
cearcă, în mai puțin de 150 de pagini, să realizeze un excurs istoric amplu în tradiția
canonică a Bisericii, accentuând perspectivele autorilor menționați în titlu. În ana-
liza noastră nu vom încerca să rezolvăm problema primirii celor de alte credințe la
Biserică, ci vom încerca să vedem, din perspectiva metodologică, ce principii de in-
terpretare folosește Metallinos și cum le aplică la canonul 7 II ecumenic.
Teza principală a lui Metalinos, pe care o evidențiază încă din prefața la a doua edi-
ție, este simplă: catolicii sunt eretici, deoarece au fost condamnați de către al VIII-lea
(sic!) Sinod ecumenic din 879 ca eretici și prin faptul că după Trident forma boteză-
rii a fost întru totul pierdută400. Prin urmare, cele două idei fundamentale de la care
autorul pornește sunt: identificarea catolicilor cu ereticii și pervertirea formei bote-
zului. De aceea, aplicarea canoanelor apostolice și ecumenice la această grupare este
simplă. Cartea este evident îndreptată împotriva catolicilor, mai ales că autorul men-
ționează articolul 13 din documentul semnat de către ortodocși și catolici în 1993 la
Balamand. Dialogul ecumenic duce, din perspectiva autorului, la pervertirea înțele-
sului tradiției canonice, cartea sa fiind, evident, o reîntoarcere la aceasta.
G. Metalinos aplică mai multe principii de interpretare a canonului, văzut din per-
spectiva autorilor menționați: 1) fundamente eclesiologice și canonice (ἐκκλησιολογικές
και κανονικές προϋποθέσεις); 2) critica textuală și autenticitatea canonului; 3) con-
textualizarea istorică și canonică.
Pentru demonstrarea fundamentelor eclesiologice și canonice autorul pornește de la
citatul biblic din Efeseni 4, 5: „εἷς κύριος, μία πίστις, ἓν βάπτισμα”, amintind ecle-
siologia Sf. Ciprian, pe care, după cum afirmă autorul, „a urmat-o întregul Răsărit
ortodox”401. Fiind tributar teoriei autenticității canoanelor apostolice, conform că-
reia acestea au fost scrise chiar în perioada apostolică, deși această teză a fost respinsă
de către mulți cercetători pe baza dezvoltării tradiției canonice, Metallinos propune
interpretarea tuturor canoanelor pornind de la canoanele 46, 47, 50 și 68 apostolice,
deși acestea au fost compilate în secolul al IV-lea și au fost receptate în colecțiile cano-
nice numai în secolul al VI-lea. Autorul susține că pe aceste canoane s-a fundamentat
și canonul Sf. Ciprian, care a fost receptat de către Sinodul Trulan, oferindu-i ecu-

cartea lui Metallinos poate fi rezumată în felul următor: Metallinos face o sinteză a opiniilor partiza-
nilor deciziei lui Kiril al V-lea din 1755 și le aplică drept răspuns oficial canonic al ortodoxiei față de
această problemă.
400
Gheorghios Metallinos, Mărturisesc un Botez, p. 9.
401
Gheorghios Metallinos, Mărturisesc un Botez, p. 36. Aici autorul, pentru a justifica această
teză, citează lucrarea lui Timothy Ware, Eustratios Argenti: a study of the Greek Church under Turkish
rule, Clarendon Press, 1964.
542 | Răzvan Perșa

menicitatea402. Această idee este susținută de către Neofit Cavsocalivitul403, Nicodim

Aghioritul prin Pidalion404 și Constantin Iconomul405.
Prima insuficiență a tezelor lui Metalinos este dată de infidelitatea sa față de dez-
voltarea istorică a tradiției canonice. Metallinos omite, în abordarea sa istorică, să
precizeze trei lucruri importante: a) canonul cartaginez este considerat de către si-
nodul Trulan, prin canonul 2, ca o practică locală, valabilă doar pentru ținutu-
rile Africii: „ἔτι μὴν καὶ τὸν ὑπὸ Κυπριανοῦ, τοῦ γενομένου ἀρχιεπισκόπου τῆς
Ἄφρων χώρας καὶ μάρτυρος, καὶ τῆς κατ› αὐτὸν συνόδου ἐκθέντα κανόνα, ὃς ἐν
τοῖς τῶν προειρημένων προέδρων τόποις, καὶ μόνον, κατὰ τὸ παραδοθὲν αὐτοῖς
ἔθος, ἐκράτησε”406, ceea ce arată că nu era aplicat sau respectat decât în acele pro-
vincii. În același timp, canonul 95 al Sinodului Trulan arată care este practica gene-
402
Aici autorul trimite la sursele celor trei autori, Neofit, Nicodim și Constantin Iconomul.
403
Lucrarea principală a lui Neofit Cavsocalivitul Επιτομή ιερών κανόνων se află ca manuscris în
biblioteca Academiei Române, Ms. 295 (211), având 1238 file. Constantin Litzica, Catalogul manus-
criselor grecești: [din] Biblioteca Academiei Române, vol. 1, București, 1909, p. 150. Părți din acest
manuscris se află reluate și în manuscrisul 988 BAR (Nestor Camariano, Catalogul manuscriselor gre-
cești, Imprimeria națională, București, 1940, pp. 134-137). Textul a fost parțial editat în: Νεοφύτου
Καυσοκαλυβίτου Ιεροδιακόνου, Επιτομή ιερών κανόνων, επιμέλεια Θεοδωρήτου Ιερομονάχου,
vol. 1, Αστήρ, 2002, 248 pp. Despre viața și operele lui Neofit Cavsocalivitul, a se vedea: Χαρίλαος
Τζώγας, Η περί μνημοσύνων έρις εν Αγίω Όρει κατά τον ΙΗ΄αιώνα, Διδακτορική Διατριβή,
Αριστοτέλειον Πανεπιστήμιον Θεσσαλονίκης, Επιστημονική Επετηρίς της Θεολογικής Σχολής,
Παράρτ. Αριθμ. 3, Θεσσαλονίκη 1969, pp. 16-28. Cu privire la canonul Sf. Ciprian, Neofit afirmă:
„căci mai degrabă m-aș despărți de sufletul meu decât de hotărârea de nebiruit pe care Sinodul de la
Carhidon a așezat-o”.
404
Nicodim Aghioritul afirmă în Pidalion că: „De aceea și Sfântul Martir Ciprian, episcop al
Cartaginei, și tot sinodul dimprejurul său, cel al celor optzeci și patru de episcopi, care s-a adunat în
Cartagina, au urmat acestuia canon apostolic care leapădă întru totul botezul ereticilor, dar și canon
68 apostolic, care afirmă că cei care au fost botezați sau hirotoniți de către eretici, nu este cu putință
– sau ca și cum ai spune că este imposibil să fie – nici creștini, nici clerici. Sfântul sinod VI ecume-
nic (Canonul 2) a pecetluit canonul acestui sinod. Și de aici dacă mai înainte era un canon al unui
sinod local și particular, acum este canon al unui sinod ecumenic, ca unul care este pecetluit de către
aceasta.” Pidalion, 1886, pp. 54.
Κωνσταντίνος Οικονόμος, ο εξ Οικονόμων, Τα σωζόμενα εκκλησιαστικά συγγράμματα
405

Κωνσταντίνου Πρεσβυτέρου και Οικονόμου του εξ Οικονόμων, vol. 1, Τύποις Φ. Καραμπίνου,

Αθήνησι, 1862.
406
Traducere română: „însă și canonul dat de către Ciprian, arhiepiscopul ținutului africanilor și
martir, și de către sinodul ținut de acesta, ce a avut putere în locurile întâi-stătătorilor pomeniți mai
înainte și numai conform obiceiului transmis de către ei”. Traducere franceză: „de plus, le canon édicté
par Cyprien, qui fut archevêque du pays de l’Afrique, et par son synode, canon qui resta en vigueur
selon la tradition dans les territoires seuls de ces évêques”. Traducere engleză din Pidalion: „Furthermore,
the Canon promulgated by Cyprian who became an Archbishop of the country of Africa and a martyr,
and by the Council supporting him, who alone held sway in the places of the aforesaid presidents, in
accordance with the custom handed down to them.” Traducerea engleză a lui Percival: „Moreover the
Canon set forth by Cyprian, Archbishop of the country of the Africans and Martyr, and by the Synod
under him, which has been kept only in the country of the aforesaid Bishops, according to the cus-
tom delivered down to them.”; Traducerea germană a lui H. Ohme: „Ferner auch den vom damaligen
Erzbischof Africas und Märtyrer Cyprian und seiner Synode aufgestellten Kanon, der allein in den
Regionen der vorgenannten Vorsitzenden nach der bei ihnen überlieferten Sitte in Geltung stand”.
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 543

rală de primire a celor de alte credințe în Biserică. Faptul că decizia sinodului din
Cartagina a fost una locală, este dată și de receptarea ulterioară a ei în colecțiile ca-
nonice; b) soluția sinodului cartaginez nu a fost acceptată în întreaga Biserică, după
cum arată canoanele paralele (7 și 8 Laod., 8 și 19 I Ec., 1, 5, 20 și 47 Sf. Vasile cel
Mare, 57 și 80 Cartagina, 7 II ec., 95 Trulan), canonul de la Cartagina 256 fiind
pus, conform canonul 2 Trulan, după canoanele Sf. Părinți, arătând receptarea sa ul-
terioară în Tradiția canonică. c) prima atestare a canonului lui Ciprian într-o colec-
ție canonică răsăriteană este abia în secolul al VII-lea într-o recenzie a Syntagmei în
14 Titluri. Cu toate acestea, canonul sau scrisoarea sinodală este omisă și după aceea
în multe manuscrise canonice407.
Autorul afirmă de mai multe ori că între canonul 7 II ec. și canonul 95 Trulan nu
este o diferență mare, deoarece cel din urmă reprezintă o simplă repetare a celui din-
tâi, la care se adaugă un pasaj final408. La o comparație atentă între canonul 7 II ecu-
menic și 95 Trulan putem constata următoarele: canonul 95 Trulan nu îi mai ia în
considerare pe sabatieni, deși citează canonul 7 II ecumenic unde aceștia sunt men-
ționați409; canonul 95 Trulan adaugă încă alte șapte erezii, membrii lor fiind primiți
prin rebotezare (pavlicienii, maniheii, valentinieii și marcioniții și toți cei din erezii
asemănătoare), și adaugă o altă categorie, pe care nu îi primește nici prin rebotezare,
nici prin mirungere, ci doar prin documente scrise și anatematizarea învățăturilor de
la care au provenit (nestorienii, eutihianiții și severieni), fiind primiți, după renunța-
rea la erezie, direct la Sfânta Euharistie410.
407
David Wagschal, Law and Legality in the Greek East, p. 46. Pennington, The History of Bizantine
and Eastern Canon Law, p. 113.
408
Gheorghios Metallinos, Mărturisesc un Botez, p. 10, 28 (nota 11).
409
Lecțiunea apare în anumite manuscrise. A se vedea: Heiz Ohme, Acta, p. 57.
410
Canonul 95 Trulan comparativ cu Can. 7 II ecumenic: „Pe aceia dintre ereticii care se adaugă
Ortodoxiei și părții celor ce se mâtuiesc îi acceptăm după rânduiala următoare și conform obiceiului: Astfel,
pe arieni și pe macedonieni, pe sabatieni, pe novațieni, care se denumesc pe ei înșiși „cei puri” și „stân-
gaci”, pe quartodecimani sau tetradiți și pe apolinariști îi acceptăm după ce oferă niște documente scrise și
după ce anatematizează toată erezia care nu este în același cuget după cum cugetă Biserica lui Dumnezeu
cea sfântă, sobornicească și apostolică, fiind pecetluiți, adică fiind mai întâi unși cu sfântul mir, și anume:
la frunte, ochii, nări, gură și urechi și, pecetluindu-i pe ei, spunem: „Pecetea darului Duhului Sfânt”.
În privința pavlicienilor, care și-au căutat mai apoi refugiul în Biserica sobornicească, este dată hotărârea ca
ei să fie neapărat rebotezați. „Totuși, pe eunomieni, care sunt botezați printr-o singură afundare, și pe mon-
taniști, care sunt denumiți aici frigieni, și pe sabelieni, care învață identitatea Fiului cu Tatăl și care comit și
alte lucruri primejdioase, și pe toate celelalte erezii – fiindcă aici sunt multe, mai cu seamă cele care provin
din ținutul galatenilor – și pe toți dintre aceștia care doresc să se adauge Ortodoxiei îi primim ca pe niște
păgâni: în prima zi îi facem pe aceștia creștini, iar a doua zi sunt catehizați, după care a treia zi îi exorcizăm
prin suflarea de trei ori spre fața și spre urechile lor și, astfel, îi catehizăm și îi facem să petreacă un timp
în Biserică și să asculte Scripturile. Și după aceea îi botezăm.” Iar pe manihei, pe valentiniei și pe marci-
oniți și pe cei care provin din erezii asemănătoare, acceptândui ca pe păgâni, îi rebotezăm. Iar nestorie-
nii, eutihianiții și severieni și cei care provin din erezii asemănătoare trebuie să întocmească documente
scrise și să anatematizeze erezia lor și pe Nestorie, Eutihie, Dioscur și pe Sever și pe ceilalți conducători ai
unor asemenea erezii, și pe cei ce cugetă cele ale acestora, și toate ereziile menționate mai înainte, și ast-
fel vor avea parte de sfânta comuniune”.
544 | Răzvan Perșa
Canonul 7 II ecumenic
Τοὺς προστιθεμένους τῇ ὀρθοδοξίᾳ, καὶ
τῇ μερίδι τῶν σῳζομένων, ἀπὸ αἱρετικῶν,
δεχόμεθα κατὰ τὴν ὑποτεταγμένην ἀκο-
λουθίαν, καὶ συνήθειαν. Ἀρειανοὺς μὲν,
καὶ Μακεδονιανούς, καὶ Σαββατιανούς,
καὶ Ναυατιανούς, τοὺς λέγοντας ἑαυ-
τοὺς Καθαροὺς καὶ Ἀριστερούς, καὶ τοὺς
Τεσσαρεσκαιδεκατίτας, εἴτουν Τετραδίτας,
καὶ Ἀπολλιναριστάς, δεχόμεθα διδόντας λι-
βέλλους, καὶ ἀναθεματίζοντας πᾶσαν αἵρεσιν,
μὴ φρονοῦσαν, ὡς φρονεῖ ἡ ἁγία τοῦ Θεοῦ κα-
θολικὴ καὶ ἀποστολικὴ ἐκκλησία, καὶ σφρα-
γιζομένους, ἤτοι χρισμένους, πρῶτον τῷ ἁγίῳ
μύρῳ τό τε μέτωπον, καὶ τοὺς ὀφθαλμοὺς καὶ
τὰς ῥίνας, καὶ τὸ στόμα, καὶ τὰ ὦτα· καὶ σφρα-
γίζοντες αὐτούς, λέγομεν· Σφραγὶς δωρεὰς
Πνεύματος ἁγίου.
Εὐνομιανοὺς μέντοι τοὺς εἰς μίαν κα-
τάδυσιν βαπτιζομένους, καὶ Μοντανιστάς,
τοὺς ἐνταῦθα λεγομένους Φρύγας, καὶ
Σαβελλιανούς, τοὺς υἱοπατορίαν διδάσκοντας,
καὶ ἕτερά τινα καὶ χαλεπὰ ποιοῦντας, καὶ τὰς
ἄλλας πάσας αἱρέσεις· (ἐπειδὴ πολλοί εἰσιν
ἐνταῦθα, μάλιστα οἱ ἀπὸ τῶν Γαλατῶν χώρας
ὁρμώμενοι), πάντας τοὺς ὑπ᾿ αὐτῶν θέλοντας
προστίθεσθαι τῇ ὀρθοδοξίᾳ, ὡς Ἕλληνας δεχό-
μεθα· καὶ τὴν πρώτην ἡμέραν ποιοῦμεν αὐτοὺς
Χριστιανούς, τὴν δὲ δευτέραν κατηχουμένους·
εἶτα τῇ τρίτῃ ἐξορκίζομεν αὐτούς, μετὰ τοῦ ἐμ-
φυσᾷν τρίτον εἰς τὸ πρόσωπον, καὶ εἰς τὰ ὦτα,
καὶ οὕτω κατηχοῦμεν αὐτούς, καὶ ποιοῦμεν
χρονίζειν εἰς τὴν ἐκκλησίαν, καὶ ἀκροᾶσθαι
τῶν γραφῶν, καὶ τότε αὐτοὺς βαπτίζομεν.
Această comparație arată că Biserica folosea o întreită practică a primirii celor de
alte credințe la Biserică, precum este atestată de către Sf. Vasile cel Mare care face
Canonul 95 Trulan
Τοὺς προστιθεμένους τῇ ὀρθοδοξίᾳ,
καὶ τῇ μερίδι τῶν σῳζομένων ἀπὸ αἱρε-
τικῶν, δεχόμεθα κατὰ τὴν ὑποτεταγ-
μένην ἀκολουθίαν τε καὶ συνήθειαν.
Ἀρειανοὺς μὲν καὶ Μακεδονιανούς, καὶ
Σαββατιανούς καὶ Ναυατιανούς, τοὺς λέ-
γοντας ἑαυτοὺς Καθαροὺς καὶ Ἀριστερούς,
καὶ τοὺς Τεσσαρακαιδεκατίτας, εἴτουν ἤγουν
Τετραδίτας, καὶ Ἀπολλιναριστάς, δεχόμεθα,
διδόντας λιβέλλους, καὶ ἀναθεματίζοντας
πᾶσαν αἵρεσιν μὴ φρονοῦσαν, ὡς φρονεῖ ἡ
ἁγία τοῦ Θεοῦ καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ ἐκ-
κλησία, σφραγιζομένους, ἤτοι χρισμένους
πρῶτον τῷ ἁγίῳ μύρῳ, τὸ μέτωπον, καὶ τοὺς
ὀφθαλμούς, καὶ τὰς ῥίνας, καὶ τὸ στόμα, καὶ
τὰ ὦτα, καί, σφραγίζοντες αὐτούς, λέγομεν·
Σφραγὶς δωρεᾶς Πνεύματος ἁγίου.
Περὶ δὲ τῶν παυλιανισάντων, εἶτα προ-
σφυγόντων τῇ καθολικῇ ἐκκλησίᾳ, ὅρος ἐκτέ-
θειται, ἀναβαπτίζεσθαι αὐτοὺς ἐξάπαντος.
Εὐνομιανοὺς μέντοι, τοὺς εἰς μίαν κα-
τάδυσιν βαπτιζομένους, καὶ Μοντανιστάς,
τοὺς ἐνταῦθα λεγομένους Φρύγας, καὶ
Σαβελλιανούς, τοὺς υἱοπατορίαν δοξάζο-
ντας, καὶ ἕτερά τινα χαλεπὰ ποιοῦντας, καὶ
πάσας τὰς ἄλλας αἱρέσεις, ἐπεὶ πολλοί εἰσιν
ἐνταῦθα, μάλιστα οἱ ἀπὸ τῶν Γαλατῶν χώ-
ρας ἐρχόμενοι, πάντας τοὺς ἀπ᾿ αὐτῶν θέλο-
ντας προστίθεσθαι τῇ ὀρθοδοξίᾳ, ὡς Ἕλληνας
δεχόμεθα· καὶ τὴν πρώτην ἡμέραν ποιοῦμεν
αὐτοὺς Χριστιανούς· τὴν δὲ δευτέραν, κα-
τηχουμένους· εἶτα τὴν τρίτην, ἐξορκίζομεν
μετὰ τοῦ ἐμφυσᾷν τρίτον εἰς τὸ πρόσωπον,
καὶ εἰς τὰ ὦτα, καὶ οὕτω κατηχοῦμεν αὐτούς,
καὶ ποιοῦμεν χρονίζειν ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ, καὶ
ἀκροᾶσθαι τῶν Γραφῶν, καὶ τότε αὐτοὺς βα-
πτίζομεν. Καὶ τοὺς Μανιχαίους δέ, καὶ τοὺς
Οὐαλεντινιανούς, καὶ Μαρκιωνιστάς, καὶ
τοὺς ἐκ τῶν ὁμοίων αἱρέσεων προσερχομέ-
νους, ὡς Ἕλληνας δεχόμενοι, ἀναβαπτίζο-
μεν· Νεστοριανοὺς δέ, καὶ Εὐτυχιανιστάς, καὶ
Σεβηριανούς, καὶ τοὺς ἐκ τῶν ὁμοίων αἱρέ-
σεων χρὴ ποιεῖν λιβέλλους, καὶ ἀναθεματί-
ζειν τὴν αἵρεσιν αὐτῶν, καὶ Νεστόριον, καὶ
Εὐτυχέα, καὶ Διόσκορον, καὶ Σεβῆρον· καὶ
τοὺς λοιποὺς ἐξάρχους τῶν τοιούτων αἱρέ-
σεων, καὶ τοὺς φρονοῦντας τὰ αὐτῶν, καὶ πά-
σας τὰς προαναφερομένας αἱρέσεις, καὶ οὕτω
μεταλαμβάνειν τῆς ἁγίας κοινωνίας.
 Cap. V. Principii generale de interpretare a canoanelor în Dreptul canonic ortodox | 545

diferența, în primul canon, între eretici, schismtici și adunări ilicite. Metallinos nu

menționează această întreită practică în istoria Bisericii, ca și cum ea nu ar fi existat.
Viziunea dogmatico-sistematică asupra celei istorice duce la pervertirea tradiției
canonice, la decontextualizarea ei, transformând interpretarea într-o armă a viziu-
nilor eclesiologice, canonice și dogmatice proprii, fără conformitatea lor cu Tradiția
deplină a Bisericii Ortodoxe. În exemplul oferit se poate constata cât de ușor pot fi
selectate anumite canoane din tradiția Bisericii Ortodoxe și aplicate necontextuali-
zat la realități eclesiologice actuale doar pentru a ajunge la justificarea unei opțiuni
teologice proprii.