Sunteți pe pagina 1din 12

Legătura dintre Taina Spovedaniei şi Sfânta Împărtăşanie.

O evaluare biblică,
patrisitică şi liturgic-pastorală

Evaluarea istorică a problemei în Biserica Ortodoxă Română


În Biserica Ortodoxă Română problema legăturii existente între Spovedanie şi
Împărtăşanie a fost şi este de foarte multe ori pusă în discuţie, creeînd adevărate
controverse între teologi şi duhovnici, atunci când este vorba de a găsi sau a sugera soluţii
practice.
Să ne amintim de pildă în perioada interbelică, despre disputa ivită în jurul
părintelui Ioan Iovan de la Mănăstirea Vladimireşti şi a vieţuitorilor de la Mănăstirea
Sihastru, care practicau împărtăşirea deasă, împărtăşire care era precedată de Taina
Spovedanei, făcută însă nu după rânduiala obişnuită a Ortodoxiei, ci în comun. Se creease
o adevărată mişcare duhovnicească în jurul părintelui Ioan, similară celei creeate în Rusia
în jurul Sfântului Ioan de Kronstandt. Foarte mulţi duhovnici la acea vreme au privit cu o
oarecare rezervă o astfel de practică, invocând fie lipsa discernământului duhovnicesc, fie
nerespectarea tradiţiei ortodoxe. Iată ce scrie legat de acest fenomen, Părintele Profesor
Petre Vintilescu de la Facultatea de Teologie din Bucureşti: „... s-au ivit de curând
discuţiuni în jurul unei forme sumare de spovedanie, practicată la una din mănăstirile
noastre, care a introdus împărtăşirea deasă ca regulă specială de viaţă creştină a
comunităţii. Mărturisirea nu urmează aici ritualul tradiţional al Bisericii, ci este încadrată
în „Rugăciunea de iertare a tuturor păcatelor celor de voie şi celor fără de voie şi a tot
jurământul şi blestemul”, pe care preotul duhovnic o citeşte întregii comunităţi adunată
laolaltă ... Negreşit, nu este uşor de găsit, în condiţiuni sau împrejurări normale,
justificare suficientă pentru spovedania în această formă, deoarece ea nu este deplină nici
ca mărturisire materială, nici ca act de pocăinţă”. Şi încheie părintele Petre Vintilescu cu
următoarea concluzie: „Spovedania individuală şi secretă (se înţelege, înaintea primirii
Sfintei Împărtăşanii – n.n.), stabilită de disciplina bisericească, rămâne prin urmare
indispensabilă, chiar pentru ci avansaţi în pietate, în însuşi interesul susţinerii şi
îndrumării progresului lor spiritual de către duhovnic” 1. Părintele profesor Dumitru
Stăniloae, referindu-se la aceiaşi practică de la mănăstirile amintite, scrie şi el
următoarele: „Mărturisirea şi pocăinţa au fost condiţiile indispensabile pentru acordarea
iertării păcatelor de la începutul creştinismului şi până azi. Cu durere trebuie să constatăm
însă că de câţiva ani încoace, în două mănăstiri din ţară, Sihastru şi Vladimireşti, s-a
introdus o practică a iertării păcatelor care nu ţine seama de cele două condiţii ... de fapt
aşa zisa „mărturisire” în masă nu este o mărturisire propriu-zisă. Căci cum se poate numi
mărturisire răspunsul prin da şi nu pe care-l dă în bloc o mulţime de sute şi mii de oameni
la înşirarea unei liste de păcate, din partea unui preot?”2.
De asemenea, în acelaşi context generat de practica împărtăşirii dese de la
mănăstirea Vladimireşti, duhovnici mari de la mănăstirile din Moldova, dar nu numai, au
susţinut atunci, creând o direcţie prezentă şi astăzi în multe spaţii din Biserica noastră, că

1
Pr. Prof. Petre Vintilescu, “Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în
Studii Teologice, anul V, 1953, nr. 5-6, p. 401-403.
2
Pr. Prof. D. Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi Pocăinţa în trecutul Bisericii, în rev. Biserica Ortodoxă
Română, an LXXIII (1955), nr. 3-4, p. 219; acest studiu apare republicat în vol. Spovedania şi Euharistia
izvoare ale vieţii creştine. I. Sfânta Spovedanie – Taina pocăinţei şi a iertării păcatelor, Editura Basilica,
Bucureşti, 2014, p. 71-118.

1
Sfânta Împărtăşanie trebuie dată credincioşilor numai la anumite răstimpuri, fiind
precedată întotdeauna de Taina Spovedaniei3.
În contextul practicii împărtăşirii dese de la mănăstirea Vladimireşti, părintele
profesor Petre Vintilescu, într-un subcapitol al studiului său citat mai sus pune în discuţie
problema împărtăşirii dese şi a spovedaniei, citând în acest sens din tomosul sinodal al
Patriarhului Grigorie, din August 1807. Documentul acesta a apărut în contextul apariţiei
a două tabere printre monahii Sfântului Munte Athos, dintre care una susţinea că este
bine a se împărtăşi creştinul des şi fără spovedanie, în vreme ce celaltă susţinea că este
folositoare împărtăşirea numai la anumite termene şi fără de osândă. Ambele curente sunt
dezaprobate prin hotărârile sinodului, care subliniază că „împărtăşirea cu preacuratele
Taine se cuvine să se facă neapărat prin cercetarea fiecărui credincios, după
dumnezeiescul Apostol, care spune: să se cerceteze fiecare pe sine ...; dar cercetarea
acesta nu se poate face de el însuşi, ci de preoţii duhovnici împuterniciţi de Arhierei cu
gramate bisericeşti, ce-i îndrumează cum trebuie să cerceteze şi să ispitească adâncul
inimilor celor care se spovedesc, cugetele, faptele şi obiceiurile şi să le dea leacuri
epitimisindu-i după canoanele Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi, iar după
îndreptare să încuviinţeze celor vrednici împărtăşirea cu preacuratele Taine, precum
învaţă şi dumnezeiescul Părinte al Bisericii cel cu vorbirea de aur ... Deci fiecare
credincios ..., conformându-se acestei reguli, să se cerceteze pe sine prin preotul său
duhovnic şi aşa să se apropie cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de împărtăşirea cu
preacuratele şi înfricoşătoarele Taine”4. De asemenea, părintele profesor Petre Vintilescu
invocă şi un alt tomos sinodal din August 1819 al aceluiaşi Patriarh Grigorie adresat celor
care susţineau că împărtăşirea cu Preacuratele Taine nu se putea face decât la 40 de zile:
„Fiţi încredinţaţi şi cunoaşteţi că cei evlavioşi sunt datori să se apropie şi să se
împărăşească cu Trupul cel de viaţă făcător, la fiecare Liturghie; pentru aceasta sunt
invitaţi de preot ... Dar din pricina alunecării şi neputinţei omului de a se împărtăşi în
fiecare zi, a hotărât Biserica aşa, ca fiecare să se apropie de Sfânta Împărtăşire atunci
când, mărturisindu-se duhovnicului său, este găsit vrednic de dumnezeiasca Împărtăşire şi
primeşte dezlegare pentru aceasta de la duhovnic” 5. Alte referinţe ale părintelui profesor
Petre Vintilescu sunt făcute în acelaşi sens la Mărturisirea Ortodoxă a lui Mitrofan
Kritopulos, care arată că: „Biserica nu împărtăşeşte pe toţi cu acestă dumnezeiască Taină,
oricum şi fără cercetare, ci pe cei care sunt gata şi sunt pregătiţi pentru această
împărtăşire”6. Ultima referinţă a părintelui profesor este aceea la Mărturisirea Ortodoxă a
lui Petru Movilă: „la primirea înfricoşătoarelor Taine, trebuie să ne pregătim după
rânduiala Bisericii noastre Ortodoxe, adică cu mărturisire curată, post, zdrobirea inimii,
împăcarea deplină cu toţi şi altele asemenea” 7. Porinind de la aceste argumente, părintele
3
A se vedea în acest sens Ieromonah Ilie Cleopa, “Viaţa religioasă din unele mănăstiri ale Bisericii
Ortodoxe Române”, în rev. Studii Teologice, anul V, 1953, nr. 5-6, p. 437-443.
4
Manuel Ghedeon, t. II, Constantinopol, 1889, p. 123-124 apud Pr. Prof. Petre
Vintilescu, “Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în Studii Teologice,
anul V (1953), nr. 5-6, p. 400.
5
Manuel Ghedeon, t. II, p. 153-154 apud Pr. Prof. Petre Vintilescu, “Sfânta
Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în Studii Teologice, anul V (1953), nr.
5-6, p. 400.
6
Mitrofan Kritopulos, apud Pr. Prof. Petre Vintilescu, “Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea
creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în Studii Teologice, anul V (1953), nr. 5-6, p. 401.
7
Petru Movilă, Mărturisirea Ortodoxă, Răspuns la întrebarea 107, apud Pr. Prof. Petre Vintilescu, “Sfânta
Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în Studii Teologice, anul V (1953), nr.

2
Petre Vintilescu concluzionează: „regula subliniată stăruitor ... şi aplicată neîntrerupt şi
cu scumpătate în practica Bisericii Ortodoxe ... nu încurajează pe nimeni la împărtăşire
fără o inimă netulburată de păcat şi neverificată la scaunul de spovedanie”8.
În timpurile mai noi, se impune din ce în ce ai mult între teologi şi duhovnici
practica împărtăşirii continui, mult mai frecvente cu Sfintele Taine. În acest context a
apărut şi problema evaluării frecvenţei Spovedaniei înaintea împărtăşirii propriu-zise.
II. Legătura dintre Taina Spovedaniei şi Sfânta Împărtăşanie. O abordare
biblică şi patristică şi liturgico-pastorală.
- Considerații generale. Mărturiile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții
Atunci când abordăm problema relaţiei existente între Sfânta Taină a Spovedaniei
şi cea a Împărtăşaniei, trebuie să avem în vedere întâi de toate faptul că cel care doreşte
să se împărtăşească cu Sfintele Taine, nu se poate apropia de acestea oricum, ci doar într-
o stare de pregătire duhovnicească, aşa încât acestea să fie luate „spre iertarea păcatelor şi
spre viaţa de veci”. Când ne apropiem de Sfântul Potir trebuie să fim cu luare aminte la
starea noastră duhovnicească, spre a nu-I „da sărutare” lui Hristos „ca Iuda”, după
cuvântul Mântuitorului: „nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele
voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă
sfâşie pe voi” (Matei 7, 6).
Întrebarea care se pune, este una firească: În ce condiţii ne putem împărtăşi cu
Sfintele Taine, pentru ca gustarea din ele să ne fie spre folos şi sporire duhovnicească?
Răspunsul la această întrebare vine din tradiţia Ortodoxă: pentru a ne putea împărtăşi cu
folos duhovnicesc din Sfintele Taine, creştinii trebuie să se angajeze în viaţa în Hristos,
participând activ la viaţa liturgică a Bisericii, silindu-se să săvârşească binele,
debarasându-se de tot ceea ce înseamnă rău şi păcat, spovedindu-şi păcatele săvârşite,
angajându-se într-un efort ascetic prin ţinerea posturilor rânduite de Biserică şi stând în
abstinenţă conjugală câteva zile înaintea primirii Împărtăşaniei, precum şi în ziua primirii
ei, acest din urmă sfat fiind valabil pentru cei căsătoriţi.
În ceea ce priveşte obligativitatea Spovedaniei înaintea primirii Sfintei
Împărtăşanii, găsim în acest sens lămuriri foarte precise în Mărturisirea Ortodoxă de la
1642: „Fiecare cleric sau laic când voieşte să se împărtăşească trebuie mai întâi să se
spovedească la duhovnic de toate păcatele sale” 9. Şi mai lămuritoare este în acest sens
precizarea Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul: „Fără ispovedanie ori fără voia
duhovnicului să nu cuteze nimeni să se cuminece”10. Regula aceasta este confirmată şi în
Catehismele mai noi ale Bisericii: „La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemaţi toţi fiii
Sfintei Biserici, ei se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, dacă mai întâi şi-au
mărturisit păcatele şi au fost dezlegaţi de preotul duhovnic” 11. O astfel de prevedere stă în
acord cu mărturia Sfântului Apostol Pavel din Epistola întâia către Corinteni: „...oricine
va mânca pâinea ... sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de

5-6, p. 401.
8
Pr. Prof. Petre Vintilescu, “Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în
Studii Teologice, anul V (1953), nr. 5-6, p. 385.
9
Mărturisirea Ortodoxă, I, 101, apud Arhim. Benedict Ghiuş, În ce condiţii ne putem împărtăşi?, Editura
Bizantină, Bucureşti, p. 13.
10
Antim Ivireanul, Opere, Minerva, ediţia Ştrempel, p. 356, apud Arhim. Benedict Ghiuş, În ce condiţii ne
putem împărtăşi?, p. 13.
11
Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1978, p. 52.

3
trupul şi de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din
pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă
şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi
bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi.
Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu
lumea” (I Corinteni 11, 27-32). Textul acesta scripturistic are în vedere cercetarea
lăuntrică înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii, ceea ce implică desigur şi spovedania
prealabilă. Practica aceasta a cercetării lăuntrice prealabile înaintea primirii Sfintei
Împărtăşanii, pe care o propune textul scripturistic citat anterior este confirmat şi de
tradiţia patrisitică a Bisercii. Amintim în acest sens textul din Didahia celor doisprezece
Apostoli, cap. XIV: „Când vă adunaţi în ziua Domnului (duminica), frângeţi pâine şi
mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie
curată. Tot cel care e certat cu tovarăşul său să nu vină împreună cu noi până nu se
împacă, ca să nu se spurce jertfa voastră ...” 12. Acelaşi îndemn îl aflăm şi într-un alt text
al Didahiei: „În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu
conştiinţa rea. Aceasta este calea vieţii”13.
- Marile etape istorice. Perioada primară a vieții Bisericii (până în sec. IV).
Exegeza textelor biblice şi patristice aminte mai sus nu poate însă să precizeze cu
exactitate dacă expresiile „mărturisirea păcatelor” sau „cercetarea de sine” prealabilă
primirii Sfintei Împărtăşanii desemnează spovedania sacramentală, analiza personală a
propriei conştiinţe sau o mărturisire publică a păcatelor săvârşite. Când afirmăm acest
fapt ne referim desigur la faptul că în Biserica primară mărturisirea sacramentală se facea
mai cu seamă în cazul păcatelor mari: idolatrie, apostazie, curvie, ucidere, furt şi alte
păcate considerate „mari” sau „de moarte”. Unii autori bisericeşti din perioada patristică
consideră chiar că după mărturisirea făcută înaintea primirii Sfântului Botez, după
primirea acestuia mai putea exista o singură „a doua mărturisire”. Avem în acest sens o
mărturie în Păstorul lui Herma: „Ar trebui ca cel ce a primit iertarea păcatelor să nu mai
păcătuiască, ci să trăiască în curăţie. Dar pentru că vrei să le cunoşti toate cu de-
amănuntul, îţi voi arăta şi asta, ca să nu dau prilej să păcătuiască cei care au să creadă că
nu mai pot face pocăinţă pentru păcatele lor; ei au primit iertare pentru păcatele de mai
înainte. Dar pentru cei chemaţi înainte de aceste zile Domnul a pus pocăinţă, că Domnul,
fiind cunoscător de inimi şi cunoscând mai dinainte toate, a cunoscut slăbiciunea
oamenilor şi viclenia diavolului, că va face rău robilor lui Dumnezeu şi se va purta cu
vicleşug cu ei. Domnul, fiind mult milostiv, s-a îndurat de făptura sa şi a pus pocăinţa
aceasta ... Dar îţi spun ţie ... : Dacă cineva, fiind ispitit de diavol, păcătuieşte după această
sfântă şi mare chemare, acela mai poate face pocăinţă o singură dată; dar dacă păcătuieşte
mereu şi se pocăieşte, unui om ca acesta pocăinţa nu îi este de nici un folos; cu greu va
dobândi viaţa”14. O mărturie asemănătoare găsim şi la Tertulian: „,Dar Dumnezeu,
cunoscând armele otrăvitoare ale acestuia (vrăjmaşului), chiar când a închis uşa iertării şi
a pus zăvorul Botezului, a lăsat totuşi ceva deschis. A aşezat în vestibule a doua pocăinţă,
care să-i întâmpine pe cei ce bat la uşă; dar numai o dată, fiindcă e pentru a doua oară.
Mai mult nu, fiindcă s-a dovedit în zadar cea dinainte. Oare o dată nu e destul? Ai ceea ce
deja nu meritai, căci ai pierdut ceea ce ai primit. Când îndurarea Domnului îţi dă putinţa
12
Didahia celor 12 Apostoli, cap. XIV, 1, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 34.
13
Didahia celor 12 Apostoli, cap. IV, 14, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, p. 29.
14
Păstorul lui Herma, Poruncile 31, 2-6, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, p. 303.

4
să redobândeşti ceea ce ai pierdut, fii recunoscător pentru o binefacerere înnoită, dacă nu
înmulţită. Căci e mai mare lucru a dobândi, decât a primi şi e mai rău a pierde decât a nu
primi”15. Această practică este în acord cu învăţătura biblică, potrivit căreia era de
neîngăduit ca un creştin botezat să mai săvârşească păcate grave. Avem în acest sens
mărtuia Sfântului Evanghelist Ioan: „Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte
păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiescă,
fiindcă este născut din Dumnezeu” (I loan 3, 9); „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu
nu păcătuieşte; că cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se
atinge de el” (I Ioan, 5, 18). O mărturie similară găsim şi în Epistola către Evrei a
Sfântului Apostol Pavel: „Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au
gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt. Şi au gustat cuvântul cel bun al
lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor. Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se
înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui
Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6, 4-6). Tocmai de aceea, dacă se întâmpla ca
vreun creştin să săvârşească un păcat de moarte sau strigător la cer sau împotriva Duhului
Sfânt, acesta era excomunicat din comunitatea euharistică, cum a fost cazul incestuosului
de la Corint (I Cor. 5, 1-5). După un timp, dacă acesta făcea dovada pocăinţei, era primit
din nou în Biserică (II Cor. 2, 3-11).
Cu toate acestea, în conştiinţa primilor creştini exista conştiinţa păcătoşeniei,
având în acest sens mărturia aceluiaşi evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem,
ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre,
El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată
nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi cuvântul Lui nu este
întru noi” (I loan 1, 8-10). Pocăinţa pentru păcate era văzută însă ca un proces continuu,
„care are o etapă radicală înainte de Botez, apoi devine o lucrare duhovnicească
permanentă pentru restul vieţii”16. Un accent deosebit se punea pe „cercetarea conştiinţei”
(I Cor. 11, 28), înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Bineînţeles, accentul principal se
punea pe pocăinţa zilnică adusă lui Dumnezeu, în special înainte de împărtăşirea cu
Sfintele Taine17.
În cazul săvârşirii unor păcate majore, până în sec. IV, pocăinţa sau spovedania se
făcea în două moduri: public, în cazul păcatelor cunoscute de toţi sau a păcatelor mari,
precum apostazia, crima, adulterul, vrăjitoria, erezia, idolatria ş.a. şi indvidual, în cazul
păcatelor necunoscute comunităţii, acestea fiind mărturisite în taină episcopului sau
preotului investit şi cu darul duhovniciei18. Prin actul arhiepiscopului Nectarie de la 391

15
Tertulian, Despre pocăinţă, cap. VII, 10-12, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 3, Apologeţi de
limbă latină, p. 216 , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1981, p. 216. Referindu-se la acest text al lui Tertulian, părintele profesor Dumitru Stăniloae, scrie
următoarele: „Creştinii nu pot obţine în viaţa aceasta nici o iertare. Scrierea aceasta admite o iertare, dar
numai una singură, după o penitenţă îndelungată. Nu sunt excluşi din legătura cu Biserica nici cei ce cad a
doua oară, dar ei stau mai mult pe lângă comunitate, aşteptând iertare de la Dumnezeu, în viaţa viitoare”
(Pr. Prof. D. Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi Pocăinţa în trecutul Bisericii, în rev. cit, p. 231).
16
Ierom. Petru Pruteanu, Despre legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşire, p. 2 (disponibil la
http://www.teologie.net/2013/07/05/spovedanie_impartasire/ ; accesat în 13.11.2014).
17
Conform Didahia, cap. 4, 14, în col. cit., p. 35.
18
Pr. Dr. Emil Cioară, Duhovnicul şi Taina Spovedaniei în Biserica Ortodoxă, Editura Universităţii din
Oradea, 2007, p. 240; a se vedea de asemenea Pr. Dumitru Stăniloae, “Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în
trecutul Bisericii”, în Biserica Ortodoxă Română, 1955, nr. 3-4, p. 231 şi Preot conf. dr. Dumitru Vanca,
“Spovedania: marile etape istorice”, în Vocaţie, slujire, jertfelnicie – cinstire şi recunoştinţă Părintelui

5
s-a desfiinţat caracterul public al penitenţei, aşadar şi împărţirea penitenţilor în etape, însă
penitenţa în sine nu a fost desfiinţată19.
- Perioada de după sec. IV. Influențele monahismului.
La începutul sec. V, fericitul Augustin, deşi nu exclude mărturisirea publică, îşi
arată deja preferinţa pentru cea secretă. El introduce un principiu nou în ceea ce priveşte
disciplina penitenţială, potrivit căruia păcatele publice cereau obligatoriu mărturisire
publică, pe când cele făcute în secret, cereau mărturisire particulară 20. În urma
mărturisirii, episcopul sau duhovnicul hotărau oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine
a penitentului respectiv pentru o perioadă determinată de timp (de la câteva luni până
chiar la 15-20 de ani). În funcţie de pocăinţa penitentului, termenul de oprire de la
Sfintele Taine putea fi redus sau prelungit. Primirea la împărtăşire se facea automat, după
trecerea timpului care a fost rânduit prin canon.
Din cele expuse mai sus, înţelegem limpede faptul că spovedania nu trebuie în
mod obligatoriu legată de primirea Sfintei Împărtăşanii, întrucât pot exista şi situaţii în
care spovedirea unui păcat sau a mai multor păcat să nu fie urmată în chip obligatoriu de
primirea Sfintei Împărtăşanii, cel care se spovedeşte fiind supus unui timp de oprire de la
cele sfinte, care vizează îndreptarea lui.
De asemenea, din perioada primară a vieţii Bisericii avem mărturii patristice care
atestă faptul că împărtăşirea zilnică a creştinilor nu implica în mod obligatoriu şi
spovedania prealabilă a păcatelor. Amintim în acest sens un fragment din Sfântul Vasile
cel Mare: “… în vremuri de persecuţie cineva este silit să ia Împărtăşania cu mâna sa,
când lipseşte preot sau diacon; este de prisos a se lămuri că nu este deloc lucru grav, prin
faptul că aceasta se află confirmată ca un obicei îndelungat, prin însăşi starea lucrurilor.
Căci toţi monahii veiţuitori în pustietăţi, unde nu se află preot, păstrând la ei Împărtăşirea,
se precestuiesc ei înşişi. Iar în Alexandria şi în Egipt, chiar fiecare dintre credincioşii
mireni are de cele mai multe ori Împărtăşirea la el acasă şi, când vrea, se împărtăşeşte
singur”21. Textul acesta, se referă la o realitate din epoca primară a Bisericii când a fost
“admis să se dea credincioşilor, chiar acasă, Sfânta Euharistie, spre a o avea la îndemână
în caz de nevoie şi în lipsă de preot. Păstrarea Sfintei Euharistii acasă pentru astfel de
întâmplări extraordinare era în acelaşi timp o ocazie, cel puţin pentru credincioşii
deosebit de evlavioşi, de a-şi satisface pietatea, luând singuri Împărtăşirea în fiecare zi” 22.
Observăm din textul Sfântului Vasile cel Mare, citat mai sus faptul că nu se aminteşte
prof. dr. Nicolae D. Necula la împlinirea vârstei de 70 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2014, p. 720.
19
Pr. Prof. D. Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi Pocăinţa în trecutul Bisericii, în vol. cit., p. 102.
20
Augustin, Sermo 82, 87, PL 38, 511: „Păcatele făcute în public trebuie mustrate în public şi păcatele
făcute în taină trebuie dojenite în particular ... Noi vrem să certăm în secret, să blamăm în secret şi să
evităm, printr-un blam public, să trădăm pe vinovat. Noi vrem să-l certăm, să-l îndreptăm ... Episcopul ia
cunoştinţă că cineva este ucigaş, dar numai el îl cunoaşte ca atare. Eu aş vrea să-l înfierez în public, voi vă
preocupaţi să-l denunţaţi judecătorului acestui veac. Eu mă feresc să-l trădez, dar nici nu-l neglijez. Îl
mustru în taină, îi pun sub ochi judecata lui Dumnezeu, bag groază în conştiinţa lui însângerată şi-l îndemn
să se pocăiască ... Nu-l denunţăm în public, ci-l mustrăm în particular. Răul trebuie să moară acolo unde a
fost făcut”, apud Ilarion Felea, Pocăinţa-studiu de documentare teologică şi psihologică, Editura Scara,
Bucureşti, 2000, p. 109.
21
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola XCIII către patricia Caesaria, PG, t. X, col. 628; t. XXXII, col. 484 B,
apud Pr. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în
Studii Teologice, anul V, 1953, nr. 5-6, p. 386.
22
Pr. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în
Studii Teologice, anul V, 1953, nr. 5-6, p. 386.

6
nicio clipă despre spovedania prealabilă împărtăşirii cu Sfintele Taine, atunci când
împărtăşirea cu acestea era zilnică. De bună seamă că problema spovedaniei înaintea
primirii Sfintelor Taine se punea doar atunci când conştiinţa creştinului era tulburată de
vreun păcat. În afara acestui fapt, împărtăşania se putea lua fără condiţia spovedirii
prealabile. Practica aceasta a împărtăşirii dese a persistat ca o stare de normalitate multă
vreme în Biserică, câtă vreme Sfântul Ghenadie al Marsiliei scrie: “Nici nu laud, nici nu
critic împărtăşirea cu Sfânta Euharistie în fiecare zi. Eu îndemn, însă, şi sfătuiesc că se
cuvine să ne împărtăşim în toate Duminicile, dacă, bineînţeles, sufletul este netulburat de
păcat”23. Textul acesta patristic lămureşte şi mai bine asupra răstimpurilor la care
credincioşii care doreau să se împărtăşească trebuiau să se spovedească în prealabil: doar
atunci când sufletul se tulbură din pricina vreunui păcat. Aşadar “Spovedania şi
Dumnezeiasca Împărătşanie sunt două realităţi diferite, a doua nefiind condiţionată de
prima”24.
Odată cu apariţia monahismului, după sec. IV, alături de spovedania sacramentală
intervine şi povăţuirea duhovnicească sau aşa numita „spovedanie monahală”, care era
făcută înaintea părintelui duhovnicesc, „stareţ” sau “gheronda”, care era de cele mai
multe ori nehirotonit, putând fi şi un simplu monah sau monahie, “stareţă”, în cazul
mănăstirilor de maici. Această “spovedanie monahală” se referea la mărturisirea
gândurilor şi la primirea unor sfaturi personale privitoare la lupta duhovnicească 25.
Această mărturisire nu se referea însă la păcatele mari, care ar putea duce la oprirea de la
împărtăşire, această atribuţie fiind de competenţa episcopului locului sau a preotului
duhovnic.
La începutul sec. IV, mai exact după Edictul de la Milan din anul 313, în sânul
Bisericii au început să fie primiţi toţi cetăţenii Imperiului Roman care doreau acest lucru,
deşi viaţa multora dintre ei nu corespundea exigenţelor Evangheliei. Chiar dacă
pregătirea acestora pentru botez continua să fie făcută cu multă acrivie, numărul
creştinilor care săvârşeau păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie era tot mai mare,
Biserica intervenind în acest sens prin diferite canoane care aveau menirea să
reglementeze disciplina penitenţială. Aşa a început legarea tot mai mult a Tainei
Spovedaniei de cea a Sfintei Împărtăşanii, ca o condiţie obligatorie pentru primirea celei
din urmă. Practica aceasta nu avea aşadar un caracter pur formal, ci ea viza un exerciţiu
prin care Biseirca verifica conştiinţa tuturor credincioşilor ei în vederea primirii Sfintelor
Taine. Era în acelaşi timp şi un exerciţiu prin care Biserica întărea conştiinţa creştinilor în
ceea ce priveşte modul în care ei trebuia să se apropie de Sfintele Taine.
Din păcate, prin secolul al Vl-lea, dar mai ales după perioada iconoclastă,
condiţiile pentru primirea Botezului aproape că au dispărut, acest fapt ducând la
introducerea unor condiţii suplimentare în ceea ce priveşte primirea împărtăşirii 26. Odată
cu aceasta, a scăzut drastic şi frecvenţa împărtăşirii euharistice. Astfel, dacă în primele
23
Ghenadie al Marsilei, De ecclesiasticis dogmatibus, cap. III, PL, t.XLII, col. 993 apud Pr. Petre
Vintilescu, „Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în Studii Teologice,
anul V, 1953, nr. 5-6, p. 390.
24
Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Vol. I, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 23.
25
A se vedea în acest sens Irenee Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin,
Editura Deisis, Sibiu, 1999 şi Preot conf. dr. Dumitru Vanca, “Spovedania: marile etape istorice”, în
Vocaţie, slujire, jertfelnicie – cinstire şi recunoştinţă Părintelui prof. dr. Nicolae D. Necula la împlinirea
vârstei de 70 de ani, p. 712.
26
Diac. Ioan I. Ică jr., Caonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Editura
Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 309.

7
secole era o excepţie ca cineva să participe la Liturghie fără să se împărtăşească, după
secolul al Vl-lea, conţinutului Liturghiei i se atribuie tot mai multe semnificaţii
simbolico-mistice, care-l puteau înălţa duhovniceşte pe creştin şi fără împărtăşirea din
darurile euharistice. Explicaţia cea mai obişnuită şi răspândită privitoare la neparticiparea
la împărtăşire, arată părintele Schmemann are la bază „pretextul nedemnităţii mulţimii
covârşitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir şi, ca urmare, ... necesitatea
anumitor cerinţe şi garanţii suplimentare. Mirenii trăiesc în lume şi sunt în contact
permanent cu necurăţenia ei, cu nedreptatea, cu păcătoşenia, cu minciuna ei şi, de aceea,
ar avea nevoie de o curăţire şi pregătire deosebite, de o silinţă şi pocăinţă deosebită”27.
În aceeaşi perioadă rânduielile monahale ale slujbelor şi posturilor devin tot mai
răspândite în mediile laice, până când, în sec. XIII, tipicul monahal savait va deveni
normativ pentru întreaga Biserică, iar influenţa monahală asupra întregii vieţi a Bisericii
va culmina în perioada disputelor isihaste. Acest context istoric intern al Bisericii,
suprapus cu invazia musulmană din Răsărit şi influenţa scolastică din Apus, au făcut ca
oamenii să se împărtăşească tot mai rar, iar dacă doreau să o facă, ei trebuiau să urmeze
practica monahală privind atât spovedirea păcatelor grave săvârşite, cât şi destăinuirea
gândurilor, cele două aspecte ale vieţii duhovniceşti, spovedania propriu-zisă şi
destăinuirea gândurilor, unindu-se într-o singură rânduială, cunoscută de noi astăzi sub
denumirea de Mărturisire.
- Evoluția problemei în sec. XVIII în contextul diputei colivarilor de la
Sfântul Munte Athos.
Abia în sec. XVIII, în contextul disputei ivite în Sfântul Munte Athos între
colivari şi anticolivari, a existant o atitudine tranşantă în ceea de priveşte revenirea la
practica veche a Bisericii, aceea a “împărtăşirii continui”, în multe comunităţi ortodoxe
încercându-se reîntoarcerea la modul acesta firesc de împărtăşire.
În această situaţie se pune o problemă de natură practică în ceea ce priveşte
pregătirea duhovnicească prin Taina Spovedaniei a celui care doreşte să se împărtăşească
frecvent cu Sfintele Taine, mai cu seamă asupra frecvenţei cu care el trebuie să se
spovedească pentru a se putea împărtăşi continuu.
Pentru a putea da un răspuns satisfăcător acestei probleme, trebuie să ne referim
mai întâi la relaţia dintre Spovedanie şi Împărtăşanie în ceea ce-l priveşte pe preot, pentru
că acesta slujind de fiecare dată Sfânta Liturghie, se şi împărtăşeşte. Aşadar, căutând să
ajungem la împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, va trebui cu obligativitate să ne
raportăm la preot ca fiind cel dintâi care ţine această măsură a împărtăşirii continui. Prin
urmare, tot ceea ce este valabil pentru spovedania preotului în vederea înpărtăşirii
continui ar trebui să fie la fel de valabil şi pentru credincios.
Refereindu-ne strict la această problemă, trebuie să spunem că întâmpinăm de la
bun început o primă dificultate. Astfel, dacă pentru mireni tradiţia litrugică a Bisericii
pare să fie foarte fermă, impunând spovedania ca o condiţie prealabilă înaintea primirii
Împărtăşaniei, atunci când este vorba despre clericii slujitori ai Sfintei Liturghii, regula
aceasta suportă nuanţări. Iată în acest sens precizările din Liturghier: „Preotul hirotonit şi
diaconul sunt datori a s pregăti de slujbă în chipul următor: Mai înainte, să se ferească de
faptele care împiedică vrednicia Liturghiei şi împărtăşirea cu Preacurateele Taine. Iar
piedicile cele mai mari sunt acestea: aflarea lor sub blestem, sau de se vor găsi opriţi de
Biserică, sau afurisiţi de arhiereu, sau de ar avea ntru sine vreun păcat de moarte. Păcatele
27
Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 233.

8
de moarte sun acestea: 1. trufia 2. iubirea de argint 3. desfrânarea 4. mânia 5. lăcomia 6.
zavistia 7. lenevia spre faptele cele bune ... De-l va vădi pe el cugetul pentru păcate de
moarte, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când se va curăţi pe sine de
păcatul în care se află, cu căinţă şi cu mărturisire cu gura înaintea părintelui său
duhovnicesc, făgăduind că nu se va mai întoarce la păcat. Că de va îndrăzni a sluji, în
păcat de moarte fiind, şi nu se va mărturisi şi, prin pocăinţă mai înainte nu se va curăţi de
el, alt păcat de moarte mai greu îşi agoniseşte şi împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine,
din pricina nevredniciei lui, îi va fi spre judecată sau spre osândă. Chiar şi în timpul
săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii, de-şi va aduce aminte preotul şi va înţelege că se
găseşte în păcat de moarte, pe cât va putea, cu mare durere şi căinţă să se smerească pe
sine şi să arate părere de rău, având gând necurmat de a se mărturisi în grabă, să facă mai
departe binele şi să se lepede de păcat”28. Înţelgem din texul de mai sus faptul că preotul
este dator să se spovedească doar dacă se va simţi vinovat de păcatele de moarte
enumerate. Chiar şi în situaţia în care şi-ar aduce aminte de săvârşirea unor păcate de
moarte în timpul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii să continue slujirea, spovedindu-şi
păcatele în timpul cel mai apropiat sfârşitului acesteia. Aşadar, spovedania nu devine
obligatorie pentru preot înaintea săvârşirii fiecărei Sfinte Liturghii, ci doar în situaţia
săvârşirii unor păcate de moarte, în vreme ce pentru poporul credincios spovedania
prealabilă înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii, rămâne obligatorie de fiecare dată. O
astfel de practică poate însă introduce o concepţie eronată în teologia noastră ortodoxă, şi
anume aceea a separaţiei dintre cler şi popor, clerul putându-se bucura de anumite
îngăduinţe sau pogorăminte în ceea ce priveşte accederea lui la împărtăşirea cu Sfintele
Taine prin spovedania prealabilă, îngăduinţe care însă pentru poporul mirean nu mai sunt
valabile. Această separaţie între clerul săvârşitor şi poporul care stă în Biserică, poate
influenţa negativ viaţa duhovnicească şi trăirea autentică ortodoxă. Această tendinţă a
separaţei între cler şi popor a fost străină la începuturi spiritualităţii ortodoxe, ea fiind
împrumutată din teologia apuseană. O astfel de tendinţă este cunoscută la noi sub
denumirea generică de „clericalism”. În faţa acestei situaţii, a distincţei tot mai evidente
între cler şi popor, manifestată şi în ceea ce priveşte problema pregătirii pentru apropierea
acestora de Sfânta Împărtăşanie, părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş îndeamnă la
„instaurarea curajoasă pentru clericii slujitori şi pentru credincioişii laici din Biserica
Ortodoxă Română a unui regim de toatală egalitate frăţească în faţa Sfintei Împărtăşanii
când este vorba de spovedania lor prealabilă” 29. Aşadar, ceea ce este valabil pentru preoţi
ar trebui să fie la fel de valabil şi pentru credincioşii simpli. Ca o posibilă soluţie practică
la această problemă, amintim faptul că în Biserica noastră, Molitfelnicul cuprinde două
tipuri de formulare liturgice în ceea ce priveşte Spovedania sau Mărturisirea: un formular
denumit de părintele Benedict Ghiuş „de spovedanie generală individuală sau în grup”
fiind vorba de Rugăciunea duhovnicului pentru iertarea tuturor păcatelor şi un formular
de spovedanie amănunţită, individuală sau Rânduiala Spovedanei propriu-zise. Este
foarte interesant ceea ce notează părintele Benedict Ghiuş după ce aminteşte cele două
tipuri de formulare liturgice: „preotul duhovnic rămâne liber să folsească un formular sau
altul, după aprecierea sa”30. În acelaşi timp, părintele Benedict pune în discuţie formularul
spovedaniei generale (în colectiv), arătând că „acesta este admis de Tradiţie” deşi „doar
28
Liturghier, Povăţuiri şi învăţături, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987, p. 419-420.
29
Arhim. Benedict Ghiuş, În ce condiţii ne putem împărtăşi?, p. 17.
30
Arhim. Benedict Ghiuş, În ce condiţii ne putem împărtăşi?, p. 16.

9
pentru cazuri izolate şi pentru comunităţi duhovniceşti bine definite ... cu prevederile
necesare”31. Părintele propune alternarea „cu iconomie când spovedania propriu-zisă,
când diversele ei modalităţi de suplinire vremelnică, în ciuda ambiguităţii lor, fireşte, cu
asentimentul duhovnicului celor în cauză şi pentru mireni, şi pentru clerici”32.
- Evaluarea problemei în actualitate și soluții pastorale.
În ceea ce priveşte frecvenţa Spovedaniei înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii,
consider că acest fapt trebuie să rămână la latitudinea duhovnicului, singurul care poate
cunoaşte „cele dinlăuntru” ale fiului său duhovnicesc. Facem apel în acest sens la
cuvântului Sfântului Simeon Noul Teolog, din Cateheza sa intitulată Spre Hristos pe
urmele părintelui duhovnicesc: „Dacă te îndeamnă să şezi la masă, aproape de el,
primeşte cu recunştinţă, şi primeşte faţă de el respect şi cinste dimpreună cu tăcere, şi să
nu te atingi de cele puse înainte fără binecuvântarea aceluia; nici să dai ceva altuia sau să
îndrăzneşti să cinsteşti mai mult pe cineva fără voia şi porunca aceluia. Iar dacă te va
chema cel din urmă dintre toţi ... primeşte locul de jos ca pe cel de sus ((Luca 14, 10)”.
Textul acesta, deşi se referă la ascultarea faţă de duhovnic la modul general, poate fi
foarte bine interpretat şi în ceea ce priveşte apropierea creştinului de Sfintele Taine numai
cu sfatul sau cu binecuvântarea duhovnicului. Privind lucrurile din acestă perspectivă,
nimeni nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine decât în relaţie nemijlocită cu duhovnicul
său. Nici un credincios nu poate pretinde din această perspectivă că se poate împărtăşi
pentru că nu are păcate, fără a se consulta în prealabil cu duhovnicul său. Duhovnicul
rămâne norma prin care ne putem apropia de Hristos, prin care putem intra în relaţie
personală cu Hristos prin intermdiul Sfintelor Taine. Aşadar, o primă condiţie pentru a
reuşi să ajungem cu folos şi nu haotic la împărtăşirea frecventă este aflarea şi şederea
credinciosului în ascultarea unui părinte duhovnicesc. A-ţi găsi un duhovnic cu care să ţii
legătura constant este esenţial şi abia apoi, cu ajutorul acestuia poţi ajunge la
împărtăşania regulată.
O altă problemă pe care trebuie să o avem în vedere atunci când supunem analizei
această problemă este aceea a responsabilităţii pe care duhovnicul o are faţă de fiul său
duhovnicesc, atunci când gestionând starea lui duhovnicească reală, poate stabili
frecvenţa cu care acesta se poate împărtăşi şi implicit modul în care el trebuie să se
spovedească sau să ţină legătura cu el ca duhovnic înaintea fiecărei Împărtăşanii. În
situaţia în care credinciosul se spovedeşte relativ rar la părintele său duhovnic,
Spovedania trebuie să preceadă întotdeauna dorinţa acestuia de a se primi Sfânta
Împărtăşanie.
Duhovnicul trebuie să-l ajute pe fiul său duhovnicesc la o creştere duhovnicească,
lucru posibil doar printr-o maturizare a conştiinţei acestuia. Bineînţeles, mărturisirea mai
deasă ajută la acest lucru. În acelaşi timp, duhovnicul trebuie să-l facă conşteint pe fiul
său duhovnicesc asupra faptului că mărturisirea nu trebuie să fie percepută ca o
posibilitate de a primi iertare pentru păcate pe care acesta nici nu le înţelege sau nu se
luptă în nici un fel pentru a se debarasa de ele. O astfel de mărturisire poate deveni în
scurt timp un formalism amăgitor33, o rutină menită să îndreptăţească conştinţa noastră,
chiar şi atunci când lucrurile aparent merg într-o rânduială duhovnicească firească.

31
Arhim. Benedict Ghiuş, În ce condiţii ne putem împărtăşi?, p. 17.
32
Arhim. Benedict Ghiuş, În ce condiţii ne putem împărtăşi?, p. 17.
33
Ierom. Petru Pruteanu, Despre legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşire, p. 4 (disponibil la
http://www.teologie.net/2013/07/05/spovedanie_impartasire/ ; accesat în 13.11.2014).

10
De asemenea, duhovnicul trebuie să-i ajute pe fii săi duhovniceşti să înţeleagă că
pocăinţa nu se reduce doar la mărturisirea păcatelor şi la primirea dezlegării. Putem spune
că pocăinţa este „un proces terapeutic permanent”, în vreme ce mărturisirea este doar „o
intervenţie chirurgicală” în acest îndelungat proces. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă, ca
înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine „să se cerceteze omul pe sine însuşi şi aşa să
mănânce din Pâine şi să bea din Pahar” (I Corinteni 11, 28). Aici Apostolul are în vedere
cercetarea propriei conştiinţe, care trebuie educată în aşa fel încât omul să-şi vadă
păcatele sale şi să se pocăiască pentru ele. Dacă păcatele sale constituie impedimente
canonice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, atunci el trebuie să meargă să se
mărturisească şi să-şi asume canonul rânduit până la reintegrarea în comunitatea
euharistică a Bisericii de care s-a rupt prin păcat. Duhovnicul, printr-un dialog permanent
şi printr-o grijă care nu trebuie să cunoască margini, trebuie să-l ajute pe fiul său
duhovnicesc să dobândească o astfel de conştiinţă. Acest lucru nu este posibil decât
printr-un dialog continuu părinte-fiu duhovnicesc. Pentru a dobândi o asemenea
conştiinţă trebuie aşadar să trecem mai întâi printr-un şir de adevărate spovedanii înaintea
părintelui nostru duhovnicesc, aceste spovedanii nefiind pentru noi altceva decât
adevărate întoarceri de la viaţa păcătoasă sau „înnoiri ale Botezului”34. Astfel, duhovnicul
trebuie să accentueze calitatea Spovedaniei fiului său duhovnicesc, conducându-l înspre
aceasta, în vederea primirii cu folos a Sfintei Împărtăşanii şi nu neapărat numărul
spovedaniilor înaintea fiecărei Împărtăşanii, ţinând cont de faptul că unii nu ajung să
experimenteze niciodată întoarcerea de la viaţa păcătoasă, chiar dacă se spovedesc relativ
des35.
Aşadar, „pentru a ne împărtăşi cu Sfintele Taine trebuie să avem o permanentă
stare de pocăinţă şi o zdrobire a inimii, fără de care nu putem să ne apropiem de Potirul
euharistic. Dar aceasta nu înseamnă că de fiecare dată trebuie să mergem să ne
mărturisim, dacă conştiinţa noastră nu ne îndeamnă la aceasta”36. Am văzut suficitente
situaţii în care cei care doreau să se împărtăşească des, neavând însă nimic deosebit a
mărturisi, pentru că făcuseră acest lucru cu câteva zile înainte, treceau pe la scaunul
Spovedaniei în grabă şi absolut formal, ca pe la un “ghişeu de împărţit bilete pentru
Împărtăşanie”37, după expresia părintelui Alexandre Schmemann. Ceea ce mi se pare
esenţial este legătura cu duhovnicul nostru înaintea primirii fiecărei Împărtăşanii,
pentru a avea acordul, binecuvântarea acestuia, ca a unui doctor care-şi cunoaşte foarte
bine pacientul, aşa încât împărtăşirea cu Sfintele Taine să nu se facă după socotinţa
noastră, ci după “sfatul cel de sus”, primit prin duhovnic. În situaţia în care simţim
nevoia mărturisirii unor păcate sau gânduri care ne frământă, trebuie să o facem
neapărat, fără grabă şi mai ales fără stereotipism.
Ca duhovnici, trebuie să depăşim mentalitatea potrivit căreia spovedania
prealabilă împărtăşaniei îl justifică pe credincios ca fiind vrednic a se împărtăşi,
independent de intensitatea sau lipsa pocăinţei lui, punând în valoare doar faptul că s-a
spovedit, fie şi formal. Într-un cuvânt, trebuie să depăşim “formalismul dezlegărilor pe
34
Părintele Alexandre Schmemann vorbeşte foarte mult în scrierile sale despre Taina Spovedaniei ca al
doilea Botez, sau despre o refacere a darurilor Botezului prin Taina Spovedaniei.
35
Ierom. Petru Pruteanu, Despre legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşire, p. 5 (disponibil la
http://www.teologie.net/2013/07/05/spovedanie_impartasire/ ; accesat în 13.11.2014).
36
Ierom. Petru Pruteanu, Despre legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşire, p. 5 (disponibil la
http://www.teologie.net/2013/07/05/spovedanie_impartasire/ ; accesat în 13.11.2014).
37
Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 243.

11
bandă rulantă”, care pot fi “spovedanii” păgubitoare pentru sufletele credincioşilor noştri
câtă vreme după o astfel de “spovedanie”, urmată uneori şi de primirea Sfintei
Împărtăşanii nu se întâmplă nici o schimbare în viaţa celui “spovedit”, acesta continuând
să ducă acelaşi mod de viaţă păcătos, străin de duhul Evangheliei. În concluzie, ca preoţi,
trebuie să depăşim stadiul unor funcţionari meniţi să constate îndeplinirea unor simple
formalităţi, şi să începem a naşte fii duhovniceşti şi a ne face părinţi pentru copiii pe care
i-am născut prin Evanghelie.

Preot Conf. Univ. Dr. Lucian Farcaşiu


Facultatea de Teologie Ortodoxă Ilarion V. Felea Arad

12