Partea Ii NT

CUPRINS
1. Comportamentul Sf. Pavel la Tesalonic (1 Tes 2,1-12)
2. Evrei 1, 1-12: Apostolul din prima Sâmbătă a Postului Mare
3. Educația creștină, împărtășire din Cuvântul lui Dumnezeu (o meditație patristică la Evrei 4,12)
4. Aspecte eclesiologice ale Epistolei către Evrei

1.
Comportamentul Sf. Pavel în Tesalonic (1 Tes 2,1-12)
În această pericopă Apostolul neagă că ar fi predicat „Evanghelia lui Dumnezeu” (2,2.8) mânat de vreo rătăcire, de
gânduri necurate sau de înșelăciune. De asemenea, Pavel neagă că a folosit un discurs măgulitor. În schimb, el a
predicat într-un mod adecvat pentru cei „socotiți vrednici de Dumnezeu ca să li se se încredințeze Evanghelia” (2,4). În
calitate de Apostoli ai lui Hristos, Pavel și însoțitorii săi, Silvan și Timotei, chiar dacă se puteau folosi de această
autoritate a lor, au ales să fie smeriți. Pentru a ilustra acest lucru, Sf. Pavel folosește imaginea „apostolilor-copii”,
urmată de imaginea maternă și mai surprinzătoare a „apostolilor-doici”. Versetul 7 conține o variantă textuală celebră.
Unele manuscrise cuprind ideea că „am fost copii în mijlocul vostru”, mai degrabă decât: „am fost blânzi în mijlocul
vostru”. În greacă, diferența dintre „am fost copii” (egenēthēmennēpioi) și „am fost blânzi” (egenēthēmenēpioi) constă
dintr-o literă, așa că ar fi fost ușor pentru copiști să schimbe în mod accidental cele două cuvinte. Dar, această literă
stabilește un accent deosebit în felul în care se citește întregul pasaj. După cum subliniază Părinții Bisericii, trebuie să
citim acest cuvânt paulin prin prisma învățăturilor lui Iisus despre faptul că cei care doresc să fie „mari” trebuie să
devină smeriți ca niște copii (Mt 18,1 ș.u.). Descrierea apostolatului care se efectuează prin răbdare, dăruire de sine,
umilință și chiar vulnerabilitate, înfățișează o pildă vrednică de urmat pentru cei care sunt responsabili de îndrumarea
duhovnicească.
Cuvinte cheie: predicare, apostol, Evanghelia lui Dumnezeu, copii, doică, tată
Introducere
În cea de-a doua călătorie misionară, Sf. Apostol Pavel este determinat de Duhul lui Dumnezeu să
propovăduiască în Macedonia. După întemeierea Bisericii din Filipi, Sf. Pavel și însoțitorii săi,
Silvan și Timotei, ajung la Tesalonic. Aici „era o sinagogă a iudeilor”, în care Sf. Pavel a
propovăduit Evanghelia, în trei sâmbete (Fapte 17,1-3). Apostolul a rămas într-adevăr puțin timp la
Tesalonic, dar cu siguranță mai mult de trei săptămâni, căci Epistola 1 Tesaloniceni pare să facă
aluzie la o perioadă mai extinsă, socotită de comentatori a fi de 2-3 luni. Pentru aceasta este
suficient să amintim: familiaritatea deosebită cu care Apostolul vorbește tesalonicenilor (1 Tes 2,9-
12.17.19); în vremea cât a rămas la Tesalonic a lucrat pentru a se întreține (1 Tes 2,9) și faptul că a
primit ajutor, de două ori, din partea filipenilor (Filip 4,16) 1. Biserica din Tesalonic va fi constituită
în majoritate din foști păgâni. Sf. Luca amintește că doar „unii dintre iudei au crezut”, însă, dintre
elini „o mare mulțime” și „nu puține dintre femeile de frunte ale cetății” (Fapte 17,4). Plecarea
bruscă a Apostolului, din pricina tulburării provocate de iudei, a lăsat anumite întrebări fără răspuns
în mintea tesalonicenilor cu privire la noua credință pe care au îmbrățișat-o. Așa se explică acum
grija și iubirea părintească pe care Apostolul le manifestă față de creștinii din Tesalonic și pe care le
prezintă în secțiunea cuprinsă în 1,1 – 3,132.
1
A se vedea și J. W. Simpson Jr., „Epistolele către Tesaloniceni”, în Daniel G. Reid,
ed., Dicționarul Noului Testament, trad. L. Ciupe și T. Manta, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008, p. 1194.
Nathan Eubank arată că în pericopa din 2,1-12 Apostolul explică nu atât apologetic cât parenetic
comportamentul său printre tesaloniceni. Bazându-se pe un studiu al lui Abraham Malherbe 3, el
susține corect că „este cel mai bine să citim acest pasaj asemănător restului Epistolei - adică, ca pe o
încercare de a edifica credința tesalonicenilor prin întărirea relației sale cu ei și prin oferirea unui
exemplu de imitat”4. În sprijinul acestei afirmații, el invocă faptul că toate subiectele enunțate în
pericopa respectivă reapar în Epistolă, adesea întrebuințând aceleași cuvinte, însă, cu privire la
creșterea spirituală a tesalonicenilor.
Potrivit lui John Stott, în secțiunea cuprinsă în 2,3-16 Sf. Pavel își apără vizita folosindu-se de patru
metafore, prin care apostolul se aseamănă pe sine succesiv cu un ispravnic (v. 3-4), cu o mamă (v.
5-8), cu un tată (v. 9-12) și cu un herald 5 (v. 13-16)6. Acestora li se adaugă, așa cum semnalează
Trevor Burke, metafora despre orfan (v. 17). Majoritatea comentatorilor, însă, se referă la 2,1-12 ca
la o pericopă de sine stătătoare, cuprinzând mărturisiri autobiografice și de apărare 7. Așa cum foarte
bine remarcă Colin Nicholl, „secțiunea 2,1-12 este o apologie menită să sprijine încrederea
zdruncinată a tesalonicenilor în condiția lor de aleși înaintea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, în
destinul lor mântuitor la Parusie, după cum pare să indice versetul 12b”8.
a. Propovăduire și opoziție (2,1-2)
„Căci ştiţi voi înşivă, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică. Ci, după ce am suferit şi am fost, precum ştiţi,
ocărâţi în Filipi, am îndrăznit întru Dumnezeul nostru să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui
Dumnezeu” (2,1-2)9.
2
Colin R. Nicholl susține că „întregul argument din 1,2 – 3,13 pare a fi desemnat în
principal pentru a-i asigura pe convertiți de autenticitatea întoarcerii lor la Dumnezeu și de a demonstra în cele din urmă
certitudinea alegerii lor (1,4), atât în ce privește slujirea Evangheliei din partea misionarilor în decursul misiunii (1,5.
9a; 2,1–12. 13–16) și după aceea (2,17–3,13), cât și în privința primirii Evangheliei de către tesaloniceni (1,6–8. 9b–
10)” (Colin R. Nicholl, From Hope to Despair in Thessalonica. Situating 1 and 2 Thessalonians, Cambridge University
Press, 2004, p. 183).
3
Abraham Malherbe, “Gentle as a Nurse: The Cynic Background to 1 Thessalonians
2,” in Paul and the Popular Philosophers (Minneapolis: Fortress, 1989), 35-48.
4
Nathan Eubank, First and Second Thessalonians, Baker Academic, Grand Rapids,
2019, p. 49.
5
Calitatea de herald este implicată în exprimarea v. 13: „De aceea şi noi mulţumim
lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al
oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeţi”. În
versetul 9 a fost deja folosit forma la trecut a verbului kēryssō, a acționa ca un crainic (kēryx) și a face o proclamație
publică. Ca și profeții vetero-testamentari, Pavel exprimă aici convingerea că el este mesager al „Cuvântului lui
Dumnezeu”. Este exprimată totodată conștiința autorității apostolice a Sf. Pavel. „Ceea ce ați primit” - termenul tehnic
pentru primirea tradiției care este transmisă mai departe - le spune el, „lucrează” în viețile voastre. Astfel, „Evanghelia
își confirmă originea divină prin puterea transformatoare în viețile lor” (John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel
către Tesaloniceni, p. 62). După cum a sugerat analiza retorică a v. 13-16, realizată de Jennifer Houston McNeel, „ca
parte a strategiei pauline de a întări comunitatea era faptul de a crea o dinamică insider-outsider, îndemnându-i pe
tesaloniceni să se vadă ca fiind colaboratori ai adevăratei Evanghelii a lui Dumnezeu. În cadrul acelei strategii Pavel își
apără inocența ca de copil și descrie relația sa față de tesaloniceni ca și a unei doici față de proprii săi copii. Aceste
metafore întăresc legătura dintre Pavel și Biserică, creează o identitate de membri (engl. „insider”) pentru tesaloniceni,
și în acest fel au rolul de fortifica credința și nădejdea tesalonicenilor în Hristos” (Jennifer Houston McNeel, Paul as
Infant and Nursing Mother: Metaphor, Rhetoric, and Identity in 1 Thessalonians 2:5-8, Atlanta, SBL Press, 2014, p.
60).
6
John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 55.
7
Anthony C. Thiselton, 1 & 2 Thessalonians Through the Centuries, Wiley-
Blackwell, Malden, 2011, p. 50. Acest autor amintește împărțirea memorabilă a pericopei, în trei subsecțiuni, realizată
de F. F. Bruce: vizita misionarilor (2,1–4), conduita misionarilor (2,5–8) și exemplul misionarilor (2,9–12) (Ibidem, p.
51). Totodată, Thiselton crede că aici Pavel „expune atent natura, scopurile și efectele propovăduirii creștine” (Ibidem,
p. 52).
8
Colin R. Nicholl, From Hope to Despair in Thessalonica..., p. 93.
9
În studiul de față am folosit Noul Testament cu psalmii, Editura Institutului Biblic și
de Misiune Ortodoxă, București, 2016.
Sf. Pavel exprimă convingerea că venirea grupului său misionar la Tesalonic n-a fost în zadar sau
fără efect (kenē). Aceeași convingere o exprimă și cu privire la alte Biserici (cf. 1 Cor 15,58; Gal
2,2; Filip 2,16). Ea se bazează nu pe propria-i abilitate de comunicare, ci pe lucrarea Duhului Sfânt
(1 Tes 1,5: „Că Evanghelia noastră n-a fost la voi numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul
Sfânt şi în deplină încredinţare, precum bine ştiţi ce fel am fost între voi, pentru voi”). Aceeași
lucrare divină se poate vedea în faptul că tesalonicenii, la rândul lor, au primit Evanghelia „cu
bucuria Duhului Sfânt” (1,6). Arhim. Justin Popovici arată că, prin lucrarea misionară a grupului Sf.
Pavel, cei convertiți din cetate au dobândit ceea ce mai înainte nu au avut și nu au cunoscut: „Și ce
este aceasta? Izbăvirea de moarte, de păcat și de diavol. Aceasta este noutatea veșnic nouă pe care
v-o vestim, aducând în sufletele voastre pe Mântuitorul și, prin Acesta, mântuirea”10.
Adversitatea și persecuția manifestate față de Apostol în Tesalonic (cf. Fapte 17,5 ș.u.) sunt evocate
aici prin faptul că a propovăduit Evanghelia „cu multă luptă” (en pollō agōni) (v. 2).
Sf. Grigorie cel Mare citează 1 Tes 2,1-2 într-o scrisoare către Narses, un om persecutat din pricina
slujirii sale, aducându-i aminte că suferința lui Pavel din Filipi a devenit pricina pentru care el a
adus roade în Tesalonic11.
b. Iconom (2,3-4)
„Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înșelăciune, Ci după cum am fost
socotiți vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredințeze Evanghelia, așa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui
Dumnezeu, Care ne încearcă inimile”.
Apostolul Pavel vorbește de autenticitatea misiunii sale: „Îndemnul12 nostru nu venea din rătăcire,
nici din gânduri necurate, nici din înșelăciune” (v. 3). „Evanghelia lui Hristos, ne arată Justin
Popovici, are mijloacele ei dumnezeiești și toate sunt nepătate, sfinte, neîntinate, curate și sincere…
Când oamenii voiesc sau încearcă să învețe și să împlinească țelurile Evangheliei dumnezeiești a lui
Hristos fără mijloacele dumnezeiești, atunci îndată puterea Evangheliei lui Dumnezeu se
depărtează, se desparte de ei; atunci Evanghelia devine numai o carte, o carte scrisă cu cuvinte
simple, în care nu este putere și Duh, care singure, numai acestea, împlinesc în sufletele oamenilor
țelurile Evangheliei”13.
Dumnezeu îi încredințase Evanghelia lui Pavel, după cum stăpânul unei case își încredințează
proprietățile unui administrator (v. 4). Dokimazō poate fi înțeles fie ca „a testa, a examina”, fie ca
rezultat al examinării, a accepta ca demonstrat, sau a aproba: Dumnezeu l-a testat pe Pavel și l-a
găsit potrivit slujirii Evangheliei. Dar ideea sugerată de text este aceea că examinarea divină nu
încetează nicio clipă. Slujitorii Evangheliei sunt răspunzători în primul rând în fața lui Dumnezeu14.
Potrivit lui Jerome Murphy-O’Connor, în acest context, verbul dokimazō explică „încrederea și
succesul lui Pavel. El este unul care a fost aprobat (dedokimasmetha, n.n.). În mod cert, din moment
10
Arhim. Justin Popovici, Epistola Întâia către Tesaloniceni, trad. drd. Sabin Preda,
Ed. Bizantină, 2005, p. 45.
11
Cf. Nathan Eubank, First and Second Thessalonians, p. 50.
12
John Stott înțelege „îndemnul” ca o desemnare pentru „propovăduire”. Aceasta,
arată el, nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăție (akatharsia), nici pe viclenie. Mesajul Evangheliei provăduit
de Apostol este adevărat, iar maniera în care el l-a transmis este ireproșabilă. Impuritate, necurăție face trimitere în 4,7
la imoralitate sexuală. Este posibil ca defăimătorii lui Pavel să insinueze că era ceva suspect în faptul că „multe femei
de frunte au crezut” (Fapte 17,4), dar o traducere mai adecvată contextului ar fi prin „motivații impure”, precum
ambiția, mândria, lăcomia, popularitatea (John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 56). În
schimb, arătând că akatharsia se referă în Epistolele pauline la imoralitate sexuală (Rom 1,24; 2 Cor 12,21, incluzând și
1 Tes 4,7), Nathan Eubank semnalează faptul că „atunci ca și acum, existau învățători care își foloseau influența pentru
a-i obliga pe alții la relații sexuale. Pavel era încredințat că tesalonicenii puteau atesta că el nu era unul dintre acei
învățători” (Nathan Eubank, First and Second Thessalonians, p. 51).
13
Arhim. Justin Popovici, Epistola Întâia către Tesaloniceni, p. 48.
14
ce subiectul este Dumnezeu, nu poate fi vorba de o simplă verificare a capacității lui Pavel. Aceasta
nu ar fi o explicație și, mai mult, ar implica că Pavel considera adaptarea sa la slujire ca pe o simplă
aprobare juridică. Căci, în pofida obișnuinței sale cu lumea elenistică și cu modul ei de gândire,
Pavel rămâne un semit pentru care acțiunea divină este într-adevăr întotdeauna eficientă. Calitatea
de a fi aprobat (dokimē) este prin urmare ceva real în ființa sa. Scopul acestei lucrări divine privește
Evanghelia, deoarece Pavel și colaboratorii săi au fost aprobați în vederea realizării planului
mântuirii. În mod evident, în acest context Evanghelia are un sens activ (propovăduirea efectivă a
Veștii celei Bune) deoarece ea este pusă în ecuație cu chemarea (paraklēsis) făcută de Pavel (v. 3),
căreia tesalonicenii i-au răspuns” (1,6)15.
Sf. Vasile cel Mare citează versetul 4 alături de Matei 23,5-10, unde Mântuitorul osândește conduita
fariseilor, arătând credincioșilor creștini că li se cere să-și facă lucrarea lor ca și cum ar sta înaintea
lui Dumnezeu: „Nu trebuie să căutăm a fi văzuți, nici să folosim cuvântul învățăturii pentru
măgulirea celor care ascultă, spre împlinirea propriilor noastre plăceri sau trebuințe, ci să fim
asemenea unora care vorbesc înaintea lui Dumnezeu, spre slava Lui”16.
Potrivit Sf. Ioan Hrisostom, „Pavel prezintă trei caracteristici ale propovăduirii: 1. râvnă ferventă și
plină de ardoare, 2. un suflet gata de a îndura orice greutate s-ar ivi și 3. combinarea cunoașterii și a
înțelepciunii. Chiar având dorința de a împlini o misiune dificilă, viața sa curată ar fi folosit puțin
dacă n-ar fi dobândit puterea Duhului”17.
c. Doică [o mamă] (2,5-8)
„Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de linguşire, după cum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu
îmi este martor. Nici n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi puteam să fim cu greutate, ca
apostoli ai lui Hristos. Noi însă am fost blânzi [„copii”, cf. celor mai vechi manuscrise] în mijlocul vostru, aşa precum o
doică [trophos, hapax neotestamentar] îngrijeşte pe fiii săi; Astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai
Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi”.
Cele trei rele care trebuie evitate de propovăduitorul creștin, cuvinte de lingușire (kolakeia, hapax
neotestamentar), lăcomie camuflată și slava de la oameni, reprezintă „modalități ilicite de folosire a
altora în interes propriu”, după cum explică John Stott18. Calitatea de apostol este atribuită în 2,7 și
lui Silvan și Timotei („apostoli ai lui Hristos”), însoțitorii lui Pavel la întemeierea Bisericii din
Tesalonic.
Aplicația exactă a metaforei doicii este incertă, întrucât unele manuscrise conțin varianta „blânzi”
(ēpioi), în timp ce altele ne surprind conținând varianta „prunci” (nēpioi). Suportul manuscriselor
pentru nēpioi este mai vechi și puternic19. O mamă este capabilă să devină „ca un copil cu copiii ei”.
Cu toate că nēpios este folosit de Sf. Pavel cu privire la imaturitatea convertiților săi, există situații
15
Jerome Murphy-O’Connor, Paul on Preaching, Sheed and Ward, New York, 1963,
p. 80.
16
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, trad. Isabela Alina Panaite et alii,
PSB serie nouă, vol. V, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 175.
17
Cf. Peter Gorday, editor, Thomas C.Oden, general editor, Ancient Chrsitian
Commentary on Scripture. New Testament; vol. IX, Colossians, 1-2 Thessalonians, 1-2 Timothy, Titus, Philemon,
InterVarsity Press, Downers Grove, 2000 (abreviat: ACCS), p. 96.
18
John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni. Pregătirea
pentru venirea Regelui, trad. Ion Ciobanu, Cluj-Napoca, Ed. Logos, 2007, p. 58.
19
P65, secolul III, Sinaiticus (‫ )א‬și Vaticanus [B], ambele din secolul IV,
Ephraemi Syri Rescriptus [C], Claromontanus [D], și Washingtononesis [I], toate din sec. V. Prin comparație, pentru
ēpioi cea mai veche atestare este în Alexandrinus (A), datând din sec. V. În plus, citirea cu „copii” are un suport
geografic mai larg decât cea cu „blânzi”. Ea se află în majoritatea textelor alexandrine și apusene și este confirmată și
de cea mai veche mărturie atât în Apus (latina veche) cât și în Răsărit (Clement; P65) (Cf. Trevor J. Burke, Family
Matters. A Socio-Historical Study of Kinship Metaphors in 1 Thessalonians, T&T Clark International, London, 2003, p.
154).
în care el folosește forma verbală nēpiazō cu sens pozitiv (de ex., 1 Cor 14,20). În 2 Tim 2,24 ēpios
desemnează blândețea necesară conducătorilor creștini, iar în contextul de aici, potrivit lui John
Stott, „blânzi este un contrast mai bun pentru autoritatea apostolică, precum și o dezvoltare firească
a metaforei mamei”20.
Însă, potrivit lui Jennifer McNeel, „citirea originală este cea de copii, mai degrabă decât blânzi; în
text nu este vorba de o metaforă combinată, căci metafora despre copii se leagă de ceea ce o
precede, iar cea despre doică de ceea ce urmează”. Concluzia sa principală subliniază faptul că
„metaforele pauline din 2,7 despre copii și doică servesc scopurilor retorice din Epistolă,
prezentându-l pe Pavel tesalonicenilor ca un copil inocent și ca pe o mamă afectuoasă și vrednică de
încredere, și prezentându-i pe tesaloniceni ca un grup înrudit 21, unii față de alții... Astfel, metaforele
sporesc autoritatea lui Pavel în sânul comunității și, concomitent, cimentează o legătură emoțională
profundă între Pavel și comunitate, caracterizată de iubire, afecțiune și colaborare”22.
Totuși, după cum explică foarte bine Trevor Burke, „această așa-zisă combinare de metafore
depinde foarte mult de modul în care se notează punctuația versetelor 5-7, și în special a versetelor
7b-c. Dacă versetele 7b-c sunt citite am fost copii între voi, ca o doică care îngrijește de copiii ei,
atunci desigur Pavel ar putea fi acuzat de amestecarea metaforelor. Dacă, pe de altă parte, v. 7b este
notat cu punct după dar am devenit copii între voi (v. 7b), atunci metafora despre copii încheie fraza
versetelor 5-7b și de asemenea este în contrast cu metafora doicii, ca început al unei noi propoziții
în versetele 7c-8. Din această perspectivă, Pavel folosește două metafore separate, vorbind despre
sine în două propoziții separate”23. Astfel, toate aceste dezmințiri ale Apostolului, flatarea (v. 5a),
lăcomia (v5b) și slava (v. 6) se încheie cu declarația contrastantă, Noi însă am fost copii în mijlocul
vostru (v. 7b), prin care se accentuează smerenia, sinceritatea și inocența apostolului24.
Jennifer McNeel explică folosirea acestor metafore în lumina împrejurărilor social-istorice ale
Bisericii din Tesalonic: „Prin metaforele despre prunc și doică din 1 Tes 2,7, Pavel se adresează
către o comunitate care se confrunta cu persecuția și care avea o identitate socială șubrezită.
Întoarcerea de la cultul idolatru a tensionat legăturile pe care tesalonicenii le aveau cu familia, dar și
cu grupurile de afaceri și cele religioase sau de altă natură, amenințând temelia identității lor. Din
moment ce grupurile de rudenie erau fundamentale în lumea mediteraneană veche, Pavel folosește
metaforele de rudenie cu scopul de a cimenta relația sa cu tesalonicenii și de a-i întări în credință și
în identitatea lor în Hristos”25.
După cum este de neconceput ca un prunc care trebuie să fie alăptat să fie separat de maica sa care-l
hrănește și-l ocrotește cu multă dragoste26, tot astfel, ne spune textul, tesalonicenii nu se pot întări în
credință fiind separați de Apostol: „Ca o consecință a separării lui Pavel de tesaloniceni, pot fi
20
21
A se vedea 1 Tes 3,12; 4,5 și 13.
22
Jennifer Houston McNeel, Paul as Infant and Nursing Mother..., p. 172-173.
23
Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 155-156. Argumentul lui Burke susține că
Pavel trece cu ușurință de la o metaforă, în care se compară pe sine și colaboratorii săi cu niște copii, la metafora în care
se compară cu o doică, pentru ca puțin mai departe apostolul să realizeze un transfer de la comparația cu un tată (2,11)
la cea cu un orfan (în 2,17).
24
Lipsa de emfază din partea autorului Epistolei se vădește chiar de la început. Sf.
Teofilact notează că, în adresa acestei Epistole, „Pavel nu se numește pe sine nici Apostol, nici rob sau slugă a lui
Hristos, precum obișnuiește a scrie în celelalte Epistole, pentru că Tesalonicenii erau nou-învățați și nou-luminați și nu
luaseră încă cercare a darurilor și a vredniciilor lui Pavel” (Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către
Tesaloniceni, Timotei, Tit și Filimon ale slăvitului și prea-lăudatului Apostol Pavel, îndreptarea tălmăcirii: Florin
Stuparu, Ed. Sophia, București, s.a., p. 9).
25
Jennifer Houston McNeel, Paul as Infant and Nursing Mother..., p. 97-98.
26
Folosirea verbului rar thalpō a fost înțeleasă diferit și poate însemna „îngrijire” sau
„hrănire”, dar sugerează și sensul de „afecțiune” („îngrijire cu dragoste”) (Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 152).
înțelese atât îngrijorările apostolului cât și vulnerabilitatea tesalonicenilor”, conchide Trevor
Burke27.
Sf. Pavel adaugă că a fost nu doar blând ca o mamă față de ei, ci și la fel de afectuos și gata de
sacrificiu. Pe baza acestui exemplu, John Stott arată că „avem nevoie cu toții să cultivăm mai mult,
în lucrarea noastră pastorală, blândețea, dragostea și jertfirea de sine specifice unei mame”7.
Părinții Bisericii sunt în acord asupra faptului că, în mod asemănător slujirii sale la Corint, Pavel nu
are niciun interes în a folosi un limbaj ademenitor, pe placul audienței, și că el respinge orice motive
de lăcomie sau câștig personal28.
Referitor la 2,6b, Sf. Teofilact scrie: „Fiind trimișii lui Hristos, adică suntem soli și slujitori ai
împăratului ceresc și avem stăpânire de la Domnul să viețuim din Evanghelie, că El Însuși a zis:
Vrednic este lucrătorul de hrana sa (Matei 10,10). Totuși - zice - nu ne-am folosit de stăpânirea
aceasta”29.
Fericitul Augustin citează în Predici 10,8 forma din latina veche pentru 1 Tes 2,7, în care latinescul
parvulus („micuț”) a ajuns să corespundă grecesului nepios (prunc mic, copilaș)30. Argumentând că
toți creștinii trebuie să fie nevinovați ca pruncii, Clement Alexandrinul (Pedagogul, 1,5.19) pare
conștient de confuzia din textul grec, în care tradiția alexandrină folosește termenul grecesc pentru
„blând”, în timp ce tradiția prezentă în cele mai timpurii fragmente pauline de papirus cuprinde
citirea: „ca niște copii”. În discursul său despre copilărie și asemănarea cu copiii, Clement combină
cele două tradiții, argumentând că Pavel era ca un „blând copilaș” atunci când a venit la tesaloniceni
27
Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 153.
28
Din perspectiva căutării „adevăratei” filosofii, Clement Alexandrinul (c. 150-215)
citează versetele 6-7, în Pedagogul 1,5, arătând că „pruncul este blând, iar prin aceasta, mai nevinovat; este simplu,
gingaș, fără viclenie, fără fățărnicie, cinstit cu gândul și drept; că aceste însușiri scot la iveală simplitatea și adevărul”
(Clement Alexandrul, Scrieri. Partea întâia, trad. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982, p. 177). Cuvântul prunc
(gr. nēpios) nu se referă la o persoană lipsită de judecată, ci la una care este blândă și liniștită. Trebuie să întrebuințăm
puterea persuasiunii în mod delicat, „senin și lipsit de încordare”. Strategia de propovăduire a lui Pavel este lipsită de
înșelăciune sau lingușire, spre desoebire de predica unor sofiști itineranți (1 Tes 2,3-4). Apoi Clement repetă aceeași
idee în Stromata 1,1. Vorbind de predicarea de la Euharistie, el citează pe Sf. Pavel (v. 5-7). În Stromata 7,12, el
amintește principiul paulin: „nu căutând să plăcem oamenilor” (v. 4). Clement surprinde spiritul cuvintelor din 1 Tes
2,1-8, apelând la cuvântul paulin „Dumnezeu îmi este martor” (v. 5). Tertulian (c. 160–c. 235) citează v. 3, „ îndemnul
nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune” (Despre modestie 17). Origen (c. 185–c.
254), ca și Clement din Alexandria, crede că „desăvârșit” este cel smerit și „mic” ca un copilaș. Chiar un apostol sau un
episcop trebuie să fie ca o doică purtând de grijă cu atenție pentru copiii ei, căci Iisus a zis că îngerii păzesc copiii
(Comentariu la Matei, 29). Ambrosiaster († c. 384) amintește că Pavel și însoțitorii săi, deși au suferit persecuții la
Filipi și Tesalonic nu s-au temut să propovăduiască, ci dimpotrivă, s-au întărit în cuvântul profetic (“fortior... audit
praedicare nec loqui timet”) (Ambrosiaster, In Epistolas Paulinas 3.215). Ioan Hrisostom (c. 347–407) susține că
predica autentică implică „minuni” și „zelul și fervoarea celor care au primit [mesajul]” (Omilii la Tesaloniceni 2). Dacă
predica lui Pavel era o înșelare retorică, el și colegii săi ar fi dat înapoi în fața persecuției. El comentează „am fost
blânzi” în sensul că „nu v-am prezentat ceva care să vă tulbure.... O doică lingușește ca să-și atragă slavă? Cere ea bani
de la copilașii săi? Este ea aprigă sau pune ea sarcini asupra lor?” ( Omilia 2). În concepția sa, a propovădui Evanghelia
a fost instituit în ceruri. Augustin (354–430) folosește în mod repetat analogia: „ca o doică care îngrijește pe fiii săi” (v.
7). Pavel a devenit, ca și Hristos, „ca un copilaș în mijlocul nostru și ca o doică care își hrănește copilașii” (1 Tes 2,7;
Despre catehizarea celor neinstruiți 10.15; Confesiuni 13.23.32;). Augustin opune aroganței monahilor nelucrători, pe
Pavel care a devenit „slab” ca să slujească celor „slabi” și citează 1 Tes 2,5–7 (Despre lucrarea monahilor 13). Teodoret
de Cyr (c. 393–c. 460) scrie despre 1 Tes 2,1–2: „Mărturia suferințelor este suficientă ca să demonstreze adevărul
mesajului: cei care sunt mânați de viclenie, adoptă o disimulare...” (Comentariu 2.109–10). Pavel nu folosește
înșelătoria pentru a-i ademeni pe ascultătorii săi. Căci Evanghelia este o încredințare. Dumnezeu este martor al modului
în care Pavel a predicat (Cf. Anthony C. Thiselton, 1 & 2 Thessalonians Through the Centuries, p. 52-55).
29
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni..., p. 20.
30
Cf. ACCS, p. 99, nota 16.
și că, prin urmare, toți creștinii trebuie să fie în acest fel 31. În comentariul său, Sf. Teofilact se referă
la ambele variante: „Zice: Am fost blânzi între voi, fără a vă pricinui vreo greutate și supărare. Sau
zice: Am fost între voi ca niște prunci (precum se află întru alte izvoade) adică fără răutate, smeriți
și neiubitori de slavă, căci pruncii nu cugetă vreo iubire de slavă sau altă asemenea răutate” 32. În
continuare, Sf. Teofilact arată că „doica este chiar mai blândă către copii decât însăși maica lor cea
adevărată. Deci, așa cum se arată doica față de copiii cei mici pe care îi crește și îi hrănește, tot
astfel ne-am arătat și noi, Apostolii, către voi. Și astfel se cuvine a se arăta orice învățător și
propovăduitor al Evangheliei către creștinii ucenici ai lui: adică blând și blajin, îmbrățișându-i și
sărutându-i pe cei ce-1 ocărăsc, la fel cum doica îi îmbrățișează și îi sărută pe copiii pe care îi
hrănește și îi crește, chiar dacă o și lovesc aceia”33.
Se cuvine să insistăm aici asupra unei alte nuanțe, precizate deja de Apostol în 1 Tes 1,5b: „precum
bine ştiţi ce fel am fost între voi, pentru voi” (en hymin di’ hymas). Apostolul nu este deasupra
comunității sale, ci în mijlocul membrilor ei. Desigur această afirmație ne trimite la cuvântul
Mântuitorului Hristos: „Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte” (Lc 22, 27)34. Principiul
propovăduirii pauline este exprimat rezumativ în Epistola 1 către Corinteni: „Binevestind, pun fără
plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie.
Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” (1 Cor
9,18-19).
d. Tată (9-12)
„Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia din
voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât
de drept şi fără de prihană ne-am purtat între voi credincioşii; Ca un părinte (patēr) pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am
rugat şi v-am mângâiat. Şi v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă
la împărăţia şi la slava Sa”.
Apostolul insistă (cf. v. 6) că a urmărit să nu fie povară cuiva, nici el, și nici însoțitorii săi, evitând
să depindă financiar de creștinii din Tesalonic. Aceasta constituie o paralelă importantă la Fapte
20,33 ș.u., unde Sf. Pavel descrie misiunea sa la Efes în cuvinte asemănătoare 35. După cum foarte
bine semnalează Jean-Michel Poffet, „această alegere a sa nu este doar financiară: apostolul nu a
lucrat doar pentru a câștiga bani, ci, așa cum spune textul, tocmai lucrând el a propovăduit
Evanghelia. Știm că el era făcător de corturi, ca și Priscila și Acvila. În atelierul său artizanal, Pavel
avea ocazia să întâlnească cu oamenii și să le vestească Evanghelia. Deci, această opțiune nu este
numai financiară, ci chiar apostolică. Am fi putut să ne impunem atât pe plan financiar, cât și pe
planul autorității, totuși, zice Pavel, am renunțat la acestea”36.
Prin munca de confecționare de corturi, Sf. Pavel a putut probabil să-i achite lui Iason cheltuielile
legate de masă și cazare (2 Tes 3,8). Comportamentul său a fost unul plin de responsabilitate
părintească față de credincioșii din Tesalonic. El a avut între ei o conduită „sfântă, dreaptă și fără
prihană” (v. 10). John Stott susține că „Pavel pare să se gândească îndeosebi la rolul educațional al
31
Cf. ACCS, p. 99, nota 18.
32
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni..., p. 20-21.
33
34
J.-M. Poffet, „Les choix apostoliques de Paul et leur portée: ou: comment être
témoin d’une vérité divine sans devenir un fanatique religieux?” Théologiques, 12 (1-2), 2004, p. 240.
35
A se vedea mai pe larg la: Steve Walton, Leadership and Lifestyle. The Portrait of
Paul in the Miletus speech and 1 Thessalonians, Cambridge University Press, 2004, mai ales p. 167-168. Cercetând
folosirea unor expresii identice în cuvântarea de la Milet și în Epistola 1 Tesaloniceni, Steve Walton concluzionează că
„în mod cert Luca este capabil să-l prezinte pe Pavel în cuvântările sale într-un mod care sună foarte asemănător cu
ipsissima vox a Apostolului însuși” (Ibidem, p. 185).
36
J.-M. Poffet, „Les choix apostoliques de Paul et leur portée...”, p. 238.
tatălui care, pe lângă exemplul consecvent pe care trebuie să-l dea copiilor săi (v. 10), trebuie să îi
încurajeze, să-i mângâie și să-i îndemne... Este impresionant faptul că, în preocuparea sa pastorală
pentru tesaloniceni, Pavel susține că a combinat rolul tatălui cu cel al mamei în persoana sa”37.
Activitatea părintească a lui Pavel este descrisă în versetul 12 prin folosirea a trei participii
(parakalountes, paramythoumenoi, martyromenoi), prin care își îndeamnă implicit convertiții săi să
adopte modul de viață creștin38. După cum tâlcuiește Teodoret, Sf. Pavel „a așezat cu multă potrivire
cele trei: rugând, alinând și implorând”. Dar Teodoret adaugă că „nu numai alinare trebuie oferită
celor celor neînduhovniciți, ci și să înfricoșeze pe cei care trăiesc în trândăvie, prin pomenirea
primejdioaselor răutăți”39. Într-o analiză amănunțită, Trevor Burke descrie calitatea de „tată” (patēr)
(v.10-12) a lui Pavel din perspectiva ierarhiei, autorității, instruirii morale, imitației și afecțiunii
paterne40.
Potrivit lui Teofilact, Sf. Pavel „se aseamănă pe sine-și cu un tată, ca să arate cu această numire
dragostea și purtarea de grijă pe care le avea pentru creștini, și smerenia și lipsa de mândrie a
socotinței sale”41.
Dacă se acceptă că Sf. Pavel se compară cu un copil (2,7) nu ar trebui să ne surprindă că el va
inversa încă o dată rolul său patriarhal folosind metafora orfanului, în 1 Tes 2,17. Participiul
aporphanisthentes (apo + orphanizō) este aici la diateza pasivă, astfel încât accentul este pus pe
caracterul involuntar al separării („a deveni orfani”):
„Iar noi, fraților, fiind despărțiți (aporphanisthentes) de voi o bucată de vreme, cu ochii, nu cu inima, ne-am
sârguit, cu atât mai mult, cu mare dor, să vedem fața voastră”.
El folosește acest termen pentru a semnala suferința de a fi separat de „familia” sa, prin plecarea
grabnică din Tesalonic, la care a fost silit (Fapte 17,1-10)42. De la plecarea sa din Tesalonic,
Apostolul simte că ei i-au fost cumva răpiți și că îi lipsesc foarte mult. După cum copiilor orfani le
lipsesc părinții, la fel apostolul se consideră orfan de ei. În loc ca să valorizeze și să pună accentul
pe autoritatea sa, Pavel s-a comparat cu o mamă-doică și apoi cu un tată. Totodată, el dă numele de
frați membrilor comunității. În acest mod se arată cum Evanghelia creează astfel o veritabilă
atmosferă de familie43.
Așadar, dacă, anterior, Pavel a atenuat autoritatea de apostol prin metaforele despre „prunci” și
„doică”, ulterior el se pune pentru a doua oară într-o poziție vulnerabilă, identificându-se ca „orfan”
(v. 17), probabil și pentru a se identifica cu sentimentul de vulnerabilitate al convertiților săi, derivat
desigur din izolarea lor socială și familială petrecută după ce „s-au întors la Dumnezeu, de la idoli,
ca să slujească Dumnezeului celui viu și adevărat” (1,9). Cele două roluri, crede Trevor Burke,
„adaugă noi fațete patriarhalului Pavel. Juxtapunerea metaforelor copil/orfan stabilește conotații
care înlătură anumite trăsături potențial opresive ale rolului de tată”44.
Concluzii
Prin folosirea metaforelor contrastante despre iconom, copil, doică și tată în pericopa 1 Tes 2,1-12
se desprinde calitatea de propovăduitori autentici ai Evangheliei, atât a Apostolului Pavel, cât și a
37
John Stott, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, p. 61-62.
38
39
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, trad.
Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 148.
40
Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 135-151.
41
42
Trevor J. Burke, Family Matters..., p. 157-158.
43
J.-M. Poffet, „Les choix apostoliques de Paul et leur portée...”, p. 239.
44
însoțitorilor săi, Silvan și Timotei. Toate aceste metafore subliniază, pe de o parte, responsabilitatea
și jertfelnicia lor (cf. v. 1-2) pentru cauza Evangheliei, iar pe de altă parte, afecțiunea și
devotamentul față de cei convertiți ca urmare a primirii mesajului ei.
Pentru interpretarea corectă a versetelor 5-8 este necesar să identificăm două metafore separate, cea
despre copii evocând smerenia și curăția spirituală, iar cealaltă, despre doică, dragostea și
jertfelnicia. Cele trei dezmințiri, menite să accentueze sinceritatea și nevinovăția Apostolului - cu
privire la flatare (v. 5a), lăcomie (v. 5b) și slavă (v. 6) - se încheie cu declarația contrastantă: Noi
însă am fost copii (egenēthēmennēpioi) în mijlocul vostru (v. 7b). Deci, traducerea versetelor 6b-7a
ar trebui să se prezinte astfel: „Deși puteam să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos, noi însă am
fost [smeriți ca niște] copii în mijlocul vostru”. Cealaltă metaforă, cuprinsă în versetele 7b-8,
semnalează afecțiunea maternă și grija pentru creșterea lor spirituală: „Așa precum o doică
îngrijește pe fiii săi, astfel, iubindu-vă, eram bucuroși să vă dăm nu numai Evanghelia lui
Dumnezeu, ci chiar și sufletele noastre, pentru că ne-ați devenit iubiți”.
În sfârșit, înțelegem că imaginea propovăduitorului ideal („sfânt”, „drept” și „fără prihană”, v. 10)
este explicitată prin referirile la „osteneala și truda” Apostolilor pentru cele necesare traiului propriu
(v. 9), precum și prin metafora tatălui care folosește mijloacele cele mai adecvate de persuasiune:
„v-am rugat cu stăruință” și „v-am mângâiat” (v. 11-12), dând de înțeles că au evitat orice
constrângere.
Bibliografie
Burke, Trevor J., Family Matters. A Socio-Historical Study of Kinship Metaphors in 1 Thessalonians, T&T Clark
International, London, 2003
Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, trad. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982
Eubank, Nathan, First and Second Thessalonians, Catholic Commentary on Sacred Scripture, Baker Academic, Grand
Rapids, 2019
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, trad. Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Ed.
Doxologia, Iași, 2015
Gorday, Peter editor, Oden, Thomas C., general editor, Ancient Chrsitian Commentary on Scripture. New Testament;
vol. IX, Colossians, 1-2 Thessalonians, 1-2 Timothy, Titus, Philemon, InterVarsity Press, Downers Grove, 2000
(abreviat: ACCS)
McNeel, Jennifer Houston, Paul as Infant and Nursing Mother: Metaphor, Rhetoric, and Identity in 1 Thessalonians
2:5-8, Atlanta, SBL Press, 2014
Murphy-O’Connor, Jerome, Paul on Preaching, Sheed and Ward, New York, 1963
Nicholl, Colin R., From Hope to Despair in Thessalonica. Situating 1 and 2 Thessalonians, Cambridge University
Press, 2004
Poffet, J.-M. . „Les choix apostoliques de Paul et leur portée : ou : comment être témoin d’une vérité divine sans
devenir un fanatique religieux ?” Théologiques, 12 (1-2), 2004, p. 233–244
Popovici, Arhim. Justin, Epistola Întâia către Tesaloniceni, trad. drd. Sabin Preda, Ed. Bizantină, 2005
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, trad. Isabela Alina Panaite et alii, PSB serie nouă, vol. V, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2013
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni, Timotei, Tit și Filimon ale slăvitului și prea-
lăudatului Apostol Pavel, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim
Aghioritul, întreptarea tălmăcirii, note ale ediției și înainte-cuvîntare: Florin Stuparu, Ed. Sophia, București, s.a.
Simpson Jr., J. W., „Epistolele către Tesaloniceni”, în Daniel G. Reid, ed., Dicționarul Noului Testament, trad. L. Ciupe
și T. Manta, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008
Stott, John, Întâia și a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni. Pregătirea pentru venirea Regelui, trad. Ion
Ciobanu, Cluj-Napoca, Ed. Logos, 2007
Thiselton, Anthony C., 1 & 2 Thessalonians Through the Centuries, Wiley-Blackwell, Malden, 2011
Walton, Steve, Leadership and Lifestyle. The portrait of Paul in the Miletus speech and 1 Thessalonians, Cambridge
University Press, 2004
2.
Evrei 1, 1-12 (Apostol – prima Sâmbătă din Postul Mare)
În prima sâmbătă a Postului ne întâmpină proclamarea liturgică a prologului Epistolei (Evrei

1,1-12), care este „o mărturisire solemnă a creației, Răscumpărării și a Împărăției celei veșnice a lui
Dumnezeu”:45
După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri
prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus
moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile... Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși.
Această lectură din Apostol constituie cea mai potrivită introducere în sărbătoarea Duminicii
Ortodoxiei. „Nu ne-am putea angaja în viața duhovnicească rezumată în Postul Mare, fără să fi fost
întăriți încă de la începutul acestuia în credința ortodoxă”, 46 în credința despre Fiul lui Dumnezeu,
Care în urma preamăririi Sale prin Înviere și Înălțare, a așezat firea omenească de-a dreapta Tatălui,
deschizând în însuși trupul Său „calea cea nouă și vie” (Evrei 10,20). Biserica se așteaptă ca pe
această cale să călătorească toți credincioșii; aceștia știind că „nu au aici o cetate stătătoare” (13,14)
își asumă condiția de „străini și călători” (11,13) în lume și caută să fie „cu ochii ațintiți asupra lui
Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (12,2), ei vizând „împărăția cea neclinitită” (12,28).
În Epistola către Evrei pericopele parenetice se amestecă cu pericopele doctrinare. Mulţi
autori cred astăzi că această Epistolă a fost mai degrabă o omilie, căreia i s-a dat ulterior caracterul
unei Epistole. În Evrei 13,22 autorul însuşi caracterizează scrierea sa ca un „cuvânt de îndemnare”.
Roada Epistolei către Evrei este o viață creștină autentică, această omilie apostolică îndemnându-ne
stăruitor „să ținem mărturisirea nădejdii cu neclintire” (10,23). Fericitul Teodoret sublinia acest
adevăr: „De când Bisericile lui Dumnezeu s-au făcut părtașe scrierilor Apostolești, de atunci au și
cules roada Epistolei către Evrei”.47
Primul capitol al Epistolei cuprinde prologul propriu-zis (1,1-4) și tema despre Fiul Care
este mai presus decât îngerii și decât toată făptura (1,1-14).48
 Revelația lui Dumnezeu prin Fiul (1,1-4)
În această scurtă secțiune introductivă, Revelația lui Dumnezeu prin Fiul Său este
considerată nu numai superioară, ci și finală. Având în minte faptul că o astfel de revelație
desăvârșită presupune un foarte special agent, autorul le prezintă cititorilor natura superioară a
Fiului și astfel leagă ceea ce este El de ceea ce El a săvârșit. 49 Ca întreg, prologul vorbește despre
Cuvântul dumnezeiesc eshatologic revelat în Fiul, ceea ce se traduce în viața Bisericii prin
45
Alexander Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, Ed. Sophia, trad. Pr. Vasile Gavrilă,
București, 2013, p. 119. Sâmbetele Postului Mare raportează nevoințele ascetice la desăvârșirea eshatologică,
imprimând astfel Postului ritmul său special. Fiind zile euharistice în care se săvârșește Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur,
ele sunt „popasuri” care ne determină să avem permanent în vedere scopul călătoriei Postului. Aceasta se vădește mai
ales în pericopele citite la Apostol în Sâmbetele - și în Duminicile - Postului, toate fiind selectate din Epistola către
Evrei. După cum se știe, în această Epistolă locul central îl ocupă tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinței și
credința în cele ce au să vină.
46
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, diac. Ioan I. Ică jr,
Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 328.
47
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. I, trad. Iulia
Cărare și Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 243.
48
Evrei are mai puţin formă de epistolă. Toate celelalte Epistole ale Sfântului Pavel au adresă
şi salutare, însă aşa ceva lipseşte din Epistola către Evrei. E adevărat că ea are o salutare finală (13,22-25).
49
Donald Guthrie, The Epistle to the Hebrews. An Introduction and Commentary, first
published by Inter-Varsity Press, 1983, republished by William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids,
Michigan/Cambridge, U.K., p. 61.
recunoașterea faptului că zilele din urmă au început (cf. touton, 1,2).50
Referitor la autorul Epistolei, care nu este specificat în prolog, Origen (c. 185 – c. 254)
scrie acestea: „Cât despre mine, dacă ar fi să-mi dau părerea aș spune că ideile sunt ale Apostolului,
dar limbajul și compoziția sunt ale cuiva care ținea minte învățătura Apostolului și care redactează
așa zicând cu mintea lui cele spuse de dascălul său. De aceea dacă vreo Biserică crede despre
această Epistolă că-i opera lui Pavel, n-are decât să o facă, pentru că nu întâmplător au transmis-o
cei vechi ca fiind a lui Pavel. Dacă ne-am întreba totuși cine a scris Epistola, trebuie să răspundem
că numai Dumnezeu știe. Tradiția ajunsă până la noi o atribuie fie lui Clement episcopul Romei, fie
lui Luca, autorul Evangheliei și al Faptelor (Apostolilor, n. tr.)” (Eusebiu, HE 6.25.11-13).51 Pe de
altă parte, Origen recunoaște paisprezece Epistole ale lui Pavel, incluzând deci și Evrei. El
introduce citate din ea cu formule de tipul: „Apostolul spune” și „Pavel spune”.52
Într-o cuvântare despre Sf. Atanasie, Sf. Grigorie Teologul (329-390) îl consideră pe
Apostolul Pavel autorul Epistolei către Evrei: „Dar de ce să vă zugrăvesc eu portretul omului? Pavel
l-a înfățișat mai înainte. Asta face atunci când îl laudă pe marele Arhiereu, care a străbătut
cerurile”,53 făcând aluzie la o temă centrală a Epistolei.
Fericitul Teodoret al Cirului (392-458) amintește mărturia mai veche a lui Eusebiu de
Cezareea despre autenticitatea paulină a Epistolei, care a spus „că toți cei din vechime aveau această
părere despre ea”. Mai departe arată cum „cei care au primit boala ariană… au luptat fără nerușinare
contra adevărului învățăturii apostolești, neputând purta lumina vederii lucrurilor dumnezeiești cu
care Apostolul a împodobit începutul. Pentru că, nefiind întăriți să contrazică ceea ce s-a spus
despre sfințenia Unuia Născut, au îndrăznit să îndepărteze toată epistola, în ciuda dogmelor și a
altor cugetări și a faptului că are legătură limpede cu alte epistole. Pe de o parte, și-au pus împrejur
veșmântul acuzației, că nu se pune numele apostolesc la fel ca la început. Pe de altă parte, trebuia ca
ei să se fi gândit că a fost desemnat Apostol al credincioșilor neamurilor și nu al celor dintre iudei
(cf. Fapte 22,18.21; Gal 2,9; Rom 11,13)… De aceea, în epistolele către credincioșii din rândul
neamurilor a adăugat și numele și vrednicia apostolească, ca un învățător scriindu-le ucenicilor. Vezi
că, scriindu-le evreilor de grija cărora nu a fost încredințat, a transmis pe drept învățătura simplă a
celor învredniciți. Căci erau în grija altor Apostoli”.54
Teodoret arată că Epistola răspunde situației în care se aflau iudeo-creștinii la începuturile
Bisericii, fiind victime ale persecuției și ocărilor celor care „în derâdere i-au luat că au fost făcuți să
creadă într-un om mort, lepădând Legea dată de Dumnezeu. Pentru aceasta, dumnezeiescul Apostol
pe drept L-a arătat la început (pe Hristos, n. n.) că era mai presus decât toți proorocii. Apoi,
începând cu învățătura despre Dumnezeu, Îl arată veșnic și împreună cu Tatăl veșnic și Creatorul
tuturor. Pe urmă, după ce-L aseamănă cu îngerii, pune Sfânta Scriptură înainte care arată limpede
că, pe de o parte, El este Fiu și Dumnezeu, iar ei [îngerii], pe de altă parte, sunt slujitori și creaturi”.
După ce rezumă astfel conținutul prologului, Teodoret vizează problema limbii în care a fost scrisă
Epistola arătând că, „pe de o parte, (Pavel, n.n.) a scris-o în graiul evreilor; pe de altă parte, se
spune că a fost tălmăcită de Clement”.55
50
Există un consens larg că aici în prolog a fost încorporat un material din surse diferite mai
vechi. Dar există un dezacord cu privire la extensia și la formele anterioare ale unui astfel de material (Graham Hughes,
Hebrews and Hermeneutics. The Epistle to the Hebrews as a New Testament example of biblical interpretation,
Cambridge University Press, Cambridge, 1979, retip. 2004, p. 6-7). Ca întreg, prologul rezumă o bună parte a kerygmei
creștine primare în limbajul specific al autorului. Mulți specialiști consideră că mai ales v. 3 constă esențialmente dintr-
un material imnic anterior Epistolei. Mai multe elemente ale versetului reapar în diferite forme în alte părți din NT,
inclusiv în imnele hristologice din Filip 2,5-11 și Col 1,15-18 (Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, William B.
Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1993, p. 96-98).
51
Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, în Scrieri, Partea Întâia, PSB 13, trad. EIBM al
BOR, București, 1987, p. 250.
52
Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 5.
53
Sf. Grigorie Teologul, „Cuvântarea a XXI-a: Despre marele Atanasie, episcopul Alexandriei”
(Migne, PG XXXV, col. 1081-1127, în Cuvântări, trad. Călin Popescu, Ed. de suflet, Ed. Cartea Ortodoxă, București,
2009, p. 131.
54
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 244.
55
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 245. Într-
adevăr, Epistola I a lui Clement Romanul dovedește o mare familiaritate cu Evrei și citează mai multe versete din acest
Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) argumentează calitatea Sf. Pavel de Apostol al Neamurilor,
după care explică particularitatea adresării sale către evreii din Ierusalim și din Palestina prin
această Epistolă: „Cum de a scris Iudeilor această epistolă, nefiind dascăl al lor? Și căror anume
Iudei le-a trimis epistola? Mie mi se pare că celor din Ierusalim și din Palestina. Deci, cum de le-a
scris? După cum și a boteza nu era treaba lui, și totuși a botezat..., tot așa și aici el o face aceasta în
treacăt. Dar apoi cum nu le-ar fi scris lor, pentru care ar fi voit a fi și anatema? Pentru care și zicea:
Să ştiţi că fratele Timotei este slobod. Dacă vine mai degrabă, vă voi vedea împreună cu el (Evr
13,23), fiindcă nu era încă încarcerat. După aceea a stat în Roma doi ani în închisoare, apoi a fost
eliberat, după care s-a dus în Spania unde poate a văzut și Iudei, și atunci iarăși a venit în Roma,
când a și fost ucis pe timpul lui Nero”.56
În altă parte, Sf. Ioan revine asupra grijii deosebite pe care o purta Apostolul Pavel pentru
credincioșii creștini dintre iudei: „Deci cel ce se ruga a fi anatema de la Hristos pentru cei ce încă
nu crezuseră, iar pe credincioși îi slujea așa, că și el s-ar fi dus dacă era nevoie, și în fine
pretutindeni având multă îngrijire de dânșii, ce poate fi de mirare dacă și prin epistolă îi îndeamnă,
și-i povățuiește, dacă pe cei căzuți îi ridică și-i îndreaptă, căci erau mulți necăjiți și descurajați în
urma multor scârbe, ceea ce și arată spre finele Epistolei (Evr 12,12.10.37)”.57
O întreită motivație, arată Sf. Ioan Gură de Aur, explică lipsa numelui Sf. Pavel din prolog:
„De ce oare nu s-a pus pe dânsul mai’nainte de prooroci? Deși acțiunea lui a fost cu atât mai mare
decât a acelora, cu cât și mai mari lucruri i s-au încredințat lui. Dar nu face aceasta? De ce oare?
Întâi pentru că s-a păzit a grăi de dânsul lucruri mari, al doilea pentru că auditorii încă nu erau
desăvârșiți, și al treilea că voia a-i înălța pe dânșii încă mai mult și a arăta marea lor superioritate”.58
Mărturisire introductivă a credinței în Hristos-Împărat, Preot, Trimis al lui Dumnezeu,

Răscumpărător (1,1-4)
v. 1. După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor

noştri prin prooroci, 2. În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus
moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile;
În textul grecesc, întâlnim în v. 1 aliterație și asonanță: polymerōs kai polytropōs palai ho

theos lalēsas tois patrasin en tois prophētais („în multe rânduri și în multe chipuri...”). De remarcat
aici folosirea lui polys în primele două adverbe și faptul că cinci cuvinte încep cu litera „p”.
În v. 1-2, este descrisă relația lui Dumnezeu cu Fiul. Se fac trei afirmații despre Hristos, în
care Dumnezeu este subiectul: 1. Dumnezeu a vorbit prin Fiul; 2. Dumnezeu L-a pus moștenitor
peste toate; 3. prin Fiul, Dumnezeu a creat lumea.
Contrastul și continuitatea dintre Vechiul și Noul Legământ sunt specificate în primele două
versete. Această comparație prevestește comparația dintre vechiul și noul popor al lui Dumnezeu
pasaj în cap. 36,2-4: După ce în 36,1 spusese: „Aceasta este, iubiților, calea în care am găsit mântuirea noastră, pe Iisus
Hristos, arhiereul (Evr 2,17; 3,1; 4,4.15; 5,5; 7,26; 8,1; 9,11) jertfelor noastre, ocrotitorul și ajutorul slăbiciunii noastre”,
continuă în paragraful următor, arătând că „prin El căutăm la înălțimile cerurilor; prin El vedem, ca într-o oglindă,
nepătata și prea înalta Lui față; prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa și întunecata noastră minte
înflorește la lumina Lui, prin El Stăpânul a voit să gustăm cunoștința cea nemuritoare. El, fiind strălucirea măreției Lui,
este cu atât mai mare decât îngerii cu cât a moștenit nume mai deosebite decât ei (Evr 1,3.4). Că este scris așa: Cel ce
face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps 105,5; Evr 1,7). Iar despre Fiul Lui, Stăpânul a zis așa: Fiul
Meu ești Tu. Eu astăzi Te-am născut (Ps 2,5; Evr 1,5). Cere de la Mine și-Ți voi da Ție moștenirea Ta și stăpânirea Ta
marginile pământului (Ps 2,6). Și iarăși Îi spune Lui: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe dușmanii Tăi așternut
picioarelor Tale (Ps 109,1-2; Evr. 1,13). - Dar cine sunt dușmanii? - Cei răi și cei care se împotrivesc voinței Lui” (Sf.
Clement Romanul, „Epistola către Corinteni (I)”, în Scrierile Părinților Apostolici, traducere, note și indici de Pr. D.
Fecioru, EIBM al BOR, București, 1979, p. 65). În istoria comentării Epistolei, lista celor propuși ca posibili autori ai
Epistolei este lungă și include pe Filip, Apolo, Barnaba, Sila, Acvila și Priscila (sau numai Priscila) sau Clement
Romanul.
56
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, trad. Theodosie
Athanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923, p. 45.
57
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 47.
58
(3,7-4,11) și contrastul dintre vechile și noile jertfe și legăminte (8,1-10,18).59
Clement Alexandrinul afirmă că „Fiul este numit de toți profeții Înțelepciune, acesta este
Dascălul tuturor ființelor create… El, dintru început, de la cea dintâi întemeiere a lumii, a instruit și
desăvârșește în multe feluri și în multe chipuri (Stromata a VI-a, 58,2)”.60 „Pe bună dreptate a spus
apostolul că înțelepciunea lui Dumnezeu este de multe feluri (Efes 3,10), este în multe chipuri și cu
multe forme (Evr 1,1) și-și arată puterea sa, spre binefacerea noastră, prin artă, prin știință, prin
credință, prin profeție; că, după cum spune înțelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah: Toată înțelepciunea
este de la Dumnezeu și cu El este în veac (Înț Sir 1,1) (Stromata I,27,1)”.61 În alt loc, Clement
îndeamnă: „Căutați-L pe El și vă întăriți; căutați fața lui pururea (Ps 104,4), în tot chipul. Că
Domnul a vorbit în multe feluri și în multe chipuri, de aceea nu poate fi cunoscut într-un singur chip
(Stromata a VI-a, 81,6)”.62 Tot el spune frumos că „avem temei al învățăturii pe Domnul, Care este
de la început până la sfârșit conducător al gnozei, în multe feluri și în multe chipuri, prin profeți,
prin Evanghelie și prin fericiții apostoli (Stromata a VII-a, 95,3).63
În prolog, spune Fericitul Teodoret, Apostolul „a arătat clar deosebirea dintre Domnul
Hristos și prooroci. Căci L-a numit doar Fiu” și precizează că începutul Epistolei seamănă cu
parabola Domnului despre lucrătorii viei. „În multe căi înseamnă plenitudinea rânduielii, iar felurit,
deosebirea dumnezeieștilor vederi. Căci altfel s-a arătat lui Avraam și altfel lui Moise, și în alt fel
lui Ilie, altfel lui Miheia... În multe căi înseamnă și altceva. Că fiecăruia dintre profeți i-a fost
înmânată o anume rânduială; pe de altă parte, Dumnezeul lor... nu a venit doar pentru o anume
trebuință, ci întrupându-Se, a îndreptat totul și S-a îngrijit de mântuirea oamenilor... Este moștenitor
al tuturor, Domnul Hristos, nu ca Dumnezeu, ci ca om... Astfel, credincioșii sunt moștenitori ai lui
Dumnezeu și împreună moștenitori ai lui Hristos, căci prin har au luat ce nu aveau... Că El este
stăpânul tuturor mărturisesc următoarele: prin care a făcut și veacurile. Aceasta însemnând
dumnezeirea. Căci a arătat că El este nu numai creator, ci și veșnic...Vezi că L-a numit pe Fiu
făcător al veacurilor, arătând că El este veșnic și învățându-ne că El este veșnic și învățându-ne că
este pururea mai presus de orice perioadă de timp”.64
Bazându-se pe superioritatea Revelației prin Fiul proclamată în prolog, Sf. Vasile cel Mare
arată că „orice cuvânt al Evangheliei este mai de preț decât toate celelalte învățături ale Duhului,
pentru că în acelea ne-a vorbit Domnul prin robii Săi, prin profeți, pe când în Evanghelii ne-a vorbit
Însuși Stăpânul (Evrei 1,2)”.65
Sf. Ioan Gură de Aur spune că îngerii și prooroci sunt mijlocitori ai Vechiului Legământ, în
timp ce creștinii au primit cunoștința adevărului de la Însuși Stăpânul îngerilor și al proorocilor:
„Dar dacă acelora le-a grăit prin îngeri (căci și îngerii au grăit iudeilor), apoi și prin aceasta noi
avem tot partea cea mai mare, căci nouă ne-a grăit prin Stăpân, pe când acelora prin slugi, căci și
59
Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, The Smyth & Helwys Bible
commentary, 28, Smyth & Helwys Publishing, 2004, p. 28-29.
60
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, PSB 5, trad. D. Fecioru, EIBM al BOR,
București, 1982, p. 422.
61
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, p. 24-25.
62
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, p. 433.
63
64
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, p. 246-247.
65
Omilia a XVI-a La cuvintele: „La început era Cuvântul”, în Sf. Vasile cel Mare, Omilii și
cuvântări, PSB 1, trad. Dumitru Fecioru, text revăzut de Constantin Georgescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2009, p. 258. Învățând modul în care trebuie îndepărtate grijile în vederea rugăciunii, Sf. Vasile cel Mare
folosește un limbaj asemănător prologului despre revelația progresivă, și spune: „Când îți începi rugăciunea, lasă-te de-
o parte pe tine însuți, pe femeie, pe copii; părăsește pământul, treci dincolo de cer: lasă de-o parte orice creatură văzută
și nevăzută și începe cu slăvirea Celui Care le-a făcut pe toate... și spune: Te binecuvântez, Doamne, Îndelung
răbdătorule și Îndurate, Care mă rabzi îndelung în fiecare zi când greșesc și Care ne-ai dat nouă tuturor putința de a
ne pocăi. Căci din această pricină taci și ne înduri, Doamne, pentru ca să Te slăvim pe Tine, Cel Care iconomisești în
felurite chipuri mântuirea neamului nostru: odată prin înfricoșări, altădată prin îndemnuri, odată prin profeți, mai apoi
cercetându-ne prin venirea Hristosului Tău (cf. Evr 1,1-2). Căci Tu ne-ai plăsmuit pe noi, și nu noi. Tu ești Dumnezeul
nostru” (Sf. Vasile cel Mare, „Constituții ascetice”, în Scrieri dogmatice și exegetice, PSB 4, Ed. Basilica, București,
2011, p. 587-588).
îngerii ca și proorocii sunt împreună slujitori”.66
Sf. Atanasie cel Mare explică afirmațiile hristologice ale prologului: „Dacă Tatăl este veșnic,
veșnic este și Fiul. Căci prin El s-au făcut veacurile (Evr 1,2). Tatăl este Cel ce este. Dar dacă El
este Cel ce este, e necesar să fie și Fiul. Căci Tatăl este cum a spus Pavel: Cel ce este peste toate
Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin (Rom 2,5). Dacă nu e îngăduit deci să se spună despre Tatăl:
a fost cândva când n-a fost, nu e îngăduit să se spună nici despre Fiul: a fost cândva când n-a fost.
Atotțiitor este Tatăl, Atotțiitor este deci și Fiul” (Către Serapion, II, 2).67 „Deci Fiul este Cel ce este
și Dumnezeu peste toate, ca și Tatăl... El nu este făcut, ci e Făcător; nu este creat, ci e Creator și
Făcător al lucrurilor Tatălui. Căci prin El s-au făcut veacurile (Evr 1,2)” (Către Serapion, II,4).68
v. 3. Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii
Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei,
întru cele prea înalte
Relația Fiului cu Dumnezeu. Afirmațiile din v. 1-2 sunt repetate în v. 3, de data aceasta cu
Fiul ca subiect. Relația Fiului cu Dumnezeu este descrisă în această ordine: Fiul, Creație și
Moștenire. Fiul este „strălucirea slavei lui Dumnezeu și chipul ființei Sale...”. Deși apar două
afirmații, este exprimată aceeași idee: Iisus Hristos asigură o expresie desăvârșită a lui Dumnezeu.
Cuvântul grecesc tradus reflectare (apaugasma) nu mai apare în Noul Testament. Apare în Înț. Sol.
7,26 unde se afirmă că înțelepciunea este „curata revărsare a slavei Celui Atotputernic”. Cuvântul
grecesc poate fi tradus ca „strălucire”, dar și ca „reflectare”. Traducerea cu „reflectare” presupune
un sens pasiv, agreat de o majoritate de comentatori moderni, iar traducerea cu „strălucire” exprimă
un sens activ. Părinții greci au preferat sensul activ, reținut în crezul niceean ca phos ek photos
(Hrisostom).69 Teodoret arată „pe de o parte, slava este veșnică, așadar, veșnică și strălucirea. Iar pe
de altă parte, strălucirea are aceeași fire cu focul; la fel și Fiul cu Tatăl… Astfel, printr-o mulțime de
cuvinte ne-a învățat dumnezeiescul Apostol și adevărul facerii (lumii, n. n.), și aceeași ființă (a
Fiului și a Tatălui, n.n.), și veșnicia.70
Cuvântul tradus „întipărirea exactă” (charaktēr) nu apare în altă parte în Noul Testament,
fiind prezent doar de trei ori în LXX.71 Însăși ființa (hypostasis) lui Dumnezeu întipărită în Iisus
Hristos este realitatea fundamentală sau esența lui Dumnezeu. În versetul de față, charaktēr tēs
hypostaseōs autou întărește apaugasma tēs doxēs în descrierea unității esențiale și a asemănării
exacte dintre Dumnezeu și Fiul Său. În acest pasaj întregul accent cade pe unitatea dintre Hristos și
Dumnezeu, un adevăr tradițional pe care cititorii trebuia să și-l reamintească.72
Sf. Ioan Gură de Aur arată că „prin expresia strălucirea, s-a arătat egalitatea esenței sau a
ființei, și apropierea Lui de Tatăl. Gândește-te la finețea cuvintelor: a luat o singură esență și ființă
reprezentată prin două ipostasuri, ceea ce face și asupra cunoștinței Duhului... Gândește-te ce fel de
denumiri întrebuințează, negăsind cu niciun chip denumirea sau numele de dat ființei”.73
Cu afirmația că „El susține toate cu cuvântul puterii Sale” se trece dincolo de preexistența
Fiului și de activitatea Fiului în creație, la relația Fiului față de creație. Ca Fiul lui Dumnezeu după
ființă, Hristos asigură și conducerea providențială a lumii create. 74 Sf. Ioan Gură de Aur spune că „a
ocârmui lumea, a o guverna, nu este mai puțin decât a o face... este chiar mai mare”.75
Katharismon tōn hamartiōn poiēsamenos... („după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea
păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei”): Prin aceasta se introduce una din temele majore ale
66
67
Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, PSB 16, trad. Pr. D. Stăniloae, EIBM al BOR,
68
Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, p. 71.
69
70
71
Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 32-33.
72
Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 99-100.
73
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, p. 61-62.
74
Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 33.
75
hristologiei din Evrei. Misiunea pământească a Fiului este rezumată în imaginea preotului la altar
care aduce jertfa pentru curățirea păcatelor. Apoi, ni se spune, Fiul este întronizat, așezându-Se de-a
dreapta slavei. Ps 109,1 (LXX) este desigur avut în vedere, căci acest text profetic vorbește despre
Împăratul întronizat de-a dreapta lui Dumnezeu.76 Făcând prin El curățirea păcatelor noastre, s-a
așezat în dreapta slavei, în înălțime. „Prin El trebuie să se citească reflexiv, adică prin El Însuși”.77
În Evrei, verbul katharizo este întotdeauna (9,14.22 ș.u.; 10,2) strâns legat de moartea lui
Hristos înțeleasă ca o jertfă. Aici referirea are caracter general: jertfa lui Iisus curățește păcatele
omenirii întregi (cf. 9,28, pollon; cf. Mt 26,28 și loc. par.; In 1,29). Evrei concepe păcatele și
remediul lor în termeni cultici. Curățirea păcatelor prin jertfa lui Hristos se leagă, pe de o parte de
stabilirea unei noi ordini a relațiilor dintre Dumnezeu și omenire, iar pe de alta de ascultare (10,1-
18) și de efortul moral (12,1-4).78 Despre acestea vorbește Sf. Ioan Gură de Aur în comentariul său:
„Deci dacă a făcut curățirea păcatelor noastre, să rămânem curați, și să nu mai primim nicio pată, ci
să păstrăm podoaba și frumusețea pe care ne-a dat-o, și astfel să ne silim a le păstra curate și
nepătate, ca să nu aibă nicio pată sau sbârcitură, sau altceva de acest fel. Căci pete sau sbârcituri
sunt chiar și cele mai mici păcate, ca de pildă: hula, clevetirea, batjocura, minciuna, sau mai bine zis
nici nu sunt acestea așa de mici, ci încă mari și foarte mari, așa că lipsesc pe cineva până și de
împărăția cerurilor”.79
Referindu-se la prolog, Teodoret spune că din pricina hristologiei clare prezentate aici,
Epsitola a ajuns să fie repudiată cu totul de arieni: „Fericitul Pavel L-a numit Fiu, pe de o parte,
arătându-L altfel decât Tatăl, după cuvântul Său. Pe de altă parte, făcător al veacurilor L-a numit,
arătând veșnicia Lui prin acestea. L-a numit și strălucirea slavei, scoțând la iveală prin aceasta
împreună veșnicia și aceeași ființă. Căci din firea focului se naște strălucirea. Căci nu a făcut numai
toate, ci le și cârmuiește și chivernisește pe acestea. Pe de o parte, a arătat mărimea puterii, spunând
că Îi ajunge un cuvânt pentru crearea și purtarea de grijă a tuturor… Văzând neîndoiala acestei
învățături dumnezeiești, gânditorii ereziilor lui Arie au încercat să despartă această epistolă de
vistieriile apostolești”.80
Expresiile hristologice, „strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu” (Evrei 1,3),
prezintă un interes aparte pentru gândirea teologică a Sf. Vasile cel Mare: „Cât privește felul în care
ni se prezintă ființa, nu poți face nici o deosebire între ele (Persoanele Sfintei Treimi, n.n.), în
schimb în comunitatea de substanță însușirile distinctive strălucesc în fiecare Persoană... Mintea ne
spune că ceea ce-i comun se referă la ființă, pe când ipostasul sau persoana e semnul propriu a ceea
ce-i specific sau particular”.81 În aceeași Epistolă, Sf. Vasile evidențiază pilda luminii și importanța
ei pentru consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl: „Vrând să ne învețe (Apostolul, n.n.) să nu ne gândim
la o altă formă de mărire pentru Tatăl și alta pentru Fiul, el a definit mărirea Fiului Cel Unul-Născut
ca strălucire a măririi Tatălui Însuși și îndeamnă cugetarea să împreune pe Fiul cu Tatăl după pilda
luminii. Într-adevăr, după cum strălucirea vine de la flacără fără ca lucrarea ei să se producă în urma
flăcării, ci flacăra lucește în același timp în care strălucește și lumina, tot așa vrea și apostolul ca
Fiul să fie conceput ca venind din Tatăl, fără ca vreo întindere sau vreun interval să despartă pe Cel
Unul-Născut de existența Tatălui, vrând astfel ca deodată cu cauza să fie conceput și Cel care
provine din ea. În același fel, ca și cum ar interpreta cugetarea de adineauri, el mai adaugă: Și
chipul ființei și, cu ajutorul exemplelor scoase din trupuri, el ne duce de mână și la cunoașterea
lucrurilor nevăzute. Într-adevăr, trupul se cuprinde cumva și în chip... Totuși, cu toate că mintea
poate face deosebire între chip și între trup, ființa nu admite această deosebire, ci le concepe
76
77
78
79
80
81
În Epistola 38, paragraful 6, scrisă către fratele Grigorie, despre deosebirea dintre ființă și
ipostas (369-370). „Epistola 38 e capitală pentru toată analiza teologică a capadocienilor”, zice A. Grillmeier, Le Christ
dans la tradition chrétienne, Paris, 1973, p. 331, pentru că prin ea s-a adus o serioasă contribuție la precizarea dogmei
hristologice. Epistola 38 a fost citată și de actele Sinodului IV Ecumenic (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PSB 3, trad.
Teodor Bodogae, Ed. Basilica, București, 2010, p. 93).
împreună, unul cu altul. Așa crede apostolul că ar trebui să cugetăm... Așadar, întrucât Cel ce a
văzut pe Fiul vede și pe Tatăl (In 14,9), cum zice Mântuitorul în Evanghelie, pentru acest motiv
apostolul zice că Fiul Cel Unul-Născut este chipul ființei Tatălui”. 82 De asemenea, în scrierea
Împotriva lui Eunomie, Sf. Vasile aduce importante clarificări privind dogma hristologică făcând
aluzii la textul nostru: „Este imposibil ca Dumnezeul universului să nu Se afle din veșnicie
împreună cu Chipul Său Care strălucește de dincolo de timp și să nu aibă legătură [cu Acesta], nu
doar mai presus de timp, ci și mai presus de toate veacurile. De aceea se vorbește despre pecetea
ființei [Lui] (Evr 1,3) și despre strălucire (Evr 1,3), pentru a înțelege această relație și pentru a fi
lămuriți despre deoființime”.83 „Se spune despre Fiul că este icoană născută, strălucirea slavei
Tatălui (Evr 1,3), Înțelepciunea, Puterea și Dreptatea lui Dumnezeu, nu potrivit unei stări
[trecătoare], ori potrivit felului de a fi, ci El este [prin Sine] ființa vie, lucrătoare și strălucirea slavei
lui Dumnezeu. De aceea Îl și arată în Sine pe Tatăl (In 14,9), strălucind din întreaga Lui slavă”. 84
„Dacă Unul-Născut... ni-L face prin Sine cunoscut pe Tatăl, este pentru că nu e creatură, ci Fiul
adevărat și icoana lui Dumnezeu (2 Cor 4,4; Col 1,15) și pecetea ființei Sale (Evr 1,3)”.85
Pe de altă parte, în scrierile vasiliene întâlnim expresii din prolog în aplicații parenetice.
Astfel, în tâlcuirile la Psalmul 45, Sf. Vasile spune că „Soarele dreptății (Mal 4,2) aduce în suflete
dimineața odată cu răsăritul luminii spirituale și atunci face zi în [sufletul celui] care L-a primit.
Căci noi suntem în noapte, în această vreme de neștiință. Însă când vom deschide puterea
conducătoare a sufletului nostru ca să primim strălucirea slavei (Evr 1,3) și vom fi luminați de
lumina cea veșnică, atunci o va ajuta Dumnezeu foarte de dimineață (Ps 45,5)”.86 Într-o altă omilie,
Sf. Vasile se arată uimit de smerenia lui Hristos, Care în fața judecății nedrepte a răbdat toate; deși
El este „Făcătorul cerului și al pământului, Cel închinat de toată zidirea văzută și nevăzută, Cel care
poartă universul prin cuvântul puterii Lui (Evrei 1,3), n-a trimis de viu în iad pe cel ce L-a lovit, n-a
deschis pământul sub picioarele nelegiuitului, ci îl sfătuiește și-l învață: Dacă am grăit rău,
mărturisește despre rău; dar dacă am grăit bine, pentru ce Mă bați? Dacă, potrivit poruncii
Domnului, te vei obișnui să te socotești cel din urmă dintre toți, cum poți să te mai revolți că ai fost
insultat”.87
Origen amintește afirmația hristologică din Col 1,15, pe care o pune în legătură cu cea din
Evr 1,3: „Apostolul Pavel spune că Fiul Cel Unul-Născut este Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut
(Col 1,15), Cel mai întâi născut decât toată făptura, iar scriind evreilor Îl numește strălucirea slavei
și chipul ființei lui Dumnezeu (Evr 1,3)” (Despre principii, I,2,V).88 Ceva mai încolo, Origen
aprofundează semnificațiile celor două expresii din Evr 1,3: „Dar întrucât am pomenit... cuvântul
lui Pavel, care a spus că Fiul este strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu, să cercetăm
atunci ce concluzii sunt de scos de aici. După evanghelistul Ioan, Dumnezeu este Lumină. Fiul cel
Unul-Născut este așadar strălucirea acestei lumini; pleacă din Ea, dar rămâne nedespărțit de ea, așa
cum pleacă raza din focarul luminos și luminează toată făptura... abia prin această strălucire putem
cunoaște și pricepe ce este lumina în sine însăși” (Despre principii, I,2,VII). „Când S-a deșertat pe
Sine de egalitatea cu Tatăl ca să ne arate drumul cunoașterii, devenind astfel chipul ființei lui
Dumnezeu, (...) am ajuns și noi să vedem lumina dumnezeiască, contemplând strălucirea ei”
(Despre principii, I,2,VIII).89 Pentru Origen, ideile hristologice ale prologului sunt fără echivoc:
„Pavel lămurește că Fiul este strălucirea luminii veșnice (Evr 1,3). După cum niciodată n-a existat
lumină fără strălucire, tot așa nici Fiul nu poate fi înțeles fără Tatăl de vreme ce e numit pecete și
expresie a substanței Sale, Cuvântul Său și Înțelepciunea Sa” (Despre principii IV, 4,I).90
82
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, p. 93-94.
83
Sf. Vasile cel Mare, „Împotriva lui Eunomie”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 102.
84
85
86
Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Psalmi”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 527.
87
Omilia a X-a, „Împotriva celor care se mânie”, Omilii și cuvântări, p. 186.
88
Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, trad. T. Bodogae, EIBM al BOR, București,
1982, p. 59.
89
Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, p. 62-63.
90
Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, p. 298.
Clement Alexandrinul trage această concluzie: „De aceea și apostolul L-a numit pe Fiul
chipul slavei Tatălui, Cel Care ne-a învățat adevărul despre Dumnezeu și a spus despre Dumnezeu
că Dumnezeu și Tatăl este unul (Efes 4,6) și este singurul atotputernic, pe Care nimeni nu-L
cunoaște decât Fiul și cel căruia Fiul îi va descoperi” (Stromata a VII-a, 58,4).91
v. 4. Făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât
ei.
Versetul 4 aduce prologul la o concluzie culminantă și introduce totodată prima secțiune

importantă a Epistolei, care arată că Fiul veșnic este și Arhiereul care a ajuns la starea de preamărire
prin suferință (1,5-2,18). Secțiunea este dezvoltată prin intermediul comparației dintre Hristos și
îngeri, comparație introdusă în v. 4. De altfel, comparația este o strategie importantă în Evrei,
cuvântul „superior” fiind unul dintre adjectivele preferate ale cărții (vezi 6,9; 7,7.19.22; 8,6; 9,23;
10,34; 11,16.35.40; 12,24).92 Hristos este mai mare decât cultul VT (7,22; 8,6; 9,23; 12,24) și mai
mare decât nădejdea VT (7,19).93
Fericitul Teodoret evidențiază sensul teologic al acestui verset: „Ca Dumnezeu, este
făcătorul îngerilor și stăpânul îngerilor; pe de altă parte, ca om, după Învierea și Înălțarea Lui la
ceruri, S-a făcut mai presus de îngeri, prin patima morții… Vezi că dumnezeiescul Apostol face
comparație și între nume. Așa cum și cu proorocii făcând asemănare, L-a arătat pe Domnul Hristos
Fiu, așa și despre îngeri amintește de filiație și arătând deosebirea din aceasta: căci, spune el,
Făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei. Acum
însă, pentru că spune numele filiației, arată cele ce urmează”.94
 Superioritatea Fiului față de îngeri (Evrei 1,5-14)
În Epistola către Evrei, interpretarea contemporană este făcută din texte ale Vechiului
Testament.95 Prima secțiune constă dintr-o suită de șapte citări scripturistice menite să întărească
afirmațiile despre Fiul din prolog. Mai mult, citatele urmează ordinea acelor afirmații anterioare:
Numirea ca Fiul regal și ca moștenitor (1,5-9; vezi 1,2 b)

Rolul Său de Creator al lumii (1,10; vezi 1,2c)
Ființa Sa veșnică și neschimbătoare (1,11-12; vezi 1,3a și b)
Preamărirea de-a dreapta lui Dumnezeu (1,13; vezi 1,3c)
Citatele sunt considerate ca afirmații divine către sau despre Fiul. 96 Este foarte probabil ca
aceste pasaje să fi fost folosite deja ca dovezi de texte mesianice (testimonia) de către Biserica
Primară.
„Îngerii” îndeplinesc o funcție literară care leagă prologul de prima secțiune mare și sunt
meniți să reafirme: 1. Starea preamărită a lui Hristos ca o garanție pentru mântuirea credincioșilor
Săi și 2. Umilința lui Hristos prin care se realizează această mântuire.97
91
92
93
În cea mai mare parte a ei, Epistola dezvoltă tema despre superioritatea credinței creștine
(1,1-10,18). Această temă avea relevanță nu doar pentru iudeo-creștini, ci și pentru cei proveniți din lumea păgână, din
pricina faptului că credincioșii dintre neamuri, ca și iudeii, au primit autoritatea Scripturilor Vechiului Testament și
aveau nevoie de o interpretare adevărată a lor.
94
95
96
1,5-14 cuprinde trei fraze, v. 5, 6-12, și 13, iar această întreită împărțire a fost explicată
uneori ca o corespondență pentru cele trei etape tipice ale „liturghiei încoronării” (atestată în VT și în alte texte vechi
din Orientul Apropiat): a. O declarație a lui Dumnezeu potrivit căreia El a adoptat regele ca pe fiul său (cf. v. 5); b.
Prezentarea regelui către poporul său și proclamarea lui ca rege (cf. v. 6-12); c. Întronizarea propriu-zisă (cf. v. 13)
(Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 108).
97
Îngerii sunt importanți pentru autorul Epistolei, ei fiind pomeniți de 13 ori. Autorul îi
numește „duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii” (1,14).
Neascultarea mesajului transmis prin îngeri era aspru sancționată (2,2). Pentru un timp, Iisus s-a
făcut mai mic decât îngerii (2,9). Unii savanți au susținut că Evrei vizează o erezie care implica
închinarea la îngeri. Această erezie poate fi văzută în Coloseni.98 Exista o intensă speculație despre
îngeri în perioada inter-testamentară, la Qumran și mai târziu în cercurile iudeo-gnostice, însă nu
există nicio dovada asupra vreunei erezii de acest tip în Evrei, care are în general un caracter
nepolemic. În capitolul 1 principalul subiect referitor la îngeri este subordornarea lor față de Hristos
Cel preamărit (vs. 5, 6, 7, 13). În altă parte, Evrei se referă la rolul îngerilor în liturghia cerească
(12,22) și rolul lor de mesageri ai lui Dumnezeu (13,2), ambele idei fiind probabil implicate în
1,14.99
v. 5. Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-
am născut"; şi iarăşi: "Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu"?
Tu ești Fiul Meu... (1,5a, Ps 2,6), cuvinte dintr-un psalm regal alcătuit pentru încoronarea
unui rege. În 1,4 autorul a vorbit de un nume mai deosebit. Acum li se prezintă cititorilor acel nume:
Fiul unic al lui Dumnezeu. Sēmeron (3,7.13.15; 4,7; 5,5; 13,8) a fost înțeles aici cu referire la a.
Nașterea din veci a Fiului (Augustin, Aquinas); b. Nașterea lui Iisus (Iustin, Dial. 88.3; 103.6); c.
Întrupare, în sens general (Teodor de Mopsuestia, Hrisostom); d. Botezul lui Iisus (Iustin, Ilarie).100
Eu voi fi Tatăl Său... (1,5b, cf. 2 Sam 7,14). A doua afirmație care nu s-a făcut vreodată
către/despre un înger declară Eu voi fi Tatăl Său... Aceasta este din declarația lui Natan despre
făgăduința lui Dumnezeu conform căreia casa lui David va dăinui în veci (cf. v. 12), spre deosebire
de cea a lui Saul. Introducerea la primele două citate ar putea fi parafrazată: „Niciodată Dumnezeu
n-a făcut vreunui înger vreo declarație comparabilă cu Ps 2,7 și 2 Sam 7,14 și loc. par.”101
Fericitul Teodoret tratează acest verset în legătură cu afirmațiile din prolog despre moștenire:
„Și ce s-a spus mai înainte, a moștenit un nume, se potrivește cu acestea. Căci Fiul după fire, nu
după har primește acest lucru, căci după fire are acest lucru… Prezintă aici cele despre Întrupare și
arată că El este și făcător al tuturor ca Dumnezeu, și moștenitor al tuturor ca om, și creator al
îngerilor ca Dumnezeu și a devenit mai presus decât aceștia ca om; și este Fiu după fire, și ia încă o
dată aceasta ca om înaintea a ceea ce are ca Dumnezeu. Și cele ce urmează sunt în concordanță cu
cele spuse”.102
v. 6. Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: "Şi să se închine Lui toţi
îngerii lui Dumnezeu". Toți îngerii lui Dumnezeu să-I se închine/slujească Lui sunt cuvinte din Ps
88,27 (strâns legat de Ps 2 și 2 Sam 7). Aici Ps 88 vorbește de legământul veșnic pe care Dumnezeu
l-a încheiat cu dinastia davidică.
98
99
Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 103-104. Cititorii iudei aveau cu siguranță o
foarte mare prețuire pentru îngeri și autorul consideră că este necesar să arate superioritatea lui Hristos față de acești soli
cerești atât de venerați. Caracterul preamărit al lui Hristos presupune superioritatea Sa față de îngeri, dar o problemă se
putea ridica în privința umanității Sale. În această secțiune autorul îi conduce pe cititori ca să recunoască de ce Iisus a
trebuit să devină om adevărat dacă avea să fie Arhiereu eficient pentru oameni, o funcție pe care niciun înger n-o putea
îndeplini (Donald Guthrie, The Epistle to the Hebrews, p. 71). Toată comparația Fiului cu îngerii (1,5-2,4) constă în
faptul că Logosul, identificat deja în prolog cu Fiul, poate fi comparat și contrastat cu forma lui logos mijlocit de îngeri
(ho di’aggelon laletheis logos, 2,2). Desigur, logos-ul mediat de îngeri semnifică Torah din Vechiul Legământ. În
Iudaismul secolului I era o credință comună aceea că Legea s-a dat prin mijlocirea îngerilor. Aici, ca și în prolog,
importanța și finalitatea celui mai nou Cuvânt al lui Dumnezeu este bazată pe demnitatea Fiului. De asemenea,
dialectica continuității-discontinuității pe care o aflăm în prolog este continuată aici. Iisus este chipul eshatologic al
Cuvântului lui Dumnezeu (1,1; 2,3 ș.u.) (Graham Hughes, Hebrews and Hermeneutics, p. 8).
100
Cf. Paul Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 113.
101
102
Fericitul Teodoret explică: „Și în lume era ca Dumnezeu și a venit ca om. Unul-Născut este
precum Dumnezeu și Întâiul Născut ca om printre mulți frați. Astfel, totdeauna a primit cinstea de la
îngeri; căci pururea era Dumnezeu; însă L-au preamărit și ca om”.103
v. 7. Şi de îngeri zice: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc"; 8.
Iar către Fiul: "Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul
împărăţiei Tale. 9. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea Te-a uns pe Tine,
Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi".
Cel ce face pe îngerii Săi duhuri... (1,7; Ps 103,5). Versetele 7-12 contrastează pe îngeri și
pe Fiul, accentuând caracterul mutabil al îngerilor și caracterul neschimbător și veșnic al Fiului. În
v. 7 îngerii sunt caracterizați printrun scurt citat din Ps 103,4. Folosirea acestuia în Evrei arată că
îngerii sunt numai leitourgoi, subordonați Fiului, după cum va confirma și v. 14. V. 14 arată că
îngerii, deși sunt ființe supranaturale, sunt la dispoziția lui Dumnezeu și folosiți de El.104
Origen amintește că „Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este foc: Căci Dumnezeul nostru
este și foc mistuitor (Evr 12,29). Iar despre substanța îngerilor s-a spus: Cel ce face pe îngerii Săi
duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Evr 1,7; Ps 103,4). Și în alt loc: Iar acolo I s-a arătat îngerul
Domnului într-o pară de foc (Ieș 3,2)” (Despre principii, II,8,II).105
Referindu-se la cuvintele psalmistului: Mare este omul și de cinste bărbatul milostiv (Ps
48,12-13), Sf. Vasile cel Mare face trimitere la faptul că omul „are cinstea în alcătuirea lui firească”
și compară pe om cu îngerii: „Căci, dintre cele de pe pământ, cine alcineva a mai fost făcut după
chipul Ziditorului? Cui a dăruit [Dumnezeu] conducerea și stăpânirea peste toate, a celor de pe
uscat, a celor din apă și a celor din văzduh? L-a făcut [pe om] puțin mai prejos decât vrednicia
îngerilor, din pricina unirii cu trupul pământesc; l-a făcut, așadar, din pământ (Fac 2,7), iar pe
slujitorii Lui [din] pară de foc (Evr 1,7)”.106
Teodoret spune că Apostolul „a arătat clar prin acestea că îngerii au firea creată, dar Fiul
Unul-Născut este necreat și veșnic. Căci tronul Tău, spune el, Dumnezeule, în veacul veacului. Ne-a
arătat, prin acestea, că S-a așezat în dreapta slavei, în înălțimi, după priceperea omenească. Căci ca
Dumnezeu are veșnic tronul și împărăția fără început și fără sfârșit… Iar dumnezeiescul Apostol
adaugă și altă mărturie, propovăduind dumnezeiasca Lui fire”.107
Tronul Tău, Dumnezeule, este în veac... (1,8-9; Ps 44,8) este privit de obicei ca un epitalam
regal, și mai ales v. 8-9 reprezintă o odă pentru o nuntă împărătească în care adresarea către rege
este echivalată cu cea către divinitate. Autorul citează acest text pentru a sublinia domnia veșnică și
preamărită a lui Iisus. Citatul de față, ca și cel următor (v. 10-12), este folosit pentru a ilustra că, în
Scriptură, Fiul este numit deopotrivă Dumnezeu și Domnul. V. 8a exprimă pe scurt eternitatea
Fiului, o temă dezvoltată în v. 10-12, în timp ce v. 8b arată că Fiul exercită puterea împărătească, în
timp ce îngerii sunt numai leitourgoi (v. 7).108
Eusebiu de Cezareea tâlcuiește semnificația „ungerii Lui Hristos” (1,9), arătând că „aceasta
nu trebuie s-o înțelegem ca un fel de pregătire trupească, ci e ceva care se săvârșește prin Duhul lui
Dumnezeu, prin împărtășirea din dumnezeirea cea necreată a Tatălui… Și acest lucru ne învață nu
numai Isaia (cf. Is 61,1; Lc 4,18), ci și David atunci când se adresează lui Hristos grăind: Scaunul
Tău, Dumnezeule, în veacul veacului toiag de dreptate, toiagul împărăției Tale. Iubit-ai dreptatea și
ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei, mai
mult decât pe părtașii Tăi (Evr 1,8-9; Ps 44,8-9). Aici, în primul stih, chiar Cuvântul lui Dumnezeu
Îl numește Dumnezeu, iar în cel de al doilea El e cinstit cu sceptru împărătesc… Alegerea Lui e cu
totul sfântă și deosebită de cea a înaintașilor despre care știm că au primit o ungere trupească și
figurativă”.109
103
104
105
Origen, Scrieri alese, partea a treia, PSB 8, p. 156.
106
Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Psalmi”, în Scrieri dogmatice și exegetice, p. 547.
107
108
109
Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, în Scrieri, partea întâia, p. 39-40.
v. 10. Şi: "Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor
Tale; 11. Ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; 12. Şi ca un pe un veşmânt
le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi".
Întru început, Doamne, ai întemeiat pământul... (1,10-12; Ps 101,26-28). Aceste versete
slăvesc veșnicia lui Dumnezeu și întăresc afirmația din 1,2c-3b despre Fiul Creator și Proniator al
creației. Deosebirea radicală dintre ordinea creată trecătoare și natura veșnică a Fiului este
accentuată prin folosirea titlului „Domn” - traducerea numelui divin Yahweh) pentru Hristos. În
mod obișnuit, Evrei folosește „Domnul” ca titlu pentru Hristos (2,3; 7,14; 13,20; 12,14). Hristos
este Creatorul pământului și al cerurilor și, prin urmare, Creatorul lumii îngerești (vezi Col 1,16).
Versetele 10-12 dezvoltă o temă anunțată în prolog, și cu ecou indirect în v. 7 și mai clar în
v. 8a, despre eternitatea Fiului. Îngerii nu sunt menționați în mod explicit în Ps 101, dar autorul
Epistolei îi înțelege probabil ca fiind incluși în referirea la ceruri (v. 10b). 110 Versetele 11-12 (Ps
101,27 ș.u. constau dintr-o serie de șapte afirmații contrastând efemeritatea creației (vs. 11a,c,
12a,b) cu veșnicia Fiului (vv. 11b,12c,d). Fiul va schimba ordinea creației cu o alta nouă, tot așa de
ușor după cum un om schimbă o haină cu alta, El însuși rămânând nechimbat (cf. 13,8). 111 Sy ei ho
autos: timpul prezent cuprinde deopotrivă afirmații trecute (v. 10) și viitoare (v. 12d) despre Fiul
(cf. 13,8). Fiul împărtășește deplin eternitatea Tatălui.112
Sf. Atanasie cel Mare face o paralelă între 1,10 și afirmația din prologul ioaneic: „Și toate
printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut. Precum a învățat Apostolul din psalm, El a
întemeiat la început pământul și cerurile sunt lucrurile mâinilor Lui (Evr 1,10; Ps 101,26)” (Către
Serapion II, 4).113
Teodoret spune că aici autorul Epistolei „a arătat și schimbarea zidirii în mai bine de la
Nașterea Sa”, dar și „nepătimirea dumnezeirii”.114
Pomenind ideea efemerității creației, Sf. Maxim Mărturisitorul se gândește la harul așteptat
al nestricăciunii: „Urcând pe muntele dumnezeieștii Schimbări la față… nu vom fi opriți în chip
tăios de la acea fericită atingere a Rațiunii, ca Maria Magdalena… Îl vom cunoaște ca pe Rațiunea
însăși și ca pe Dumnezeu care e totul în toate și care le-a făcut toate proprii ale Sale din pricina
bunătății, pe cele inteligibile, trup, iar pe cele sensibile, veșmânt. Și poate nu e greșit să socotim că
despre acestea s-a zis: Toate ca o haină se vor învechi (Evr 1,11), pentru stricăciunea ce domnește
peste cele văzute; Și pe care ca pe un veșmânt le vei întoarce și se vor schimba (Evr 1,12), pentru
harul așteptat al nestricăciunii”.115
Sf. Atanasie cel Mare subliniază că „în creaturi nu e nimic nechimbător prin fire”, arătând că
„unii din îngeri nu și-au păstrat vrednicia lor (Iuda 6); și stelele nu sunt curate înaintea Lui (Iov
25,5); și diavolul a căzut din cer, iar Adam a călcat porunca; și toate sunt schimbătoare. Dar Fiul e
neschimbător ca și Tatăl. Aceasta a arătat-o Pavel, din psalmul 101, zicând: Și Tu întru început,
Doamne, ai întemeiat pământul; și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Ele vor pieri, iar Tu vei
rămâne și toate ca o haină se vor învechi și ca pe o îmbrăcăminte le vei schimba și se vor preface.
Iar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși (Evr 1,10-12). Și iarăși zice: Iisus Hristos, ieri și
astăzi același, și în veci (Evr 13,8)” (Către Serapion II, 3).116
v. 13. Şi căruia dintre îngeri a zis Dumnezeu vreodată: "Şezi de-a dreapta Mea până când
voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale"?
Șezi de-a dreapta Mea... (1,13, Ps 109,1). Întronizarea Fiului (cf. v. 3c): citatul concluziv
este introdus de aceeași formulă ca și în cazul primului citat (1,5): „dar căruia dintre îngeri i-a
110
111
112
113
114
115
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Dumitru Stăniloae, PSB 80, EIBM al BOR,
116
zis...”. Cele două formule formează astfel o inclusio, care unește întregul pasaj. Citatul este din Ps
109,1,117 un psalm regal care preamărește regele mesianic și strânsa legătură dintre acesta și
Dumnezeu. Îngerii sunt inferiori Fiului și nu pot niciodată să aibă poziția Fiului.118
Aluzia la Ps 109,1, citat prima dată în v. 13, este mai clară dacă este privită în lumina
comentariului autorului din v. 14. Tema nu este, ca și în psalm, umilirea vrăjmașilor, ci întronizarea
lui Hristos ca și klēronomon pantōn. Aici, precum în general în greaca biblică, klēronomos nu
implică (dacă nu specifică contextul ca în Evr 9,16 ș.u.) transmiterea proprietății de un testator, ci,
mai general, ideea luării permanente în stăpânire, în special a ceva dăruit de Dumnezeu.119
v. 14. Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi
moştenitorii mântuirii?
Acest verset continuă tranziția, începută în v. 13, către primul îndemn din 2,1-4. 120 Concluzia
secțiunii este o întrebare retorică. Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă astfel: „Gândește-te la cinstea ce
ni se face, când Dumnezeu trimite pe îngeri ca să ne slujească... Nu-i vezi pe dânșii slujindu-ne
nouă pentru Dumnezeu, și chiar în cele mari?”121
Cuvintele folosite în acest verset amintesc limbajul Ps 103 (citat deja în v. 7), care
contrastează pe îngerii care sunt duhuri slujitoare cu Fiul așezat în majestate. Slujirea îngerilor îi
privește pe cei care sunt moștenitori ai mântuirii. Ideea moștenirii amintește de Fiul ca moștenitor
peste toate din prolog și pregătește îndemnul din 2,1-4.122 Iisus nu este un înger schimbător, ci El
exercită suveranitate veșnică fiind acum întronizat în ceruri. În conformitate cu această Epistolă,
Iisus Hristos stă în centrul creștinismului, iar îngerii trebuie interpretați în lumina acestui centru
istoric și teologic. Pe de altă parte, Epistola sugerează că există o tensiune creativă între asigurarea
triumfului final al lui Dumnezeu în Iisus Hristos și urgența răspunsului și acțiunii din partea omului
(vezi 2,1-4; 4,1-13; 10,19-39; 12,1-2).123
***
În faţa martiriului, unii dintre creștini s-au descurajat. De aceea, autorul Epistolei îi
îndeamnă pe cititori să ţină cu tărie cuvintele lui Hristos, să nu se lase biruiţi nici de eroare, nici de
lene sau păcat, ci să privească ţintă la mântuirea care le este pusă înainte, rămânând tari în nădejdea
creştină. Nădejdea lor să fie în toată vremea „credinţa”, care înseamnă: acceptarea cuvântului
revelat, încredere în providenţă, fidelitate şi perseverenţă în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Dacă Epistola către Romani este un „document al mântuirii”, Epistola către Galateni un „document
al libertăţii”, iar Epistola întâia către Corinteni un „document al iubirii frăţeşti”, Epistola către Evrei
poate fi privită ca un „document al credinţei”, după cum este sugerat și de pericopa Duminicii
Ortodoxiei (Evr 11,24-36 și 32-40) în care sunt dați ca pildă eroii credinței din VT.
Ca parte a acestui „document al credinței”, capitolul 1 din Evrei se impune majestuos încă
din prima lectură de Apostol din Postul Mare, actualitatea mesajului său fiind incontestabilă. În
Biserică, participăm la „zilele acestea de pe urmă”, având deci acces la Revelația desăvârșită a lui
Dumnezeu prin Fiul Său. În versetul 1 ni se spune că revelaţia supremă a lui Dumnezeu în Hristos
vine după ce El odinioară a vorbit părinţilor prin prooroci. Fiul este strălucirea slavei Tatălui şi
chipul fiinţei Lui (v. 3). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Îl exprimă în mod adecvat pe
Dumnezeu Tatăl. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o avem prin Hristos, întru Care sălăşluieşte
deplinătatea dumnezeirii (cf. Col 2,9).
117
Acest citat din Ps 109 este cel mai des uzitat text din VT în NT: Mc 12,36 și loc. par.; Fapte
2,34 ș.u.; citat liber în 1 cor 15,25; menționat aluziv în Mc 14,62 și loc. par; 16,19; Rom 8,34; Efes 1,20; Col 3,1 și în
Evrei 1,3; 8,1; 10,12; 12, 2; în timp ce 109,4 este citat în Evrei 5,6; 7,17.21 și amintit aluziv în 6,20 (Cf. Paul
Ellingworth, Commentary on Hebrews, p. 129-130).
118
119
120
121
122
123
În v. 5 începe prima secțiune majoră a Epistolei, cea despre Fiul lui Dumnezeu Întrupat,
Împărat a toate (1,5 - 2,18). Hristos este Împărat a toate în mod necesar, ca Unul Care e infinit
superior creaturilor celor mai înalte (îngerii). Această superioritate e prezentată cu citate din Vechiul
Testament (în versetul 5 sunt citați Ps 2 şi Ps 88). În schimb, îngerii sunt slujitori cum rezultă şi din
alte texte vechi-testamentare. Dacă îngerii lui Dumnezeu au avut un rol în promulgarea Legii lui
Moise, dacă Legea a fost dată prin îngeri, însuşi acest fapt demonstrează inferioritatea Legii faţă de
Evanghelie (adusă de Fiul lui Dumnezeu). Iisus Hristos este „începătorul credinței”, Cel Care
deschide calea spre slava lui Dumnezeu. El a pătimit deoarece S-a făcut întru toate asemenea
oamenilor, afară de păcat. Iisus Hristos ca om deplin ne-a dobândit răscumpărarea şi slava veşnică
și, prin Jertfa Sa, El ne-a sfinţit.
3.
Educația creștină, împărtășire din Cuvântul lui Dumnezeu
O meditație patristică la Evrei 4,12
Epistola către Evrei vizează eminamente întărirea credincioșilor în privința cunoașterii puterii
„cuvântului celui bun al lui Dumnezeu” (6,5). Cei care erau în pericol de a-și renega credința, de a
o deprecia, sunt chemați să ia aminte la „pedeapsa neascultării” dată generației Exodului, și „să
țină cu tărie mărturisirea credinței și a nădejdii” în Iisus Hristos (4,14; 10,23). Pentru aceasta,
autorul le prezintă o omilie în care le cere să primească neîntârziat vorbirea lui Dumnezeu către ei
(3,15; 4,7), adică „cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător” (4,12) al Revelației creștine, acesta
având o funcție educativă evidentă.
Cuvinte cheie: cuvânt de sfătuire, cuvânt viu și lucrător, meditație patristică, interpretare
hristologică, educație creștină
1. Preliminarii
„Sunteți învățați de Dumnezeu” (1 Tes 4,9b) scrie Sf. Pavel tesalonicenilor. Din aceasta decurge,
după cum explică Sf. Ioan Gură de Aur, capacitatea creștinilor de a se sfătui unii pe alții, sau în alți
termeni, „de a extinde la toți sfătuirea primită de la Dumnezeu”. 124 Epistola către Evrei este
desemnată chiar de autorul ei drept un „cuvânt de sfătuire” (13,22: anéchesthe tou lógou tes
parakléseos, „îngăduiți acest cuvânt de îndemn”). Centrul de referință al omiliei sale este
„Apostolul și Arhiereul mărturisirii noastre, Iisus Hristos” (3,1). În prologul Epistolei se arată că
„Dumnezeu a vorbit odinioară prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă („plinirea vremii”,
Gal 4,4) ne-a grăit nouă prin Fiul”, „chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale”
(cf. Evrei 1,1-3).
În Evrei 4,12, autorul prezintă o descriere a „cuvântului lui Dumnezeu”, arătând că acesta
este „viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la
despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile
şi cugetările inimii”.
Acest verset face parte din concluzia (v.11-13) unei secțiuni mai mari începută în 3,7.
Autorul prezintă în 3,7-4,11 generația Exodului ca pe o dovadă a modului în care cuvântul lui
Dumnezeu îi confruntă deopotrivă pe cititorii din vechime, precum și pe cei de astăzi, cu aceeași
124
Ștefan Buchiu, „Fundamentul teologic-antropologic al educației creștine în teologia Sf. Ioan
Gură de Aur”, în revista Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, nr. 4/2015, p. 19.
autoritate. La secole după rătăcirea israeliților în pustie, Duhul Sfânt, vorbind prin psalmist (94,8-
11) a formulat pentru Israelul de atunci aceeași avertizare cu privire la primejdia neascultării. În
4,11 apare îndemnul: „Să ne silim deci să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeași
pildă a neascultării (ypodeígmati tes apeitheías)”.
În viziunea Epistolei către Evrei, fiecare zi este „astăzi” rostit în Scriptură și astfel
Dumnezeu a extins aceeași făgăduință a „odihnei” pentru audiența Epistolei, așa cum era ea dată și
celor care au urmat lui Moise: „și nouă ni s-a binevestit ca și acelora” (Evrei 4,2). Consecința
neascultării nu a însemnat doar eșecul israeliților de a intra în pământul făgăduinței în trecut, ci și
excluderea viitoare din sabatul (odihna) lui Dumnezeu.125
În concepția Epistolei către Evrei, neascultarea atrage pedeapsa, aceasta fiind una
pedagogică, educativă.126 Apostolul Pavel întreabă retoric: „Care este fiul pe care tatăl nu-l ceartă?”
(Evrei 12,7 ș.u.). Sf. Vasile cel Mare arată că „această disciplinare este pentru omul care judecă
drept mai de preț decât multă bogăție”.127
Expresia cuvântul lui Dumnezeu se află în Evrei numai aici în 4,12 și în 13,7 și poate avea
două sensuri.128 Majoritatea Părinților Bisericii și a teologilor medievali au înțeles-o ca pe o referire
la Iisus, Fiul lui Dummnezeu. Exegeza patristică și medievală era înclinată să înțeleagă 4,12 în sens
hristologic.129
O aplicare hristologică a versetului avem, de exemplu, la Sf. Grigorie Sinaitul, care arată
cum „la cei ce caută lumina cu adevărat și nu asemenea celor ce o ispitesc numai..., semnele
începutului (despătimirii, n.n.) sunt acestea: în unii se arată ca o lumină ce răsare..., altora li se
ivește la început o zdrobire negrăită a inimii și o durere nespusă a sufletului... Căci Cuvântul viu și
lucrător, adică Iisus, străbate, cum zice Apostolul, până la despărțitura sufletului și a trupului, a
încheieturilor și a măduvei (Evr 3,12), ca să topească cu putere ceea ce e patimă, din toate părțile
sufletului și ale trupului”.130
De la Reformă, expresia a fost de obicei interpretată cu referire la cuvântul scris al lui
Dumnezeu, la Sfânta Scriptură, incluzând deopotrivă Vechiul și Noul Testament.131
125
Gail R. O’Day & David L. Petersen, editors, Theological Bible Commentary, Westminster
John Knox Press, 2009, p. 449.
126
Etimologic, în românește, cuvântul pedeapsă vine de la cuvântul grec paidevsis, de la care
avem și alte cuvinte. „Pedeapsă” sugerează o povățuire de copil, o formare de copil, o educație de copil, prin care se
formează copilul (Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 28).
127
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, trad. pr. Dumitru Fecioru, PSB 1, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2009, p. 206.
128
În Evrei 6,5 întâlnim expresia „cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”. Creștinii sunt desemnați
aici drept cei care „au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor” (Evrei 6,5).
129
Există o mulțime de temeiuri pentru o hristologie a logosului în Evrei (de ex. 7,26; 11,3).
130
Sf. Grigorie Sinaitul, „Învățătură cu de-amănuntul despre liniștire”, Filocalia, vol. 7, trad. D.
Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 165-166.
131
David L. Allen, Hebrews, B&H Publishing Group, Nashville, Tennessee, 2010, p. 284.
Logos tou Theou este aici un genitiv subiectiv și desemnează comunicarea verbală a lui
Dumnezeu către Israel (cf. Ps 94,7-11). În principal, autorul are în vedere vorbirea directă a lui
Dumnezeu care se adresează inimii. În versetele precedente a fost vorba în repetate rânduri de
auzirea glasului lui Dumnezeu (3,7.15.16; 4,2.7). Israeliții în pustie n-au avut acces la Scriptură, ci
au auzit cuvântul lui Dumnezeu pe care erau îndatorați să-l pună în inimile lor. 132 În Deuteronom, în
urma cântării lui Moise rostite în auzul poporului, proorocul le-a zis:
„Puneţi la inima voastră toate cuvintele pe care vi le-am spus eu astăzi şi să le lăsaţi
moştenire copiilor voştri, ca să se silească şi ei a împlini toate poruncile legii acesteia; Căci
acestea nu sunt în deşert date vouă, ci acestea sunt viaţa voastră şi prin acestea veţi trăi multă
vreme în pământul acela în care treceţi acum peste Iordan, ca să-l stăpâniţi” (Deut 32,46-47).
Prin comparația textului din Evrei 3,12 cu cel din Deuteronom 32,46-47 pot fi remarcate
deosebiri lingvistice, dar mai ales accente identice.133
Unii comentatori restrâng aria de semnificație a „cuvântului lui Dumnezeu” menționat aici la
referința din Scriptură citată pe larg în 3,7-4,11, mai ales la Ps 94,8-11:
O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre”, ca în timpul
cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu, unde M-au ispitit părinţii voştri, M-au ispitit şi au
văzut lucrurile Mele. Patruzeci de ani am urât neamul acesta şi am zis: „Pururea rătăcesc cu
inima”.
Însă, ținând seama de contextul imediat și de cel mai larg al Epistolei, trebuie inclus aici și
cuvântul rostit sau scris al lui Dumnezeu, mai ales cuvântul exprimat de Domnul Iisus Hristos în
Evanghelia Împărăției, care e nedespărțită pe Persoana Lui. 134 Versetele 12-13, concluzia exortației
132
Donald A. Hagner, Encountering the Book of Hebrews: An Exposition, Baker Academic,
Grand Rapids, MI, 2006, p. 76.
133
Despre implicațiile textului deuteronomic pentru gândirea din Evrei, David M. Allen scrie:
„Evrei 4,12 descrie logos tou Theou ca zōn („este viu”), și, cel puțin din punct de vedere gramatical, este diferit de
forma nominală din Deut 32,47 (zoe ymon, viața voastră; cf. In 6,68). 4,12 folosește zaō pentru a accentua relevanța și
caracterul dătător de viață al cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu vorbește încă printr-un text
vechi către o nouă generație. Evrei 4,12 cu cuvintele zao/logos are o paralelă în Fapte 7,38 (logia zonta), a cărei formă
de participiu a verbului zao corespunde cu cea din 4,12. Descrierea cuvântului ca energes („lucrător”) implică o
dimensiune funțională sau cauzală, dincolo de orice afirmație ontologică care s-ar putea face. Dar, mult mai
semnificativ, conjuncția gar (4,12) leagă afirmația despre cuvântul lui Dumnezeu de soarta generației pustiului care a
„căzut” (pipto, cf. 3,17) în pustie, prin neascultare. În context, pipto este sinonim pentru moarte, iar 4,12 alcătuiește o
antiteză între neascultarea care a născut moarte și cuvântul lui Dumnezeu care aduce viață – adică este dătător de viață
sau este viață. Destinatarii lui Evrei trebuie să aleagă între calea pustiului (moartea) și calea odihnei divine (viață).
Cuvântul este relevant în mod precis pentru că el aduce viață; vitalitatea și funcția lui sunt inextricabil legate.
Dumnezeu, Care este viu (Evr 3,12; 9,14; 10,31; 12,22), vorbește un cuvânt care aduce și viață. Inima este importantă
pentru ambele texte ca locus al ascultării/neascultării; logosul trebuie atât să fie păzit în inimă (Deut 32,46), dar și
mijlocul prin care sunt descoperite cugetele cele ascunse ale inimii (4,12). În 4,12-13 autorul caută să avertizeze, să
descurajeze apeitheia (neascultarea) și să sporească înfricoșarea oamenilor de a nu cădea în mâinile Dumnezeului Celui
Atotputernic Care a cercetat fiecare parte a vieții lor. Evr 2,1-4 și 4,12-13 sunt pasaje paralele care au în comun un ton
al urgenței îndemnării și nu este surprinzător că ambele texte fac aluzie la sensul central din Deut 32,46-47” (David M.
Allen, Deuteronomy and Exhortation in Hebrews. A Study in Narative Re-presentation, Mohr Siebeck, 2008, Tübingen,
p. 95-96).
134
David L. Allen, Hebrews, The New American Commentary, volume 35, B&H Publishing
Group, Nashville, Tennessee, 2010, p. 285.
începute în 3,7, aduc la un climax motivul vorbirii lui Dumnezeu, care a fost o temă majoră în
primele capitole ale Epistolei (cf. deja prologul, Evrei 1,1-3).135
2. Evrei 4,12 în tâlcuirile Părinților Bisericii
În cele ce urmează, ne vom referi la semnificațiile descrierii pauline ale cuvântului lui Dumnezeu, în
lumina tradiției interpretative patristice referitoare la Evrei 4,12.
cuvântul lui Dumnezeu e viu
Sf. Atanasie cel Mare, bazat pe prologul Evangheliei a patra, ne oferă o interpretare
hristologică și privește comparativ cuvântul oamenilor și Cuvântul lui Dumnezeu, subliniind
superioritatea celui din urmă: „Cuvântul oamenilor este compus din silabe și nici nu viază, nici nu
lucrează ceva, ci redă numai înțelesul cugetării celui ce grăiește. Și abia a ieșit și a și trecut,
nemaiapărând, pentru că nici nu era peste tot înainte de a se rosti. De aceea cuvântul oamenilor nici
nu viază și nici nu e în general om. Și o suferă aceasta... pentru că și omul care îl naște pe acesta are
firea din ceea ce nu este. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este, cum ar spune cineva, cuvânt rostitor
(proforikós), nici sunet de vorbă, nici nu e rostirea unei porunci a lui Dumnezeu, ci ca strălucirea
luminii este Născutul desăvârșit al Celui desăvârșit. Pentru aceea este și Dumnezeu și Chip al lui
Dumnezeu. Și Dumnezeu era, zice, Cuvântul (In 1,3). Și cuvintele oamenilor nu înseamnă nimic ca
lucrare. De aceea nici nu lucrează omul prin cuvinte, ci prin mâini, pentru că acestea există, dar
cuvântul lui nu subzistă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, cum a spus Apostolul, este viu și lucrător...
(Evrei 4,12-13). Deci e Creatorul, și fără El nu s-a făcut nimic, nici nu poate să se facă ceva fără
El”.136
Pentru Sf. Atanasie cel Mare, versetele din Evrei 4,12-13 arată firea divină a Cuvântului:
„Dacă Cuvântul ar fi lucru, fără îndoială ar fi fost făcut și El întru Înțelepciune. În acest caz nu L-ar
fi deosebit de lucruri și nici pe acestea nu le-ar fi numit lucruri, nici pe El nu L-ar fi binevestit ca
Cuvântul și Înțelepciunea proprie a lui Dumnezeu și nu lucru. Această deosebire a făcut-o și Pavel
scriind evreilor... (Evr 4,12-13)”.137
lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri
Sf. Vasile cel Mare, tâlcuind cuvintele psalmistului, glasul Domnului va descoperi desișuri
(Ps 28,9), arată că glasul lui Dumnezeu descoperă primejdia grijilor pământești: „Este necesar ca
desișurile, adică sufletele acoperite de tufani și de buruieni, în care se cuibăresc întocmai ca niște
fiare, feluritele patimi ale păcatelor, să fie curățite de cuvântul lui Dumnezeu, care este mai ascuțit
decât orice sabie cu două tăișuri. Dar pentru că mulți oameni, împovărați de grijile vieții, au
135
Peter T. O’Brien, The Letter to the Hebrews, Wm. B. Eerdmans Publ. Co., Grand
Rapids/Cambridge, 2010, p. 174.
136
Sf. Atanasie cel Mare, „Cuvântul al doilea împotriva arienilor”, 35, în Scrieri, partea I, trad.
D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1987, p. 270-271.
137
Sf. Atanasie cel Mare, „Cuvântul al doilea împotriva arienilor”, 72, în Scrieri, partea I, p.
311-312.
sufletele ca un pământ de mărăcini, care nu le lasă să se hrănească cu rodnicia cuvântului, Domnul
descoperă desișurile, adică urâțenia, necuviința și vătămarea grijilor din viața aceasta, pentru ca,
după ce locul unde se găsește binele și răul a fost dat pe față, oamenii să nu mai aibă, din pricina
lipsei de învățătură, judecăți nepotrivite despre lucruri... desișurile sunt rele prin natura lor, iar
glasul lui Dumnezeu le descoperă și le vădește ca să nu înșele pe cei care socotesc că vor găsi în ele
un vreun fruct folositor”.138
Sf. Grigorie de Nyssa evidențiază, de asemenea, importanța cuvântului viu pentru
despătimire: „când cuvântul cel viu, cel lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri,
cum zice Apostolul (Evr 4,12), ajunge în lăuntrul celui ce primește cu adevărat credința și taie ca pe
niște crescături rele, sau ca pe o povară legată de suflet, plăcerile lumești, atunci, scuturându-și
umerii ca un alergător, intră în stadionul luptelor ușor și sprinten, folosindu-se de Conducătorul
luptei ca de o călăuză în alergarea sa” (Despre fericiri, Cuvântul VIII).139
Auzirea Cuvântului are putere să curățească întinăciunile, după cum arată și Origen:
„Trebuie să știm că Cuvântul are putere mare: după cum Cuvântul e în stare să dea viață întregii
Scripturi, tot așa are putere chiar să vindece, are putere să curățească și să limpezească totul, căci
viu și lucrător este Cuvântul lui Dumnezeu, mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și tot ce
credem că ar fi nevoie găsim în puterea Cuvântului. Există, așadar, un cuvânt tare ca silistra și
pătrunzător ca leșia, Cuvântul care chiar numai când îl auzim e în stare să curățească
întinăciunile...” (Omilii la cartea proorocului Ieremia, II,2).140
Într-o tâlcuire la Ps 44, Sf. Vasile cel Mare ne oferă o interpretare hristologică când se referă
la „Cuvântul ca sabie care taie partea pătimașă a sufletului”: „Încinge sabia Ta peste coapsa Ta,
Puternice, cu podoaba Ta și cu frumusețea Ta” (Ps 44,4-5): „Socotim că aceste cuvinte se referă
metaforic la Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu unit cu trupul. Cuvântul acesta este lucrător (literal
enargēs, „eficient”) și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, pătrunde până la despărțitura
sufletului și a duhului, a încheieturilor și măduvei și este judecător al simțirilor și cugetelor inimii...
după cum Domnul nostru Iisus Hristos este numit viață, cale, pâine, viță, lumină adevărată și
chemat și cu alte numiri, tot așa este numit și sabie care taie partea pătimașă a sufletului și omoară
mișcările care ne duc spre poftă (Omilii la Psalmi)”.141
O altă interpretare hristologică ne prezintă Clement Alexandrinul înfățișând pe Hristos ca
Pedagogul prin excelență. El amintește că, în Evanghelie, „Însuși Domnul arată foarte lămurit felul
Lui de a lucra, vorbind în chip alegoric de îngrijirea cea de multe feluri și mult folositoare pe care o
138
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, trad. ierom Policarp Pîrvuloiu și pr.
Dumitru Fecioru, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 431-432.
139
Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea întâia, trad. D. Stăniloae, Ioan Buga, EIBMBOR,
București, 1982, pp. 397-398.
140
Origen, Scrieri alese, partea întâia, trad. T. Bodogae, N. Neaga și Z. Lațcu, EIBMBOR,
141
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, p. 507.
dă, când spune: „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul” (In 15,1); apoi a adăugat
iarăși: Orice coardă care nu aduce roadă în Mine o taie; și pe orice coardă care aduce roadă, o
curățește, ca mai multă roadă să aducă (In 15,2). După cum vița de vie, care nu este tăiată, ajunge
stufoasă, tot așa și omul. Cuvântul, care e cuțitul (Evr 4,12), curăță frunzișul care-l năpădește; îl
silește să facă roadă, nu să-și satisfacă poftele. Blamarea celor care păcătuiesc are scopul de a-i
mântui, căci Cuvântul își schimbă felul său de purtare după felul de viețuire al fiecăruia; când este
aspru, când este blând” (Pedagogul, cartea întâia, 66,4-5).142
Cele două tăișuri ale sabiei au fost interpretate de Tertulian (Adv. Judaeos 9) și Augustin
(De civitate Dei 20,21) cu referire la cele două Testamente,143 sau cu referire la deosebirea dintre
suflet și trup, sau dintre partea fizică și cea spirituală a omului (Origen).144
Potrivit Sf. Teofilact al Bulgariei, sabia și tăierea semnifică puterea cuvântului lui
Dumnezeu: „Așa cum pe Evreii cei nesupuși nu i-a pierdut nici războiul, nici sabia, ci cuvântul lui
Dumnezeu – de vreme ce ei cădeau și piereau de sine, după dumnezeiasca mânie, fără a-i război și
a-i strica cineva din afară – tot astfel ni se va face și nouă, Creștinilor. Pentru că însuși Cuvântul lui
Dumnezeu care i-a pedepsit pe aceia ne va pedepsi și pe noi, căci este totdeauna viu și nu se stinge
niciodată. Și a zis că e viu și după alt chip, pentru a nu socoti tu, auzind de Cuvânt, că este un
oarecare cuvânt grăitor, neînființat și care se revarsă în aer. De aceea zice că acest Cuvânt al lui
Dumnezeu este viu, înființat și lucrător, pricinuind cumplite răni acelui suflet asupra căruia va
cădea. Vezi însă – o, cititorule! – pogorământul făcut de Apostol, căci, vorbind despre Cuvântul lui
Dumnezeu, pomenește de sabie și de tăiere, lucruri obișnuite la noi, omenești, pentru ca din acestea
să arate covârșirea puterii lui Dumnezeu”.145
Origen accentuează importanța de a păstra Cuvântul cel viu, după exemplul martirilor:
„După cum cei care au înfruntat chinuri și suferințe au dovedit o virtute mai strălucitoare – în
martiriu – decât cei care n-au trecut prin astfel de încercări, tot așa și cei care, în afară de dragostea
față de trup și față de viață, au rupt și s-au dezlipit de atâtea legături cu lumea, dovedind o mare
iubire față de Dumnezeu și păstrând cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător și mai
ascuțit decât o sabie cu două tăișuri (Exortație la martiriu, XV)”.146
În aceeași lucrare, Origen se referă la prezența Cuvântului celui viu în viața celor care
urmează lui Hristos, a ucenicilor creștini, și precizează rolul sabiei cuvântului de a delimita între
142
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982,
p. 204.
143
Cf. Philip Edgcumbe Hughes, A Commentary on the Epistle to the Hebrews, Wm. B.
Eerdmans Publ. Co., Michigan, 1990, p. 164.
144
Cf. Erik M. Heen, Philip D. W. Krey, Thomas C. Oden, Hebrews, seria Ancient Christian
Commentary on Scripture, New Testament, vol. X, Inter Varsity Press, Downers Grove, Illinois, 2005, p. 59.
145
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, îndreptarea tălmăcirii lui Veniamin
Costache (1904), note ale ediției și înainte-cuvântare Florin Stuparu, Ed. Sophia și Ed. Cartea Ortodoxă, București,
2011, p. 69.
146
Origen, Scrieri alese, partea a treia, trad. C. Galeriu, EIBMBOR, București, 1982, p. 364.
chipul ceresc și cel pământesc: „Cei care-L urmează pe El (Hristos)... vor domni în ceruri împreună
cu Cel care a venit să arunce pace, dar nu pe pământ, ci în sufletul ucenicilor Săi și să arunce sabie
pe pământ. Și pentru că cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător... (Evr 4,12), El este cel care,
îndeosebi acum, dă răsplată pentru sufletele noastre o astfel de pace care covârșește toată mintea și
pe care numai El a putut-o da apostolilor Săi; dar în același timp a aruncat și sabia între chipul
pământesc și cel ceresc al omului...” (Exortație la martiriu, XXXVII).147
Pentru Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvântul lui Dumnezeu este identic cu cuvântul mântuirii
și nu poate fi interpretat oricum, iar sabia cuvântului este cea care îndepărtează pe ereziarhi:
„Sfântul Duh, Care a grăit prin prooroci și apostoli Cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinții
Părinți... Numai această tâlcuire o primesc adevărații fii ai Bisericii. Cel care tâlcuiește după bunul
plac Evanghelia și întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinții Părinți, de
către Sfântul Duh. Și cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii, se face pentru cei ce îl tâlcuiesc
cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăișuri cu care aceștia se junghie pe sine spre
pieire veșnică (2 Petru 3,16; 2 Cor 2,15-16). Cu această sabie s-au omorât pe veci Arie, Nestorie,
Eutihie și alți eretici care prin tâlcuirea după bunul plac și cu obrăznicie a Scripturii au căzut în
hulă”.148
pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului
Sf. Vasile cel Mare (Epistola 260) amintește că „Scriptura ne vorbește de sabia cuvântului,
în stare să pună la încercare și să deosebească gândurile, care pătrund până la despărțitura
sufletului și a duhului, dintre încheietură și măduvă. Or, din momentul Patimilor, orice suflet a fost
supus la un fel de îndoială, după cuvântul Domnului, Care zice: Voi toți vă veți sminti întru Mine...”.
Sf. Vasile scrie mai departe despre sabia care a trecut prin sufletul Mariei, despre care a proorocit
Simeon. „Acea sabie taie îndoielile cu privire la credința în Domnul cel răstignit și înviat”.149
Sf. Teofilact al Bulgariei înțelege prin despărțirea sufletului și a duhului un element al
judecății: „Înfricoșat lucru zice aici Sfântul Apostol, arătând (două lucruri). (Întâi), că acest Cuvânt
al lui Dumnezeu desparte Duhul de suflet și lasă sufletul pustiu de darul Duhului și de sfințenie,
despărțire pe care Domnul a numit-o în Evanghelie tăiere în două... (Mt 24,50). Căci – așa cum
atunci când greșește vreun dregător, împăratul îi ia mai întâi brâul cel împărătesc și dregătoria ce o
are, iar după aceea îl pedepsește – tot astfel și când greșește omul și nu se pocăiește, Dumnezeu ia
mai întâi de la dânsul darul Duhului Sfânt pe care i l-a dat și apoi îl muncește. Sau, Apostolul arată
că Cuvântul lui Dumnezeu străbate până și la duhurile cele netrupești și nematerialnice”.150
147
Origen, Scrieri alese, partea a treia, p. 383.
148
Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed.
Sophia, București, 2008, p. 88-89.
149
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, trad. Pr. T. Bodogae, Ed. Basilica, București, 2010, p. 424.
150
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 69-70. În același context, Sf.
Teofilact amintește și de altă interpretare cu care nu este însă de acord: „Iar unii au înțeles zicerea aceasta altfel, însă nu
uniți cu scopul Apostolului – din câte mi se pare mie. Deci aceștia zic că, intrând în suflet, Cuvântul lui Dumnezeu îl
dintre încheieturi și măduvă
Sf. Teofilact insistă asupra scopului pedagogic pe care aceste expresii îl aveau pentru primii
cititori ai Epistolei: „Pentru ca Evreii credincioși să nu se lenevească auzind doar de părțile cele
gândite ale sufletului (pe care le-a zis mai sus), de vreme ce pedeapsa acelora era nearătată și
nevăzută, Pavel pune aici și părțile trupului, ca aceia să simtă mai mult, fiindcă pe om îl lovesc și-l
înspăimântă mai cu seamă lucrurile arătate și simțite”.151
Clement Alexandrinul atrage atenția că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit, nici nu ia seama la
cuvintele deșarte. Singur El cercetează măduvele și rărunchii inimii (Evr 4,12; Ier 17,10; Ps 7,10;
Apoc 2,23), aude pe cei care sunt în foc, ascultă pe cei care se roagă în pântecele chitului, este
aproape de toți cei care cred în El, dar departe de necredincioși, dacă nu se pocăiesc” (Care bogat
se va mântui? 41,7).152
destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii
Sf. Teofilact al Bulgariei scrie că prin aceste cuvinte „Apostolul arată dumnezeirea
Dumnezeu-Cuvântului, fiindcă lucru însușit doar lui Dumnzeu este a judeca, adică a cerceta și a ști
gândurile inimilor, căci – zice David – Dumnezeu este Cel care cercetează inimile și rărunchii cu
dreptate (Ps 7,10). Și Solomon, fiul lui, a zis: Numai Tu singur știi inima tuturor (3 Regi 8,34)”.153
Fericitul Teodoret al Cirului, amintind că „iudeilor le-a poruncit Legea să se înfrâneze de
sabat, pe de altă parte, de la lucrările trupești și să se îngrijească numai de cele sufletești”,
subliniază că versetele 12-13 „arată judecata înfricoșătoare” și concluzionează arătând că „nimic nu
se poate ascunde de acel Drept Judecător, pe toate le cunoaște cu exactitate și chiar pornirile
gândurilor”.154
3. În școala Bisericii, ucenici ai Cuvântului
Sf. Ignatie Teoforul (martirizat în anul 107 d. Hr.) vorbește despre Hristos, Fiul lui
Dumnezeu și chip al Tatălui, „Care este Cuvântul Lui ieșit din tăcere” (Magnezieni 8,2) și „singurul
nostru Învățător” (Magnezieni 9,2). A fi creștin înseamnă pentru el a fi ucenic al lui Iisus Hristos,
„viața noastră cea nedespărțită” (Efeseni 3,2). Îi apreciază pe efeseni, zicându-le că „nu ascultați pe
altcineva mai mult decât pe Iisus Hristos, Care vă grăiește adevărul” (Efeseni 6,2) și că „credința vă
este povățuitor spre înălțime” (Efeseni 9,1). El scrie Efesenilor: „nădăjduiesc, cu rugăciunile
voastre, să ajung la Roma să mă lupt cu fiarele, ca, după ce voi reuși, să pot fi ucenic al lui Hristos”
desparte, făcându-l pe acesta primitor și încăpător de cunoștința tainelor Sale (ale Cuvântului lui Dumnezeu). Căci – zic
ei – așa cum sabia intră în trup spintecând și despărțind partea aceea pe care o lovește și o străbate, tot astfel și Cuvântul
lui Dumnezeu, dacă nu va spinteca și nu va despărți părțile cele unite ale sufletului, nu poate să intre și să străbată într-
însul”.
151
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 71.
152
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982,
p. 63.
153
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 71.
154
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sf. Apostol Pavel, vol. I, trad. Iulia
Cărare și Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 265.
(Efeseni 1,2).155 În aceeași Epistolă, Sf. Ignatie se adresează în acești termeni: „Nu vă poruncesc ca
și cum aș fi cineva. Chiar dacă sunt pus în lanțuri pentru nume, nu sunt încă desăvârșit în Iisus
Hristos; pentru că eu acum încep să învăț în școala lui Iisus și vă grăiesc vouă ca unor tovarăși de
învățătură. Că trebuie să fiu pregătit de voi pentru luptă, prin credința, îndemnul, răbdarea și
îndelunga voastră răbdare” (Efeseni, 3,1).156
Pentru Sf. Ignatie este important a învăța tăcând și a avea cuvântul lui Iisus: „Mai bine este
să taci și să fii, decât să vorbești și să nu fii. Bine este a învăța, dacă cel ce învață face. Unul este
Învățătorul (Mt 23,8), Cel Care a zis și s-au făcut; iar cele pe care le-a făcut tăcând, sunt vrednice de
Tatăl Lui. Cel ce are cu adevărat cuvântul lui Iisus (s.m.), acela poate să audă chiar tăcerea Lui, ca
să fie desăvârșit, pentru ca să facă prin cele ce spune și să se cunoască prin cele ce tace” (Efeseni
15,1-2).157
În multe locuri, Sf. Ignatie folosește expresia „ucenic”. 158 În Epistola către Magnezieni arată
scopul mărturiei sale: „De aceea suferim, ca să fim găsiți ucenici ai lui Iisus Hristos, singurul nostru
Învățător. Cum vom putea trăi noi fără El, când și profeții, fiind cu duhul ucenicii Lui, Îl așteptau ca
învățător?” (Magnezieni 9,2-3);159 „Fiind ucenici ai Lui, să învățăm a trăi potrivit creștinismului
(Magnezieni, 10,1)”;160 „Deși sunt în lanțuri și pot înțelege cele cerești..., totuși nu sunt încă ucenic”
(Tralieni, 5,2).161 „Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va
vedea lumea... Acum încep să fiu ucenic!” (Romani 4,2; 5,3).162
Actele martirice ale Sfântului Apollonius (consul la Roma, martirizat la Roma la 21 aprilie
184), consemnează un exemplu de supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu: „Și crede nouă,
Perennis, din această apărare, că poruncile cele bune și strălucite le-am învățat de la Cuvântul lui
Dumnezeu (Iisus Hristos), Cel ce cunoaște toate gândurile oamenilor. Pe lângă aceasta, El ne-a
poruncit să nu jurăm nicidecum, ci să spunem în toate adevărul; căci adevărul (spus) prin da este un
mare jurământ și de aceea pentru un creștin este rușine să jure. Fiindcă din minciună, iese
necredința, iar din necredință naște iarăși jurământul”. 163 Sf. Apollonius exprimă, rezumativ,
conținutul învățăturii Cuvântului, așa cum aceasta i-a fost predată în cateheza Bisericii: „El ne-a
învățat să ne reținem mânia, să ne înfrânăm pofta, să ne stăpânim plăcerile, să alungăm tristețea, să
fim prietenoși, să facem să sporească iubirea, să îndepărtăm lauda deșartă, să nu căutăm răzbunarea
față de cei ce ne fac nedreptăți, să disprețuim osândirea la moarte dată prin judecată, nu pentru
155
Scrierile Părinților Apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1979, p. 157.
156
Scrierile Părinților Apostolici, p. 158.
157
158
Cu excepția Sf. Ignatie Teoforul, niciun alt Părinte Apostolic nu întrebuințează termenul
„ucenic” (mathētēs) ca o desemnare pentru creștini (Ulrich Luz, ‘The Disciples in the Gospel according to Matthew’, în
Graham Stanton, ed., The Interpretation of Matthew, second edition, T & T Clark Edinburgh, 1995, p. 137).
159
160
Scrierile Părinților Apostolici, p.167-168.
161
162
163
Actele martirice, trad. Ioan Rămureanu, EIBM al BOR, București, 1982, p. 94.
nedreptatea făcută, ci pentru a suferi fiind nedreptățiți; pe lângă aceasta, (ne-a învățat) să ne
supunem legii date de El, să cinstim pe împărat, să adorăm numai pe Dumnezeul Cel nemuritor, să
credem că sufletul este nemuritor, să fim convinși că există o judecată după moarte, să sperăm în
răsplătirea ostenelilor virtuții după înviere, care va fi dată de Dumnezeu celor ce au viețuit cu
evlavie”.164
***
Ucenicul lui Hristos din orice timp și orice loc este cel care ia aminte și ascultă de cuvintele
cuprinse în Sfânta Scriptură și în Tradiția Bisericii, acestea fiind mijlocitoare ale întâlnirii cu
Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.165
În condițiile actuale, de exercitare a unor presiuni ideologice menite să alieneze condiția
umană, o teologie vie și misionară este aceea care are curajul credinței de a-L mărturisi pe Hristos
ca Adevărul, Lumina și Viața lumii. Domnul Hristos, în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu, este
izvor al vieții și dăruitor de viață, iar cuvintele Sale sunt „duh și viață” și numai „El are cuvintele
vieții celei veșnice (In 6,68).166 În Evanghelie, Mântuitorul ne încredințează: „Dacă cineva va păzi
cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (In 8,51).
Versetul din Evrei 4,12 descrie efectul cuvântului lui Dumnezeu în viața cuiva. Evrei 3,1 –
4,13 subliniază că Hristos este superior lui Moise, iar dacă neascultarea față de Moise a adus
pedeapsa divină, cu atât mai mult atrage această pedeapsă neascultarea față de Revelația prin Fiul
lui Dumnezeu. Desigur, pentru autorul Epistolei, cuvântul lui Dumnezeu este în primul rând Vechiul
Testament, în capitolele 3-4 fiind folosit cu precădere Ps 94; dar mai presus de toate, pentru el,
cuvântul lui Dumnezeu este mesajul adus de Iisus Însuși despre Împărăția lui Dumnezeu care se
inaugurează prin lucrarea Sa, precum și mesajul despre Iisus și despre opera Lui, adică Evanghelia
proclamată de Biserică.
164
Actele martirice, p. 97-98.
165
Sf. Atanasie cel Mare scrie despre hotărârea lui Antonie cel Mare de deveni monah care a
avut loc atunci când „el a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis
bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi
vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dânsul
s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de
pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte câte le avea
mişcătoare, vânzându-le şi adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în
biserică şi auzind în Sfânta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, a ieşit din biserică,
împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa” (Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie
cel Mare, cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-17-cv_antonie_cel_mare.html, accesat la 9 octombrie 2016).
Fericitul Augustin a primit chemare dumnezeiască de a lăsa lumea și viața păcătoasă prin intermediul cuvintelor din
Romani 13,12-14. Fiind impresionat de lectura vieţii Sf. Antonie, merge în grădină şi aici aude glasul unui copil care
spune repetat: „Ia şi citeşte”. Luând Sf. Scriptură, deschide întâmplător la Romani 13,13, „Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus
Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte”, unde Apostolul face un aspru rechizitoriu chiar vieții lui Augustin.
„Întunericul îndoielii s-a risipit”, zice Augustin în Confesiunile sale (cartea a VIII-a,12). Aceeași putere de schimbare a
vieții în urma auzirii sau citirii Sfintei Scripturi o aflăm în numeroase aghiografii. Amintim numai de Sf. Filoteea de la
Curtea de Argeș și de Cuv. Paraschiva, care din copilărie au auzit Evanghelia proclamată în Biserică și au primit-o cu
toată inima, într-un mod decisiv, ca pe un „cuvânt viu și lucrător” pentru tot restul vieții pământești.
166
Adrian Lemeni, Exigențe misionare ale învățământului religios și teologic, asumate în
relația dintre parohie și școală din contextul actual, Ortodoxia nr. 4, 2015, p. 122.
Pentru educația creștină este fundamental să fie transmis și receptat cuvântul plin de
autoritate dumnezeiască care provine de la Hristos și astfel să se realizeze „saltul în Revelație”,
despre care vorbea filosoful creștin Petre Țuțea.167 „În Biserică, scopul final al educației nu se
mărginește la simple diplome, iar în continuare la promovări vanitoase, ci țintește tocmai spre
perfecționarea duhovnicească ultimă a omului: îndumnezeirea după har”.168 În această perspectivă,
educația creștină vizează predarea învățăturii celei mai folositoare și anume a celei care se
desprinde din cuvintele Sfintei Scripturi, după cum ne arată Sf. Vasile cel Mare: „Dar pentru că
paideia înseamnă și învățătură, potrivit celor scrise despre Moise că a fost învățat în toată
înțelepciunea egiptenilor (Fapte 7,22), nu este de puțină importanță pentru mântuire de a nu dori
dobândirea oricărei cunoștințe, la întâmplare, ci de a cunoaște cea mai folositoare învățătură”. 169 În
omilia Către tineri, el recomandă întâi de toate preocuparea pentru viața cea veșnică și arată că
„spre viața aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc prin cuvintele lor pline de
taină”.170
Referindu-se la porunca paulină, „creșteți pe fiii voștri întru învățătura și certarea
Domnului” (Efes 6,4), Sf. Ioan Gură de Aur subliniază că „aceasta este cea mai frumoasă îngrijire
pentru un părinte, acestea sunt cele mai nobile osteneli pentru copiii săi” (Cuvânt Duminica a 14-a
după Cincizecime).171 De asemenea, Sf. Ioan ne îndeamnă: „Să învățăm pe copii să aibă necontenit
pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar și când merg, să nu le aibă în chip silit, nici superficial și nici
rar, ci continuu” (Despre creșterea copiilor, 28).172
Educația creștină cuprinde în esența ei transmiterea cuvântului lui Dumnezeu, care, potrivit
tâlcuirilor Sfinților Părinți la Evrei 4,12 înseamnă vorbirea despre Hristos Însuși și despre lucrarea
Sa în viața oamenilor. După cum am văzut, Sf. Atanasie cel Mare stabilește legătura dintre textul
nostru și prologul Evangheliei a patra, oferind o paradigmă de interpretare hristologică a versetului
pe care o întâlnim și la alți Părinți (Sf. Vasile cel Mare, Clement Alexandrinul, Sf. Teofilact al
Bulgariei și Teodoret al Cirului). Pe de altă parte, Sfinții Părinți au subliniat în legătură cu acest
verset puterea cuvântului lui Hristos de a curăți pe om de patimi, de plăceri, de întinăciuni și de
grijile pământești (așa Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Origen).
167
Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, Ed. Arta Grafică, f.a. p. 70.
168
Costion Nicolescu, Frumusețea, Ortodoxia nr. 4, 2015, p. 174.
169
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, p. 206.
170
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, p. 323. Argumentul omiliei „Către tineri” este
acesta: „dacă vrem ca slava binelui să rămână neștearsă în noi, să ascultăm învățăturile sfinte și de taină după ce am fost
inițiați mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obișnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile
și spre lumina lui”. După ce se referă la învățături folositoare despre virtute din scrierile poeților, ale scriitorilor și
filosofilor profani, proclamă în concluzia omiliei că „toate acestea le vom învăța mai bine din scrierile noastre (din
Sfintele Scripturi, n.n.). Cele spuse acum sunt numai o schiță a virtuții, scoasă din lucrările scriitorilor profani”
(Ibidem, p. 323 și 339).
171
Sf. Ioan Gură de Aur, cf. Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului
Ioan Gură de Aur, vol. I (A-I), Ed. Anestis, 2008, p. 688.
172
Sf. Ioan Gură de Aur, cf. Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului
Ioan Gură de Aur, p. 691.
Alți Părinți au accentuat puterea cuvântului lui Dumnezeu (Sf. Teofilact) de a delimita între
chipul ceresc și pământesc (Origen), de a îndepărta pe ereziarhi (Sf. Ignatie Briancianinov) și de a
tăia îndoielile (Sf. Vasile cel Mare).
Sf. Ignatie Teoforul, episcopul martir, urmat de alți martiri și mărturistori, exemplică
magistral importanța de a avea cuvântul lui Iisus și calitatea de ucenic al lui Hristos.
Ținând seama de descrierea pe care Sf. Pavel o face cuvântului lui Dumnezeu în Evrei 4,12,
precum și de aspectele evidențiate de Părinții Bisericii în tâlcuirile lor (mai ales interpretarea
hristologică), se desprinde faptul că imperativul major al dimensiunii catehetice și educative
eclesiale privește recuperarea înțelegerii importanței liturghiei cuvântului, ca împărtășire de
cuvântul plin de putere al lui Hristos Însuși, ca o pregustare a împărtășirii euharistice. În acest fel,
iarăși și iarăși acest cuvânt poate să devină „viu și lucrător” în inimile celor care îl ascultă, îl
primesc cu bucurie și rodesc întru răbdare pentru mântuirea cea veșnică. Credem că în niciun alt act
al vieții Bisericii nu este actualizat cuvântul lui Dumnezeu în măsura în care acest lucru se petrece
în cadrul Sfintei Liturghii. Liturghia cuvântului este cea care transmite și proclamă Sfânta Scriptură,
aceasta devenind actuală pentru noi prin rostire și tâlcuire, iar liturghia euharistică reprezintă unirea
deplină cu Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine.173
173
Stelian Tofană, „Evanghelizare sau centralitatea lui Hristos într-o societate secularizată”,
Dimensiunea socială a Evangheliei, ed. C. Constantineanu și E. Conțac, Suplimentul Teologic al Jurnalului Plērōma,
Ed. Plērōma, Oradea, 2011, p. 25.
4.
Aspecte eclesiologice ale Epistolei către Evrei
The study traces out the ecclesiological meanings of some phrases used in Hebrews such as the house of God, people of
God, sons of God. These phrases have behind them a well-defined theological tradition. They capture essential aspects
of the Church, but also the believers’ filial relation to God, as well as the work of their salvation within the liturgical
assembly of the Church. Their interpretation supposes the existence of both terrestrial and celestial aspects of the
Church, but also their continuous character through the unique sacrificial work of Jesus Christ and through His entering
into the heavenly sanctuary. Through the Christian Church assembly actualizing the sacrifice of Christ, the people of
God becomes united with the heavenly Jerusalem, that is, the earthly sanctuary and liturgy are joined with the heavenly
sanctuary and liturgy.

Keywords: Epistle to Hebrews, the house of God, people of God, sons of God, ekklēsia, episynagōgē
În general, temele teologice ale Epistolei către Evrei care primesc o atenție specială se referă
la preoția nouă, după rânduiala lui Melchisedec, sau la Noul Legământ, bazat pe Jertfa
Mântuitorului, cărora li se poate adăuga tema despre apostazie.174 Însă, este surprinzătoare lipsa de
interes față de eclesiologia Epistolei către Evrei, o temă pe care unii autori o consideră chiar a fi
„foarte vagă”.175 Astfel de autori caută o identitate corporativă și observă că aici lipsește metafora
consacrată a Bisericii ca Trupul lui Hristos, cu toate că metaforele Bisericii precum casa lui Iisus și
poporul lui Dumnezeu primesc o dezvoltare largă.176 De aceea, considerăm că e necesar să dedicăm
un studiu aparte acestor expresii, în lumina teologiei despre arhieria veșnică a lui Hristos dezvoltată
în această Epistolă, având în vedere, de asemenea, ocurența termenului ekklēsia (2,12 și 12,23) și
precizarea conotațiilor sale în lumina contextelor în care este folosit.
1. Casa lui Dumnezeu (3,4-6; 10,21)
174
Ciprian-Flavius Terinte, Scrierile Noului Testament. Context, canon, conținut, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca; Ed. Casa Cărții, Oradea, 2016, p. 218-222.
175
Ciprian Terinte, Scrierile Noului Testament. p. 215. Iată doar câteva observații în această
privință, exprimate într-o lucrare dedicată teologiei Epistolei către Evrei de către Barnabas Lindars: „Noțiunea Bisericii
ca poporul lui Dumnezeu aflat în călătorie, deși mult cercetată în anumite prezentări moderne ale Epistolei către Evrei,
nu este în mod real o idee principală în teologia Epistolei. Este folosită ca o metaforă în capitolele 3 și 4, unde se arată
că nădejdea viitoare reprezintă o odihnă sabatică pentru poporul lui Dumnezeu (4,9). Dar metafora nu este susținută în
altă parte în legătură cu viața prezentă a Bisericii. Autorul se gândește la ea ca la grupul celor botezați în Hristos și care
sunt astfel moștenitorii făgăduințelor date strămoșilor. Astfel ei sunt poporul lui Dumnezeu și pot fi desemnați drept
casa lui Dumnezeu (3,2-6; 10,21) pe linia desemnărilor din VT. Cuvântul obișnuit pentru Biserică ( ekklēsia) apare doar
într-un citat din Septuaginta, în 2,12 (Ps 21,24) și în legătură cu adunarea cerească (12,23). De asemenea, Evrei nu
indică nicio dezvoltare a vreunei slujiri instituționale, referindu-se doar la „mai-marii voștri” (13,17). Probabil
celebrarea în comun a Jertfei lui Hristos a luat forma Euharistiei la adunările cultice, dar stilul aluziv al scrierii nu
prezintă certitudine (10,25; 13,10-16)” (Barnabas Lindars, The Theology of the Letter to the Hebrews, Cambridge
University Press, 1991, p. 126-127).
176
Cynthia Long Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, în: John P.
Harrison and James D. Dvorak (eds.), The New Testament Church. The Challenge of Developing Ecclesiologies, Wipf
and Stock Publishers, Eugene, 2012, p. 190.
Mântuitorul Hristos a fost înălțat la tronul ceresc, „de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte”
(Col 3,1; Evr 1,3), de unde Își exercită autoritatea și puterea Sa ca „Împăratul împăraților și Domnul
domnilor” (Apoc 19,16). Biserica este poporul sfânt care Îi aduce închinare ca Domn și știe că este
unită cu El prin slujire și ascultare. Ea este instrumentul pentru îndeplinirea voii Sale pe pământ. 177
Smerindu-Se mai prejos decât îngerii și murind pentru oameni, Fiul preeexistent din veșnicie al lui
Dumnezeu a venit în solidaritate cu mulți fii ai lui Dumnezeu (Evr 2,6-10; cf. 12,5-8), ne-a eliberat
din moarte (2,15) și a constituit comuniunea Bisericii alcătuită din „frați și surori” (2,11-12), care
prin credință devin „părtașii”178 Săi.
Astfel, remarcăm întâi de toate că Epistola subliniază caracterul hristocentric al Bisericii.
Iisus Hristos este marele nostru Arhiereu, Domnul nostru, Apostolul și Arhiereul mărturisirii noastre
(3,1; 7,14.26, 8,1). El este, de asemenea, începătorul mântuirii noastre (2,10; 12,2), Arhiereul „întru
toate asemenea” oamenilor Care a intrat în Sfânta Sfintelor și s-a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu
(2,17; 4,14; 8,1), chezașul unui legământ mai bun, bazat pe mai bune făgăduințe (7,22; 8,6). A doua
parte din Evrei cap. 7 prezintă venirea Arhiereului după rânduiala lui Melchisedec, care înlocuiește
preoția lui Aaron, iar versetele de la începutului capitolului 8 descriu pe acest Arhiereu ca pe
slujitorul sanctuarului ceresc, adevăratul cort „pe care l-a înfipt Dumnezeu, și nu omul” (8,2). 179 În
legătură cu Evrei 10,21 („Şi având mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă
curată, întru plinătatea credinţei”), Sf. Teofilact arată că prin „casă” este desemnat „cerul..., fiindcă
întru acela liturghisește și Se roagă pentru noi Arhiereul nostru Hristos”. 180 În slujirea Sa este
asigurată pentru poporul Său o răscumpărare care este veșnică. În criza prezentă a credinței
Bisericii, Iisus ca „Păstorul cel mare al oilor” (13,20) constituie „ancora sufletului” cea tare (6,19),
legătura atât cu originea Evangheliei, cât și desăvârșirea viitoare: „El este Același, ieri și astăzi și în
veci” (13,8). Dat fiind rolul Său reprezentativ ca „Arhiereul” nostru, în mod cert apelul la exemplul
lui Hristos comportă implicații eclesiologice (4,14-5,10; 12,2).
Secțiunea cuprinsă în 3,1-6 îi cheamă pe cititori să devină casa lui Dumnezeu. Ea are forma
unei comparații între Fiul și Moise. Mai întâi, ea contrastează pe Cel ce a zidit casa cu casa însăși
(v. 2-3). Apoi, ea contrastează pe Hristos, ca Fiul peste casa Sa, cu Moise, ca slujitor în casa lui
177
Johannes Schneider, Church and World in the New Testament, trad. de Henlee H. Barnette și
Wayne Bernette, Mercer University Press, 1983, p. 8.
178
Metochoi (3,14), un termen care, cu acest sens, este specific pentru Evrei; cf. 1,9; 3,1;
3,14;6,4; 12,8; mai apare doar în Lc 5,7.
179
Analizând influența oracolelor lui Balaam în Iudaismul celui de-al doilea templu și în
Epistola către Evrei, Philip Church subliniază că acest cort adevărat este sălașul eshatologic al lui Dumnezeu cu poporul
Său, sălaș preînchipuit în Eden, prevestit de Balaam în viziunea sa și ajuns în timpul de acum prin preamărirea lui Iisus
ca Arhiereu de-a dreapta lui Dumnezeu (Philip A. F. Church, “The true tent which the Lord has pitched: Balaam’s
oracles in second temple Judaism and in Hebrews”, în: Richard Bauckham, Daniel Driver, Trevor Hart, Nathan
MacDonald, A Cloud of Witnesses. The Theology of Hebrews in its Ancient Contexts,T & T Clark, 2008, p. 145-157).
180
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, trad. mitropolitul Veniamin
Costache, îndreptarea tălmăcirii F. Stuparu, Ed. Sophia, București, 2011, p. 187.
Dumnezeu (v. 5-6).181 După cum a remarcat Markus Bockmuehl, cel mai caracteristic termen al
Epistolei pentru Biserică este cel de „casă” (oikos, 3,1-6; 10,21).182 Dar unii exegeți presupun că
oikos se referă la familia lui Dumnezeu, iar alții înțeleg că e vorba de casa lui Dumnezeu ca zidire,
metaforă întâlnită și în alte scrieri neotestamentare.183 D. N. Freedman susține că pământul
Palestinei însuși era numit casa Domnului (bēt YHWH).184 Secta de la Qumran se numea „casa lui
Dumnezeu”. Însă, cel mai probabil autorul a avut în vedere afirmația Mântuitorului Hristos din
Matei 16,18, potrivit căreia El însuși își va zidi Biserica Sa.185
„Căci orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu. Moise a fost credincios în toată
casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor, Iar Hristos a fost credincios
ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala
mărturisirii şi lauda nădejdii noastre” (3,4-6).
Mai întâi remarcăm, împreună cu Robert Gordon, că secțiunea începe și se sfârșește cu

referiri la statutul destinatarilor Epistolei ca părtași ai lui Hristos, într-o chemare cerească (3,1) și
ca membri ai casei Sale, purtând responsabilitatea de a fi fideli chemării lor (3,6). În adresarea de
început prin „frați sfinți” (v. 1) sunt preluate două aspecte din 2,11 – sfințirea poporului Său de către
Hristos și recunoașterea credincioșilor ca „frați” din partea Sa. De asemenea, participarea
(meteschen) lui Hristos la umanitatea lor (2,14) a avut drept efect reciproc devenirea lor ca părtași
(metochoi) ai chemării Sale cerești.186
Referirea la credincioșia lui Moise în casa lui Dumnezeu este o aluzie la Numeri 12,7-8, unde
Dumnezeu prezintă lui Aaron și Miriam modul în care El vorbește profeților în viziuni și vise. El
continuă: „Nu tot aşa am grăit şi cu robul Meu Moise, - el este credincios în toată casa Mea: Cu el
grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului”. Chiar dacă
câțiva comentatori înțeleg prin „casa lui Dumnezeu” poporul Israel, expresia poate fi pusă în
legătură și cu locașul sfânt.187
181
Edgar V. McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, Smyth & Helwys Publishing,
2004, p. 82.
182
Markus Bockmuehl, “The Church in Hebrews”, în: Markus Bockmuehl and Michael B.
Thomson, A Vision for the Church. Studies in Early Christian Ecclesiology în Honour of J. P. M. Sweet, T & T Clark,
Edinburgh,1997, p. 137.
183
Ciprian Flavius Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, jurnalul Plērōma.
Studii și cercetări teologice, iunie, 2005, p. 98.
184
Cf. George Wesley Buchanan, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972, p.
192.
185
Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p. 99.
186
Robert P. Gordon, Hebrews, Sheffield Phoenix Press, 22008, p. 73.
187
Precursorul său a fost cortul mărturiei, în care Dumnezeu a rostit aceste cuvinte și a cărui
tipologie este dezvoltată în Evrei 9. Tabernacolul este numit „casa lui Dumnezeu” cel puțin în șase locuri diferite în
Vechiul Testament, iar succesorul său, templul, este denumit astfel de 43 ori. Moise este legat în special de tabernacol ca
unul care a primit planul lui pe Muntele Sinai și a supravegheat construirea lui și ritualul. Dacă tabernacolul era
simbolul sălășluirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (cf. 3,6), atunci putem înțelege expresia „casa lui
Dumnezeu” cu referire atât la Israel cât și la locașul însuși, unul reprezentându-l pe celălalt (Ray C. Stedman, Hebrews,
Autorul nu rămâne doar la sensul literal al expresiei așa cum apare ea în Numeri 12,7, ci are
în vedere și sensurile pe care metafora aceasta le-a dobândit în timp, acela de templu, de pildă și, ca
atare, el folosește verbul „a zidi”. Însă, în mod evident, sensul acestui verb este unul metaforic,
sugerând constituirea și menținerea poporului ales în cadrul iconomiei lui Dumnezeu.188
Autorul Epistolei concepe Biserica lui Hristos ca pe un popor de preoți (1 Pt 2,5; Apoc
1,6),189 iar a deveni creștin însemna pentru Biserica primară ipso facto a deveni un organ sau un
mădular al Trupului lui Hristos și, ca urmare, Biserica creștină este în esență casa lui Dumnezeu
(Gal 6,10; Efes 2,19; 1 Tim 3,15; Evr 3,5 ș.u.; 10,21). Într-adevăr, niciodată în Vechiul Testament
Israel n-a fost conceput atât de deplin organic ca în Biserică, Israelul lui Dumnezeu.190
În mod frecvent, templul din Ierusalim era numit „casa” sau „casa Domnului”. În templu se
aflau curți în care se locuiau preoții care slujeau cu rândul. Aceasta trebuie să fi fost imaginea avută
în vedere de Iisus când i-a încredințat pe ucenici că în „casa Tatălui” Său sunt multe locașuri (In
14,2). După cum templul pământesc, care a fost numit casa Domnului, putea oferi ospitalitate
preoților care-l slujeau, tot astfel arhetipul ceresc trebuie să aibă multe locașuri, ceea ce înseamnă,
de fapt, că Iisus este gata să-i primească pe ucenici la Sine (In 14,2-3).191
Fericitul Teodoret arată că denumirea de „casa lui Dumnezeu” aplicată credincioșilor este în
conformitate cu profeția din Levitic 26,12, în care Domnul spune: „Voi umbla și voi locui în ei”.192
Argumentând că Biserica este „tip și icoană a lui Dumnezeu”, dar și „tip al cosmosului”, Sf.
Maxim Mărturisitorul afirmă că ea este în același timp și „chip al omului, imitând sufletul prin
hierateion [altar, n.n.], iar trupul înfățișându-l prin naos. Dar este și tip și icoană a sufletului privit
în el însuși, ca una ce manifestă slava părții teoretice prin hierateion, iar podoaba părții practice
având-o în naos”.193
2. Poporul lui Dumnezeu (2,17; 4,9; 8,10; 13,12)
Paul Evdokimov atrage atenția că ideea unui popor profan nu are loc în Biblie. Scriptura
afirmă constant „caracterul sacru și sacerdotal al fiecărui membru al poporului”. Tot el arată că „de
la regimul profetic, poporul, constituit în Biserică, trece la realitatea revelată; el este unit de acum în
InterVarsity Press, Downers Grove, 1992, https://www.raystedman.org/hebrews2/heb2comm1.html#anchor61867,

accesat 28 ianuarie 2020).
188
189
190
C. F. D. Moule, The Birth of the New Testament, Adam & Charles Black, London, 1962, p.
135.
191
George Wesley Buchanan, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972, p. 161.
192
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. 1, trad. I.
Cărare și M. Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 261.
193
Sf. Maxim Mărturistorul, Mistagogia, trad. pr. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune, ediție îngrijită de pr. A. A. Barna, București, 2017, p. 141.
Hristos și participă la sacerdoțiul și regalitatea unică a lui Hristos. Hristos a făcut din toți creștinii o
împărăție a preoților care domnesc pe pământ (Apoc 5,10)”.194
„Străbătând cerurile” (4,14) și înălțându-Se în Sfânta Sfintelor din ceruri, Iisus a deschis
pentru poporul Său „o cale nouă și vie prin catapeteasmă” (10,20). El a devenit astfel nu doar
accesul lor la Dumnezeu, ci și „începătorul și plinitorul” mântuirii lor și al credinței (2,10; 12,2),
precum și sursa identității și coeziunii sociale creștine (cf. și 2,17-18). Întru El, acum creștinii
vorbesc și trăiesc ca un singur popor. Ei sunt astfel uniți ca un popor împrejurul Arhiereului lor
care-i reprezintă, într-un sens legat de cel din perspectiva veche iudaică despre arhierie (de ex. 2
Mac 15,26).
Din punct de vedere eclesiologic, denumirea de „poporul lui Dumnezeu” (laos tou Theou),
aplicată comunității, este cea mai răspândită expresie. Autorul interpretează tipologic cele din
vechime cu privire la Israelul etnic și nu face o diferență netă între vechiul și noul popor al lui
Dumnezeu.195 Nicăieri el nu vorbește despre două popoare ale lui Dumnezeu:196
„Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către
Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului” (2,17)
„Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (4,9)
„Că acesta e testamentul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile
Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu” (8,10)
„Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii” (13,12)
Însă, autorul Epistolei atrage atenția asupra faptului că, după cum generația pustiei a pierit și
și-a pierdut șansa de a intra în odihna sabatului (3,17), chiar și poporul lui Hristos își poate periclita
mântuirea prin apostazia de la credință (3,12-13; 4,1.11; cf. 6,4-6).
Poporul lui Dumnezeu este, prin Hristos, moștenitorul unei „nădejdi mai bune” (7,19) și al
„unei patrii mai bune” (11,16; 12,18-24) care a fost promisă credincioșilor din vechime. Ei sunt
deodată călători către acea patrie mai bună și, deja în prezent, cetățeni ai ei. Ca și generația pustiei,
Biserica este invitată să intre în odihna sabatului eshatologic promis de Dumnezeu (4,1-11).
Experiența creștină înseamnă a deveni „părtași ai Duhului Sfânt” (6,4). Prin lucrarea Duhului Sfânt,
194
Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, trad. pr. I. Buga, Ed. Christiana, București, 1993,
p. 195.
195
Membrii Bisericii lui Hristos sunt, după Sf. Pavel, adevărata tăiere împrejur. În Rom 9,25, el
citează Osea 2,23: Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu”. Relația dintre Israel și Biserică este
ilustrată de Sf. Pavel în metafora măslinului (Rom 11,17-24), a cărei semnificație este dezvăluită în faptul că păgânii
convertiți sunt mlădițe altoite pe trunchiul cel sănătos al poporului ales, în timp ce iudeo-creștinii asigură continuitatea
între Israelul după trup și Biserică (Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, „Israelul lui Dumnezeu, Gal. 6,16”, în H. Klein, ed., A.
Ioniță și C. Vatamanu, (coord.), Poporul lui Dumnezeu și societatea. Cercetări biblice, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2018,
p. 66-67.
196
membrii Bisericii, proveniți din diferite stări sociale și având diferite aptitudini, devin un popor care
are „o singură formă și numire dumnezeiască”, după cum subliniază Sf. Maxim Mărturisitorul:
„Sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleași lucruri cu noi ca și Dumnezeu, imitându-L cum
imită o icoană modelul său. Căci sunt mulți și nesfârșiți la număr cei ce fac parte din ea și sunt renăscuți și
recreați în duh: bărbați, femei și copii, despărțiți și foarte deosebiți după gen și înfățișare, după neamuri și
graiuri, după viață, vârstă, păreri, meșteșuguri, moravuri și aptitudini, după știință și slujbe, după soartă, caracter
și deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă și numire dumnezeiască, adică existența și
numele de la Hristos; și o singură și neîmpărțită relație prin credință, simplă și fără părți, care nu lasă să fie
cunoscute relațiile cele multe ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării și concentrării universale a
tuturor spre ea. În temeiul acesteia, niciunul nu este câtuși de puțin despărțit prin nimic din ceea ce-i comun, ca
să fie de sine. Toți există împreună unii cu alții și sunt uniți prin unicul har și unica putere simplă și neîmpărțită
a credinței”.197
Poporul lui Dumnezeu este constituit din cei care iau aminte la adresarea pe care Dumnezeu
o săvârșește către ei în contextul revelației. Afirmația programatică că „Dumnezeu a vorbit” prin
profeți și prin Hristos (1,1-2) este dezvoltată pe parcursul întregii Epistole culminând cu
avertismentul: „Luați seama să nu vă lepădați de Cel care vorbește” (12,25). Astfel, la începuturile
ei Biserica se concepea a fi poporul lui Dumnezeu însuși, adus la existență prin activitatea Sa
mântuitoare în Iisus Hristos Domnul Cel înviat. Era o comunitate mesianică misionară în cel mai
înalt grad, granițele ei fiind limitate numai de răspunsul față de Cuvântul lui Dumnezeu, căci atât
păgânii, cât și diaspora iudaică trebuia să audă mesajul mântuirii.
Credincioșii aparțin de „cetatea care vine” (11,10.16), ceea ce presupune pentru ei faptul de a
urma lui Iisus și de a-și asuma „ocara Lui”. 198 În Hristos, poporul lui Dumnezeu primește o odihnă
sabatică eternă. Nimeni din poporul lui Dumnezeu nu va fi în ignoranță totală. 199 De asemenea,
nimeni din poporul lui Dumnezeu nu poate fi sfânt fără a actualiza mereu Jertfa Mântuitorului prin
celebrarea Euharistiei și fără a se hrăni în fiecare zi prin relația cu El.200
Așa cum rezultă din exemplele capitolului 11, Epistola păstrează o continuitate esențială a
poporului lui Dumnezeu din timpul Vechiului și Noului Legământ. În 12,1, autorul prezintă
persoanele individuale din capitolul 11 ca un „nor de martori” dintr-un stadion atletic, care
înconjoară cititorii aflați în cursa alergării către cununa răsplătirii cerești. Strămoșii iudei care
formează poporul lui Dumnezeu sunt prezentați atât ca modele de luptă a credinței, cât și ca
197
Sf. Maxim Mărturistorul, Mistagogia, p. 109.
198
Markus Bockmuehl, “The Church in Hebrews”, p. 140. Pe de o parte, autorul Epistolei
accentuează perseverența, „a ține cu tărie” și „a păstra” credința, având grijă să nu fie îndepărtați sau purtați de false
învățături, să nu părăsească Biserica sau să abandoneze nădejdea. Pe de altă parte, el se referă la „a ieși la Iisus, afară
din tabără”, să lase deoparte și să privească înainte ca și Avraam, și să alerge cu stăruință; să se apropie de tronul harului
și să ajungă la muntele Sion ceresc.
199
Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p.112.
200
Ciprian Terinte, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p.116.
suporteri, în sensul că, deși și-au sfârșit alergarea, acum ei sunt niște martori care asistă și
încurajează comunitatea Bisericii și, astfel, ei au un rol în biruința Bisericii. Astfel, adunarea
comunității luptătoare, care răspunde provocărilor vieții ca într-un „stadion” asistat de martori din
trecutul lui Israel, este plasată într-un context mai larg.
Epistola vorbește, pe de o parte, de speranța creștină de a intra în odihna cea veșnică (timpul
prezent, 4,3; 6,19) cu Hristos care deja a intrat (6,20; 9,12.24). Încă și mai clar, ea proclamă că deja
creștinii au ajuns (12,18.22) la muntele Sion ceresc, care reprezintă cea mai comprehensivă imagine
atât a cultului ceresc prezent, cât și a evenimentelor viitoare ale judecății și învierii:
„[V-ați apropiat] de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi
de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi” (12,23).
Este sugerată aici imaginea despre realitatea transcendentă a Bisericii, comuniunea sfinților,
unirea veșnică a „pelerinilor” din trecut și prezent: probabil cea mai bogată și maiestuoasă
perspectivă a realității eshatologice transcendente.
Îngerii lui Dumnezeu, duhuri slujitoare în cultul ceresc (1,6-7.14) asistă credincioșii care se
întâlnesc „astăzi” (1,5; 4,7) în adunarea lor liturgică deschizându-și inimile să asculte „cuvântul
viu” al lui Dumnezeu (4,12). Participând cu credință la liturghia pământească, creștinii intră deja în
„odihna” viitoare (Evr 3,11) din Ierusalimul ceresc, unde vor fi părtași pentru totdeauna împreună
cu „nenumărați îngeri” la liturghia cerească (12,22).201
În Evrei 12,18-29, muntele Sinai și muntele Sion sunt metafore pentru Vechiul și Noul
Legământ. Când ne apropiem202 de muntele Sion, ce aflăm? Predicatorul203 descrie această destinație
folosind patru perechi de termeni: 1. Muntele și cetatea (12,22a). 2. Îngerii și cei întâi născuți
(12,22b-23a). 3. Judecătorul și duhurile drepților (12,23b). 4. Iisus și sângele stropirii (12,24).204
201
Ca și Apocalipsa, Epistola asociază îngerii cu oamenii în slujirea adusă lui Dumnezeu. Dar,
spre deosebire de Apocalipsa, în mod explicit Evrei amintește botezul, „punerea mâinilor” (6,2) și Euharistia (13,10-12)
(Gerald O’ Colllins, “The Church in the General Epistles”, în Paul Avis, ed., The Oxford Handbook of Ecclesiology,
Oxford University Press, 2018, p. 153-154.
202
Verbul „a se apropia” este unul din cuvintele preferate ale autorului Epistolei pentru a
desemna accesul deschis și încrezător la Dumnezeu, devenit posibil în Hristos: „Să ne apropiem, deci, cu încredere de
tronul harului” (4,16); „poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (7,25); „Să ne
apropiem cu inimă curată [de casa lui Dumnezeu] întru plinătatea credinței” (10,22).
203
Denumire aplicată adeseori autorului acestei Epistole, căci el însuși își denumește propriul
text ca un „cuvânt de îndemn” (13,22), o expresie folosită în iudaismul timpuriu pentru o „predică” (vezi Fapte 13,15).
„Cel mai bine Evrei se poate citi ca o mostră de predică creștină timpurie (și profesionistă)” (David A. DeSilva,
Hebrews, în: Margaret Aymer, Cynthia Briggs Kittredge, David A. Sánchez (editori), Hebrews, the General Epistles,
and Revelation, Fortress Press, Minneapolis, 2016, p. 625).
204
În timpul domniei lui David, Ierusalim și muntele Sion erau și simboluri ale idealurilor de
conducere și cult, de prosperitate și pace. Dar acum, sub Noul Legământ, ele vorbesc de conducerea lui Dumnezeu și de
Ierusalimul ceresc. Cetățenii acestei cetăți cerești sunt îngerii, nu doar câțiva dintre ei, ci mii de mii, aflați în adunare
sărbătorească. Aici nu se mai regăsește nimic din „întunericul” vechiului Sinai. Alături de îngeri sunt adunați cei din
„Biserica celor întâi născuți care sunt scriși în ceruri”, creștinii care au plecat către răsplătirea lor, sfinții botezați care
aparțin lui Iisus Hristos, și care sunt scriși în Cartea Vieții. Cei care au venit în această cetate au trecut prin poarta
arhiereului Hristos, care „printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc” (10,14). Pe
Epistola integrează foarte bine așteptarea „orizontală” a învierii și Parusiei care vor veni (6,2;
9,28; 10,25.37; 11,35) în orientarea „verticală” către realitatea „adunării” din ceruri (de ex. 12,18-
25; 13,14; cf. Col 3,2-3; Efes 2,6). 205 În Evrei 12,22 alergarea credinței este un eveniment inclus
într-o adunare sărbătorească cerească:
„Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de
mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de
Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, și de Iisus, Mijlocitorul noului
testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (12,22-24).
Remarcăm în primul rând folosirea termenul ekklēsia în 12,23 (cf. 2,12),206 descriind aici
Biserica triumfătoare, cerească. Textul înfățișează un tablou compozit care include pe toți ceilalți
credincioși aflați în slujire.207 Această viziune sugerează faptul că răspunsul plin de credință al
comunității Bisericii luptătoare dat provocărilor vieții pământești este încorporat în realitatea
nevăzută a Bisericii universale și a adunării cerești. După cum remarcă Everett Ferguson, Evrei
12,23 poate fi citit în legătură cu 12,28. Despre cei care s-au apropiat de „Biserica celor întâi
născuţi, care sunt scrişi în ceruri” se afirmă că primesc „o împărăție neclintită”. Ca stăpânire
eshatologică a lui Dumnezeu, Împărăția este deja prezentă. 208 Acest fapt este semnalat de exemplu
în doxologia finală a Rugăciunii Domnești: „Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci” (Mt
6,13).
C. Moule notează că „gândirea Noului Testament se concentrează foarte mult pe faptul că deja
Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată și că responsabilitatea fiilor Împărăției este de a acționa
aici și acum ca unii care au fost împuterniciți să dea mărturie despre realitatea ei. Și întotdeauna în
timpul cultului creștin, timpul și spațiul sunt depășite și Biserica rugătoare de pe pământ este una în
veșnicie cu Biserica din ceruri”.209
Sinai era o nesfârșită curgere a sângelui jertfelor care „n-aveau putere să desăvârșească cugetul închinătorului” (9,9). Pe
muntele Sion, dimpotrivă, se află „sângele stropirii” lui Iisus (vezi 9,11-14) oferit „odată pentru toți” (10,10), sânge care
curăță „cugetul de faptele moarte pentru a sluji Dumnezeului celui viu” (9,14). Prin Sângele Său, Iisus a devenit
Mijlocitorul unui Nou Legământ (vezi 9, 15-22), un Legământ al iertării, un legământ în care „cei chemați... primesc
făgăduința moștenirii veșnice” (9,15) (Thomas G. Long, Hebrews, John Knox Press, Louisville, 1997, p. 138-140).
205
Markus Bockmuehl, „The Church in Hebrews”, p.138.
206
Ekklēsia sau „adunare” are aceleași conotații eclesiale pe care le întâlnim la apariția sa
inițială (2,12), iar „întâi născuți” sunt cei care participă la moștenirea (12,16) Întâiului-Născut prin excelență (1,6).
Identificarea de mai târziu arată că din această adunare fac parte drepții Vechiului Testament, precum și apostolii și
martirii creștini din trecut, dar și toți cei credincioși, deopotrivă bărbați și femei, deosebiți de îngeri (Harold W. Attridge,
Hebrews: A Commentary on the Epistle to the Hebrews, Fortress Press, 1989, p. 375).
207
Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p.197-198.
208
„Descrierea din v. 23 poate fi eshatologică, spune el, dar chiar și astfel, adresarea se face
către poporul din prezent. Strângerea poporului în adunare (sau care va fi în adunare) împreună cu primirea încă din
prezent a împărăției neclintite a lui Dumnezeu leagă Biserica de împărăție” (Everett Ferguson, The Church of Christ: A
Biblical Ecclesiology for Today, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 1996, p. 30).
209
C. F. D. Moule, The Birth of the New Testament, Adam & Charles Black, London, 1962, p.
102.
Teofania copleșitoare de pe Muntele Sinai era o realitate atât de înfricoșătoare încât Moise a
zis: „Sunt înspăimântat și mă cutremur!” (v. 21). Dar creștinii s-au apropiat de „Muntele Sion” și de
o realitate care contrastează cu totul experiența generației exodului. Verbul „a se apropia”
(proserchesthai) începe fiecare parte a comparației dintre Sinai și Sion („Căci voi nu v-ați apropiat
nici de muntele ce putea fi pipăit... Ci v-ați apropiat de muntele Sion”, v. 18, 22). Acesta este verbul
folosit în Evrei pentru apropierea de Dumnezeu (4,16; 7,25; 10,22; 11,6). Dar este și verbul folosit
în Deuteronom 4,11 (LXX) pentru a evoca experiența de la Sinai. În traducerea greacă este folosit
timpul aorist, arătând o acțiune din trecut. Autorul Epistolei către Evrei a schimbat forma verbală la
timpul perfect în versetele 18 și 22, indicând o acțiune care a început în trecut, dar care comportă
relevanță pentru prezent. Astfel, accentul este pus asupra relației durabile cu Dumnezeu.210
Contrastul dintre apropierea de Dumnezeu la Sinai și viitorul Sion ceresc (12,18-24) a hrănit
critica creștină a Vechiului Legământ. De exemplu, Sf. Ioan Hrisostom a interpretat „norul”,
„bezna” și „vijelia” ca indicii ale „obscurității Vechiului Testament și ale caracterului de umbră și
văl al Legii”. În schimb, celebrările comunității mai bune, instituite în baza Noului legământ,
formate din îngeri și ucenicii drepți, sunt aduse împreună ca niște „pietre vii” în noua Împărăție a lui
Dumnezeu (Sf. Ambrozie).211
În realitatea ei cerească, Biserica este „cetatea pe care Dumnezeu a pregătit-o”, o „cetate cu
temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu” (11,10.16). Sionul este locul unei
festivități vesele în care creștinii celebrează împreună cu îngerii, în prezența lui Dumnezeu.
Imaginea despre „zeci de mii de îngeri” amintește descrierile aparițiilor divine. Deja Deuteronom
33,2 vorbește de Domnul care vine din Sinai cu „mulţime mare de sfinţi, având la dreapta focul
legii”. Daniel 7,10 prezintă pe Cel Vechi de Zile așezat pe tronul Său: „mii de mii Îi slujeau şi
miriade de miriade stăteau înaintea Lui”. Expresia „adunare sărbătorească” este o expresie clasică
pentru o adunare de sărbătoare, indicând faptul că această mulțime îngerească este adunată pentru o
celebrare cultică de preamărire a lui Dumnezeu.212
3. Copii ai lui Dumnezeu (2,10-13; 12,5-8.10)
Solidaritatea lui Iisus cu ucenicii Săi este exprimată printr-un grupaj de citate scripturistice
(2,12-13; vezi Ps 21,24; Ps 17,2; Is 8,17-18), unde autorul le descoperă semnificația raportându-le
la Iisus sau chiar considerându-le a fi rostite de Iisus Însuși (cf. și 10,5-9):
„Pentru că și Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc, dintr-Unul sunt toți; de aceea nu se rușinează să-i numească pe
ei frați, zicând: Spune-voi fraților Mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda. Și iarăși: Eu voi fi
încrezător în El; și iarăși: Iată Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Evr 2,11-13).
210
„Timpul perfect din versetele 18 și 22 arată că creștinii au dus la îndeplinire acțiunea
implicată și că relația implicată este încă în desfășurare” (Edgar McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p.
297).
211
Cf. David A. deSilva, Hebrews, p. 650.
212
Edgar McKnight & Christopher Church, Hebrews-James, p. 299.
Remarcabilă este aici prezența cuvântului ekklēsia (2,12). Prin Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, oamenii au dobândit posibilitatea de a se naște din Dumnezeu (In 1,13) și, în virtutea
acestui fapt, ei devin membrii ai Bisericii lui Hristos. „Cu aceste cuvinte, spune Teofilact,
dumnezeiescul Pavel arată aici că Hristos e părinte al nostru, căci El zice: Iată, Eu și pruncii pe
care Mi i-a dat Dumnezeu (Is 8,18). Și a zis că Mi i-a dat ca să arate bunăvoința Părintelui spre a Se
întrupa Fiul; căci, dacă Părintele nu ar fi binevoit a Se întrupa Fiul Său, negreșit Acesta nu ar fi avut
nici copii”.213 Fericitul Teodoret subliniază apropierea lui Hristos de oameni: „Cel care pentru noi a
primit pătimirea, nu S-a rușinat să-i cheme frați pe cei pentru care a îndurat pătimirea. Nu numai că
i-a numit pe aceștia frați, ci și prunci. Astfel, Domnul în Sfintele Evanghelii spunea Sfinților
Apostoli: Fiilor, încă puțin timp sunt împreună cu voi (In 13,33). Și iarăși: Fiilor, nu aveți ceva de
mâncare?214 (Lc 24,41)”.215
În Evrei 2,12, autorul citează din Ps 22 (21),23.216 Dacă primele 22 versete ale Psalmului 22
(TM) arată abandonul, umilirea, amenințările cu moartea și răspunsul deznădăjduit la acestea,
versetele 23-32 cuprind laude și făgăduințe aduse la Domnului, ca și speranța universală în victoria
Domnului și a stăpânirii Sale pe pământ și în cer. Textul diferă de LXX într-o privință, prin
înlocuirea lui „spune-voi” (diēgēsomai) prin „voi proclama” (apaggelō), un termen mult mai
potrivit pentru a sublinia misiunea lui Hristos. Psalmul, care era o rugăciune de implorare rostită de
o persoană aflată în suferință, a fost folosit extensiv în narațiunile Patimilor. Prima propoziție din
citatul psalmic, în care vorbitorul făgăduiește să proclame numele „fraților și surorilor” (tois
adelfois mou) sale, are rolul de a exprima solidaritatea dintre „Cel ce sfințește” și „cei sfințiți”. Mai
departe, psalmistul arată că vorbitorul va lăuda pe Dumnezeu „în mijlocul adunării” (en mesō
ekklēsias). Ultimul termen sugerează pentru prima dată unde anume este actualizată „filiația” de
care s-a vorbit în primul capitol, și anume în „Biserica” în care se săvârșește mărturisirea Patimii lui
Hristos și acolo unde este urmată pilda Sa.217
213
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 47.
214
Clement Alexandrinul, amintind acest cuvânt al Domnului, notează că Iisus „a numit copii
pe ucenicii Săi, bărbați în toată firea”. „Copiii, arată el, suntem noi. Scriptura ne laudă în multe locuri și în multe chipuri
și ne dă în chip alegoric felurite nume, pentru a arăta simplitatea credinței”. El subliniază că „toți cei care se ocupă cu
credința cea adevărată sunt copii înaintea lui Dumnezeu” (Pedagogul, I, 5) (Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea
întâia, trad. pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982, p. 173). În aceeași lucrare, Clement subliniază calitatea
creștinilor care-i arată „ușor de format pentru bunătate..., fără mânie și neamestecați în răutăți și în perversități. Că
generația cea veche era perversă și învârtoșată la inimă; noi, însă, poporul cel nou, cor de copii, suntem gingași
(nevinovați, n.n.) ca și pruncii” (Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, p. 177).
215
216
Eugen J. Pentiuc, Iisus Mesia în Biblia ebraică, trad. P. Petrar în colaborare cu autorul, Ed.
Basilica, București, 2016, p. 235.
217
Cu toate că autorul vorbește puțin în mod explicit despre Biserică, în mod cert el este
preocupat ca destinatarii săi să rămână credincioși în comuniunea adunării Bisericii. Astfel, sensul obișnuit al lui
ekklēsia nu ar trebui să fie ignorat (Harold Attridge, Hebrews..., p. 90).
În Evrei 12,5-6, citatul din Pilde 3,11-12 nu se referă pur si simplu la disciplinare prin
suferință: este vorba de copiii care sunt disciplinați. Dacă cititorii n-ar fi fost fii, ei n-ar fi fost
disciplinați. Iar, după cum s-a arătat în 2,10, scopul suferinței lui Hristos a fost ca „să ducă pe mulți
fii la mărire”. Suferințele pe care le experimentează cititorii ca niște credincioși nu sunt doar niște
reacții negative din partea lumii. Ele sunt, mai degrabă, acțiunea pozitivă a Părintelui Ceresc care-i
tratează ca pe niște fii.218 Numai trecându-i prin suferință, Dumnezeu își poate îndeplini scopurile cu
copiii Săi, scopuri sintetizate aici prin ideea de a deveni părtași ai sfințeniei Lui. Cei care nu au
parte de disciplinarea prin suferință sunt numiți copii ilegitimi și nu fac parte nicidecum din
„Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (12,23):
„Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te
descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl
primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său
nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii
adevăraţi” (12,5-8). „Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre
folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui” (12,10).
Prin Jertfa Sa, Hristos Arhiereul cel veșnic a sfințit pe creștini o dată pentru totdeauna. 219
Totuși, sfințirea este și un scop al vieții creștine: credincioșii sunt îndemnați să îndure încercările ca
pe o pedagogie dumnezeiască prin care se împărtășesc de sfințenia Lui (12,10) și ei sunt chemați să
urmeze activ acea sfințenie (12,14).220
4. „Adunarea” Bisericii. Grija specială a autorului Epistolei este exprimată în susținerea
unei preocupări pastorale atente din partea fiecărui membru al Bisericii față de toți ceilalți. 221 Încă o
dată se vede faptul că eclesiologia din Evrei este practică și o aflăm cel mai mult în îndemnuri. În
mod specific, autorul cheamă credincioșii să participe activ în comunitatea creștină.
218
Ian Pennicook, The Shadow and the Substance: A Commentary on the Letter to the
Hebrews, New Creation Publications, Blackwood, 2004, p. 137-138.
219
Epistola citează profeția din Ieremia despre un nou legământ (8,8-12), autorul ei fiind
preocupat în mod deosebit ca să prezinte legătura dintre acest legământ și jertfa lui Hristos. El este mijlocitorul
(9,15;12,24) și chezașul (7,22) unui testament mai bun (8,6-10; cf. 2 Cor 3,6) prin sângele Său (9,15-23). Neputința
legii vechi consta în faptul că nu putea aduce o singură ispășire pentru păcate (9,12-15; 10,4), însă Dumnezeu a instituit
un nou legământ și susține relația legământului (8,8-13). În vreme ce jertfele legii mozaice aduceau ispășirea păcatelor
într-un mod limitat la cel al săvârșirii lor, moartea lui Hristos aduce o veșnică răscumpărare a păcatelor, astfel încât nu
mai sunt necesare jertfele sângeroase. Noul legământ este pecetluit cu sângele lui Hristos care aduce o veșnică
răscumpărare (9,12), și, ca urmare, reprezintă cu „legământ veșnic” (13,20) (Everett Ferguson, The Church of Christ...,
p. 11).
220
Ciprian Terinte prezintă această concluzie: „Biserica lui Dumnezeu este, conform acestei
epistole, familia lui Dumnezeu, pentru că ea trebuie să-L cunoască cel mai bine și să fie mereu unită în jurul Domnului
ei Iisus Hristos. Ea trebuie să fie și Templul în care Dumnezeu își manifestă prezența. Legământul nou pe care l-a
încheiat cu Dumnezeu este ratificat prin jertfa unică și eternă a Mântuitorului și face din Biserică o comunitate
preoțească menită să trăiască în sfințenie pentru Dumnezeu, sfințenie căpătată prin spălarea cu însuși sângele lui
Hristos. Chiar dacă acum trebuie să împărtășească suferința Domnului său, călătoria poporului ales se va termina în
odihna sabatică desăvârșită a Împărăției lui Dumnezeu” („Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, p. 122).
221
Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p. 189.
Epistola este adresată unei anumite comunități iudeo-creștine sau Biserici-casă, 222 aflată sub
spectrul persecuției. În acest context dificil, autorul vrea ca Biserica îndeplinească trei exigențe: să-
și țină mărturisirea, să se apropie de prezența lui Dumnezeu și să crească spiritual. Îndemnul „să
ținem mărturisirea” apare de trei ori (2,4; 4,14; 10,23), iar îndemnul „să ne apropiem de Dumnezeu”
apare de patru ori (4,16; 10,22; 12,28; 13,12). Porunca de „a ne strădui” este repetată de cinci ori, cu
o varietate de metafore sugerând mișcarea înainte (4,1.11; 6,1; 10,25; 12,1: „să alergăm cu stăruință
în lupta care ne stă înainte”).223 Chemarea de a crește spre desăvârșire este însoțită de cel mai
tulburător pasaj din Evrei, și anume avertismentul împotriva apostaziei care nu mai permite
întoarcerea prin pocăință (6,4-6). Este vorba aici de cei vinovați de respingerea conștientă a harului.
În 5,11-14, autorul afirmă că cititorii sunt greoi la învățare și au nevoie să fie învățați cu privire la
noțiunile elementare ale credinței, chiar dacă acum ar fi trebuit să fie ei înșiși niște învățători.
Epistola către Evrei vorbește într-un mod aparte de datoria creștinilor de a frecventa
adunarea Bisericii. În 10,24-25, autorul Epistolei prezintă acest avertisment:
„Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim 224 Biserica
(episynagōgē, adunarea) noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu
cât vedeţi că se apropie ziua aceea”.
Este vizată aici tendința de izolare a cuiva față de adunarea bisericească, în timpul necazului
și al persecuției, și se cere din partea credincioșilor strădania de a se manifesta cu atenție unii față
de alții, față de trebuințele religioase, sociale și materiale, îndemnându-se unii pe alții la dragoste și
la fapte bune (cf. 6,10). Comunitatea care dovedea în fapte purtarea de grijă reciprocă a membrilor
săi n-ar mai fi avut timp pentru descurajare și pentru cârtire, de care s-au făcut vinovați cei din
generația exodului. Unii, care și-au pierdut nădejdea, au început să lipsească de la adunările
obișnuite ale comunității, ceea ce însemna implicit și o cale sigură de a pierde făgăduința. Întâlnirea
în cadrul adunării eclesiale asigura ocazia pentru membrii comunității de a se încuraja unii pe alții,
de a se îndemna unii pe alții și de a se ajuta să nu cadă în deznădejde. Aceasta era în acord și cu
sfatul lui Rabi Hillel: „Nu te despărți de comunitate!” (Aboth 2,5).225
În sensul avertismentului din Evrei 10,24-25, Sf. Ignatie Teoforul scrie efesenilor:
222
Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p. 191-192.
223
Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, p. 195.
224
Avertismentul de a nu „părăsi” (egkataleipontes) nu se referă doar la neglijare, ci la
abandonare vinovată. Obiectul acestei părăsiri este „adunarea” (tēn episynagōgēn), un termen care poate desemna fie
acțiunea de adunare, fie corpul comunității astfel formate. Probabil autorul are în vedere adunarea destinatarilor săi într-
o comunitate liturgică (Harold Attridge, Hebrews..., p. 290).
225
George Wesley Buchanan, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972, p. 169.
„Nimeni să nu se înșele! Dacă cineva nu-i înăuntru, unde este jertfelnicul, este lipsit de pâinea lui Dumnezeu.
Dacă rugăciunea unuia sau a doi are atâta putere, cu cât mai mult rugăciunea episcopului și a întregii Biserici.
Cel care nu vine la adunare este un îngâmfat și singur s-a despărțit; că este scris: Celor mândri Dumnezeu le stă
împotrivă”. „Sârguiți-vă, dar, să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă
adunați des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui” ( Către
Efeseni, V,2-3, XIII,1.).226
În Epistola către Magnezieni, Sf. Ignatie Teoforul revine cu același îndemn de a persevera în
adunarea bisericească:
„Adunați-vă cu toții ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieșit de
la Unul Tatăl, Care este unul și la Tatăl s-a întors” (Către Magnezieni VII,2).227
Sf. Teofilact al Bulgariei arată că „dacă noi, creștinii, ne adunăm între noi – aceasta naște
dragostea unuia către altul” și tot el amintește, în legătură cu acest verset, cuvintele Domnului prin
care a făgăduit: „Unde sunt doi sau trei împreună-adunați întru numele Meu, acolo voi fi și Eu în
mijlocul lor” (Mt 18,20). De asemenea, Sf. Teofilact evocă faptul că „rugăciunea unită a Bisericii l-
a dezlegat din legături și l-a slobozit din temniță și pe căpetenia Petru (Fapte 12)”.228
În contextul avertismentului privitor la primejdia ruperii de comunitate este semnificativ și
îndemnul despre relația cu conducătorii bisericești. Spre sfârșitul Epistolei, cititorilor li se amintește
despre liderii lor spirituali care le-au grăit cuvântul lui Dumnezeu, li se cere să ia seama la roada
vieții lor și să le urmeze credința (13,7). Deci, pe de o parte, continuitatea conștientă cu / și
importanța trecutului este caracteristică Epistolei.229 Pe de altă parte, Evrei 13,17 se referă la
conducătorii lor actuali:
„Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de
ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.
Acest îndemn a fost foarte atent accentuat în Biserica primară, așa cum se vede din scrierile
Sf. Ignatie Teoforul. De pildă, el îndeamnă pe efeseni:
„Să ne străduim, dar, să nu ne împotrivim episcopului, ca să fim supuși lui Dumnezeu... trebuie să primim pe
cel pe care Stăpânul casei îl trimite să-i administreze casa ca pe Însuși Cel ce l-a trimis” ( Către Efeseni, V,3;
VI,1).230
226
Scrierile Părinților Apostolici, PSB vol. 1, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București,
1979, p. 159.
227
228
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, p. 190.
229
Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, p. 198.
230
În Epistola către Magnezieni, Sf. Ignatie Teoforul se referă direct la „adunările de slujbă”
care trebuie să se desfășoare în ascultare față de ierarhia Bisericii:
„Se cuvine, dar, nu numai să ne numim creștini, ci și să fim; că sunt unii care numesc pe episcop episcop, dar
fac pe toate fără el. Unii ca aceștia nu mi se par a avea o conștiință curată, pentru că adunările lor de slujbă nu
sunt întemeiate potrivit poruncii Domnului (...) Vă îndemn să vă străduiți să le faceți pe toate în unire cu
Dumnezeu, având întâi-stătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe preoți care sunt în locul
soborului Apostolilor și pe diaconi care-mi sunt așa de dragi, cărora li s-a încredințat slujirea lui Iisus Hristos
(...) După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuși, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot
așa și voi să nu faceți nimic fără episcopi și fără preoți” (Către Magnezieni, IV,1; VI,1; VII,1).231
În cele din urmă, pe baza învățăturii despre arhieria Mântuitorului și în ascultarea față de
ierarhia Bisericii, credincioșii sunt îndemnați să-I urmeze lui Hristos ca „preoți” în Sfânta Sfintelor
din sanctuarul ceresc (10,19-22). În cuprinsul rugăciunii a doua pentru credincioși, din cadrul
Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, există această și cerere: „Dă lor să-Ți slujească totdeauna cu frică și
cu dragoste...” Responsabilitățile și privilegiile lor „preoțești” se referă la accesul pentru slujirea lui
Dumnezeu prin slujirea din cadrul sinaxei liturgice, dar și prin modul lor de viață, de laudă și de
fapte bune (12,28-13,16).232
Cynthia Westfall notează că „insistența ca toți membrii să exercite preocupare pastorală este
cea mai dominantă temă eclesială în Evrei”. Îndemnurile sunt adresate tuturor: „să intrăm în odihna
Lui” (4,1.11); „să ne ridicăm spre ceea ce este desăvârșit” (6,1), „să luăm seama unul altuia, ca să
ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune” (10,24) și „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă
înainte” (12,1).233 Trei verbe, utilizate deja în Septuaginata cu semnificație cultic-preoțească
(proserchestai, eiserchestai și teleioun) sunt aplicate audienței vizate prin această Epistolă.234
În strânsă legătură cu perspectiva eclesiologică, Epistola către Evrei are o bogăție de
informații despre relația dintre credincios și comunitate, fapt evocat mai ales prin „preoția
credincioșilor”:235
231
Scrierile Părinților Apostolici, p. 166-167.
232
233
234
Gerald O’ Colllins, “The Church in the General Epistles”, p. 154.
235 „
Mesajul Epistolei arată comunității cum, în calitate de grup aflat în încercare, membrii ei
trebuie să-și țină mărturisirea, să crească spiritual și să se apropie de Dumnezeu în timpul suferinței lor: învățătura
teologică despre Iisus sprijină acest mesaj și îi înzestrează ca să îndeplinească toate cele trei activități. Autorul îndeamnă
pe fiecare credincios să păstreze o legătură vitală cu poporul lui Dumnezeu și cu conducătorii. Păstrarea mărturisirii de
credință este de asemenea esențială. Nimeni nu poate pretinde că are o relație cu Hristos dacă s-a îndepărtat de
mărturisirea credinței și de comunitate. De asemenea, binecuvântarea de la Dumnezeu în forma învățăturii și a soluțiilor
trebuie să producă creșterea în termenii desăvârșirii, dreptății și ai capacității spirituale sporite de a sluji comunitatea
Bisericii” (Cynthia Westfall, „Left Behind? The Church in the Book of Hebrews”, p. 205-206).
„Așadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele
Lui. Iar facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării, căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu”
(13,15-16).
Viețuirea preoțească la care sunt chemați membrii Bisericii implică jertfă continuă, „oferită”
nu numai prin rugăciunile lor de laudă și de mărturisire a credinței, ci și prin „facerea de bine” și
milostenia generoasă față de ceilalți. Cu câteva versete în urmă, Epistola precizează ce înseamnă
„facerea de bine”: dragoste frățească, ospitalitate față de străini, slujire a celor din închisoare,
fidelitate în căsătorie și evitarea avariției (13,1-5). Numai dacă acestea însoțesc slujirea liturgică se
poate recunoaște din partea lor slujirea cultică autentică (latreuōmen euarestōs) (12,28).236
Din cele prezentate mai sus se desprinde faptul că autorul Epistolei către Evrei, deși nu
prezintă o eclesiologie sistematică, subliniază că Biserica este constituită de Mântuitorul Hristos ca
unicul popor al lui Dumnezeu, fiind una cu poporul cel credincios al Vechiului Testament. În
concepția sa, Biserica este o comunitate creștină însuflețită de nădejde eshatologică, centrată pe
persoana și lucrarea Arhiereului Hristos, pentru experiența mântuirii ei, și înrădăcinată în revelația
dumnezeiască. Așadar, se observă aici foarte bine interdependența dintre hristologie, soteriologie și
eclesiologie. Mântuirea adusă de Domnul Hristos adună pe oameni într-o comunitate a
credincioșilor care au fost sfințiți și consacrați pentru slujirea lui Dumnezeu. Această viziune,
bazată doctrinar pe nădejdea reînnoită într-o vreme de slăbire a credinței, este dublată de
preocuparea pentru sfințenia Bisericii, atât ca un dar dobândit în Hristos, cât și ca un scop care
trebuie atins. Alcătuită dintr-un popor aflat în pelerinaj spre adevărata sa casă în „patria mai bună”
făgăduită, în faza ei pământească Biserica trebuie să se implice în această nădejde creștină într-un
mod care este deodată conservator în receptarea și afirmarea ei, dar și orientată optimist spre viitor
pe măsură ce se apropie de intrarea în „Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri”
(12,23). Cele două aspecte ale Bisericii, văzut și nevăzut, sunt îngemănate în realitatea accesibilă
credincioșilor ca „împărăție neclintită” pentru care ei sunt datori să aducă lui Dumnezeu „închinare
plăcută, cu sfială și cu evlavie” atât în adunarea cultică (12,28; cf. 13,15), cât și în existența lor de
fiecare zi.
Bibliografie
 Bauckham, Richard / Driver, Daniel / Hart, Trevor / MacDonald, Nathan, A Cloud of Witnesses. The
Theology of Hebrews in its Ancient Contexts,T & T Clark, 2008
236
Paul Avis, ed., The Oxford Hanbook of Ecclesiology, p. 154.
 Bockmuehl, Markus, “The Church in Hebrews”, în: Markus Bockmuehl and Michael B. Thomson, A
Vision for the Church. Studies in Early Christian Ecclesiology în Honour of J. P. M. Sweet, T & T Clark,
Edinburgh,1997, p.133-153
 Buchanan, George Wesley, To the Hebrews, The Anchor Bible 36, Doubleday, 21972
 Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, trad. pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1982
 DeSilva, David A., Hebrews, în: Margaret Aymer, Cynthia Briggs Kittredge, David A. Sánchez (editors),
Hebrews, the General Epistles, and Revelation, Fortress Press, Minneapolis, 2016
 Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, trad. pr. I. Buga, Ed. Christiana, București, 1993
 Ferguson, Everett, The Church of Christ: A Biblical Ecclesiology for Today, Wm. B. Eerdmans, Grand
Rapids, 1996
 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. 1, trad. I. Cărare și M.
Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015
 Gerald O’ Colllins, “The Church in the General Epistles”, în Paul Avis, ed., The Oxford Handbook of
Ecclesiology, Oxford University Press, 2018, pp. 147-160
 Gordon, Robert P., Hebrews, Sheffield Phoenix Press, 22008
 Harold W. Attridge, Hebrews: A Commentary on the Epistle to the Hebrews, Fortress Press, 1989
 Lindars, Barnabas, The Theology of the Letter to the Hebrews, Cambridge University Press, 1991
 Long, Thomas G., Hebrews, John Knox Press, Louisville, 1997
 McKnight, Edgar V. & Church, Christopher, Hebrews-James, Smyth & Helwys Publishing, 2004
 Mihoc, Vasile, „Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6,16), în H. Klein, ed., A. Ioniță și C. Vatamanu, coord.,
Poporul lui Dumnezeu și societatea. Cercetări biblice, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2018, pp. 51-67
 Moule, C. F. D., The Birth of the New Testament, Adam & Charles Black, London, 1962
 Pennicook, Ian, The Shadow and the Substance: A Commentary on the Letter to the Hebrews, New
Creation Publications, Blackwood, 2004
 Pentiuc, Eugen J., Iisus Mesia în Biblia ebraică, trad. P. Petrar în colaborare cu autorul, Ed. Basilica,
București, 2016
 Schneider, Johannes, Church and World in the New Testament, trad. de Henlee H. Barnette și Wayne
Bernette, Mercer University Press, 1983
 Sf. Ignatie Teoforul, „Epistola către Efeseni”, în Scrierile Părinților Apostolici, PSB vol. 1, trad. pr. D.
Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1979.
 Sf. Maxim Mărturistorul, Mistagogia, trad. pr. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune, ediție
îngrijită de pr. A. A. Barna, București, 2017
 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, trad. Mitropolitul Veniamin Costache,
îndreptarea tălmăcirii F. Stuparu, Ed. Sophia, București, 2011
 Stedman, Ray C., Hebrews, InterVarsity Press Downers Grove, 1992,

(https://www.raystedman.org/hebrews2/heb2comm1.html#anchor61867)
 Terinte, Ciprian Flavius, „Metafore eclesiologice în Epistola către Evrei”, în Plērōma. Studii și cercetări
teologice, iunie, 2005, pp. 97-122
 Terinte, Ciprian-Flavius, Scrierile Noului Testament. Context, canon, conținut, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
Ed. Casa Cărții, Oradea, 2016
 Westfall, Cynthia Long, „Left Behind? The Church în the Book of Hebrews”, în: John P.
Harrison and James D. Dvorak (eds.), The New Testament Church. The Challenge of Developing
Ecclesiologies, Wipf and Stock Publishers, Eugene, 2012, pp. 189-208

Partea Ii NT

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Partea Ii NT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1. Comportamentul Sf. Pavel la Tesalonic (1 Tes 2,1-12)

2. Evrei 1, 1-12: Apostolul din prima Sâmbătă a Postului Mare

4. Aspecte eclesiologice ale Epistolei către Evrei

Comportamentul Sf. Pavel în Tesalonic (1 Tes 2,1-12)

Evrei 1, 1-12 (Apostol – prima Sâmbătă din Postul Mare)

În prima sâmbătă a Postului ne întâmpină proclamarea liturgică a prologului Epistolei (Evrei

 Revelația lui Dumnezeu prin Fiul (1,1-4)

Mărturisire introductivă a credinței în Hristos-Împărat, Preot, Trimis al lui Dumnezeu,

v. 1. După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor

În textul grecesc, întâlnim în v. 1 aliterație și asonanță: polymerōs kai polytropōs palai ho

Versetul 4 aduce prologul la o concluzie culminantă și introduce totodată prima secțiune

 Superioritatea Fiului față de îngeri (Evrei 1,5-14)

Numirea ca Fiul regal și ca moștenitor (1,5-9; vezi 1,2 b)

Mai întâi remarcăm, împreună cu Robert Gordon, că secțiunea începe și se sfârșește cu

InterVarsity Press, Downers Grove, 1992, https://www.raystedman.org/hebrews2/heb2comm1.html#anchor61867,

 Gordon, Robert P., Hebrews, Sheffield Phoenix Press, 22008

 Long, Thomas G., Hebrews, John Knox Press, Louisville, 1997

 Stedman, Ray C., Hebrews, InterVarsity Press Downers Grove, 1992,

S-ar putea să vă placă și