Teologia Paulină

Credinţa Sfântului Apostol Pavel, ca şi teologia sa, îşi au temeiul şi centrul în viziunea de pe
drumul Damascului, unde Sfântul Pavel, prigonitorul de altădată, Îl va recunoaşte şi-I va urma lui
Iisus, Înălţat la cer (I Cor 9,1; Gal 1, 16). Prin această revelaţie Sfântului Pavel i se va lumina nu
numai istoria de până atunci, dar şi prezentul. De aceea teologia Sfântului Pavel va avea centrul şi
motivarea în Hristos Însuşi, (I Cor 2, 2), ceea ce face, ca el să dezvolte o adevărată Hristologie.
Anumite elemente formale, ca şi structura teologiei sale provin în mare parte din tradiţia rabinică a
Vechiului Testament, iar într-o mică parte din lumea elenistică. Nu rar, Sfântul Pavel s-a folosit de
tradiţiile deja existente în prima comunitate creştină, cum ar fi: formulele de credinţă, ritualurile
liturgice, imne şi mărturisiri. Ca urmare, Sfântul Pavel a adăugat tipuri de forme în epistolele sale, la
care el însuşi se gândea sau gândirea sa se potrivea întru totul cu ele.

I. Iisus Hristos, lucrarea şi înfăţişarea.

Sfântul Pavel nu a fost membru al comunităţii lui Iisus, cu atât mai mult el a prigonit adepţii
lui Iisus, dar totuşi el a cunoscut învăţătura comunităţii, chiar şi pe unii memebrii ai ei. Dacă Pavel L-a
văzut pe Iisus, rămâne discutabil. Textul de la II Cor 5, 16, unde se vorbeşte despre o cunoaştere în
trup a lui Iisus, „chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup”...nu ne descoperă în mod concret dacă
Pavel a văzut în faţă pe Iisus. Totuşi acest fapt este neesenţial. După însăşi cele relatate de el, Pavel l-a
cunsocut pe Iisus în drumul Damaskului. Prezentările amănunţite din Faptele Apostolilor 9, 1-10; 22,
3-21; 26, 9-20 arată acest aspect ca o istorie văzută şi auzită în mod evident. Însuşi Sfântul Pavel
prezintă acest evenimet ca o experienţă interioară, dar şi personală. Dumnezeu i-a revelat pe Însuşi
Fiul Său (Gal 1, 17). Pavel socoteşte arătarea lui Hristos pe drumul Damaskului ca arătările către
ucenici, de după Înviere (I Cor 15, 8). Lui i s-a revelat faptul că, Dumnezeu a trimis pe Iisus, ca Mesia
Cel vestit de profeţi şi o dată cu Acesta legea Vechiului Testament a încetat, iar iudeilor, păgânilor şi
tuturor neamurilor li s-a deschis noua cale a credinţei.
Teologia, istoria şi chiar filosofia s-au întrebat dacă acest eveniment sau cel puţin în parte
poate fi explicat sau presupus pe cale naturală. Pavel a fost impresionat de credinţa şi devotamentul
primilor creştini iar amintirea acestui fapt îl depăşise? Sau se împotrivise de mai mult timp de
posibilitatea dreptăţii din legea veche? De aceea Pavel a fost catalogat după Filipeni 3, 5 ca fariseu,
după lege. Izvoarele Noului Testament permit interpretarea, potrivit căreia, convertirea şi chemarea lui

1
Pavel a avut loc, împotriva tuturor aşteptărilor, prin Invierea lui Hristos. Datorită acestei revelaţii de
care s-a împărtăşit Pavel, şi a cărui ucenic devine, va deveni şi el mebmbru al comunităţii din Damask
(FA 9, 19). De acum încolo el va lua parte la credinţa, învăţătura şi slujbele ei. Sfântul Pavel s-a ataşat
nu de comunitatea iudeo creştină din Ierusalim, ci de cea iudeo creştină din diaspora. Diaspora iudaică
era mai liberă faţă de templul din Ierusalim, în raport cu alţi iudei, în special cei din mediul elenistic.
O asemenea comunitate creştină a adoptat în cultul şi învăţătura sa forme şi concepţii noi. Poate
Botezul şi Euharistia au fost cele mai importante sărbători, ca şi în prima comunitate iudaică.
Trei ani după convertirea sa, Pavel a petrecut 15 zile în Ierusalim, unde s-a întâlnit cu Petru şi
cu Iacob (Gal 1, 18). El nu căuta aici o dovadă a Evangheliei, la care a fost chemat necesar şi
nemijlocit ca apostol (Gal 1, 12), ci mai degrabă a căutat comuniunea cu comunitatea creştină, care
pentru el însemna Biserica mamă (Rom 15, 25; I Cor 16, 1-4; I Cor 8,1-4).

1. Iisus şi Pavel.
Pavel a vorbit puţin despre omul Iisus. Uneori din această chestiune s-au ridicat mai multe
afirmaţii, faptul că Sfântul Pavel a creat o Hristologie a Celui Înăţat, fără să fi avut vreo legătură cu
Hristos Cel istoric. Acest fapt conduce la următoarea relaţie: predica lui Pavel de după Paşte şi
Pogorârea Sfântului Duh, nu putea să reproducă foarte simplu cuvintele lui Hristos. El trebuia să
dovedească mereu că, prin Înviere, acest Iisus este cu adevărat Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, iar de
acum încolo va fi Domnul. Cuvântul lui Iisus a stăpânit mereu timpul, în care se propovăduieşte
apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dimensiunea Predicii a fost reîntoarcerea sfinţilor în Hristos prin
cuvânt şi iluminare. Epistolele Sfântului Pavel nu vorbesc despre tactul misionar al lui, ci ele reglează
raporturile şi evenimntele comunităţilor creştine nou înfiinţate. Misiunea predicilor sale a fost
reamintirea Persoanei lui Iisus cât mai mult în sânul comunităţii. În epistola I către Ioan cu greu se
găsesc raportări la persoana istorică a lui Iisus, dar cele mai multe se găsesc în Evanghelia sa.
Epsitolele pauline lasă să se cunoască că, predica sa vorbeşte despre Iisus: de la intrarea Sa în istorie
(Rom 15, 8; Gal 4, 4), naşterea din seminţia lui David (Rom 1, 3), familia Sa (I Cor 9, 5; Gal 1, 19),
milostivirea pentru cei mântuiţi (Fil 1, 8), blândeţea (II Cor 10, 1), sărăcia Sa (II Cor 8, 9), iubirea Lui
(Rom 8, 35; II Cor 5, 14), adevărul Său (II Cor 11, 10), sfinţenia Sa (II Cor 5, 21), moartea şi Învierea
lui Hristos (Rom 8, 34; I Cor 1, 18, 23; Gal 3, 1, 13; Fil 2, 6). Sfântul Pavel va extinde şi mai mult
cuvintele lui Hristos, cum ar fi anumite probleme ale familiei adevărate (I Cor 7, 10), înţelesul cinei
Domnului (I Cor 11, 23), regulile misiunii (I Cor 9, 14).

2
 În toate somaţiile pe care le face apostolul se află cuvintele lui Hristos de fapt: în părerea
despre ceea ce este curat sau necurat (Rom 14, 14), în rugăciunea pentru duşmani (Rom 12, 14) sau în
porunca iubirii, ca cea mai importantă poruncă (Rom13, 9; Gal 6, 9).

2. Lucrarea lui Iisus.

Pavel face referire la viaţa şi activitatea lui Iisus prin imagini, noţiuni, precum şi reflexii, mai
ales cele care provin din Vechiul Testament, fiind un bun cunoscător al legii vechi. El, Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul legii (Gal 3, 13). Moartea mântuitoare a lui Hristos este explicată prin
noţiuni din cultul iudaic. Moartea Sa este jertfă pentru păcatele noastre (Rom 3, 25; 5, 9), jertfa de
pomenire (I Cor 11, 24) şi Passah-Opfer, Hristos-Paştile (I Cor 5, 7). Altfel spus, într-o formă mai
scurtă Pavel arată că Hristos a murit nu numai pentru păcătoşi (I Cor 15, 3; II Cor 5, 21), dar şi pentru
alţii (Rom 5, 6). Moartea lui Hristos ne-a eliberat de sub jugul legii (Gal 3, 13; Col 2, 14), al păcatelor
(Rom 5, 15; 6, 10), al morţii (Rom 6, 8) şi de stăpânirea acestui veac (I Cor 2, 6; Col 2, 15). Toate
necazurile de până acum se ipostaziază în stăpânirea lui. De aceea Sfântul Pavel va urma concepţia
primei comunităţi, potrivit căreia Hristos a extins moartea Sa şi beneficiile ei la toţi oamenii (Mc 10,
45; Mc 14, 24). Această tradiţie sfântă, Pavel a înţekes-o în înţelesul ei cel mai adânc şi mai larg.
Existenţa în Hristos a fost descrisă prin noţiunea de împăcare, sau conciliere a toturor în El
(Rom 5, 11; II Cor 5, 18). Dreptatea, sfinţenia şi mântuirea (I Cor 1, 30), pacea (Rom 5, 1; Col 1, 20),
mântuirea (vindecarea) (Rom 1, 16). Întrebuinţarea acestor vechi noţiuni nu sunt numai nişte decoraţii
literare, ci Pavel spune mai degrbă că, speranţele şi năzuinţele lui Israel s-au împlinit acum. Cu alte
cuvinte Sfântul Pavel explică puterea izbăvitoare care decurge din moarte lui Hristos, când vorbeşte
despre alipirea credincioşilor la credinţa şi viaţa lui Iisus. Botezul îndeplineşte în credincioşi moartea
şi învierea lui Hristos deodată (Rom 6, 3). Ceea ce se săvârşeşte la această taină, trebuie împlinit mai
departe în mod esenţial prin viaţa proprie (Rom 6, 11). Cina Domnului este mereu o adâncire a
comunităţii cu Cel răstignit. Potirul înseamnă de fapt participarea la Sângele lui Hristos. Pâinea arată
Trupul răstignit al Domnului şi în acelaşi timp realizează un trup al Bisericii (I Cor 10, 16). Exegeza
textuală a probat dacă Pavel a întrebuinţat în pezentarea şi explicarea Tainelor, noţiuni şi cuvinte din
cultele orientale şi elenistice, în special din misterele cultelor. Numai o exegeză poate incompletă
istorico-religioasă a putut accepta aceasta. Noile metode de cercetare ale exegezei pun multe întrebări,
ele caută să explice sensurile noitestamentare ale înţelegerii Tainelor Bisericii, dar mai degrabă din

3
propriile presupuneri scripturistice, decât din cele acceptate în mod general de exegeza corectă a
timpului.

3. Înfăţişarea lui Hristos.

În explicarea activităţii mântuitoare a lui Hristos, Pavel a alcătuit şi o descriere a Purtătorului
acestei lucrări mântuitoare. Hristos este om, conform arătării Sale în lume. Cu toate acestea umanitatea
Lui nu este una generală, El nu este ca un om neobişnuit care le depăşeşte pe toate cele naturale, dar
este în mod excepţional un om cu totul separat de toţi, pentru că nu poartă păcat (II Cor 5, 21). Iisus nu
ea asupra Sa un trup sau o omenitate supusă păcatului pur şi simplu, ci numai asemănarea după om
(Rom8, 3; Fil 2, 7). Hristos S-a supus şi naşterii naturale, dar El este mai presus decât cel mai mare om
istoric, dar nu numai după grad, ci şi după fiinţă. El poate fi privit nuami î comparaţie cu primul om,
Adam (Rom 5, 12-21; I Cor 15, 45). Adam este părintele tuturor oamenilor, Hristos este începătorul
altei umanităţi. Ambii constituie destinul şi decizia umanităţii, dar total diferiţi; acolo decizia sau
hotărărea spre moarte, aici spre viaţă. Toţi credincioşii sunt cuprinşi şi îmbrăţişaţi în Hristos (Rom 5,
15; Gal 3, 28). Hristos este Capul trupului Său, Biserica, care este înţeleasă ca cea care cuprinde toate
(Col 1, 19; 2, 17). Ea, Biserica se dezvoltă continuu şi se supune Capului ei, Hristos, cae o susţine (Ef
1, 22).
Între Hristos şi Dumnezeu Cel veşnic, există o legătură strânsă şi interioară, incomparabilă şi
desăvârşită. S-ar putea face referire la expresia: „toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar
Hristos al lui Dumnezeu” I Cor 3, 22-23, după care Hristos este supus Tatălui, dar toate cele create
sunt supuse Lui. Hristos este „imaginea lui Dumnezeu” (II Cor 4, 4; Col 1, 15), decoperirea lui
Dumnezeu în lume şi în timp, Dumnezeu era (II Cor 5, 19) şi rămâne în Hristos (Rom 8, 39). „În El
locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnzeirii” (Col 2, 9). Şi înaintea de Întrupare a fost acelaşi
Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl (Gal 4, 4; Fil 2, 6). El a lucrat deja în istoria lui Israel (I Cor 10, 3). El
este Fiul lui Dumnezeu (Rom 1, 3, 9; 8, 3), iar acum este înălţat ca „Domn” deasupra Bisericii şi a
lumii, dar va veni şi ca judecător (I Tes 1, 10). În Hristos s-au unit viaţa veşnică, puterea, dar şi
realizarea ei. Despre existenţa veşnică face aluzie Sfântul Pavel la Rom 9, 5, unde Dumnezeu este
slăvit întru toţi vecii. Această expresie poate să se refere la Hristos, dar poate fi şi o doxologie
independentă.
Această formă de credinţă apare în epistola căre Romani, ca formulă de credinţă acceptată de
Pavel (Rom 1, 3; 10, 9; Fil 2, 6-11). Forma de rugăciune aramaică Maranatha (Domnul este aici; sau

4
Domnul vine) I Cor 16, 22, dovedeşte faptul, că prima comunitate aramaică creştină, îl mărturisea deja
pe Hristos ca Domn (Herrn). Aceeaşi idee de Domn o exprimă şi rugăciunea Sfântului Ştefan:
„Doamne Iisuse, primeşte Duhul meu” (FA 7, 59). Hristologia paulină este aceeaşi cu a fiecărei
Biserici unde a fost predicat cuvântul Evangheliei. Pavel descrie Domnia lui Hristos, atunci când
prezintă inexistenţa dintre Hristos şi credincioşi. Deci Hristos este în credincioşi (Rom 8, 10; Gal 2,
20; 4, 19). Biserica, cei mântuiţi şi toată creaţia sunt în Hristos (Rom 6, 11; 12, 5; II Cor 5, 17; Gal 1,
22; 3, 28; I Tes 2, 14). Iar în cele din urmă apostolul va spune că „Hristos este duh” (II Cor 3, 17), şi în
acest duh, Hristos pătrunde, umple şi le stăpâneşte pe toate.

II. Lumea
Pornind de la înfăţişarea şi lucrarea lui Hristos explică Sfântul Pavel apariţia şi istoria lumii. Ca
iudeu Pavel a înţeles lumea ca cfeaţia a lui Dumnezeu (Rom 4, 17). Credinţa lui Israel a condus pe
Pavel mai departe, prin Hristologia sa despre creaţie. „un singur Domn Iisus, prin care sunt toate şi noi
prin El” (I Cor 8, 6). Hristologia creaţiei este evidentă şi în alte locuri din Noul Testament: Evr 1, 2; In
1, 3; Apoc 3, 14. Învăţătura Noului Testament despre creaţia în Hristos este de fapt înţeleasă ca şi
credinţă în eshaton. El vine din nou ca judecător (I Tim 1, 10 şi Fil 2, 10). Credinţa în sfârşitul lumii a
fost deja pregătită prin credinţa în atotînţelepciunea divină, după care, încă de la începutul creaţiei
Dumnnezeu a fost prezent (Pilde 3, 19; 8, 22, 27-31; Sir 24, 5). Hristos este Înţelepciunea făcută
cunoscută de Dumnezeu (I Cor 1, 24-30). Ceea ce în Vechiul Testament s-a spus despre înţelepciune,
s-a împlinit în Noul Testament prin Hristos Însuşi. Mântuirea este înţeleasă ca noua creaţie în Hristos
(II Cor 4, 6; 5, 17). De aceea credinţa creştină despre creaţie nu-şi are neapărta fundamentul în
referatul despre creaţie de la Facere 1 şi 2, ci în credinţa lui Hristos, „în care toate s-au făcut noi” (II
Cor 5, 17). Numai prin Hristos, ca Revelaţie şi Cuvânt a lui Dumnezeu, credinţa în creaţie este
transmisă in adevăratul sens, şi totodată întemeiată certitudinea ei. Aşadar credinţa în creaţie nu este
un rezultat al unei speculaţii evlavioase al poporului Israel, sau, încă ceva incert, căutarea unei
explicaţii religios-mitologice, ci este cu totul un adevăr creştin. Din Hristos, ca Centrul tuturor, este
înţeleasă întreaga istorie, de la creaţie, până la desăvârşirea ei, ca unitate a tuturor în Hristos.

5
 III. Israel.
Un fenomen constrângător pentru Apostolul Pavel este Israelul, legea sa, fericirea şi
nenorocirile lui. Necredinţa poporului său este o durere şi o întristare pentru apostol (Rom 9, 2). Pavel
era mândru că poporul său a fost unul ales de Yahve dinre toate popoarele pământului (Rom 11, 1; II
Cor 11, 22), era chiar un israelit rigorist (Gal 1, 14; Fil 3, 5). Mai mult, Sfântul Pavel descrie legea lui
Israel, ca fiind o poruncă a lui Dumnezeu, sfântă, dreaptă şi bună (Rom 7, 12), şi nu o povară pentru
popor, ci mai degrabă a însemnat alegerea şi dăruirea (Rom 2, 20-24; 9, 4). Mulţumită legii mozaice s-
a păstrat credinţa dreaptă în Dumnezeu în mijlocul zeităţilor păgâneşti, o ordine a vieţii şi comunităţii
în mijlocul imoralităţii păgâne.
Vechiul Testament şi Iudaismul exprimă bucuria legii prin mai multe mărturisiri (Ps 119). Este
nevoie ca omul, chiar cei evlavioşi, Biserica în general să fie eliberată de legea divină? Nu ar trebui ca
aceste ordine să fie dizolvate sau chiar considerate ca o nenorocire generală? Acesta a fost mandatul
lui Pavel primit de către Hristos, Cel Înălţat, de a merge la păgâni să propovăduiască, fapt pentru care
legea veche iudaică nu mai putea avea vreo valoare. Această întrbare sau dilemă a Sfântului Pavel va
primi răspunsul chiar de pe Cruce. Hristos este condamnat şi judecat de lege, ia ca rezultat este
spânzurat pe lemn (Gal 3, 13; Dt 21, 23). Ca sfânt, Hristos nu este vinovat de această pedeapsă, El
poartă vina pentru alţii, adică pentru păcătele din lege. Acum este împlinit blestemul prin lege, iar
revendicarea este lichidată. Hristos este sfârşitul legii (Rom 10, 4). Recunoaşterea legii şi concomitent
cunoaşterea legii după Hristos nu a purtat pretenţii după sine. Revelarea mântuirii în Hristos face
cunoscută acum necazurile eonului trecut, adică a legii celei vechi (II Cor 3, 16). Biserica este liberă
de lege sau de judecată, ea este în stare de acum să împlinească cerinţele proprii şi esenţiale ale legii,
care nu este alta decât iubirea (Rom 3, 31; 8, 4). Cu oate acestea rămâne Israel popoul ales,
„Dumnezeu nu retrage darul Său” (Rom 11, 29), Dumnezeu nu-şi ia înapoi darul Său. Prin descoperire
Sfântul Pavel aprimit siguranţa că, şi poporul Israel va căuta mântuirea la sfârşitul veacului (Rom 11,
26). Pavel spera să se realizeze acesată desăvârşire a timpului cât mai repede.

6
 IV. Omul.
Imaginea şi învăţătura lui Pavel despre om au dezvoltat tradiţia iudaică prin credinţa în Hristos.
Noul Adam, Hristos, nu este numai începutul şi fundamentul unei noi existenţe umane, dar şi a unei
noi umanităţi (Rom 5, 12). În timp ce primul Adam este pământesc şi mijloceşte viaţa animalică,
Adam Cel din urmă este creatorul vieţii în Duh, care vine din cer (I Cor 15, 45). Şi învăţătura despre
creaţia după chipul lui Dumnezeu (Fac 1, 27) este înţeleasă tot din perspectivă hristologică. În Hristos,
omul este creat din nou duă chipul Lui (Col 3, 10). Omul-Adam cel vechi a fost stăpânit de lăcomie,
cel nou este creat întru dreptate şi smerenie (Ef 2, 10). Astfel Hristos este „primul născut între mulţi
fraţi” (Rom 8, 29). Chipul Mântuitorului se va împlini în oameni desăvârşit prin asemănarea Chipului
Său la sfârşitul veacurilor (I Cor 15, 49; Fil 3, 21). Dar referitor la chipul lui Hristos în oameni ar
trebui să ne oprim la anumite virtuţi care trebuie să caracterizeze omul în Hristos: credinţa, dreptatea,
libertatea şi nădejdea.
1. Credinţa recunoaşte şi şimte lucrarea lui Dumnezeu în Hristos „pentru că ştim omul nu se
îndreptează din faptele legii, ci numai prin credinţa în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credniţa în
Hristos” (Gal 2, 16). Despre acceptarea credinţei în Hristos se vorbeşte la fel şi la Rom 10, 17, unde ea
vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos, iar la II Cor 3, 4 credinţa în Hristos, faţă de
Dumnezeu. Credinţa nu este aşadar meritul omului, ci darul lui Dumnezeu către om. „Căci vouă vi s-a
dăruit, nu numai să credeţi în Hristos, ci şi să suferiţi pentru El.” (Fil 1, 29). Faptul că Dumnezeu este
Cel care lucrează credinţa, nu înseamnă că omul devine iresponsabil, ci trebuie şi el să participe, după
cum spune apostolul: „Cu credinţă şi cu frică lucraţi la mântuirea voastră” (Fil 2, 12). Deci credinţa
reprezintă certitudinea omului, dar şi faptele lui, el trebuie să se zidească prin cuvântul propovăduit în
Biserică (Rom 1, 5; I Tes 2, 13). Credinţa omului trebuie să se dovedească din faptele iubirii (Gal 5,
16), deoarece singură credinţa poate aduce dreptatea omului, care păcătuieşte permanent (Rom 1, 18-3,
20). Supunerea în credinţă nu este o supunere oarbă, credinciosul are conştiinţa despre lucrarea lui
Dumnezeu. „Ştiind că dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi învia cu El” (Rom 6, 8).
Credinciosului i se deschide o nouă înţelegere şi existenţă. „Ştiu şi sunt încredinţat că în
Hristos Domnul că, nimic prin El nimic nu este necurat” (Rom 14, 14). Omul trebuie să sporească
mereu în cunoaşterea şi priceperea Domnului (Col 1, 9), ştiinţa şi credinţa fiind într-o unitate
reciprocă. Credinţa are întotdeauna un conţinut sigur, care este acceptat de om, iar acest conţinut este
Hristos Domnul (Rom 10, 9; 9, 14, Gal 2, 16, Fil 1, 29; I Tes 4, 15). De aceea în sânul Bisericii se va
crea o normă şi o regulă de credinţă, aşa încât se va naşte pe mai departe simbolul de credinţă (I Cor

7
15, 3; Rom12, 6; Gal 1, 23; Ef 4, 5). Acelaşi lucru îl mărturiseşte Pavel în epistolele pastorale, zicând
că el este pus învăţător neamurilor (I Tim 2, 7; 3, 9; 4, 6; Tit 1,1).
2. Dreptatea este primită prin credinţă. Israel s-a străduit ca să ajungă la dreptatea divină, iar
acest fapt s-a realizat de-alungul timpului prin nespuse suferinţe şi osteneli. În perioada Noului
Testament, comunitatea de la Qumran s-a străuit să îndeplinească precepte noi şi rigoriste ale legii, dar
cei smeriţi ştiu că, de fapt dreptatea lor rămâne dependentă de dreptatea divină. „Dezvinovăţirea mea
stă în dreptatea veşnică a lui Dumnezeu” (1QS 9, 12). Sfântul Pavel a acceptat să împlinească aceste
străduinţe, precum pentru fiecare iudeu, aşa şi pentru Pavel Dumnezeu este prin excelenţă, Cel drept
(Rom 3, 4-8). Din acest text reiese că Pavel vede dreptatea lui Dumnezeu şi în sens juridic, în sensul
că, pentru om toate se hotărăsc, numai dacă el este socotit drept înaintea lui Dumnezeu. „Dreptul din
credinţă va fi viu” (Rom 1, 17). Dar Sfântul Pavel arată mai departe că, dreptatea lui Dumnezeu
niciodată nu se dă, şi de fapt nu există la oameni (Rom 1, 18). Acum se oferă oamenilor posibilitatea
unică a descoperirii dreptăţii lui Dumnezeu din credinţă spre credinţă (Rom 1, 17). Evanghelia îl
descoperă pe Dumnezeu ca drept şi făcător de pace (Rom 3, 24-26). Dreptatea lui Dumnezeu
prelungeşte împăcarea vinovăţiei oamenilor, „Dumnezeu L-a făcut pe Fiul Său păcat, ca noi să
devenim drepţi prin El” (II Cor 5, 21). Pavel nu se îndreptăţeşte cu drepatatea din lege înaintea lui
Dumnezeu, ci pe aceea care este din credinţa în Hristos (Fil 3, 9).
Credinţa înseamnă o concesie faţă de ceea ce este al meu sau preţuirea de sine pentru harul lui
Dumnezeu, iar aceasta este supunerea faţă de dreptate (Rom 6, 16). În acest sens, dreptatea nu devine
o simplă conducere morală, ci mai degrabă un cadou, dacă este supusă dreptăţii lui Dumnezeu. Ea,
dreptatea trebuie să şi rodească, aducând mult fruct (Fil 1, 11), dar această îndreptare trebuie să se
împlinească în fiecare (Rom 8, 4), iar autenticitatea ei va fi în îndeplinirea ei (Rom 2, 13).
3. Libertatea este înţeleasă ca o acţiune a dreptăţii. Omul se află într-o libertate obscură a legii
(Rom 7, 23), a păcatelor (Rom 6, 20), ca şi a morţii (Rom 6, 23). Neputiincios, omul nu se poate ajuta
singur, ci el este eliberat de jertfa lui Hristos, care ia asupra Sa vina pentru păcatele noastre (Gal 3,
13). „Hristos ne-a făcut liberi” (Gal 5, 1). Crdinciosul înţelege libertatea, ca o chemare şi o urmare a ei
(Gal 5, 13). Libertatea nu este constrângere, ea nu este libertate numai (despre ce), ci libertate (pentru
ce sau pentru cine): ca libertate a legii pentru Evanghelie, ca libertate a trupului pentru suflet, ca
libertate a păcatelor pentru har, ca libertate a morţii pentru viaţă, ca libertate pentru cele viitoare, sau
rezumându-le pe toate, libertate pentru Dumnezeu (Rom 6, 22). Noua existenţă trăieşte după legea
duhului vieţii în Iisus Hristos (Rom 8, 2), ea împlineşte acum „legea lui Hristos” (Gal 6, 2). Libertatea

8
din lege se împlineşte cu adevărat ca lege a libertăţii, cum se spune de Sfântul Apostol Iacov (Iac 1,
25).
Libertatea este acum în mod propriu deschiderea credinţei în vorbirea despre Dumnezeu (Ef 3,
13; II Cor 3, 12), ca şi în vorbirea despre oameni (II Cor 7, 4; Ef 6, 19). Întreaga libertate este mai întâi
poruncă eshatologică a eliberării din robia stricăciunii, până la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu
(Rom 8, 21). Dacă în Noul Testament, în general, ca şi la Sfântul Pavel libertatea este un cuvânt cu
totul special, în mod asemănător s-a întâmplat şi în lumea greacă, unde libertatea era considerată în
filosofie, etică şi religie un bun nepreţuit. Lumea a cunoscut prin Noul Testament, în Evanghelie
adevărata libertate şi despre ea se vorbeşte mult în Biserică, ea a fost prilejul despărţirii şi apropierii
lumii de Evanghelie.
4. Nădejdea aparţine fiinţial de credinţă. Sfântul Pavel îi numeşte pe creştini, ca cei care se
„bucură de nădejde” (Rom 12, 12), în timp ce păgânii sunt cei care „nu au nădejde” (I Tes 4, 13).
Dumnezeul biblic este „Dumnezeul nădejdii”(Rom 15, 13). Apostolul vrea să arate că rădăcina şi
fundamentul nădejdii este credinţa (Rom 4, 18), darul credinţei în Dumnezeu este ca şi nădejdea în El.
„Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi ne-a dat, prin
har, veşnică mângâiere şi bună nădejde” (I Tes 2, 16). În epistola către Romani apostolul vorbeşte
despre regula unei nădejdi autentice: „Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu
mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Rom 8, 24). Nădejdea este îndreptată mereu
spre viitor, obiectul ei nu este niciodată experimental în prezent, căci astfel nu ar mia fi nădejde, ci o
proprietate. Aceasta însă nu înseamnă nicidecum o dimininuare, ci garantează mărimea şi valoarea
unei nădejdi bune. Nădejdea nu se referă la ceva sigur, numa aparent sau ceva invizibil, ea nu are
nevoie absolut deloc să fie vzibilă, pentru că pentru ea totul este clar şi temporal.
„Nu privim la cele ce se văd. Ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătaore, iar
cele ce nu se văd sunt veşnice”. (II Cor 4, 18). Întrucât nădejdea are privirea mereu spre viitor, este
atât de neînţeleasă, că ea poate să arate lumea ca „Nădejede împotriva oricărei nădejdi” (Rmo 4, 18).
Nădejdea se întemeiază pe ceea ce Dumnezeu a lucrat prin Hristos, Fiul Său, „noi avem nădejde în
Hristos faţă de Dumnezeu” (II Cor 3, 4). Ea are siguranţa că mereu se îndreaptă spre Dumnezeu Însuşi
şi nu înşeală aşteptările celor ce cred (Rom 5, 5). Nădejdea putem spune că cuprinde întreaga creaţie.
Frica şi destinul sunt acum fenomene evidente ale vieţii, sunt întrebări zilnice ale omului contemporan.
Dar această stare nu este originală de la creaţia ei, ci ea este pricinuită, şi nu de lipsa de înţelepciune a
Celui care a creat-o, ci din cauza omului, care este pricina pentru asta. Creatura însăşi suspină,

9
aşteptând libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Rom 8, 21). Astfel nădejdea pe care o poartă creatura
nu este o decepţie, ci mai degrabă o împlinire a statului ei primordial, care prin contribuţia omului, l-a
pierdut. (Col 1, 16; 1, 27).

V. Biserica
Comunitatea mesianică a fost denumită în epistolele pauline biserică. În multe înţelesuri şi
nume ea reprezintă îndependenţa, ca şi stăpânirea ei. În această comunitate creştinii sunt numiţi
„sfinţi” (Rom 1, 17), ceea ce desemnează chemarea şi binecuvântarea, precum şi traiul în obşte ca fraţi
(Rom 16, 14; I Cor 16, 20). Comunitatea este comunitatea poporului lui Dumnezeu (Rom 9, 25; I Cor
10, 11; II Cor 6, 16). Aşa a fost numită comuniatea şi de către profetul Osea 2, 23 şi în cartea
Deuteronom 7, 6 şi aşa este împlinită nădejdea lui Israel. Biserica este noul şi adevăratul Israel (Gal 6,
16; Fil 3, 3), Ierusalimul cel ceresc (Gal 4, 26), noul legământ (I Cor 11, 25). Numele comunităţii ca
Ekklisia, Biserica lui Dumnezeu se găseşte de aproape 100 de ori la Pavel, în care desemnează
comunitatea vechiului legământ, dar numeşte comunitatea cea nouă adevăratul Israel. Biserica
desemnează mai întâi întreaga comunitate ecumenică a celor aleşi şi mântuiţi, şi nu o singură
comunitate din punct de vedere spaţial. Într-o singură Biserică locală este prezentă întreaga Biserică (I
Cor 1, 2). Creştinii nu sunt în Biserică, încă mai puţin este Biserica comparată cu mulţimea unor
credincioşi, ci credincioşii alcătuiesc Biserica în sine. Mărimea de care vorbeşte Pavel este de fapt
unitatea Bisericii în adevăr. (Rom 12, 5; I Cor 10, 7). Sfântul Pavel numeşte, şi fără să se folosească
de imagini biblice Biserica „trupul lui Hristos” (Rom 12, 5; I Cor 12, 27). Trupul real a Domnului,
împărtăşirea la Masa Domnului formează Biserica în adâncul unităţii ei (I Cor 10, 16). Hristos este
capul trupului (Col 1, 24; Ef 4, 16).

Tradus după Karl Hermann Schelke, Paulinische Theologie, p1074-1085, din

SACRAMENTUM MUNDI, Theologisches Lexikon für die Praxis, dritter Band (Vol III), Ed. Herder
Freiburg-Basel-Wien, 1969.

10