SUPORT DE CURS

PATROLOGIE

ANUL II

Pr. lect. dr. Ioan Mircea Ielciu

 I. Sfântul Ioan Gură de Aur

Viata. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, probabil la anul 354. Antuza, mama sa, era
grecoaică, iar tatăl, Secundus, era roman. în casa lor se punea accent mare pe trăirea virtuoasă. Familia
Antu2ei era creştină. A rămas văduvă ia 20 de ani, fără sprijin şi cu doi copiii, Sfântul Ioan Gură de Aur şi o
fetiţă. S-a preocupat neîncetat de formarea morală şi intelectuală a fiului ei. î-a plătit profesori. Sfântul
Părinte a studiat pe retorul Libaniu şi pe filosoful Andragaţiu. Se spune că Libaniu, fiind întrebat pe cine ar
vrea să lase în locul său, a răspuns că pe Ioan, dacă nu ar fi fost creştin.
Sfântul Părinte era pentru Antuza singura nădejde şi mângâiere. Aceasta a luptat chiar împotriva
ardorii cu care Sfântul Ioan lupta pentru monahism. De ia Antuza a primit duioşia inimii, delicateţea
sentimentelor şi credinţa profundă. Reflectând la aceste virtuţi, Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă cum trebuie
preţuită femeia, cu toată discriminarea la care ea era supusă atunci: "Bărbatul, angajat în agora şi tribunale,
este agitat ca de nişte talazuri, pe când femeia, şezând acasă ca într-o şcoală filosofică, adunându-şi
gândurile, va putea să se dedice rugăciunii, lecturii, în sfârşit, înţelepciunii. Nimic nu este mai tare, decât o
femeie pioasă şi prudentă, pentru a forma un om şi a-i modela sunetul. El ascultă mai puţin de prieteni, de
învăţători şi chiar de părinţi, decât de tovarăşa care-1 sfătuieşte. Aş putea să vă citez mulţi oameni aspri şi
indisciplinaţi, pe care femeile lor i-au mlădiat. Tovarăşa bărbatului, confidentă secretelor sale, îi este unită
ca şi corpul capului". în Omiliile sale la cartea Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că Dumnezeu a
dat şi femeii menirea de a stăpâni universul, căci este egală în onoare cu bărbatul.
Când retorul Libaniu a auzit că Antuza are 40 de ani şi de la 20 de ani îşi pierduse soţul, a exclamat:
"Zeilor, ce femei există printre creştini!". Numele Antuzei este sinonim cu virtutea, pentru cei care caută
modele de viaţă. Influenţa ei binefăcătoare trece dincolo de generaţia sa, modelând sufletul unei perle a
vieţii creştine. Cu natura sa nobilă şi duioasă, cu sufletul ei împodobit de cele mai alese virtuţi, Antuza nu a
căutat că reformeze societatea, ci a format un sfânt, al cărui exemplu a străbătut veacurile.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a botezat pe la 372, la Antiohia. A fost lector. A frecventat "asketirionui"
lui Diodor de Tars. A fost prieten cu Teodor de Mopsuestia, pe care a încercat să îl readucă pe calea dreaptă.
După moartea mamei sale, s-a retras în munţi.
în 381 a fost hirotonit diacon. în această perioadă a scris tratatul Despre preoţie. în 384 a rostit, pe
durata întregului Post Mare, 21 de Omilii despre statui, care i-au adus numele de Gură de Aur. în 398 a fost
numit Patriarh al Constantinopolului, contra voinţei sale. Acolo a încercat îndreptarea lucrurilor şi stârpirea
abuzurilor clerului. A arătat o nesfârşită dragoste faţă de cei săraci. A trimis misionari la goţii de la Marea
Neagră şi Dunăre.
Legăturile cu curtea imperială au fost reci. Sfântul Părinte a trebuit să se lupte cu slăbiciunile
împăratului minor Arcadiu, cu capriciile împărătesei Eudoxia, cu ipocrizia lui Teofil al Alexandriei, cu
ortodoxia fricoasă a lui Epifaniu, cu cinismul atotputernicului ministru Eutropiu. Când Fraţii Lungi, izgoniţi
de Teofil din Alexandria, au venit la Constantinopol, Sfântul Ioan Gură de Aur î-a primit, fără a intra în
1
comuniune cu ei. Instigat de Teofil, Epifaniu al Salaminei a acuzat pe Sfântul Ioan Gură de Aur de
origenism. Episcopul din Alexandria a ţinut la Stejar, lângă Calcedon, un Sinod care a depus pe Sfântul Ioan
Gură de Aur.
A fost exilat, apoi rechemat, de teama revoltei poporului. în anul 404, după alte uneltiri, marele Ioan
a fost exilat din nou, în Armenia Mică. Pe drumul de întoarcere, în 407, el a murit în Pont.
Opera. Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai fidel exponent al
spiritualităţii biblice şi patristice. Exegeza sa acoperă cam întreaga Sfântă Scriptură. S-au păstrat majoritatea
operelor sale.
Exegeza Vechiului Testament. S-au păstrat 67 de Omilii la Facere, 8 la Cartea Regilor, 58 la Psalmi,
alte câteva omilii la cărţile profeţilor mari (Isaia, leremia, Daniil).
Omilii la Facere. Fragment din Cuvântul I: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământui". Dar
pentru ce nu vorbeşte de îngeri, de arhangheli? Dacă din creaturi se vede Creatorul, apoi cu mult mai mult se
vede din creaturile acelea? Frumos e cerul, dar nu atât de frumos ca îngerul!... Dar pentru ce a lăsat
Dumnezeu o cale mai înaltă şi ne duce la cunoaşterea Lui pe o cale mai smerită? Face aceasta pentru că
vorbeşte iudeilor, unor oameni lipsiţi de judecată, îndrăgostiţi de cele materiale, unor oameni care ieşiseră de
curând din Egipt, unde oamenii ce se închinau crocodililor, câinilor, maimuţelor, unor oameni pe care nu-i
puteai duce la cunoaşterea Creatorului pe o cale mai înaltă. Calea aceea era mai înaltă, dar mai anevoioasă.
Era mai grea, prea înclinată pentru cei mai slabi. De asta îi duce pe oameni pe o cale mai uşoară: cerul,
pământul, marea şi întreaga creaţie văzută... "Iar pământul era nevăzut şi netocmit"... Ca nu cumva din
pricina marii trebuinţe a pământului, să te facă să-1 admiri mai mult decât merită şi din pricina mulţimii
binefacerilor ce ţi le dă să te sminteşti şi să cazi în necredinţă, de aceea Dumnezeu ţi-1 arată înainte de a fi
întocmit şi fără frumuseţi, ca văzându-i slăbiciunea să admiri pe Creatorul lui, să-I atribui Creatorului toată
puterea pusă în el şi să-1 slăveşti pe Cel ce a făcut atâtea pentru înlesnirea şi tihna noastră".
Exegeza Noului Testament. S-au păstrat 90 de Omilii la Evanghelia după Matei, 16 Omilii la Luca,
88 de Omilii la Ioan, 63 de Omilii la Faptele Apostolilor şi 251 de Omilii la Epistolele Sfântului Apostol
Pavel
Opere dogmatico - polemice: Contra anomeilor, în 12 cărţi; Contra iudeilor; Despre înviere;
Panegirice (mai ales la Sfântul Apostol Pavel, dar şi la Iov, Sfântul Ignatie Teoforul, Macabei etc); Despre
milostenie; 21 de Cuvântări (Omilii) la statui.
Panegirice: Cuvinte spre lauda Sfântului Apostol Pavel. Cuvântările, în număr de şapte, au fost mult
apreciate în vremea aceea, fiind de la început traduse în limba latină. Iată ce învaţă despre acesta, în prima
cuvântare: "N-ar fi o greşeală dacă am spune să sufletul Sfântului Apostol Pavel a fost o adevărată livadă de
virtuţi si un rai duhovnicesc. Atât de multe si felurite erau în el florile harului dumnezeiesc şi atât de
vrednică de acest har s-a dovedit sfinţenia vieţii sale. Căci după ce devenise "vas ales" şi se lămurise bine, s-
au revărsat cu mare îmbelşugare asupra lui darurile Duhului Sfânt. De aici a făcut el să izvorască şi pentru
noi acele râuri minunate, mult mai numeroase. Despre Vavila, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "N-aş putea

2
spune că întrece pe Iile şi pe Ioan..., dar atât s-a apropiat de ei, că întru nimic nu era mai prejos de acei
bărbaţi vrednici".
Împăratul şi Sfântul sunt priviţi faţă în faţă: unul îmbrăcat în cele mai scumpe haine, iar celălalt în
veşmântul lui smerit, în îmbrăcămintea lui de rând, dar cu sufletul pocăit şi vrednic de un mare curaj. Ei nu
lucra la întâmplare, ci numai după ce cerceta cu luare aminte totul, potrivindu-şi gândurile cu legile
dumnezeieşti. Faptele acelui sfânt au mirat pe cei de atunci, văzând cât curaj dăduse Hristos slugii Sale.
Sfântul Părinte reaminteşte de înţelepciunea lumii antice şi de Diogene care, stând într-un butoi, ce avea o
gaură, prin care intra lumina, atunci când a fost întrebat de împărat dacă are nevoie de ceva, a răspuns: "De
nimic, doar să nu-mi facă regele umbră".
Dar Sfântul Vavila, mai mult decât acel înţelept, a dojenit pe necredincioşi şi I-a făcut mai cucernici
pe cei credincioşi. A arătat că împăratul, ca şi cei mai de jos om sunt în faţa lui Dumnezeu doar nume goale
şi cel încununat cu diademă, nu stă mai presus. Sfântul Vavila a înfrânat pe cei neruşinaţi, dovedind prin
faptele sale curajul Sfinţilor Apostoli. Nu în ultimul rând, ne-a învăţat că "fiecare trebuie sâ-şi facă datoria,
chiar dacă de aici n-ar ieşi nici un folos pentru alţii".
O comparaţie sugestivă face Sfântul Ioan Gură de Aur între firea păcatului şi cea a focului. Precum o
scânteie, căzând peste o grămadă de lemne, o aprinde şi o mistuie până la urmă, tot astfel "firea păcatului,
când cuprinde vreun cuget al sufletului, dacă nu e nimeni care să stingă răul, întinzându-se mai departe, se
face mai primejdioasă şi nimic nu o mai poate stăpâni".
Dacă păcatul nu este împiedicat în faşă ca să meargă mai departe, el nu mai poate fi ţinut în loc. Este,
spune Sfântul Părinte, precum un cal turbat care, după ce aruncă zăbala din gură şi pe călăreţ de pe spate,
devine primejdios pentru cei ce îi ies în cale.
După ce Sfântul Vavila S-a mustrat pe împărat, el a fost aruncat în închisoare. Şi se bucura de lanţuri,
dar suferea pentru acela care îl legase. Căci "sfinţii nu vor să-şi împletească cununi din restriştile străinilor".
Fericitul bărbat a lăsat, înlănţuit fiind, ca să fie îngropat cu lanţurile, "învăţandu-ne, spune Sfântul Ioan Gură
de Aur, că cele ce par de ocară, când se fac pentru Hristos, ajung să fie în cinste şi în strălucire, iar cel ce
pătimeşte nu se alege din acestea cu ruşinea, ci cu slava".
Dar "moartea este începutul unei alte vieţi, mai iuminoase". Sfântul Vavila s-a luptat până la moarte
pentru adevăr, împotrivindu-se păcatului până la sânge şi dându-şi sufletul, a sfârşit mai cu strălucire decât
orice luptător. Pe el 1-a luat cerul, iar trupul lui 1-a cuprins pământul. însă "Dumnezeul aceia îndurător, care
ne-a hărăzit nenumărate prilejuri de mântuire, ne-a deschis nouă şi altora drumul ce ne poate chema la
virtute, lăsând până atunci la noi moaştele sfinţilor. Căci după puterea cuvântului, al doilea loc la noi îl au
mormintele sfinţilor, ca să îndemne să urmeze pilda pe oamenii care îi văd pe ei. Şi oricine stă lângă sicriul
lor, îndată îi simte limpede înrâurirea. Căci priveliştea sicriului, năpădind sufletul, îl uimeşte şi-l trezeşte şi îl
face astfel să i se pară, ca şi cum cel ce zace îngropat ar fi de faţă şi s-ar ruga şi ar vedea. Iar cel cuprins de o
astfel de simţire se întoarce plin de voioşie şi schimbat ca alt om".

3
 Creştinii au mutat rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Vavila la Dafne, un loc de o frumuseţe
naturală aparte. în continuare, Sfântul Ioan Gură de Aur critică cu asprime pe împăratul Iulian, care a ridicat
capiştile idoleşti, înălţând altora demonilor, strângând la ele magi, scamatori, ghicitori, preoţi ai Cibelei.
într-o zi, iulian ajungând la Dafne, a cerut să i se ghicească. Dar demonul a spus că din cauza moaştelor
Sfântului Vavila nu poate face aceasta. Sfârşitul împăratului a fost groaznic: "S-a umplut cu viermi, şi ca să
se vadă că boala a fost trimisă de Dumnezeu, doctorii însărcinaţi cu lecuirea bolii, jertfind păsări străine
grase, le puneau lângă bubă ...; dar viermii n-au ieşit".
Şi alte minuni a săvârşit Sfântul Vavila, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le descrie în această
lucrare. Căci "atât de mare este virtutea sfinţilor, atât de nebiruită şi de temut si pentru împăraţi şi pentru
demoni".
Alte panegirice: Cuvântul II la sărbătoarea Sfintei Ana. Titlul complet este: "Cuvântul Ii la credinţa,
filosofia şi blândeţea Anei; despre cinstea ce trebuie dată preoţilor; trebuie să ne rugăm şi la începutul şi Ia
sfârşitul mesei". Sfânta Ana este model de rugăciune şi credinţă. "Apropiindu-se de Dumnezeu cu aceste
daruri, a dobândit toate câte le-a dorit: a îndreptat firea betejită, a deschis pântecele încuiat, a alungat
ruşinea, ... secerând din piatră stearpă spic încărcat de rod". Rugându-se, Ana a înduplecat pe Dumnezeu şi a
primit pe Samuil, dăruindu-1 apoi Domnului. Această femeie, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur,
trebuie să ne fie ca dascăl, bărbaţilor şi femeilor. Se cuvine deci "să imităm înţelepciunea Anei de dinainte
de naştere, credinţa ei din timpul naşterii şi râvna ei de după naştere". De aceea, "să alergăm la Dumnezeu în
toate necazurile noastre".
Laudă lui Maxim - Cu ce femei să ne căsătorim. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Să căutăm un
singur lucru când ne însurăm: virtute sufletească şi bune purtări, ca să avem pace în casă, ca să ne bucurăm
necontenit de înţelegere şi dragoste. Cei ce-şi ia femeie bogată, îşi ia mai degrabă stăpână, decât soţie.
Femeile, chiar când n-au avere, sunt pline de mândrie şi dornice de slavă. Gândeşte-te ce amară vor face
viaţa bărbaţilor lor, dacă mai sunt şi bogatei Dar bărbatul, care se însoară cu o fată de seama lui, sau mai
săracă decât el, îşi ia tovarăş şi ajutor. îşi aduce în casă, odată cu ea, toate bunătăţile. Gândul că a luat-o
săracă, o face să se poarte cu bărbatul ei cu multă grijă, să i se supună în toate, să-1 asculte, să stingă orice
pricină de ceartă, de luptă, de mândrie, de ocară. Ajunge legătura de pace, de înţelegere, de dragoste şi de
unire.
Să nu căutăm, dar, cu orice preţ să avem avere, ci pace, ca să ne fie viaţa plină de plăcere. De asta-i
făcută căsnicia. Nu ca să ne umplem casele de certuri, de bătăi! Nu ca să ne sfădim şi să ne ocăram! Nu ca să
ne împotrivim unii altora şi să ne facem traiul netrai, ci ca să avem în casă un ajutor, să găsim în casă liman,
scăpare şi uşurare de necazurile care ne apasă, ca să stăm de vorbă cu plăcere cu femeia noastră. Mulţi
bogaţi, însuraţi cu femei bogate, şi-au mărit averea, dar şi-au împuţinat plăcerea şi înţelegerea din casă!".
Omilii la sfinţii martiri. Numele a două dintre ele este: "Omilia la sfinţii martiri" şi "Cuvântul de
laudă la toţi sfinţii martiri care au pătimit în toată lumea". Primul cuvânt este. rostit în catedrala din

4
Antiohia, pe când Sfântul Părinte era încă preot, iar al doilea este un panegiric ia sărbătoarea tuturor
sfinţilor, ia 1 iulie, adică la Dumnica 1 după Rusalii, numită Duminica Tuturor Sfinţilor.
În aceste două omilii vedem cu prisosinţă talentul predicatorial de excepţie al Sfântului Ioan Gură de
Aur. Sunt puse în antiteză sărbătorile creştine şi cele păgâne, cu serbările din teatre. Dacă la cele din urmă
"zburdă demonii", Ia sărbătorile creştineşti "dănţuiesc îngerii". La unele este pierzania sufletelor, iar Ia altele
este mântuirea celor ce le prăznuiesc. Adesea, cei care au vorbit oamenilor despre virtute, nu au reuşit nimic.
însă martirii, tăcând, "au dobândit cele mai de preţ prin viaţa lor strălucită".
Exemplul martirilor convinge cu mai multă putere decât o face cuvântul creştinilor. Dumnezeu ne-a
lăsat nouă şi trupurile lor. Şi aceasta pentru că, având în minte pe acei atleţi, să ne avântăm pe aceeaşi cale.
"Mergând la bisericile martirilor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, fără să vă sfătuiască cineva, ci doar
văzând mormântul, aţi vărsat multe râuri de lacrimi sfinte şi v-aţi încălzit şi în rugăciuni". De aceea, "...să ne
retragem ia biserica martirilor, să ne bucurăm de acea adiere duhovnicească, să lăsăm la o parte frământarea
cea multă, să ne îndulcim de linişte, să ne alăturăm sfinţilor..., să vărsăm multe cereri, deşertând prin toate
acestea povara conştiinţei si să ne reîntoarcem acasă cu multă prospeţime sufletească".
Raclele sfinţilor sunt limanuri sigure, sunt comori de bogăţie necheltuite, nicicând prădate. Precum
corăbiile sunt adăpostite de porturi, tot astfel "raclele martirilor primesc sufletele noastre bântuite de
vicisitudinile vieţii şi le odihnesc în multă linişte şi siguranţă". De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
îndeamnă să ne atingem de raclele lor cu credinţă, încălzindu-ne sufletul şi astfel să plângem. Sfinţii martiri
şi-au vărsat sângele, iar ochii noştri să verse lacrimi, căci aceste lacrimi pot să stingă păcatele.
În cea de a doua omilie, Sfântul Ioan Gură de Aur aşează pe martiri alături de sfinţii îngeri. Nu
trebuie să ne înspăimântăm atunci când auzim că unul a suferit martiriul, ci să ne îngrozim când cineva a
renunţat la credinţă. Să nu privim la suferinţe, ci la răsplătiri, nu la osteneli, ci ia cununi, nu la focul ce arde,
ci la împărăţia pusă înainte. Toate aceste idei sunt în spiritul autentic ortodox. Moaştele sfinţilor sunt cele ce
ne conduc spre Hristos. Martirii creştini au primit făgăduinţa de a fi prieteni ai lui Hristos.
"...Martirii şi îngerii se deosebesc numai prin nume, iar în ce priveşte faptele, coincid. îngerii
locuiesc cerul, dar şi martirii. Neîmbătrânitori si nemuritori sunt aceia, dar si martirii pot aceasta. Au primit
îngerii fire nemuritoare? Şi ce e cu asta? Căci martirii chiar dacă sunt învăluiţi în trup, acesta le este
nemuritor. Ba mai mult, şi înainte de nemurire le împodobeşte trupurile cu nemurire moartea lui Hristos. Că
nu este atât de luminat cerul împodobit cu ceata astrelor, pe cât sunt trupurile martirilor împodobite cu ceata
rănilor".
Cuvântări la Praznicele împărăteşti: Cuvânt la Naşterea. Domnului, Titlul lucrării Sfântului Ioan
Gură de Aur este: "La ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era încă necunoscută atunci, dar
a fost făcută cunoscută câţiva ani înainte, de unii care au venit din Apus şi au vestit-o". Este un cuvânt rostit
la 25 decembrie 386. Dacă până la sfârşitul secolului al IV-lea, Răsăritul creştin prăznuia în aceeaşi zi
Naşterea şi Botezul Domnului, la 6 ianuarie, pe când în Apus se prăznuia la datele diferite, cunoscute, în
Antiohia această distincţie se făcuse cu 10 ani înainte de cuvântarea Sfântului Ioan Gură de Aur, pe la 377.

5
 Omilie la înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos. Omilia a fost rostită în anul 392, în afara
Antiohiei, într-o biserică a martirilor, unde se aflau moaşte de sfinţi. Se subliniază importanţa deosebită în
iconomîa mântuirii neamului omenesc a zilei înălţării Domnului: "Astăzi s-a făcut împăcarea lui Dumnezeu
cu neamul omenesc. Astăzi s-a pus capăt vrăjmăşiei celei veşnice şi a încetat războiul cel de multă vreme.
Astăzi s-a reîntors o pace minunată, de Soc nădăjduită mai înainte. Că cine mai nădăjduia că Dumnezeu are
să se împace cu neamul omenesc?
.... înălţarea la cer. Distanţa este mare şi puterea privirii noastre nu este în stare să urmărească un trup
care se înalţă până la ceruri. După cum o pasăre care zboară la înălţime se ascunde privirii noastre, cu atât
mai mult cu cât se înalţă mai sus, astfel şi Trupul acela, cu cât se înalţă mai sus cu atât mai mult se ascundea,
din pricină că slăbiciunea ochilor nu putea urmări lungimea distanţei. Deci îngerii au stat ca să-i înveţe pe
ucenici despre înălţarea la cer, ca nu cumva să creadă că s-a înălţat la cer ca llie. Dar pentru că s-a înălţat cu
adevărat la ceruri, de aceea îngerul a spus: Cel ce s-a înălţat de la noi la cer".
Omilie la Schimbarea la Faţă. "Nimeni nu-i mai fericit decât Apostolii şi mai ales decât cei trei
apostoli, care au fost învredniciţi să stea sub aceiaşi nor cu Stăpânul. Dar dacă vrem, vom vedea şi noi pe
Hristos. Nu aşa cum L-au văzut aceia în munte, ci cu mult mai strălucitor. In ziua cea din urmă nu va veni
numai cu strălucirea de pe muntele Taborului. Pe muntele Taborului, pentru a-i cruţa pe ucenici, a dat
drumul numai la atâta strălucire cât puteau ei suferi. In ziua cea din urmă însă, va veni chiar cu slava Tatălui.
Nu cu Moise si Ilie, ci cu oştire nenumărată, cu arhangheli, cu heruvimi, cu popoarele acelea nenumărate de
puteri cereşti. Nu se va pogorâ un nor deasupra capului Lui, ci însuşi cerul".
La Botezul şi Epifania Domnului. Despre botezul Sfântului Ioan spune: "Ispăşirea iudaică nu spală de
păcate, ci numai de necurăţeniile trupeşti, însă Botezul nostru nu este de acelaşi fel, ci cu mult mai mare şi
plin de har, căci şi de păcate ne izbăveşte şi sufletul îl curăţeşte si harul Sfântului Duh ni-L dăruieşte. Iar
botezul lui Ioan era cu mult mai presus de cel iudaic, însă mai mic decât al nostru, fiind între cele două
botezuri, precum o punte care ne-ar conduce de mână pe el de la botezul iudeilor la cel creştin... Botezul lui
Ioan era mai presus decât cel iudaic, dar mai mic decât al nostru, pentru că el nici nu dăruia Sfântul Duh,
nici nu aducea iertarea păcatelor prin har. Căci el ne poruncea să facem pocăinţă, dar nu avea puterea să ierte
păcatele... Botezul lui Ioan era nedesăvârşit, nedăruind nici harul Sfântului Duh, nici iertarea păcatelor".
Catehezele haptismale (8). Vreme de 12 ani, la Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur a pregătit pe
catehumeni pentru primirea Tainei Botezului. Cele 8 cateheze păstrate au următorul cuprins: l)Celor ce
urmează să fie luminaţi, ca Iniţiere; 2)0rmare a instrucţiei date celor ce. urmează să fie Iluminaţi şi
explicarea clară a ceea ce se realizează într-un mod simbolic şi tipic în dumnezeiescul botez; 3)Omilia
neofiţilor; 4)Către neofiţi şi despre Cuvântul Apostolului: Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă;
5)Pareneză. Despre cumpătarea la băutură şi mâncare. Către neofiţi; 6)Blam celor ce au părăsit Biserica
(adunarea), pentru a merge la curse (hipodrom) şi teatre. Şi către neofiţi; 7)Moaştele sfinţilor martiri ne sunt
de mare folos. Despre dispreţuirea bunurilor acestei lumi şi iubirea bunurilor cereşti. Despre rugăciune şi

6
milostenie. Către neofiţi; 8)Despre Avraam, iubitorul de bunuri cereşti, pildă pentru noi toţi, atât de ataşaţi
de bunurile acestei lumi. Program de viaţă creştină. Către neofiţi.
Opere apologetice: Contra lui Iulian şi a păgânilor; Mic tratat că Hrisios este Dumnezeu.
Opere ascetice: Către Teodor (de Mopsuestia) cel căzut; Contra adversarilor vieţii monahale;
Comparaţie între un rege si un monah; Despre feciorie etc.
Despre pocăinţă (9 predici). Predica I - Când se întorsese de la ţară. Cât timp a fost plecat, Sfântul
Ioan Gură de Aur a păstrat în suflet pe păstoriţii săi: "Precum cei ce sunt îndrăgostiţi de un trup frumos,
oriunde s-ar duce, poartă cu ei chipul iubit, tot aşa şi eu, fermecat de frumuseţea sufletului vostru, port
totdeauna cu mine icoana cugetului vostru. Şi după cum zugravii, după ce au amestecat tot felul de culori,
obişnuiesc să plăsmuiască icoana trupului, tot astfel şi eu, amestecând ca pe nişte culori felurite ale virtuţii:
râvna voastră la adunări, tragerea de inimă pentru a mă asculta, bunăvoinţa voastră faţă de vorbitor şi de
toate celelalte frumoase isprăvi ale voastre, zugrăvind oarecum cu ele caracterul sufletului vostru şi
punându-1 în faţa ochilor cugetului meu, prin această închipuire a mea găsitu-mi-am, în lipsa voastră,
destulă mângâiere".
Vorbind despre rolul virtuţii nădejdii creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că, dimpotrivă,
nici o armă nu este aşa de puternică în mâna diavolului ca deznădejdea. Căci mai multă bucurie îi pricinuim
lui satana când ne pierdem nădejdea, decât dacă greşim. Există pocăinţă şi după Botez. Sfântul Părinte
subliniază aceasta nu pentru a împinge la trândăvie, ci pentru a feri de deznădejde. Căci aceasta din urmă
pricinuieşte rele mai mari decât lenea.
Când este vorba ca un creştin să mântuiască pe fratele său cel pierdut, trebuie să înlocuiască judecata
cu mila şi iertarea. "Doctorul, când este chemat ia bolnav să-i pună leacuri, nu se apucă să-1 tragă la
răspundere, nici nu caută să-1 pedepsească". Să nu deznădăjduim când suntem în mijlocul relelor, nici să nu
se bizuim prea tare când dăm de bine, ci să fim permanent cu teama de a nu cădea şi să ne pocăim, când
păcătuim.
Predica a I3-a - Despre pocăinţă şi despre posomorârea lui Ahaab şi despre lona, proorocul. Pocăinţa
răpeşte diavolului multe odoare. Şi atunci, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, de ce să nu venim în fiecare
zi Ia biserică, spre a îmbrăţişa pocăinţa? "Fie că eşti păcătos, intră în biserică, spre a-ţi spovedi păcatele; fie
că eşti om drept, intră în casa Domnului, ca să nu te abaţi din drumul dreptăţii, căci biserica este un liman şi
pentru unul, şi pentru celălalt".
Cel care a păcătuit nu trebuie să îşi piardă nădejdea, ci să poarte pocăinţa ca pe un steag: "Ai
păcătuit? întră în biserică şi spune lui Dumnezeu: Am păcătuit. Nu cere altceva de la tine, decât acest
lucru...; spune-ţi păcatul, ca să-ţi ştergi păcatul". Plângerea păcatelor le şterge pe acestea. Aşa s-a petrecut cu
Ahaab, regele drept, care din pricina soţiei sale Izabela a făcut nedreptăţi. O a treia cale de pocăinţă este
smerenia, care desface lanţurile păcatului. Aşa s-a întâmplat cu vameşul, dar nu şi cu fariseul. Sfântul
Apostol Pavel este pildă de smerenie. El este "învăţătorul întregului pământ, vorbitorul sufletesc, vasul ales,
liman tihnit, turn nezguduit".

7
 Predica a III-a - Despre milostenie şi despre cele zece fecioare. Milostenia are aripi mari, căci ea
străbate văzduhul, trece de lună şi răzbeşte dincolo de razele soarelui, vine până la culmea cerurilor, străbate
până la cetele îngerilor, oprindu-se în faţa tronului împărătesc. Căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
"oricâte păcate vei fi avut, milostenia ta cântăreşte mai greu ca ele".
Tâlcuind pilda cu cele zece fecioare, Sfântul Părinte subliniază că fecioarele nebune, după ce au
făcut ceea ce era mai greu, călcând în picioare flacăra desfătării, s-au lăsat biruite de ce era mai uşor.
Fecioria este focul, iar untdelemnul este milostenia. "Şi precum focul, dacă nu are ulei să ardă, se stinge, tot
aşa fecioria, dacă nu e împreunată cu milostenia, se prăpădeşte".
De aceea, îndeamnă: "Dă pâine şi capeţi raiul; dă puţin şi primeşti mult; dă lucruri vremelnice, ca să
primeşti nevremelnicia; dă lucruri supuse stricăciunii şi primeşti lucruri nestricăcioase în veci... Spală-le, pe
cele ale sufletului cu milostenia. Nu pune înainte sărăcia. Văduva, în cea mai neagră sărăcie, găzduia pe Ilie
şi sărăcia nu a împiedicat-o de la aceasta, ci cu mare bucurie 1-a primit; de aceea a şi căpătat roade frumoase
şi a secerat spicul milosteniei".
Mare lucru este milostenia. Căci când cel milostiv tace, mii de guri mulţumesc în locul lui. "Dă
puţină pâine. N-ai pâine? Dă un gologan. N-ai un gologan? Dă un pahar de apă rece. N-ai nici atâta?
Pătimeşte împreună cu cel amărât şi vei avea răsplata ta. Răsplata nu atârnă de nevoie, ci de voinţa slobodă".
Mare lucru este fecioria, dar când împreună cu aceasta este şi sora ei, milostenia, nimic nu le mai
poate birui. Cea mai de preţ moştenire pe care cineva o poate lăsa copiilor săi este milostenia, ca toţi să
laude şi pomenirea acelui om să rămână vestită.
În înţelepciunea Sa, Dumnezeu a oferit omului mai multe căi de pocăinţă, pentru a ne opri de la
trândăvie. Biserica este locul pocăinţei: "Ai păcătuit? - spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Intră în biserică şi
şterge-ţi păcatul; de câte ori ai păcătuit, să te căieşti de păcat şi să nu pierzi nădejdea... Chiar dacă ai păcătuit
la adânci bătrâneţi, intră, pocăieşte-tel în biserică este loc pentru leac, nu pentru judecată".
Predica a IV-a - Despre pocăinţă şi rugăciune. Când greutăţile apar, nu trebuie să ne pierdem
cumpătul, ci să ne aducem aminte de Sfânta Scriptură, din ale cărei rânduri noi scoatem prilej de răbdare şi
dobândim mângâiere. Mare este durerea când sufletul, care scapă de zbuciumul valurilor, împărtăşindu-se de
linişte, se întoarce totuşi la vechile apucături. "Când cineva păcătuieşte des şi capătă iertare de la Dumnezeu,
dar nu învaţă nimic din răbdarea Lui, spre a se lăsa de păcătoşenie, atunci... îl trimite pe cap, chiar fără să
vrea, culmea nenorocirii". în faţa noastră să stea exemplul sfinţilor, care nu au fost înghiţiţi de nenorociri,
nici nu s-au moleşit, când le-a mers bine.
Roadele rugăciunii sunt smerenia şi blândeţea. Acestea pentru că nimic nu iubeşte Dumnezeu ca
sufletul blând şi smerit. De aceea, când suntem necinstiţi de cineva, nu trebuie să ne descurajăm, ci să
mulţumim, aşteptând ajutorul lui Dumnezeu. Să mulţumim şi pentru neajunsuri, căci Dumnezeu în multe
feluri ne vindeca şi ne miluieşte.
Predica a V-a - Despre post şi despre Iona proorocul şi despre Daniel şi cei trei tineri şi despre
pocăinţă. A fost rostită la începutul Sfântului Post. Postul nu este temut de creştini, ci pentru firea

8
demonilor, duşmanii mântuirii noastre. "Băutura şi lăcomia, legându-ne cu mâinile la spate, ne dau ca pe
nişte robi prinşi în luptă, pe mâna tiraniei patimilor, ca pe mâna unei stăpâne neînduplecate, iar postul,
găsindu-ne legaţi şi robiţi, ne dezleagă cătuşele, ne scapă de stăpânirea cea grea şi ne aduce îndărăt la
libertate".
Postul este pentru oameni podoabă, pază şi adăpost. Face îngeri din oameni. Când Moise şi Ilie voiau
să se apropie de Dumnezeu şi să vorbească cu El, îşi găseau mijlocul în post. Porunca de a posti a fost dată
oamenilor încă din rai. Si dacă acolo postul era necesar, cu atât mai mult afară din rai. Ninivitenii, prin
postul lor, au potolit mânia lui Dumnezeu.
Cel mai potrivit timp pentru pocăinţă este tocmai postul. Şi Daniil, cu ajutorul postului, intrând în
groapa leilor, a ieşit nevătămat, cum nevătămaţi au ieşit şi tinerii din cuptor. Postul alungă pe demoni şi
schimbă hotărârea lui Dumnezeu, potoleşte nebunia patimilor şi redă libertatea. Postul nu chinuie şi nu
slăbeşte trupul. Căci cu cât omul dinafară este mai slab, cu atât cel dinlăuntru se primeneşte. Efectele
postului sunt nule, când la începutul şi sfârşitul lui se află beţia.
Predica a VI-a - Despre post. Cuvântare ţinută în săptămâna a patra a Sfântului Post. Sfântul Părinte
îndeamnă să nu pierdem rodul postului, după ce am răbdat truda acestuia. Căci nu vom avea câştig dacă ne
obţinem de la mâncăruri, însă nu ne abţinem de ia păcate. "La ce poate folosi postul, când opreşti trupul de
la hrana obişnuită, iar sufletului îi dai hrană nelegiuită?". Sfântul Ioan Gură de Aur cere creştinilor să nu
participe la spectacolele de la teatrele păgâne, căci ele aduc o mulţime de păcate.
Poruncile Domnului nu sunt mai mari decât puterile noastre. Sfântul Părinte face distincţia dintre
poruncile evanghelice şi sfaturi. Acestea din urmă nu sunt dogme, ci îndemnuri (fecioria, sărăcia de bună
voie). Rămâne la alegerea noastră, căci suntem stăpâni pe propria voinţă. Dumnezeu nu sileşte şi nici nu
asupreşte. "Cele ce se săvârşesc în urma poruncii, sau ca datorie, nu capătă răsplată; dar cele făcute de bună
voie şi după alegere, capătă cununi minunate".
Predica a VII-a - Despre pocăinţă şi smerenie şi despre aceea că Dumnezeu este grabnic spre
mântuire si încet spre pedeapsă; apoi povestea ciudată despre Rahab. Atunci când Dumnezeu arată răbdare
cu cei păcătoşi, o face pentru a le aduce mântuirea de pe urma căinţei şi pentru a arăta binefacerile pentru
urmaşii lor. "Domnul cruţă adesea rădăcina, ca să păstreze roadele". De pildă, faţă de egiptenii ce îl huliseră,
El a arătat o mare răbdare, pentru ca în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur să înflorească acolo mănăstiri.
Dacă Dumnezeu s-ar fi grăbit să pedepsească, Biserica nu l-ar fi avut pe Sfântul Apostol Pavel. Răbdarea lui
Dumnezeu face din vechiul prigonitor al creştinilor un crainic, iar din vameşul Matei face un evanghelist.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: "Dacă vezi postind pe unul care era mai înainte beţiv; dacă
vezi îndeletnicindu-se cu cuvântul dumnezeiesc pe cel ce odată era hulitor; dacă vezi pe unul care mai
înainte îşi pângărea gura cu cântece ruşinoase, curăţindu-şi acum sufletul cu cântece pentru slăvirea
Domnului: minunează-te de răbdarea cea mare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa... Bun este Dumnezeu cu
toţi, dar mai ales faţă de păcătoşi îşi arată bunătatea Sa".

9
 Dumnezeu Ie iartă păcătoşilor datoria, iar de la cei drepţi cere chiar "dobânzi". Aceasta pentru că
"mângâie pe păcătos, ca să-î trezească; pe cel drept îl sperie, ca să-1 întărească". Celor drepţi le cere
socoteală pentru toate detaliile, căci vrea ca lor să nu le lipsească nimic până la dobândirea desăvârşirii.
Între momentul mărturisirii păcatului şi cel al dobândirii iertării nu există un interval de timp. "Nu
vremea te dezvinovăţeşte, ci felul pocăinţei îţi şterge păcatul". Dumnezeu este încet la pedeapsă si grăbit
pentru mântuire. Spre deosebire de noi oamenii, care ridicăm o casă încet, dar o dărâmăm repede, la
Dumnezeu este invers. El clădeşte repede, dar dărâmă încet. Aceste însuşiri sunt dovada puterii şi a bunătăţii
Lui. Timpul vieţii noastre este al pocăinţei. Se cuvine să stingem vâlvătaia păcatelor nu cu belşug de ape, ci
cu puţinătatea lacrimilor noastre. Jeraticul păcatului este mare, dar se stinge cu puţine lacrimi.
Predica a VII-a - Despre pocăinţă. Pocăinţa este cumplită pentru cel păcătos. Ea este "leac al
greşelilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, încredere în Dumnezeu, armă împotriva diavolului,
sabie care-i taie acestuia capul, nădejde în mântuire, nimicire a deznădejdei". Pocăinţa este cea care ne
deschide cerul şi ne aduce în rai, biruind pe diavol. Cel păcătos nu trebuie să deznădăjduiască.
"Dacă greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te în fiecare zi... Oare această pocăinţă poate să şteargă atâtea
păcate? Fireşte, dacă ar fi vorba numai de pocăinţa singură, ai avea tot dreptul să-ţi fie teamă. Dar ai curaj,
căci în această pocăinţă a ta se mai amestecă si iubirea de dameni a lui Dumnezeu". Păcătosului trebuie să -i
fie teamă de păcat, iar nu de pocăinţă. Păcatul este rana, iar pocăinţa este leacul. După păcat urmează
ruşinea, după pocăinţă încrederea, postul, dreptatea. Dumnezeu, când şterge păcatele, nu lasă o urmă, ci
odată cu sănătatea ne redă frumuseţea. îndepărtând pedeapsa, El ne face drepţi. Şterge păcatul, ca şi cum nu
ar fi fost.
Predica a IX-a - Despre pocăinţă şi despre acei care au lipsit de la biserică, apoi despre Sfânta Masă
şi despre judecată. Asa cum cei care aruncă sămânţa în drum, nu au nici un folos, tot astfel nici creştinii nu
au nici un folos, dacă nu fac fapte potrivite acestui nume.
"Aşadar, fraţilor, să nu plecăm din biserică în timpul Sfintei Liturghii; şi iarăşi, nici când suntem în
biserică, să stăm de vorbă. Să stăm cii frică şi cu cutremur, cu ochii plecaţi în jos, dar cu sufletul ridicat în
sus. Să suspinăm, fără să ni se audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm. Oare nu vedeţi cât de nemişcaţi stau
cei ce sunt lângă împăratul acesta pământesc, trecător şi muritor? Nu scot o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă
ochii ici şi colo, ci stau înfricoşaţi, trişti şi plini de cutremur. Ia pildă de la ei, omule, şi te rog să te înfăţişezi
înaintea lui Dumnezeu asa cum te-ai înfăţişa înaintea împăratului celui pământesc. Dar trebuie să te
înfăţişezi cu mult mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc. Acestea vi le-am spus adeseori şi nu voi
înceta a vi le spune, până ce nu voi vedea că v-aţi îndreptat.
Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui Dumnezeu. Să nu avem în suflet dor de
răzbunare, ca nu cumva rugându-ne când spunem: "Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", să
ne rugăm împotriva noastră. înfricoşătoare sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte, aproape că strigă aşa lui
Dumnezeu: "Am iertat, Stăpâne, iartă-mă! Am dezlegat, dezleagă-mă Le-am lăsat, lasă-mi-le! Dacă le-am

10
ţinut, ţine-mi-le! Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui, nu mi le ierta nici Tu pe ale mele. Cu ce măsură am
măsurat, măsoară-mi si Tu mie!".
Ştiindu-le, dar, pe toate acestea, gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a judecăţii, la focul iadului
şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea
când teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem
neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi. Timpul de acum e timp de
pocăinţă; acela, de judecată! Timpul de acum, e timpul luptelor; acela al cununilor! Timpul de acum e
timp de osteneală; acela de odihnă! Timpul de acum e timp de muncă, acela de răsplată! Deşteptaţi-vă, vă
rog, deşteptaţi-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în
plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie; să trăim şi în pocăinţă! "Pentru ce te trufeşti,
tină şi cenuşă?". Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de
Ia bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om, descompus,
oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul,
cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e înţeleptul, cine e neînţeleptul? Unde-i frumuseţea
tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s
buzele cele arzătoare? (Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s
toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?
Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne
întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu sânge scump. Pentru
aceasta Dumnezeu pe pământ s-a arătat. Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pământ s-a arătat şi nu avea unde
să-şi plece capul. Vai, ce minune! Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viaţa gustă, moarte!
Creatorul este pălmuit de creatură! Cel ce nu poate fi privit de serafimi, este scuipat de rob, gustă oţet şi
fiere, este împuns cu suliţa, este pus în mormânt! Şi tu, spune-mi, te trândăveşti, dormi, dai din umeri cu
dispreţ, omule? Nu ştii că chiar dacă ţi-ai vărsa sângele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci!
Că altul e sângele Stăpânului şi altul sângele robului! Pocăieşte-te şi întoarce-te înainte de ieşirea sufletului,
ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăinţei să fie fără de folos. Că aici pe pământ are putere
pocăinţa; şi numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! Să facem binele, ca
să scăpăm şi de iadul cel fără de sfârşit ce va să fie şi să ne învrednicim şi de împărăţia cerurilor".
Sfântul Părinte subliniază realismul euharistie. "Să nu socoti, spune el, aceasta ca pâine, şi nici să nu
socoti că este vin... Precum ceara, când este apropiată de foc, nu pierde nimic din fiinţa ei, nici nu lasă ceva
de prisos, tot astfel şi la împărtăşanie să nu socoti că tainele se mistuie odată cu fiinţa trupului... Ci să
socotiţi că primiţi trupul dumnezeiesc de la serafimi, ca un cărbune aprins, luat cu cleştele. Şi să ne
împărtăşim din sângele mântuitor ca şi cum ne-am atinge buzele de dumnezeiasca şi neprihănita coastă a lui
Hristos".
Opere educativ-morale. Cea mai cunoscută este Despre 3 preoţie (381 - 386, în 6 cărţi). Iată
cuprinsul, pe scurt:

11
 Cartea I - Vasile, destinatarul operei Sfântului Părinte, întrece pe toţi prietenii acestuia. Buna
înţelegere între cei doi şi năzuinţele lor sunt comune în toate. însă în ceea ce priveşte urmarea vieţii
monahiceşti, nu s-au înţeles. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte şi despre stăruinţele mamei sale de a nu o
părăsi. în capitolul VI vorbeşte despre vicleşugul care a slujit Sfântului Părinte pentru hirotonie şi despre
folosul mare al unui vicleşug, când el este venit la timp.
Cartea a II-a - Preoţia este numită cea mai bună mărturisire a iubirii pentru Hristos, căci această slujire
întrece pe toate celelalte. La preoţie "să nu se caute numai măsura înălţimii umerilor, ci pe cât este de mare
deosebirea între oamenii cu judecată şi între fiinţele fără de judecată, tot pe atât trebuie să fie şi între păstori
şi păstoriţi". Preoţia cere un suflet mare, vrednic de cinste. Lucrarea aceasta are în sine multe greutăţi şi
primejdii. Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit de preoţie din iubirea pentru Hristos, iar nu pentru a jigni pe cei
care l-au ales. De fapt, prin fuga sa, Sfântul Ioan Gură de Aur a vrut să scape de dojana alegătorilor.
Cartea a III-a - Cei care socotesc că Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi refuzat hirotonia din mândrie şi-
au păgubit propriul renume. Nici din slava deşartă nu a fugit el. Căci dacă s-ar fi lăcomit după acea slavă, cu
atât mai mult ar fi trebuit să primească o asemenea slujbă. Preoţia este ceva înfricoşător.
Demnitatea preoţilor este mare, iar îndeletnicirile acestora sunt printre cele mai mari daruri ale lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel s-a cutremurat privind măreţia acestei demnităţi. Nu preoţia este vinovată
de scăderile preotului, ci lenea sa ca om. Pofta de a stăpâni trebuie să fie izgonită din sufletul lui. Pe lângă
cea mai aspră înfrânare, îi mai sunt cerute şi alte virtuţi. Dar nimic nu toceşte limpezimea şi ascuţimea
spiritului, ca pornirea neînfrânată spre mânie. "Cel care are îngrijirea unor suflete trebuie să fie îndelung
răbdător, nu numai ca să nu le sporească povara care le mâhneşte, ci ca pe deplin să le liniştească prin
mângâieri".
"Cel ce conduce văduvele, nu trebuie să fie numai dulce şi răbdător, ci şi un bun chivernisitor nu mai
puţin trebuie să fie... In ce priveşte ospitalitatea străinilor şi îngrijirea bolnavilor, câtă cheltuială de bani şi
câtă înţelepciune trebuie supraveghetorilor spre a le împlini în amănunt!".
"Nu mic este pericolul pierderii unui suflet. Căci se poate ca nu cumva cel pedepsit peste putinţa lui
să nu poată suferi aceasta... şi să nu poată răbda de prea mare durere. Şi de aceea trebuie cea mai mare
băgare de seamă ca darea leacului să nu-i fie un motiv de şi mai mare pagubă. Căci şi doctorul care n-a tăiat
bine rana, după o asemenea îngrijire medicală, părtaş se face la cele ce-ar păcătui acela, prin aceeaşi mânie
dumnezeiască pentru fiecare". De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că el nu a fugit de preoţie
cuprins de mândrie, nici de slava deşartă, ci numai pentru că s-a temut de greutatea acestei lucrări.
Cartea a IV-a - Nu numai cei ce se străduiesc să intre în cler, ci şi cei ce sunt siliţi la aceasta, sunt
pedepsiţi dacă prin aceasta ar păcătui. Cei ce hirotonesc pe cei nevrednici, sunt supuşi aceleiaşi pedepse,
chiar de nu cunosc mai de aproape pe cei hirotoniţi. Preotul trebuie să fie un bun cuvântător.
"Pentru bolile sufletelor... nu este decât un singur mijloc, nu este decât o singură cale de vindecare,
învăţătura prin cuvânt. Cuvântul este unealta doctorului sufletelor, cuvântul este anumitul fel de hrană,
cuvântul este şi cea mai bună schimbare de aer; cuvântul este si în locul leacului; cuvântul si în locui focului

12
ce arde rana; cuvântul si în locul otelului care tăie stricăciunea... Cuvântul înalţă pe cel căzut, potoleşte
sufletul înfierbântat, retează ceea ce prisoseşte şi completează ceea ce lipseşte şi lucrează toate cele ce pun
sufletul nostru în desăvârşită sănătate".
Preotul trebuie să fie întotdeauna pregătit pentru tot felul de lupte sufleteşti. Exemplul este Sfântul
Apostol Pavel, care a strălucit nu numai prin minuni, ci şi prin darul vorbirii şi el vrea să izbutim şi noi în
virtutea aceasta. Dimpotivă, când preotul nu are acest dar, supuşii săi sunt nevoiţi să sufere multă pagubă.
Cartea a V-a - Predicile ţinute poporului cer multă osteneală si silinţă. Cel care se îndeletniceşte cu
aceasta, trebuie să dispreţuiască laudele şi să aibă puterea de a cuvânta. Altfel, el va fi fără folos pentru
mulţime. însă preotul trebuie să dispreţuiască mai ales invidia.
Pentru predicatorul învăţat se cere şi mai multă silinţă decât pentru cel neînvăţat. Este nevoie de un
echilibru între a ţine seama de părerea mulţimii şi a o dispreţui complet. Predicile trebuie să placă de fapt
numai lui Dumnezeu. Altfel, preotul ce nu dispreţuieşte laudele, va înfrunta multe pericole.
Cartea a VI-a - Preoţii vor fi pedepsiţi şi pentru păcatele poporului. Lor li se cere o viaţă şi mai
desăvârşită decât cea a monahilor. Aceasta pentru că monahul se bucură de o mult mai mare uşurinţă în
împlinirea datoriei.
Preotul trebuie să fie destoinic în toate. ''Mare este lupta călugărilor şi multă este truda lor. Dar dacă
compară cineva năduşelile lor cu ale unei preoţii bine îndeplinite, va găsi atâta deosebire între ele, cât de
mare este si deosebirea între un om de rând şi între un împărat". Viaţa călugărească nu este tot atâta dovadă
de răbdare, cât slujba de a conduce bine poporul. Cei ce trăiesc viaţa călugărească deprind virtutea mai uşor
decât cei care au în grijă conducerea mulţimii. Preoţii vor suferi pentru păcatele oamenilor pedepse mai rele
decât pentru păcatele proprii.
în lucrarea Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur schiţează
treptele formale în educaţia religioasă.
Slava deşartă este un demon viclean si netrebnic, deşi apare ca plăcută la vedere. Este ca şi roadă
Sodomei: privind-o, ea pare un lucru mare şi minunat, dar imediat ce este prinsă-n mâini, aruncă sufletul
nostru în praf.
Cât timp omul prins de beţia slavei deşarte are resurse pentru împlinirea poftelor sale, este purtat cu
alai. Când însă a ajuns sărac, cei ce îl aclamau nu mai voiesc nici mâna să-i întindă, ba chiar se bucură de
cele întâmplate, roşi fiind de invidie. Sărăcirea devine mângâiere a meschinăriilor lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur critică şi pe cei care, săraci fiind, fac tot ce pot spre a fi îmbrăcaţi cu haine
frumoase, sau chiar pentru a-şi cumpăra un sclav. Iar alţii, deşi lipsiţi de cele necesare, sunt preocupaţi de
obiectele de lux.
Demnitatea unui om, atrage atenţia Sfântul Părinte, nu stă în bunurile materiale, ci în îndelunga-
răbdare, în nesocotirea bunurilor şi a faimei, în luarea în râs a onoarei acordate de mulţime, în considerarea
celor omeneşti ca fiind lucruri fără importanţă, în iubire şi în efortul de a depăşi limitele firii noastre
omeneşti printr-o viaţă virtuoasă.

13
 În ceea ce priveşte educaţia copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă şi imploră ca primii paşi în
viaţă să le fie îndrumaţi, spre a fi crescuţi, ca nişte atleţi pentru Hristos. Copilul trebuie învăţat frica de
Dumnezeu încă din fragedă pruncie. Aşa cum ceara primeşte pecetea, tot astfel în sufletul copilului se
întipăresc învăţăturile cele bune. Osteneala pentru munca educatorului nu este fără de rost, căci "dacă-ţi va fi
dat să ai un fiu cumsecade, de calităţile lui tu te bucuri primul şi Dumnezeu, deopotrivă".
Sufletul copilului este precum mărgăritarul. "Se spune că mărgăritarele, îndată ce au fost prinse, sunt
sub formă lichidă. Prin urmare, găsitorul, dacă va fi cineva cu experienţă, punând acea picătură de apă în
podul palmei şi învârtind-o, cu multă băgare de seamă el o netezeşe şi îi dă o formă perfect rotundă...
Copilul, când este mic, neavând încă fixată propria-i formă, poate să primească orice modelare". Aşa cum
vedem pe pictori şi pe sculptori că lucrează cu multă grijă la picturile şi la statuile lor, tot aşa părinţii trebuie
să se îngrijească de statuile care sunt copiii lor.
Sufletul copilului este precum o cetate, pe care părintele, întocmai ca un împărat, o stăpâneşte. Şi
precum într-o cetate sunt oameni feluriţi, buni şi răi, tot aşa în sufletul lui sunt gânduri diferite, care trebuie
educate. Sfântul Părinte îndeamnă: "Să stabileşti legi şi să fii cu îuare-aminte multă încât cele patru simţuri
să aibă ziduri de îngrădire şi porţi; zidul înconjurător este trupul, iar porţile sunt simţurile". Cea dintâi poartă
este graiul, care să aibă usi si zăvoare de aur.
Educatorul trebuie să fixeze ca normă de viaţă pentru copii ca el să nu insulte pe nimeni, să nu
defăimeze, să nu se jure, să nu fie bătăuş. Dacă încalcă legea, să îl pedepsească. Să fie îndelung - răbdător şi
iubitor de oameni. Pentru a reuşi în această lucrare educaţională nu este nevoie de mult timp. "Dacă-i vei
stabili copilului, chiar dintru început, reguli ferme de viaţă..., educaţia se aşează, treptat, în sufletul lui şi,
preschimbându-se într-o dispoziţie naturală, primeşte tăria firii".
Nu este lăsată la o parte nici educaţia religioasă. Copilul trebuie educat să cânte Iui Dumnezeu
psalmi. A doua poartă a cetăţii este auzul. Copiii nu trebuie să audă nimic necuviincios. Aşa cum plantele,
când sunt tinere, au trebuinţă de multă îngrijire, copiii au trebuinţă şi ei de aceasta. Sfântul Ioan Gură de Aur
recomandă istorioarele biblice, cu subiecte luate din Sfânta Scriptură. De asemenea, îndeamnă pe părinţi să
dea copiilor lor numele drepţilor, mucenicilor, apostolilor, numele sfinţilor. "Prin numele copiilor voştri, în
case să vă intre numele sfinţilor şi în felul acesta numele să nu-1 educe numai pe copil, ci şi pe tatăl său".
Copilul trebuie educat mai întâi să nădăjduiască în Dumnezeu, să nu dispreţuiască pe nimeni, să nu
se ruşineze să ducă o viaţă simplă şi să rabde fără cârtire nenorocirile. Pentru că mintea copilului poate fi
lesne influenţată, ea nu trebuie împovărată, nici intimidată. Căci "educaţia copiilor este temelia, instrucţia şi
orânduirea întregii lumi".
În afară de poarta mirosului, cea a ochilor este cea mai frumoasă. Poarta aceasta are nevoie de legi
aspre. Dar mai presus de orice, copilul să fie educat să nu spună vorbe de ruşine, dând dovadă de reţinere,
apreciind frumuseţea sufletului. "Atunci când copilul se mânie, tu, ca părinte, adu-i aminte de propriile lui
slăbiciuni şi greşeli... Pentru a fi om de omenie, el nu se cade să fie nici molatic, dar nici violent".

14
 Dacă copilul are un frate mai mic, el trebuie să îi dea întâietate, iar dacă nu are, atunci să-1
preţuiască pe cel de lângă el, dându-i dovadă de mare înţelepciune. Tânărul nu trebuie să se lase corupt de
alţii. Să fie ţinut departe de vederea şi de auzul unor lucruri ruşinoase. Paşii să-i fie îndreptaţi spre bărbaţii
ce duc o viaţă sfântă. Să i se ofere sufletului său răsplată, ca astfel să dobândească tăria de a suporta
dispreţul celorlalţi. Să-1 învăţăm să postească, fie numai două zile pe săptămână, miercurea şi vinerea. Să se
roage cu multă râvnă şi căinţă..;.
"Există şi o altă cale, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, de păzire a curăţeniei sufleteşti: să fie dus
înaintea episcopului Bisericii, din partea căruia el să audă numai cuvinte de laudă". Tânărul trebuie învăţat
să participe la viaţa socială, pe cât îi stă în putere şi în măsura în care aceasta nu are nimic păcătos.
Sfântul Părinte încheie: "Crescând astfel de atleţi, noi vom putea fi bineplăcuţi lui Dumnezeu, şi atât
noi, cât şi copiii noştri vom fi în stare să avem părtăşia bunătăţilor făgăduite celor ce îl iubesc pe El".
Alte omilii: Omilie la Duminica a IV-a după Rusalii. Fragment: "Te rog să vezi în cuvintele sutaşuîui
marea lui credinţă. Ele arată că sutaşul credea că Hrîstos poate să stăpânească moartea ca pe un rob, poate
să-i dea porunci ca un stăpân... Ai văzut cât de mare este credinţa lui? Sutaşul ştia ceea ce ceilalţi oameni
aveau să cunoască mai târziu, anume că Hristos are putere asupra morţii şi a vieţii, că poate să se pogoare la
porţile iadului şi să se ridice din iad. Şi cu toate că avea o credinţă atât de puternică, totuşi sutaşul se socotea
nevrednic. Hristos însă 1-a cinstit pe sutaş şi mai mult. L-a lăudat înaintea tuturora şi i-a dat mai mult decât
a cerut. Venise să ceară sănătate trupească pentru slujba sa şi a plecat luând cu sine şi împărăţia cerurilor".
Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii. Sfântul Ioan Gură de Aur combate aici patima beţiei şi
arată rolul predicatorului creştin. Iată introducerea acestei cuvântări: "Haide să ne înarmăm şi astăzi, ca şi
ieri, limba împotriva patimii beţiei! Haide să înfierăm viaţa beţivilor şi a stricaţilor, să mustram pe cei ce-si
petrec toată viata în chefuri si beţii! Nu ca să-i ruşinăm, ci ca să-i scăpăm de ruşine şi ocară! Nu ca să-i
ocăram, ci ca să-i scoatem din alaiul cel drăcesc, să-i smulgem din mâinile diavolului. Da, în mâinile
diavolului sunt cei ce o duc toată ziua în beţie, în chefuri şi în îmbuibare. Dar-ar Dumnezeu să aibă vreun
folos de pe urma cuvintelor mele! Dar chiar dacă vor continua să bea şi să se îmbete şi după acest îndemn al
meu, nici aşa nu voi conteni a-i sfătui. Că şi izvoarele curg, chiar dacă nimeni nu bea apa lor... Tot aşa şi
predicatorul trebuie să-şi facă datoria lui, chiar dacă nimeni nu-1 ascultă. Lege ni s-a dat de iubitorul de
oameni Dumnezeu nouă celor ce ni s-a încredinţat slujba cuvântului, ca niciodată să nu lăsăm
neîndeplinită slujba noastră, să nu tăcem, fie de ne ascultă, fie de nu ne ascultă cineva".
Omilia despre cei ce s-au dus la hipodrom. Motivul rostirii este acela că unii dintre creştini, în
Vinerea Patimilor, "când Stăpânul se răstignea pentru omenire, în ziua în care se aducea o jertfă ca aceasta,
când raiul se deschidea şi tâlharul era adus în vechea lui patrie, când blestemul se dezlega şi păcatul se
ştergea", când se împăca Dumnezeu cu oamenii, acei creştini, în loc să postească şi să aducă slavă lui
Dumnezeu, au plecat de la biserică şi au mers Ia spectacole păgâne. Astfel de spectacole erau criticate aspru,
pentru că ele erau pline de provocări spre desfrâu. De aceea, Sfântul Părinte spune: "Dacă cineva, după
această sfătuire şi învăţătură, se va mai duce la vătămarea cea nelegiuită a acelor spectacole, nu-1 voi mai

15
primi înăuntrul acestui locaş, nu-1 voi mai împărtăşi cu Sfintele Taine". Astfel de oameni sunt comparaţi cu
leproşii, cu duşmanii obşteşti. Pentru ei, în finalul omiliei, se înalţă o rugăciune fierbinte.
Alte opere educativ-moraie: Către o tânără văduvă; Despre nerepetarea căsătoriei; Către cei ce
sunt scandalizaţi din pricina nenorocirilor; Contra celor ce au fecioare subintroduse.
Corespondenţa numără 236 de Epistole. Destinatarii Epistolelor Sfântului Ioan Gură de Aur sunt:
Inocenţiu al Romei (1), Certenia (18), Marcian şi Marcelin (19), Agapet (20), Alfic (21), Preotul Roman
(23), Isihie (24), Episcopul Elpidie (25), Episcopul Magnus (26), Episcopul Damas (27), preotul Vasile (28),
Episcopul Eortie (30), Marcelin (31), Eutolia (32), Adalia (33), Carteria (34), Episcopul Tranchilin (37),
Doctorul Imnitie (38), Halchidia (39), Asincritia (40), Valentin (41), Candidian (42), Vasian (43), Diaconul
Teodot (44), Preotul Simah (45), Rufin (46), Aravie (48), Adolia (52), Severina şi Romila (219), Pienie
(220), Preotul Constantie (221), Doctorul Teodor (228), Vrison (234), Preotul Chiriac (241), Preotul Ipatie
(180), Eladie (172), Evitie (173), Agapet (175), Teodora (120), Preotul Teofiî (119), Arabie (121), Marinian
(128), Preotul Nicol'ae (145), Polibie (143) etc.
Nu trebuie uitată nicidecum Sfânta Liturghie ce poartă numele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Doctrina. Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur este cel mai de seamă reprezentant al
Scolii antiohiene. A interpretat Sfânta Scriptură după metoda istorico-gramaticală, însoţită de un alegorism
moderat, ferit de exagerări. Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut o exegeză nespeculativă. P. F. Iustin, în
lucrarea sa Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom (1942), pune în evidenţă
principiul adaptării divine în actul inspiraţiei Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur a exprimat aceasta
prin termenul "synkatabasis", care înseamnă actul înţelept al lui Dumnezeu, de a binevoi să se coboare la
puterea de pricepere a oamenilor. Aceasta devine ideea centrală a operei sale exegetice. Alegorismul şcolii
alexandrine primeşte o puternică lovitură. Aplicând principiul său, exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur
devine mai obiectivă, mai solidă si mai accesibilă maselor. Căci dacă Dumnezeu s-a adresat tuturor
oamenilor, atunci cu toţii pot citi şi trage foloase din Sfânta Scriptură.
Principiile exegetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt: l)Sfânta Scriptură se adresează tuturor
creştinilor; 2)Pentru înţelegerea cuprinsului ei, exegetul trebuie să aibă cunoştinţele introductive necesare;
3)în interpretarea Sfintei Scripturi, exegetul trebuie să urmărească ideile pe care Dumnezeu ni le comunică
prin intermediul aghiografilor şi căutând sensul literal, istoric sau gramatical; 4)Să se ţină cont de sensul
literar, dar şi de respectarea contextului şi a textelor paralele şi asemănătoare.
Cunoaşterea lui Dumnezeu. Această temă a fost tratată în primele 5 Omilii din cele 12 Contra
Anomeilor (Migne, P.G. 48). Anomeii erau ramura extremistă a arienilor, fiind conduşi de Eunomie. Teza
anomeilor era că omul poate cunoaşte şi defini fiinţa divină. Dimpotrivă, Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că
fiinţa lui Dumnezeu este incognoscibilă şi indefinibilă. Dacă am cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu acum, n-ar
mai fi posibil un progres în cunoaşterea Lui în viaţa viitoare. Cunoaşterea lui Dumnezeu are ca premisă
iniţială revelaţia divină. Cunoaşterea aceasta înseamnă intrarea omului într-un raport cu Dumnezeu ca de la

16
persoană la persoană. Numai cu puterile noastre, noi nu am putea cunoaşte nimic din El. Omul este o vioară,
creată de Dumnezeu pentru a reda treptat armoniile tot mai perfecte ale realităţii Lui.
Hristologia. Sfântul Ioan Gură de Aur a rezolvat problema Logosului întrupat. El a afirmat, în chip
ortodox, unitatea de persoană a Mântuitorului, dar şi dualitatea firilor, a celei dumnezeieşti cu
cea omenească. Sfântul Părinte vorbeşte despre comunicarea însuşirilor, fără ca firile să sufere amestecare
sau schimbare.
Umanitatea lui Hristos nu este o aparenţă, ci o realitate, întruparea nu înseamnă golire de firea
dumnezeiască. Fiind Dumnezeu, se face om, fără să înceteze să fie Dumnezeu. Naşterea Fiului din veşnicie,
din Tatăl şi în timp, din Fecioara Măria este o taină: "După cum cu privire la naşterea de sus este necucernic
să presupui mamă, tot aşa este hulitor să presupui tată cu privire la naşterea de jos". Şi: "Că Fecioara a
născut astăzi, ştiu; că "Dumnezeu ă~~născut în afară de timp, cred, dar felul naşterii am învăţat să-1 cunosc
în tăcere şi n-am primit îngăduinţa să-1 iscodesc prin cuvinte". Aşadar, hristologia Sfântului Ioan Gură de
Aur tine mai ales de credinţă si de trăirea în Dumnezeu.
îndreptarea. Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre îndreptare,
aprofundându-o. îndreptarea şi dragostea sunt unite, căci dragostea precede şi încununează îndreptarea.
Aceasta din urmă implică universalismul harului credinţei. Moartea si învierea lui Hristos, care ucid păcatul
şi moartea, sunt temeiul îndreptării.
Harul. A fost Sfântul Ioan Gură de Aur semipelagian?
Teologii romano-catolici au aruncat asupra Sfântului Ioan Gură de Aur insinuarea eronată de semi-
pelagianism (Tixeront, Schwane). Dar învăţătura sa despre raportul dintre har şi libertate
este învăţătura ortodoxă a Bisericii primare. Harul joască un rol important în procesul mântuirii omului. La
aceasta contribuie şi lucrarea omului. Dumnezeu este Cel ce dăruieşte harul Său, care
lucrează asupra celor ce vor să-1 primească, nu asupra celor ce-l refuză.
Legea morala naturală. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă cu tărie că legea morală naturală poate fi
socotită şi în categoria legilor divine şi se află sădită în inimile credincioşilor. Sau, cum spune Sfântul
Părinte, "Ia creaţie, Dumnezeu a sădit lăuntric în Adam şi legea firească naturală, adică 1-a înzestrat cu
cunoştinţa a ceea ce este bine şi rău".
Eclesiologie. Biserica este pentru Sfântul Ioan Gură de Aur "trupul Iui Hristos", al cărui cap este
Iisus Hristos însuşi. Credincioşii sunt membrele acestui trup şi ei trebuie să stea într-o armonie perfectă.
Biserica este prelungirea întrupării lui Iisus Hristos de-a lungul veacurilor. Este un organism divino-uman.
Temelia ei stă în Hristos şi în pnevmatologie. De aici tăria ei. Biserica este un refugiu, unde scăpăm de
păcate: "Sunteţi păcătoşi? Nu pierdeţi curajul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, veniţi la biserică şi vă
mărturisiţi păcatele".
Biserica este vieţuirea credincioşilor împreună cu Dumnezeu şi începutul împărăţiei lui Dumnezeu
pe pământ. Prin Biserică, Iisus Hristos se uneşte cu fiecare creştin, care este membru al acesteia. Oamenii
devin cu adevărat fiii lui Dumnezeu prin unirea cu Hristos, în Biserica Sa. Totodată, Biserica este prezenţa

17
Sfintei Treimi între credincioşi, prin harul dumnezeiesc. Sobornicitatea Bisericii îşi are temelia în viaţa de
perihoreză a Sfintei Treimi. Ea cuprinde atât unitatea, cât şi pluralitatea persoanelor ce alcătuiesc Biserica,
după modelul vieţii treimice.
Realizarea Bisericii în duhul ei sobornicesc este opera Sfântului Duh, care o susţine ca pe o unitate în
pluralitatea ei. Referitor Ia unitatea Bisericii, asemenea Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur
spunea: "Dacă voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu, nu trebuie să vă dezbinaţi, ci să trăiţi între voi în bună
înţelegere, deoarece numai aşa trăind se poate păstra unitatea Bisericii". Şi Sfântul Părinte a luptat cu
ardoare pentru păstrarea acestei unităţi, împotriva ereticilor timpului. în ceea ce priveşte aspectul
pnevmatologie al Bisericii, acesta este unul dublu: pe de o parte al Sfintelor Taine, iar de pe alta cei al
dragostei şi al virtuţilor, ce se exercită în dependenţă de viaţa harismatică. Sfântul Ioan Gură de Aur
stabileşte, între comunicarea harică si viaţa morală, o corespondenţă, la posibilităţile maxime ale
credincioşilor. Căci faptele milei şi dragostei divine sunt rezultatul înrâuririi divine.
Pacea. în Cuvânt pentru pacea a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că a dori pacea
înseamnă a dori pe Hristos. Căci Hristos este Domnul păcii. Dumnezeu a făcut o singură rasă, generaţie şi
soi de oameni. Ereticul este numit "duşman al păcii". Cei care pierd pacea devin duşmani ai lui Hristos.
Dumnezeu dăruie pacea celor care îl predică şi îl ascultă.
Mariologia. Nu a tratat pe larg această temă, asemenea Sfântului Chirii al Alexandriei. Sfântul Ioan
Gură de Aur nu atribuie Sfintei Fecioare nici numele de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), nici pe cel
de Născătoare de om (Anthropotokos).
Totuşi, din întreaga operă a Sfântului Părinte reiese ideea că Fecioara Măria este Născătoare de
Dumnezeu.
Sfântul Botez. Unii amânau botezul copiilor, până când trecea tinereţea, alţii până când trecea
întreaga viaţă. Se botezau deci când îşi dădeau ultima suflare. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă însă ca să
nu mai fie amânată această Sfântă Taină, ca nu cumva să ajungă la sfârşitul vieţii, fără să se fi învrednicit a
primi acest har divin. Prin Sfântul Botez dobândim iertarea păcatelor şi suntem îndreptăţiţi de Duhul
Sfinţilor, pe calea cea adevărată. Rânduiala Tainei era formată din: rituri prebaptismale (exorcismele,
lepădarea de satana, unirea cu Hristos, ungerea pre-baptismală); botezul propriu-zis; rituri post-baptismale.
Se pare că se cerea catehumenilor o Mărturisire de credinţă.
Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează egalitatea candidaţilor la botez în fata Bisericii, indiferent de
condiţia sau starea lor socială. Se adresează creştinilor care garantau pentru catehumeni (astăzi sunt naşii),
atrăgându-le atenţia asupra răspunderii lor. Botezul este "moarte şi înviere". "Căci este îngropat omul cel
vechi în păcat şi înviază cel nou, înnoit după chipul Ziditorului". Dezbrăcăm haina cea veche, pângărită de
păcate şi îmbrăcăm pe cea nouă, neatinsă de pată. în Comentariul la Evanghelia după Ioan, Sfântul Ioan
Gură de Aur socoteşte renaşterea prin botez ca pe o nouă creaţie a omului, mult superioară creaţiei lui
Adam.

18
 Sfânta Euharistie. în pâinea şi vinul ce se aduc ca prinos de jertfă se găsesc Trupul şi Sângele
Domnului. Prezenţa lor în elementele euharistice nu ţine doar de credinţă, ci este o prezenţă reală a trupului
istoric al Domnului. Modul cum se realizează acest fapt este o taină. La fiecare Sfântă Liturghie, pe altar
este prezent însuşi Iisus înjunghiat. Prin împărtăşire, primim trupul lui Hristos întreg. De aceea, Sfântul
Părinte atrage atenţia: "Gândeste-te, omule, de ce jertfă ai să te atingi, de ce fel de masă te apropii. Adu-ţi
aminte că fiind pământ şi cenuşă, Te" împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos".
Judecata de apoi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu. Să luăm aminte ca să nu dezbinăm
Biserica, fiindcă astfel ne vom despărţi şi de Hristos. Nici să nu ne judecăm unul pe altul, dând fraţilor
pricină de poticnire. Dacă voim să ne ridicăm acum din păcatele noastre şi să pornim spre cele plăcute lui
Dumnezeu, vom putea să scăpăm de judecăţile cele groaznice.
La judecata de apoi, toate vor fi descoperite înaintea ochilor Domnului: greşelile făcute cu cuvântul,
cu lucrul şi cu gândul. Acolo se află râul de foc, legăturile nedezlegate, întunericul lipsit de lumină,
scrâşnirea dinţilor, ziua de durere şi de plângere, pentru cei păcătoşi, dar şi de veselie, pentru cei
drepţi.
Sunt combătuţi cei care consideră aceste învăţături ca fiind rodul unor interpretări alegorice ale
cuvintelor Sfintei Scripturi. Aceştia cred că Dumnezeu a voit să înfricoşeze pe oameni. Şi mai cred, greşit,
că Dumnezeu Cel milostiv nu poate osândi pe cineva. Dumnezeu osândeşte şi aici pe mulţi, dar celorlalţi
păcătoşi le lasă vreme de pocăinţă. El îngrozeşte cu gheena ca noi să vieţuim cu cucernicie, spre a nu cădea
în aceasta.
Desăvârşirea creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur propune tuturor idealul desăvârşirii creştine.
Numele de creştin ne obligă să-i urmăm lui Hristos şi să ne asemănăm Lui. Desăvârşirea creştină înseamnă
iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de aproapele, înseamnă unirea desăvârşită cu Hristos. Realizarea ei este
posibilă, căci puterile noastre sunt amplificate prin puterea harului Botezului. Viaţa pământească este pentru
Sfântul Ioan Gură de Aur o arenă, în care alergătorii desăvârşirii creştine se iau la întrecere, aleargă înainte,
pentru a dobândi cununa biruinţei.
Predica Sfântului Ioan Gură de Aur. Tâlcuirea ortodoxă a Sfintelor Scripturi prin cuvânt, bazat pe
fapte, prin exemplul personal al predicatorului reprezintă formula predicii creştine rodnice. Este un element
de actualitate al Sfântului Ioan Gură de Aur. Predica este o parte din propovăduirea propriu-zisă.
Preotul. Predicatorul. Predicatorul trebuie să fie un om de înaltă ţinută spirituală, ce tinde continuu
spre desăvârşire. Predicatorul creştin trebuie să ajungă, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ca prin
cuvântul lui să "reînalţe pe cel căzut, să potolească sufletul celui înfierbântat, să reteze ceea ce prisoseşte, să
completeze ceea ce lipseşte şi să lucreze toate cele ce pun sufletul omului în stare de desăvârşită sănătate".
în omilia Primejdios lucru şi pentru predicator şi pentru ascultători este ca predicatorul să predice
pe placul ascultătărilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate este să-ţi osândeşti propriile
păcate, Sfântul Părinte arată că predicatorul trebuie să mustre cu măsură şi să fie iertător cu cei păcătoşi. El

19
trebuie să-şi amintească de propria sa slăbiciune, iar canonul să nu fie prea aspru. Mulţi ascultători se
plângeau Sfântului Ioan Gură de Aur că nu puteau purta povara spuselor sale.
În tratatul Despre preoţie, Sfântul Părinte arată, de repetate ori, că sarcina propovăduirii revine
numai preotului, nu şi credinciosului de rând. Precum un doctor nu e doctor decât în măsura în care aplică
leacuri şi vindecă boala, la fel şi preotul nu e preot decât în măsura în care se foloseşte de predică pentru
tămăduirea bolilor morale ale credincioşilor. Pildă de vocaţie predicatorială este, pentru Sfântul Ioan Gură
de Aur, Sfântul Apostol Pavel. Cele 7 Omilii, pe care Sfântul Părinte i le dedică, scot în evidenţă aceasta. Şi
precum Sfântul Apostol Pavel se cuvine să fie orice preot.
Cin predicator creştin trebuie să fie sănătos fizic. Căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, "sănătatea
şubredă a trupului nu e mai puţin vătămătoare pentru noi şi Biserică decât boala sufletească". Preotului nu-i
sunt de folos nici cunoaşterea Sfintei Scripturi, nici talentul predicatorial, dacă nu adaugă Ia acestea pilda
unei vieţi trăite în chip virtuos. Căci "nu-i de nici un folos o credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată".
Pentru a putea lupta contra nedreptăţilor sociale, preotul trebuie să evite de a se face el însuşi vinovat de
relele pe care vrea să le înfiereze. Reproşându-i-se că un preot trebuie să fie blând faţă de oricine, Sfântul
Ioan Gură de Aur răspunde: "Blând este acela care suportă ofensele ce i se aduc personal, dar care ia
apărarea celor nedreptăţiţi". Cel ce s-a pregătit înainte de hirotonie, să nu-şi închipuie că odată intrat în
preoţie, nu mai este obligat să muncească în sensul sporirii cunoştinţelor sale. Iar zelul de a propovădui cu
timp şi fără timp trebuie secondat de aproape de studiu.
Slujirea preoţească. Aspectele esenţiale ce izvorăsc din atitudinea sa faţă de societate sunt: egalitatea
tuturor oamenilor; întruparea Mântuitorului ca slujire; "Koinonia" şi slujirea. Trei principii stau la temelia
slujirii, în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur: principiul teologic, principiul hristologic şi cel eclesiologic.
Dragostea, izvor şi culme a virtuţii. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că dragostea este regula
creştinismului desăvârşit şi definiţia lui cea mai exactă. Lipsa dragostei produce izolarea creştinului. Nici
proorocia şi nici chiar credinţa nu pot înlocui darul dragostei. Nu prin proorocie, ci prin iubire se cunosc
ucenicii Domnului. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea este cea mai mare virtute. Este pecetea ce
autentifică toate virtuţile şi le dă sens. Este rădăcina şi coroana lor.
Iubirea faţă de aproapele este realizarea celei faţă de Dumnezeu. Ea merge până la jertfa pentru cel
iubit, indiferent cine este acesta. Dragostea este nemărginită şi are o putere incomensurabilă. După ce 1-a
curăţit de patimi, dragostea îl ridică pe om din virtute în virtute. Prin roadele ei, ţine în om pe Duhul Sfânt,
urmând să-1 facă pe acesta asemenea cu Dumnezeu, încununând răsplata tuturor celorlalte virtuţi. Prin
dragoste, participi la viaţa însăşi a lui Dumnezeu. Caracteristica principală a dragostei este dăruirea continuă
pentru aproapele.
Iubind pe Dumnezeu, iubim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, ne facem părtaşi comuniunii iubirii
cu Sfânta Treime. Semenul nostru este altarul în care noi aducem jertfa noastră lui Dumnezeu. Neiubind pe
cel ce ne iubeşte, păcătuim. Dumnezeu dă exemplu de dragoste autentică prin creaţie, prin providenţă şi prin
Jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Rugăciunea este una dintre surorile postului. Ea ne întăreşte puterile. "Este o

20
armă puternică, un sprijin solid, un tezaur nesecat, un port fără furtună, un azil inviolabil". Sfântul Ioan Gură
de Aur dă numeroase sfaturi despre rugăciunile ce trebuie făcute acasă. Dar el insistă nu numai asupra
rugăciunii particulare, ci şi asupra celei în comun. Căci nimeni nu poate găsi acasă atmosfera din biserică.
Niciodată credinciosul creştin, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este mai puternic şi mai
strălucitor ca în rugăciune. Starea de spirit a celui ce se roagă trebuie întărită şi prin multe virtuţi, în primul
rând ce a smereniei. "Rugăciunea este o mărturie a iubirii". în acest context se înscrie Ia Sfântul Ioan Gură
de Aur şi necesitatea rugăciunii pentru cei adormiţi. Această rugăciune nu numai că este un lucru bine
primit, ci este chiar o datorie.
Rugăciunea. în Cuvânt despre rugăciune, Sfântul Părinte învaţă: "Putem spune că cel mai mare bun
al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu. Şi ştie bine orice om, ce lucru
mare este, ca om fiind, să vorbeşti cu Dumnezeu. Dar cum să înfăţişeze prin cuvânt cinstea aceasta, nimeni
nu poate. Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita dregătorie a îngerilor. îngerii ştiu bine, că după cum se
spune în profeţi, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpânului cântări şi slujbe... Socot că... ne învaţă să uităm
în vremea rugăciunii că suntem oameni. Prinşi de râvnă şi de frică, să nu mai vedem nimic din cele de pe
pământ, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor şi săvârşim aceeaşi slujbă ca şi ei... Dacă te străduieşti să-ţi
petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut
la viaţa, cinstea, nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească".
"Noi, care din fire suntem trecători şi vremelnici, prin rugăciune ne mutăm către viaţa cea
nemuritoare, căci cel ce vorbeşte cu Dumnezeu e de lipsă să fie mai presus de moarte şi de toată
stricăciunea. Aşa cum negreşit cel ce dobândeşte raza soarelui, trebuie să scape de întuneric, aşa trebuie ca
cel ce dobândeşte lumina dumnezeiască, ^ă nu mai fie muritor... Rugăciunea aduce petrecerea cuvioasă şi
cuviincioasă slujirii lui Dumnezeu cel minunat, care se aşează ca o comoară în sufletele noastre... Când văd
pe cineva că nu mai iubeşte rugăciunea şi nici nu are dragoste fierbinte şi mare pentru ea, îmi este arătat
îndată că acela nu are nimic îndrăzneţ în sufletul său".
Postul, iată cum salută Sfântul Ioan Gură de Aur venirea zilelor de post: "Pe noi primăvara postului
ne farmecă, pentru că ea linişteşte valurile. Nu valurile apei, ci talazurile patimilor... Atunci încetează lupta
cărnii contra sufletului". Adesea se arată indulgent faţă de cei care nu puteau să practice postul în toată
asprimea lui. Postul trebuie să respecte anumite condiţii: "Nu numai gura trebuie să postească, ci şi ochiul, şi
urechile, şi picioarele, şi mâinile; toate membrele noastre... N-ar fi o absurditate să te privezi de hrană, care
de altfel ţi-e permisă şi de a sătura ochii cu un aliment interzis?".
În Omilii despre post Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Porunca dată omului: Din tot pomul din rai
să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, este poruncă de post. Dacă în rai a fost
de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai. Dacă leacul a fost folositor înainte de rănire,
apoi cu atât mai mult după rănire. Dacă arma ne-a fost bună, când încă nu se pornise împotriva noastră
războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a
început lupta aceasta atât de mare şi a poftelor şi a dracilor. Dacă Adam ar fi ascultat de această poruncă, n-

21
ar mai fi auzit a doua poruncă, care zice: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!... Dumnezeu, vrând să-şi
arate tăria postului, i-a dat postului putere, ca după pronunţarea poruncii şi a osândei, să-i smulgă din
mijlocul căii pe cei duşi ia moarte şi să-i readucă la viaţă. Şi postul a făcut asta nu cu două sau trei sau
douăzeci de oameni, ci cu un popor întreg, cu cetatea cea mare şi minunată a ninivitenilor".
Mărturisirea. Sfântul Ioan Gură de Aur nu socoteşte potrivită mărturisirea publică. însă îi sfătuieşte
pe credincioşi să se adreseze preoţilor, care au puterea să ierte păcatele. Taina Pocăinţei dă omului
posibilitatea nu numai ca să restabilească echilibrul în fiinţa sa zdruncinată de păcat, ci îi aduce şi liniştea.
Cere însă sinceritate: "Cât pentru mine, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, eu aş vrea lacrimi vărsate, nu
ipocrizie, ci căinţă".
Milostenia. Legată de virtutea iubirii de aproapele este şi virtutea milosteniei. Aceasta este rădăcina
tuturor binefacerilor şi constituie pentru Sfântul Ioan Gură de Aur o datorie şi o sarcină. Dumnezeu a
poruncit milostenia nu numai ca să fie hrăniţi cei săraci, ci ca să fie folositoare şi celor ce o vor face. "Acolo
unde există al meu şi al tău, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, acolo există şi ideea luptei sau cauza disputei".
împărţirea bunurilor din partea bogaţilor să ţină cont că bunurile nu sunt ale lor, ci ale lui Dumnezeu. Ele
trebuie întrebuinţate pentru aproapele nostru. Condiţia adevăratei milostenii este de a o face din proprie
iniţiativă, de a o face cu inimă largă, numai pentru a da, nu şi pentru a lua, considerând-o ca un câştig, iar nu
ca o pagubă.
Familia. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Adam şi Eva au trăit la început feciorelnic în rai. Ei nu
aveau nevoie de legături trupeşti. "Adam şi Eva trăiau în rai ca în cer şi se desfătau de prietenia lui
Dumnezeu". Viaţa lor în rai era împodobită cu fecioria. Căsătoria nu era strict necesară pentru înmulţirea
neamului omenesc. Ea a fost îngăduită de Dumnezeu, după păcatul strămoşesc, pentru a vindeca
neînfrânarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc. Sfântul Ioan Gură de Aur vede deci căsătoria ca
pe un scut al castităţii, ca pe un remediu împotriva asalturilor trupului. Este osândită căsătoria din interes
material, ca una ce este izvor de umilinţe şi necazuri. Frumuseţea fizică nu este criteriu în alegerea soţiei.
Dacă nunta este prilej de bucurie, în schimb Sfântul Părinte critică petrecerile zgomotoase ce o
însoţeau. El cere ca petrecerea să fie la înălţimea Tainei ce se săvârşeşte. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte
de indisolubilitatea căsătoriei, caracterizată ca unirea lui Hrîstos cu Biserica Sa. Există pentru el un singur
motiv pentru despărţirea soţilor: infidelitatea conjugală. Ca leac împotriva ispitei, recomandă lectura Sfintei
Scripturi. Este admisă recăsătorirea soţului văduv, dar dacă se face "în Domnul". Femeia trebuie să se
supună bărbatului nu ca o roabă, ci ca una de aceeaşi cinste cu el. Atitudinea soţului fată de soţie
» j i >

trebuie să imite iubirea lui Hristos faţă de Biserică. între virtuţile de care trebuie să se învrednicească soţia,
după Sfântul Ioan Gură de Aur, amintim: ascultarea, modestia, sobrietatea.
Munca. Sfântul Ioan Gură de Aur a promovat idei înaintate despre muncă. A plecat de la cuvintele
Sfântului Apostol Pavel: "Cine nu voieşte să muncească, acela nici să nu mănânce" (I Tesalonicerii 3, 10).
Munca este cea care îl înalţă pe om în demnitate, îi oferă cele necesare traiului şi îi dă posibilitatea să ajute
pe semeni. Omul a muncit şi în rai. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prisosul muncii ar trebuie să fie pus

22
la îndemâna oamenilor, spre a se ajuta între ei. Sfântul Părinte a criticat pe cei bogaţi. A fost numit
"ambasadorul săracilor", în favoarea cărora a intervenit de câte ori a putut-o face. Munca nu este o ruşine,
dimpotrivă. "Dacă ar fi o ruşine să munceşti, Pavel n-ar fi făcut-o şi nu s-ar fi lăudat". Combătând
nedreptăţile sociale ale timpului, Sfântul Ioan Gură de Aur a criticat lăcomia si luxul. Totodată, a cerut
îmbunătăţirea vieţii sclavilor.
Bogăţia. în Cuvântul al doilea la parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Sfântul Ioan
Gură de Aur dă definiţia adevăratei bogăţii şi sărăcii: "Să învăţăm din pilda lui Lazăr, să nu fericim pe
bogaţi şi nici să dispreţuim pe săraci. Dar, mai bine spus, dacă trebuie să spun adevărul, nu-i bogat cel care
are multe, ci cel care n-are nevoie de multe. Mici sărac nu-i cel care n-are nimic, ci cel care doreşte multe.
Aceasta trebuie să fie definiţia sărăciei şi a bogăţiei. De vezi, dar, pe cineva că doreşte multe, socoteşte-1
mai sărac decât toţi, chiar de-ar avea bogăţiile pământului. Si iarăşi, de vezi pe cineva că n-are nevoie de
multe, socoteşte-1 mai bogat decât toţi, chiar dacă n-are nimic. Că judecăm sărăcia şi bogăţia, nu după
măsura averii, ci după dispoziţia sufletului. După cum nu spunem că-i sănătos un om, căruia îi e sete mereu,
de-ar bea pe nesăturate şi de-ar sta lângă râuri şi izvoare - că ce folos de bogăţia aceea de ape, când setea îi
este nestinsă? -, tot aşa să spunem şi de bogaţi. Să nu socotim niciodată bogaţi pe cei care poftesc şi
însetează mereu după averile altora, nici să-i socotim înconjuraţi de belşug. Cum va putea fi vreodată bogat
omul care nu-şi poate pune hotar poftei, chiar de-ar fi el înconjurat de toate bogăţiile? Dimpotrivă, să
socotim mai bogaţi decât toţi oamenii, chiar de-ar fi mai săraci decât toţi, pe aceia care se mulţumesc cu ce
au, care sunt mulţumiţi cu soarta lor, care nu umblă cu ochii după averi străine. Că cel care n-are trebuinţă
de averi străine, ci-i place să se mulţumească cu ce are, acela-i mai bogat ca toţi".
Prietenia. în lucrarea Despre prietenie, Sfântul Părinte scrie despre această virtute. Căci "dacă ai
vorbi despre comori nenumărate, nimic nu este mai de valoare decât un prieten adevărat". Şi după cum
floarea îşi revarsă strălucirile tulpinei şi petalele ei asupra lucrurilor aflate în vecinătate, tot aşa şi prietenii
răspândesc farmecul lor în locurile înconjurătoare. Prietenul, spune Sfântul Părinte, prietenul credincios,
prietenul duhovnicesc este mai dorit decât lumina.
Concluzii. într-un pasaj păstrat de Fotie, din opera Fericitului Teodoret al Cirului, intitulată Lauda
Sfântului Ioan, citim: "O, părinte, dă-ne lira ta. Acordă-ne plectrul tău pentru a te lăuda. Căci... lira ta răsună
peste tot pământul, prin darul harului, împartă şest e-ne şi nouă limba ta nemuritoare. Numai limba ta e
vrednică să povestească faptele tale". Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care le admirăm astăzi,
rămân un tezaur în sanctuarul literaturii Bisericii creştine. Iar Sfântul Părinte rămâne unul din cei mai mari şi
mai gustaţi scriitori ai Bisericii. Prin felul cum a predicat, el este pentru totdeauna cea mai strălucită stea pe
cerul elocinţei creştine.

Bibliografie
Traduceri: Cele şapte cuvântări ţinute spre lauda Sfântului Apostol Pavel, traducere din PG 50, 473-
514, de Pr. Matei Pâslaru, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an LXXXIX, nr. 11-12/1971, noiembrie-
decembrie, p. 1211-1223; Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Pavel, Cuvântul III, traducere din PQ 50, 483-
23
488, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 464-468;
Cuvânt la înălţarea Domnului, traducere din PG 31, 164-184, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia
Olteniei", an XX, nr. 5-6/1968, mai-iunie, p. 432-439; Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii, traducere
din PG 47, 963-982, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XX, nr. 11-12/1968,
noiembrie-decembrie, p. 961-979; Cuvânt la I Corinteni VII, 39-40, traducere din PG 51, 217-226, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LV, nr. 7-8/1979, iulie-august, p. 555-560;
Cuvânt la Naşterea Domnului, traducere din PG 49, 351-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia
Olteniei", an XVII, nr. 11-12/1966, noiembrie-decembrie, p. 1017-1024; Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XX, nr. 3-4/1968, martie-aprilie, p. 303-
312; Cuvântul al doilea la parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 981-
992, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XXVIII, nr. 7-8/1976, iulie-august, p. 546-
555; Cuvântul al treilea la parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 991-
1006, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XXVIII, nr. 9-10/1976, septembrie-
octombrie, p. 735-750; Cuvântul al V-lea în legătură cu parabola despre Lazăr şi bogatul nemilostiv,
traducere din PG 48, 1017-1026, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XXIX, nr. 4-
6/1977, aprilie-iunie, p. 422-429; Cuvântul II la sărbătoarea Sfintei Ana, traducere din PG 54, 643-652, în
rev. "Mitropolia Olteniei", an XXX, nr. 4-6/1978, aprilie-iunie, p. 302-311; Cuvintele I şi II de laudă la
Sfântul Apostol Petru, traducere din PG 50, 473-484, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă
Română", an LXXXV, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 593-601; Cuvintele I şi II la Facere, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. "Glasul Bisericii", an XLIV, nr. 1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 27-35; Cuvintele
III şi IV la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Glasul Bisericii", an XLIV, nr. 3-4/1985,
martie-aprilie, p. 193-201; Cuvintele V (PG 54, 599-604), VI (PG 54, 604-607) şi VII (PG 54, col. 607-616)
la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Glasul Bisericii", an XLIV, nr. 7-9/1985, iulie-
septembrie, p. 492-507; Despre pocăinţă şi zdrobire de inimă. Omilia a VH-a, traducere din PG 49, 323-
336, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an XCV1, nr. 5-6/1978, mai-iunie, p.
550-562; Despre pocăinţă. Omilia a Ill-a: Despre milostenie şi la Cele zece fecioare, traducere din PG 49,
291-300, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an XCV, nr. 7-8/1977, iulie-august,
p. 754-760; Despre pocăinţă. Omilia a IX-a: Despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, traducere din PG
49, 343-350, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an XCVI, nr. 9-10/1978,
septembrie-octombrie, p. 1146-1148; Despre pocăinţă. Omilia II. Când s-a întors din ţară, traducere din PG
49, 277-284, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an XCIV, nr. 9-12/1975,
septembrie-decembrie, p. 977-984; Despre pocăinţă. Omilia II. Despre tristeţea împăratului Ahav şi despre
lona profetul, traducere din PG 49, 283-292, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă Română",
an XCV, nr. 1-3/1977, ianuarie-martie, p. 114-120; Despre post. Omilia a Vi-a: în a şasea săptămână a
Sfântului post de patruzeci de zile, traducere din PG 49, 313-324, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica
Ortodoxă Română", an XCVI, nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p. 233-243; Despre Post: Omilia a V-a, la

24
profetul Iona, Daniel şi la cei trei tineri rostită la începutul Postului Mare, traducere din PG 49, 305-315, de
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an CXVI, nr. 1-2/1978, ianuarie-februarie,
p. 78-85; Despre preoţie, traducere de Pr. Şt. Călinescu, Bucureşti 1882; o altă traducere de Aristide N.
Geamănu, Craiova 1941; Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-i crească pe copii, trad. de Diac.
Prof. Sebastian Ardelean, în "Altarul Banatului", an V (XLIV), nr. 4-6/1994, aprilie-iunie, p. 101-120
(partea I) şi nr. 7-9/1994, p. 85-110 (partea a H-a); Discurs în favoarea eunucului Eutropiu, trad. şi introd.
de Nicolae Bădescu, Bucureşti 1872; Epistolele 1-8, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia
Olteniei", an XXXIX, nr. 3/1987, noiembrie-decembrie, p. 62-78; Epistolele 18-52, în rev. "Mitropolia
Olteniei", an XL, nr. 1/1988, ianuarie-februarie, p. 81-94; Epistolele 53-92, în rev. "Mitropolia Olteniei", an
XL, nr. 2/1988, martie-aprilie, p. 70-86; Epistolele 93-117, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XL, nr.
3/1988, mai-iunie, p. 16-44; Epistolele 118-134, în rev. "Mitropolia Olteniei3', an XL, nr. 4/1988,
septembrie-octombrie, p. 48-62; Epistolele 157-183, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XL, nr. 6/1988,
noiembrie-decembrie, p. 68-78; Epistolele 219-242, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XLI, nr. 3-5/1989, mai-
octombrie, p. 59-71; Lauda lui Maxim. Cu ce femei trebuie să ne căsătorim, traducere din PG 51, 225-242,
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LVI, nr. 3-5/1980, martie-mai, p. 353-
364; Omilia a IV-a: Despre pocăinţă şi rugăciune, traducere din PG 49, 299-306, de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. "Biserica Ortodoxă Română", an CXV, nr. 9-12/1977, septembrie-decembrie, p. 958-964; Omilia a LVI-
a la Matei (16,28-17,9), Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos, traducere din PG 58, 549-558, de Gh.
Badea, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 452-459; Omilia
a VIII-a: Despre pocăinţă, traducere din PG 49, 335-344, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Biserica Ortodoxă
Română", an XCVI, nr. 7-8/1978, iulie-august, p. 774-783; Omilia a XLIX-a la Matei, traducere din PG 58,
495-504, de Gheorghe Badea, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LXIV, nr. 3/1988, mai-iunie, p.
101-108; Omilia despre cei ce s-au dus la hipodrom, traducere din PG 56, 263-270, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an CVI, nr. 1-2/1988, ianuarie-februarie, p. 117-122; Omilia 1-a
despre trădarea lui Iuda şi despre Paşti, despre administrarea Sfintelor Taine şi despre a nu ţine minte răul,
traducere din PG 49, 373-382, de Gh. Badea, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LIX, nr. 4-
6/1983, aprilie-iunie, p. 273-279; Omilie ţinută de Sfântul Ioan Qură de Aur la hirotonia sa în preot,
traducere de Pr. Theodor A. Lificiu, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LXII, nr. 4/1986, iulie-
august, p. 67-72; Omilie la înălţarea Domnului nostru Hsus Hrisos, traducere din PG 50, 441-452, de Gh.
Badea, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LVIII, nr. 7-9/1982, iulie-septembrie, p. 632-651;
Omilie la Duminica a IV-a după Rusalii, traducere din PG 57, 333-344, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
"Mitropolia Olteniei", an XXIV, nr. 5-6/1972, mai-iunie, p. 456-468; Omilie la Duminica a Vl-a după
Rusalii, traducere din PG 57, 357-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XXIII, nr.
7-8/1971, iulie-august, p. 547-550; Omilie la strălucitul praznic al Schimbării la faţă, traducere din PG 58,
549-558, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XIX, nr. 7-8/1967, iulie-august, p. 643-
652; Scrisoare către Inochenţiu, episcopul Romei, traducere după PG 52, 529-748, de Pr. Dumitru Fecioru,

25
în rev. "Mitropolia Olteniei", an XXXIX, nr. 2/1987, martie-aprilie, p. 70-74; Scrisoare către Inochenţiu,
episcopul Romei, traducere după PG 54, 536, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei", an
XXXIX, nr. 2/1987, martie-apriiie, p. 74-75; Scrisorile 135-156, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
"Mitropolia Olteniei", an XL, nr. 5/1988, septembrie-octombrie, p. 80-90; Despre judecata de apoi, trad. de
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în "Mitropolia Ardealului", an XXXIV, nr. 5/1989, p. 63-68; Despre pocăinţă,
trad. de Ştefan Bezdechi, în Seria teologică, nr. 12, la Tipografia arhidiecezană, Sibiu 1938; Despre Sfântul
Vavila şi împotriva păgânilor, trad. de Ştefan Bezdechi, Seria teologică, nr. 12, Sibiu 1938; La Botezul şi
Epifania Domnului, trad. de Gh. Badea, în "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LIX, nr. 1-3/1983, ian-
martie, p. 77-83; Primejdios lucru şi pentru predicator şi pentru ascultători este ca predicatorul să predice
pe placul ascultătărilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate este să-ţi osândeşti propriile
păcate, trad. de Pr. D. Fecioru, în "Mitropolia Ardealului", an XXIII, nr. 1-3/1978, p. 58-66; Cuvânt pentru
pacea a toată lumea, trad. de Pr. Prof. D. Belu, în "Mitropolia Ardealului", an XXVIII, nr. 7-8/1983, p. 443-
446; Despre prietenie, trad. de Ştefan C. Alexe, în "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an XXXVI,'nr. 5-
6/1960, mai-iunie, p. 335-336; Omilii morale haghiografice, trad. de Pr. Petru Sidoreac, în rev. "Teologie şi
viaţă", an V (LXXIII), nr. 1-6/1997, p. 163-173; Cuvânt despre rugăciune (PG 50, col. 779-786), trad. de Pr.
D. Fecioru, în "Ortodoxia", an XXXV, nr. 3/1983, p. 421-426; Cuvânt despre rugăciune (PG 62, col. 738-
740), trad. de Pr. Prof. N. Neaga, în "Mitropolia Ardealului", an XXXII, nr. 5/1987, septembrie-octombrie,
p. 31-34.
Studii: Apostolu, Drd. George, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev.
"Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LXV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie, p. 50-68; Baba, Pr. Teodor,
Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Mitropolia Banatului", an XXXVIII, nr. 4/1988,
iulie-august, p. 25-36; Balca, Diac. Prof. Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca
predicator, în rev. "Studii Teologice", seria a H-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 498-
511; Belu, Pr. Prof. Dumitru, Predicatorul în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Biserica
Ortodoxă Română", an LXXVIÎ, nr. 3-4/1959, martie-aprilie, p. 357-384; Idem, Cu privire la predică în
concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Mitropolia Ardealului", an III, nr. 3-4/1958, martie-aprilie, p.
268-287; Branişte, Pr. Prof. Ene, Explicarea Botezului în "Catehezele baptismale" ale Sfântului Ioan Gură
de Aur, în rev. "Studii Teologice", seria a Ii-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august, p. 493-527; Branişte, Pr.
Magistrand Marin, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în rev. "Studii Teologice", seria a
Ii-a, an IX, nr. 1-2/1957, ianuarie-februarie, p. 125-151; Idem, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre
prietenie şi dragoste, în "Studii Teologice", seria a II-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 649-
672; Bria, Magistrand Vasile, Imnul dragostei (I Corinteni XIII, 1-13) în Omiliile Sfântului Ioan Gură de
Aur, în rev. "Studii Teologice", seria a Ii-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie, p. 427-436;
Bucevschi, Diacon Prof. Orest, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile "Despre pocăinţă", în "Studii
Teologice", seria a Il-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 625-631; Busuioc, Pr. Gheorghe,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Apostol al dragostei, în rev. "Mitropolia Banatului", an XIX, nr. 1-3/1969, p. 22-

26
38; Cîndea, Pr. Prof. SpirŞdon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în rev. "Biserica Ortodoxă
Română", an LXXV, nr. 10/1957, octombrie, p. 922-927; Căpiat, Drd. Simion, Profilul predicatorului
creştin după Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul Augustin, în rev. "Studii
Teologice", seria a Il-a, an XVIII, nr. 7-8/1966, septembrie-octombrie, p. 489-506; Idem, Problema formei
în predica Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an LXXXIII, nr, 7-8/1965,
iulie-august, p. 703-714; Călugăr, Diac. Dumitru, Sfinţi şi Părinţi ai Bisericii, Sibiu 1936, p. 47-59;
Chiţescu, Prof. Nicolae, A fost Sfântul Ioan Hrisostom semi-pelagian?, în rev. "Mitropolia Moldovei şi
Sucevei", an XLI, nr. 3-4/1965, martie-aprilie, p. 136-162; Ciobotea, Drd Dan-Ilie, învăţătura Sfântului Ioan
Gură de Aur despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, în rev. "Mitropolia Banatului", an XXVI,
nr. 9-12/1976, p. 643-654; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 199-208; Idem, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur (354-1954), în rev.
"Studii Teologice", seria a ii-a, an VII, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie, p. 403-422; Idem, Hirotonirea
în preot a Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Glasul Bisericii", an XVI, nr. 12/1957, decembrie, p. 867-
888; Idem, Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către
Romani, în rev. "Ortodoxia", an XVIII, nr. 2/1966, aprilie-iunie, p. 199-221; Idem, Sensul ecumenic al
Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Ortodoxia", an XVII, nr. 4/1965, p. 520-535; Corneanu,
IPS Nicolae, Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 300-
309; Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, Idei dogmatice în Cuvântările Sfântului Ioan Hrisostom la Praznicele
împărăteşti, în rev. "Studii Teologice", seria a H-a, an XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-octombrie, p. 441-
449; Idem, Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Studii Teologice", seria a Ii-a, an XXIX, nr.
9-10/1977, noiembrie-decembrie, p. 615-620; Damian, Pr. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură
de Aur, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an XCVII, nr. 5-6/1979, mai-iunie, p. 675-685; Diaconu, Pr.
Adrian, Catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", an
CVHI, nr. 5-6/1990, mai-iunie, p. 71-78; Dumitraşcu, Pr. Drd. Nicu, Unele aspecte eclesiologice în scrierile
Sfântului Ioan Gură de Aur, în "Revista Teologică", an IV (76), nr. 2/1994, p. 51-60; Enache, Drd. Mihai,
învăţătura despre Biserică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. "Ortodoxia", an XXVI, nr. 1/1974,
ianuarie-martie, p. 128-140; Herghelegiu, M.E., Aspecte ale evoluţiei epiclezei euharistice din anaforalele
Liturghiilor Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Ortodoxia", an XLVII, nr. 3-
4/1995, iulie-decembrie, p. 55-69; Iana, Drd. Constantin, Foloasele înţelegerii între oameni după Sfântul
Ioan Gură de Aur, în "Studii Teologice", seria a Ii-a, an. XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 722-
731; Ionescu, Şerban, Atitudini etico-sociale, scoase din viaţa Sfântului Ioan Hrisostom, urmate de o
expunere a doctrinei sale morale, Bucureşti 1920; Litiu, Prot. Gheorghe, Glossolalia ca dar al Sfântului
Duh, în rev. "Ortodoxia", an XXXVI, nr. 4/1984, octombrie-deeembrie, p. 499-506; Marcu, Pr. Prof.
Grigorie, Mens divinor. O comparaţie între Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Studii
Teologice", seria a 11-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 617-624; Miele, Arhim. Veniamin,
Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în "Ortodoxia", an

27
XXXII, nr. 2/1980, p. 275-298; Mladin, Ieromonah Prof. Dr. Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre
desăvârşirea creştină, în "Ortodoxia", an IX, nr. 4/1957, octombrie-deeembrie, p. 568-585; Moldovan, Pr.
Drd. Ilie, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. "Studii
Teologice", seria a Il-a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 706-731; Negoiţă, Pr. Magistrand
Ilie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. "Studii Teologice", seria a Il-a, an XV, nr. 3-
4/1963, martie-aprilie, p. 210-219; Idem, Sfântul Ioan Hrisostom despre unitatea Bisericii în Comentarul la
Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, în "Ortodoxia", an XIV, nr. 1-2/1962, p. 198-205;
Nicolaescu, Pr. Nicolae, Mărturia Sfântului Ioan Gură de Aur despre data prăznuirii Crăciunului la 25
decembrie, în rev. "Studii Teologice", seria a Il-a, an XXXIX, nr. 3/1987, mai-iunie, p. 49-59; Nişcoveanu,
Pr. Magistr. Mircea, Aspecte din viaţa creştină îti Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele
pastorale, în rev. "Glasul Bisericii", an XXIII, nr. 7-8/1964, iulie-august, p. 671-684; Idem, Doctrina
Sfântului Ioan Gură de Aur în Comentariul său la Predica de pe Munte (Matei 5-7), în "Studii Teologice",
seria a Il-a, an XVII, nr. 9-10/1965, p. 541-555; Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, învăţătura Sfântului Ioan Gură
de Aur despre preoţie şi chipul lui însuşi de păstor sufletesc, în rev. "Mitropolia Banatului", an XVIII, nr. 4-
6/1968, p. 244-259; P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în
teologia contemporană, partea a IlI-a: Temeiuri ale slujirii în Sfânta Tradiţie, în rev. "Studii Teologice",
seria a Il-a, an XXIV, nr. 5-8/1972, mai-octombrie, p. 390-409; Popescu, Mihai, Hrisostom ca învăţător al
adevărurilor Bisericii, Bucureşti 1910; Popescu, Prof. Teodor, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev.
"Ortodoxia", an IX nr. 4/1957, octombrie-deeembrie, p. 531-585; Prelipcean, Pr. Prof. Vlad, Adaptarea
divină la condiţiile firii omeneşti, în lucrarea inspiraţiei divine, după învăţătura Sfântului Ioan Hrisostom,
în rev. "Studii Teologice", seria a Il-a, an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-oetombrie. p. 403-416; Provian, Pr.
Constantin, Activitatea pastorală şi omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom în Antiohia (386-398), Buzău
1919; Stan, Pr. Prof. Alexandru, Frumuseţea şi sublimitatea doctrinară a stilului predicatorial al Sfântului
Ioan Gura de Aur în două Omilii la Sfinţii Martiri, în rev. "Glasul Bisericii", an XLIII, nr. 5-6/1984, mai-
iunie, p. 358-375; Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, în
"Ortodoxia", an IX, nr. 4/1957, octombrie-decembrie, p. 555-567; Stoleru, Drd. Nicolae, învăţătura despre
Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. "Studii Teologice", seria a Ii-a, an
XXIV, nr. 3-4/1972, martie-aprilie, p. 266-274; Tilea, Pr. Gheorghe, Starea de spirit în rugăciune, după
Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. "Glasul Bisericii", an XXXVII, nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p. 289-299;
Idem, Evlavia euharistîcâ după Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Studii Teologice", seria a Ii-a, an IX, nr. 9-
10/1957, noiembrie-decembrie, p. 632-648; Voicu, Arhidiac. Prof. Constantin, Sfântul Ioan Gură de Aur şi
unitatea Bisericii, în rev. "Mitropolia Banatului", an XXXI, nr. 1-3/1982, p. 73-84; Zamfir, Ieromonah
Modest, Eclesiologia paulină reflectată în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către
Efeseni, în rev. "Ortodoxia", an XXXIV, nr. 4/1982, octombrie-decembrie, p. 492-502.

28
 II. Istorici reprezentativi ai perioadei a II-a:
Socrat, Sozomen şi Filostogiu

Socrat

S-a născut în jurul anului 380 la Constantinopol. Se cunosc puţine despre educaţia sa. A fost numit
şi scolasticul, fiind avocat. Mu a fost cleric. Nu a fost favorabil Sfinţilor Ioan Gură de Aur si Chirii al
Alexandriei. A scris o Istorie bisericească, în 7 cărţi, continuând pe Eusebiu, de la abdicarea lui Diocleţian
(305) şi până la 439. Fiecare carte vorbeşte despre un împărat. Evenimentele bisericeşti se întrepătrund cu
cele politice. Lucrarea este valoroasă mai ales când sunt relatate evenimentele trăite chiar de Socrat.

Sozomen

Era originar din Palestina. A fost avocat la Constantinopol. A scris o Istorie bisericească în 9 cărţi,
acoperind perioada anilor 324-425. Atrage atenţia că nu va trata perioada din istorie de până la 324, căci ea
făcuse obiectul de studiu exclusiv al lui Eusebiu. Sozomen este dependent în lucrarea sa de Socrat, dar
amplifică şi verifică datele acestuia, chiar dacă nu-1 citează.

29
 Filostorgiu

S-a născut în Capadocia, la 368. Merge la Constantinopol Scrie şi el o istorie bisericească în 12

cărţi, păstrată fragmentar, de la Arie şi până la Aetiu (315-425). Filoarian fiind, Filostorgiu vrea să
transmită prin istoria sa că, după ce Sfântul Atanasie a dezlănţuit dezastrul Bisericii, Dumnezeu a trimis pe
Aetiu şi pe Eunomiu ca să o salveze. Nu avem de-a face cu o istorie propriu-zisă, ci cu o preamărire a
ereticilor.

III. Exponenţi ai ascetismului creştin: Evagrie Ponticul şi Padiu

Evagrie Ponticul

Viaţa. S-a născut pe la 345-346 în Ibora Pontului, de unde îi vine şi numele. Tatăl era horepiscop. 1-
a oferit o educaţie pe măsură. L-a încredinţat Sfântului Vasile cel Mare, care 1-a făcut anagnost (lector) în
Cezareea Capadociei. Sfântul Gngone Teologul l-a hirotonit diacon. Evagrie l-a însoţit la Constantinopol, la
Sinodul II ecumenic. După 381, Evagrie rămâne acolo, lângă patriarhul Nectarie. Era puternic influenţat de
ideile origeniste. Era orator bun. Pleacă în 382 Ia Ierusalim, de unde ajunge în Egipt, în pustiul Nitric. A
fost ucenicul Sfântului Macarie Egipteanul. După 16 ani, la 399 moare, la numai 54 de ani, după o asceză
severă şi studiul aprofundat al operei lui Origen. A fost condamnat ca origenist la 150 de ani după moartea
sa.
Opera. Dintre epistole amintim: o colecţie de 62 de scrisori, o alta despre Sfânta Treime si alta
către Melania. Cea mai importantă operă se numeşte 600 de probleme (capitole) prognostice sau gnostice.
Lucrarea este pierdută în original. Este lucrarea iui cea mai de seamă. Aici dezvoltă concepţiile sale
filosofice, gnostice, origeniste şi psîho-metafizice, câteva dintre ele regăsindu-se în anatematismele de la
553. Altă lucrare se numeşte 100 de capitole practice sau Despre viaţa practică. Este cea mai practică
dintre lucrările lui ascetice.
Evagrie a scris şi 50 de capitole gnostice, sau Onosticul, sau Către cel vrednic de gnoză. Se
adresează celor care au depăşit stadiul vieţii practice şi sunt pregătiţi pentru gnoză. A scris şi o lucrare
numită Monahilor trăitori în viaţa de obşte sau în adunări. Nu se adresează fireşte anahoreţilor. Are formă
de distihuri.

30
 Antirrheticos este o operă împărţită în 8 părţi, pentru fiecare păcat capital câte o parte: lăcomia,
desfrânarea, iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, lenea, mândria, slava deşartă. Aduce si 487 de locuri
scripturistice împotriva ispitelor diavoleşti. Alte lucrări: Sfaturi către o fecioară, Către monahul Evloghiu,
Despre rugăciune, Scolii la Psalmi şi îa Eclesiast, la Rugăciunea Domnească.
Doctrina. S-ar putea arbitrar împărţi învăţătura sa în cea de până la 381 (ortodoxă, influenţată de
Părinţii Capadocieni) şi după 381 (legată de monahii origenişti). Activitatea scriitoricească începe după
retragerea sa, la 383, în pustiu.
Textele ascetice ale lui Evagrie ţin mai ales de experienţa practică şi nu ajung la descrierea însăşi a
experienţelor teoptiilor, cum se întâmplă cu textele altor scriitori. Aceasta deoarece în concepţia sa locul
teoptiei aparţine cunoaşterii Sfintei Treimi şi exprimarea acesteia fără trup, cu mintea curată. Este greu de
spus dacă a avut personal harisma teoptiei şi dacă trăirile duhovniceşti înalte le-a descris din auzite, sau din
trăire. Lucrarea practică, asceza nu este, după Evagrie, suficientă pentru a ajunge la culmea binelui. Este
nevoie de gnoză, de cunoaşterea pe care o au puţini, aleşii, gnosticii.
Opera lui Evagrie are o mare creativitate, exploatând concepţii origeniste (ca apacatastaza tuturor,
preexistenta sufletelor, tâlcuirea alegorică), puncte de vedere metafizice şi cosmologice ale filosofiei
greceşti (cum ar fi acela că nous-ul este partea cea mai înaltă a sufletului, că trupul reprezintă închisoarea
sufletului, că nepătimirea este necesară pentru gnoză).
Capabili să primească cunoaşterea superioară sunt câţi au ajuns, prin stadiul practic, la nepătimire.
Adevărata cunoaştere (gnoză) are 3 stadii: l)în primul stadiu se exercită virtuţile credinţei, fricii, înfrânării,
răbdării şi nădejdii; 2)al doilea corespunde oamenilor care au ajuns la nepătimire, la iubire şi la cunoaşterea
Treimii; 3)stadiul ultim, al teologiei, unde minţile ajung la capătul cunoaşterii Treimii şi la fericirea ultimă,
unindu-se deci absolut cu firea lui Dumnezeu, căci va avea loc anularea oricărui fel de diferenţiere a
elementelor. Acest stadiu corespunde zilelor a şaptea şi a opta. în cea de-a şaptea va conduce Hristos. în cea
de-a opta zi va fi restaurată, restabiiită (apacatastaza tuturor) Enada.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 213-214. Iustin Moisescu, Evagrie Ponticul. Viaţa, scrierile, învăţătura,
Atena 1937 (teză de doctorat); Stilianos Papadopoiou, Patrologie, voi. 2, Atena 1990, p. 690-705.

31
 IV. Un mare scriitor de limbă greacă: Sfântul Efrem Sirul

Sfântul Efrem Sirul

Viata. S-a născut din părinţi creştini, pe la 306, în Nisibi, în Mesopotamia. A crescut în mediul lui
lacov de Nisibi. A fost influenţat de mediul ascetic. A intrat devreme în viata monahală. A mers la Sinodul I
ecumenic. A fost făcut uiacon şi a rămas diacon toată viaţa. După ce perşii au cucerit oraşul său, Sfântul
Efrem s-a refugiat la Edessa, oraş ce era pe teritoriu roman. La Edessa a devenit fondatorul noii şcoli
catehetice a "perşilor". Tradiţia spune că i s-a propus să devină episcop, dar a refuzat, preferând să rămână
simplu profesor. A adormit la 9 iunie 373, într-o vreme de secetă, care 1-a determinat să vândă tot, pentru a
ajuta pe săraci.
S-a păstrat şi un "tablou" al său: se hrănea cu pâine de orz şi legume uscate, bea doar apă, era piele
şi os, era scund, sărăcăcios îmbrăcat, pleşuv, fără barbă, nu râdea niciodată. S-au scris trei panegirice în
cinstea sa: de Sfântul Grigorie al Nissei, Amfilohie de Iconiu şi Sfântul îoan Gură de Aur.
Opera. în limba siriacă: 1)Despre credinţă (87 imne contra ereziilor trinitare); 2)Contra ereziilor
(56 imne); 3)Despre credinţă (6 cuvinte); 4)La paradis (15 imne; descrie cu multă fantezie raiul); 5)Cuvânt
Domnului nostru (cuprins hristologic, dar şi triadologic); 6)Poemele nisibiene (77 imne, o parte pierdute;
descrie războiul romanilor cu perşii, pentru Nisibi şi cele despre episcopul lacov şi episcopul Voîogeses);
7)Contra lui Iulian; 8)La Facere; 9)La post; 10)Despre Paşte;11)Despre deşertăciune; 12)La Isaia 26;
l3)Despre pocăinţă; 14)Comentariu la Diatessaronul lui Taţian Asirianul (importanţă pentru istoria textelor
evanghelice); 15)Comentariu la Facere şi Ieşire; 16)Despre Biserică;17)Despre feciorie.
în limba greacă: 1)La profetul lona şi despre pocăinţa ninivitenilor; 2)La mărturisitori şi martiri;
3)Cuvânt ascetic; A)Testamentul lui Efrem; 5)Despre a doua Venire (3 Cuvinte); 6)La femeia păcătoasă;
7)Cuvânt la Avraam şi Isaac etc.

32
 S-au păstrat şi traduceri în alte limbi: latină, armeană, coptă, georgiană, arabă, slavă. De
pildă Comentariul la Epistolele pauline s-a păstrat în armeană. în general, comentariile la Noul
Testament au mai mult caracter de omilii. Interpretarea este istorico-gramaticală şi tipologică.
Operele Sfântului Efrem se împart şi în: Cuvântări metrice (memre) şi imne cantabile (madrase).
Versurile sunt câte două şi alcătuiesc o frază metrică. Cuvântările metrice. Dintre operele lirice, cele mai
importante sunt cele 77 de poeme nisibiene. A alcătuit şi un imn despre vrednicia preoţiei. A fost numit
"chitara Sfântului Duh".
Imnele paradisului. învăţătura Sfântului Efrem despre paradisul "pierdut" şi cel "regăsit" face
deosebirea între cele două pe baza paralelei Adam-Hristos,. din Epistola Către Romani. Sfântul Efrem este
primul Părinte care încearcă să sistematizeze o învăţătură ortodoxă despre judecata de apoi, rai şi iad.
Combate pe docheţii care spuneau că Hristos a avut trup aparent. Subliniază realitatea trupului Lui şi
dualitatea naturilor în persoana Mântuitorului. Contra ' lui Arie, subliniază consubstanţialitatea Persoanelor
Sfintei Treimi. Ortodoxă este şi pnevmatologia sa. Faptul că imnele sale se reciteau în cult constituie
garanţia ortodoxiei lor.
Doctrina. S-a ocupat mai mult cu lupta sa duhovnicească şi mai puţin cu problemele teologice ale
epocii. Este caracteristic faptul că tâlcuirea Sfintei Scripturi este uşurată de viaţa sa duhovnicească şi
aceasta se întemeiază pe tâlcuire.
Teologia Sfântului Efrem este dependentă de cea a capadocienilor. Despre Dumnezeu nu se poate
spune ce este, nici zugrăvi în noi. El aude fără urechi, vede fără ochi. Nu sunt doi Dumnezei. El este fiinţa
fără început, esenţa care există mai înainte de toate. Sfânta Treime s-a arătat la'Botezul Domnului.
Dumnezeu, Cel care este duh, s-a arătat trupeşte, prin Fiul Său cel întrupat. Hristos este Dumnezeu.
Naşterea Lui fiinţiaîă ne este necunoscută. Susţine diofizitismul, vorbeşte despre chenoză, despre realismul
euharistie şi despre Taina preoţiei. A fost deopotrivă ascet, mistic si contemplativ. A fost smerit. A fost
poet.

Câteva dintre imnele sale cântă, laudă, preamăresc pe Sfânta Fecioară. Ea este Născătoarea de
Dumnezeu, este pururea-fecioară, este preasfântă. Face o paralelă între Măria şi Eva. Nu vorbeşte
nicidecum despre "Imaculata concepţie", nici despre "înălţarea ei cu trupul la cer".

Sfântul Efrem spune: "O, Fiul lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău cel minunat, ca să-mi îmbogăţesc
chitara şi să zugrăvesc prea frumoasa icoană a Născătoarei Tale!".
"O, Maică - al tău Fiu Preasfânt/ A coborât pe-acest pământ,/ Ca un luceafăr luminat, /De stele
multe-nconjurat!/ Pe cei bogaţi i-a umilit,/ Pe cei săraci i-a întărit!".
Alt imn pentru Maica Domnului: "Tu, Porumbiţă ce-ai purtat/ Pe Vulturul Cel întrupat;/ Slăvită să
fii pe pământ/ Şi eu duios să pot să-ţi cânt./ Tu, Fiica a celor sărmani/ Tu, Maică eşti celor orfani,/ Tu,
Preacinstită-ntre femei/ Eşti preamărită de-ngerei./ Tu ai crescut Miel şi Păstor/ Pe Cel de-bine-voitor/ Iar
îngerii cântau: Mărire!/ în lume bunăvieţuire". )

33
 Imnul X al credinţei: 1. Tu, Domnul meu, ai spus spre a fi scris: "Deschide gura ta şi o voi umple!/
lată, deschisă-i spre Tine gura robului Tău şi gândul lui!/ Omple-o, Doamne, cu harul Tău,/ Ca după voia
Ta să îţi cânt laudă!/ învredniceşte-mă cu teamă să mă apropii de darul Tău!
7. Veşmântul Tău, Doamne, ne este izvor de tămăduiri./ în veşmântul Tău văzut locuieşte tainică
puterea Ta./ Puţină salivă din gura Ta şi din nou/ Lumina-i mare - lumină înlăuntrul tînei.
8. în pâinea Ta e tăinuit Duhul, ce nu-i de mâncat./ în vinul Tău locuieşte focul, ce nu-i de băut./
Duh în pâinea Ta, foc în vinul Tău:/ Minuni aparte pe care le-au primit buzele noastre.
9. Când Domnul a coborât pe pământ, ia cei muritori,/ într-o creaţie nouă le-a creat, ca pentru
îngeri./ Căci foc şi duh în ele a amestecat,/ Ca de foc şi de duh să fie, tainic.
22. Iată, pline-s, Doamne, braţele mele de fărâmituri de la masa ta,/ Şi nu am loc la sânul meu, din
nou./ Când îngenunchez, reţine-Ţi darul/ Şi ca un Vistiernic, comoara Ta păzeşte-o, ca să ne-o redai.
Despre dragoste. Sfântul Efrem spune: "Fericit este acela care este plin de dragostea lui Dumnezeu,
pentru că prin prezenţa lui vesteşte tuturor însăşi prezenţa lui Dumnezeu... Cel care are dragoste, nu umblă
cu viclenie, nu umblă cu intrigi şi nu urmăreşte să ia locul fratelui său. Cel care are dragoste nu este gelos,
nu invidiază, nu se bucură de căderea celorlaţi, nu defăimează pe cel ce a căzut în greşeală, ci se întristează
şi compătimeşte pe el... Cel ce are dragoste, nu-şi iese din fire, nu se trufeşte, nu se lasă stăpânit de
mânie, nu se bucură de nedreptate, nu stăruie în minciună şi pe nimeni nu consideră duşman al său,
decât numai pe diavol".
Despre cei lipsiţi de dragoste, Sfântul Părinte spune: "Mizerabil şi nenorocit este cel ce trăieşte
departe de dragoste, pentru că acesta îşi trăieşte viaţa lăsându-se purtat de vise. Si cine nu va deplânge pe
omul acela îndepărtat de Dumnezeu, lipsit de lumină şi trăitor întru întuneric? Eu vă spun cu toată tăria,
fraţilor, că omul care nu are dragostea lui Hristos, este duşmanul Aceluia... Cei ce nu are dragoste, se bucură
de nedreptatea celorlalţi, nu compătimeşte cu cel ce a căzut în greşeală. Nu întinde o mână de ajutor spre cel
căzut, nu dă un sfat bun celui rătăcit şi nu îl sprijină pe ce! ce se clatină în credinţă... într-un cuvânt, cei ce
nu are dragoste^ devine instrument al duşmanului, este un veşnic rătăcitor pe cărările vieţii şi nu-şi dă seama
să toată alergătura lui este alergătură în întuneric".
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Aspecte ecumenice în viaţa şi opera Sfinţilor Antonie cel Mare şi
Efrem Sirul, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XXVI, nr. 9-10/1974, septembrie-octombrie, p. 807-813; Idem,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 218-221; Eftimie, Pr.
Andrei, Sfânta Fecioară Măria în imnele Sfântului Efrem Sirul, în rev. "Mitropolia Ardealului", an IV, nr. 1-
2/1959, ianuarie-februarie, pg. 80-85; Frăcea, Diac. Dr. llie, Sfântul Efrem Sirul: Explicarea rugăciunii
"Doamne şi stăpânul vieţii mele...", în rev. "Altarul Banatului", an IV (XLIII), iulie-septembrie, nr. 7-
9/1993, p. 105-107; Idem, Idei teologice în "Imnele paradisului", ale Sfântului Efrem Sirul, în Studii
Teologice, seria a H-a, an XXXI, nr. 5-10/1979, p. 603-615; Piicolescu, Costion, Sfântul Efrem Sirui, Al X-
lea imn al credinţei, trad. din siriacă şi comentarii, în "Altarul Banatului", an XI (50), nr. 10-12/2000, p.
102-121; Papadopoulou, Stelianos, Patrologia, voi. 2, Atena 1990, p. 327-345.

34
 V. Mari scriitori de limbă latină ai perioadei a II-a: Sfântul Ambrozie
al Mediolanumului şi Sfântul Ioan Cassian

SFÂNTUL AMBROZIE

Viaţa.

Sfântul Ambrozie s-a născut, probabil, în 339, în Treveri (Trier), într-o familie distinsă ai cărei
strămoşi ocupaseră funcţii importante în stat. Tatăl său, cu acelaşi nume, era creştin având funcţia de
prefect al Galiei, cu reşedinţa la Treveri, moare destul de tânăr şi lasă în urma sa o văduvă cu trei copii:
Marcelina, Satir şi Ambrozie.
În urma acestei triste împrejurări, văduva şi-a luat copiii şi s-a mutat la Roma. Aici a reuşit să le ofere o
educaţie aleasă. Ambrozie, fiul cel mic a făcut studii de filologie, latină şi greacă, filosofice şi juridice.
După terminarea studiilor, el şi-ă început cariera de avocat în care se distinse prin vastele sale cunoştinţe
juridice şi prin mari calităţi oratorice. împăratul Valentinian, impresionat de însuşirile sale, îl numeşte
guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria, având ca reşedinţă Mediolanul. Timpul va arăta că a fost o
alegere extrem de inspirată.
În anul 374 moare episcopul arian din Mediolanum, Auxenţiu, şi poporul se confruntă cu marea
problemă a succesiunii, ţinând cont de faptul că exista o dispută între partida ortodocşilor şi cea a arienilor,
fiecare încercând să-şi impună propriul candidat. Aşa se face că Ambrozie, în calitatea sa de guvernator al
cetăţii, a trebuit să intervină atunci când cele două tabere s-au adunat în biserică pentru a alege episcopul.
în timp ce el încerca să calmeze spiritele s-a auzit un glas de copil, strigând: "Ambrozie să fie episcop".
Trebuie să fi fost probabil o mare nedumerire în mijlocul celor implicaţi în confruntare, însă toţi au luat
strigătul copilului ca pe un semn divin şi, astfel, l-au ales pe Ambrozie în unanimitate uitând de orice
divergenţă. Şi, astăzi, după atâta vreme, nu se poate spune că n-a fost o alegere inspirată.
Deşi, iniţial a refuzat, invocând motive temeinice, între care faptul că este încă un catehumen, că n-a
fost botezat chiar dacă provenea din familie de creştini, că n-a făcut studii de teologie, ci doar profane,
dorinţa poporului 1-a convins şi, în ziua de 7 decembrie 374, a fost ales episcop de Mediolanum în
aclamaţiile generale.
Conştient de sarcina pe care a primit-o şi de menirea pe care o are în noua demnitate, şi-a dedicat
întreg sufletul său misiunii arhiereşti. Prima lui grijă a fost ca să-şi însuşească o temeinică cultură
teologică, cu ajutorul căreia să-şi poată îndeplini cât mai bine misiunea. Sub conducerea preotului
Simplician a început să studieze teologia: citea sârguincios Sfânta Scriptură şi operele cele mai însemnate
ale autorilor greci. I-a studiat pe Clement, Origen, Didim cel orb, sau Sfântul Vasile cel Mare.
Pe de altă parte, se ocupa de administraţie, conducându-şi eparhia în mod exemplar, îngrijindu-se de
bunăstarea moral-reli-gioasă a credincioşilor, pe care-i ajuta şi material atât cât îi permiteau împrejurările.
Averea a împărţit-o săracilor, sau a donat-o Bisericii, alegând să trăiască o viaţă simplă de ascet. Dragostea
35
lui faţă de cei necăjiţi era aşa de mare, încât atunci când a fost vorba de răscumpărarea unor captivi,
neavând bani suficienţi, a poruncit să fie vândute vasele bisericeşti care nu erau de absolută necesitate
pentru cult, pentru a se obţine sumele cerute. Iar când i s-au imputat aceste lucruri de către arieni, a spus că
viaţa fiinţelor omeneşti este mai de preţ decât vasele de aur. Altădată a intervenit şi a scăpat de la pedeapsa
cu moartea, un condamnat care se considera că a ofensat pe împăratul Graţian.
A lucrat cu succes pentru îmbunătăţirea moralităţii clerului, poporului şi pentru răspândirea
monahismului în Italia de Nord. A depus eforturi considerabile pentru convertirea ultimelor grupuri de
păgâni din Italia şi a arienilor care se înmulţiseră în timpul predecesorului său, episcopul arian Auxenţiu,
aducând ortodoxia la o strălucire nemaiîntâlnită.
Sfântul Ambrozie s-a opus în anul 385 tentativelor arienilor (care erau susţinuţi de văduva
împărăteasă Iustina) de a li se încredinţa o biserică în Milano. Nu şi-a schimbat convingerea nici atunci
când a fost ameninţat de noul împărat Valentinian II, în anul 385, spunându-i că: "Cezarului trebuie să i se
dea ce este al său, iar lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. împăratului îi aparţin palatele, iar
episcopului bisericile" (Epistola XX, 19, în colecţia, The Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. X,
Edinbourgh, 1997, p. 425} pe care el trebuie să le apere să nu cadă în mâinile ereticilor. In faţa unui
asemenea răspuns împăratul a renunţat la intenţiile lui ariene, iar ortodoxia a rămas triumfătoare în
Milano.
El este cel care a redactat şi o liturghie ce se săvârşeşte până astăzi în Milano, şi care îi poartă numele.
A compus imnuri pentru a face mai uşoară receptarea credinţei ortodoxe, melodia fiind un mijloc eficient
de a reţine doctrina în sufletul credincioşilor şi de a-i feri astfel de erezii.
Sfântul Ambrozie face parte din rândul acelor ierarhi care s-au străduit să stabilească o legătură
strânsă între Biserică şi stat, dându-şi seama că armonia dintre aceste două mari puteri, spirituală şi
lumească, este necesară pentru progresul omenirii. Cu toate acestea, atunci când reprezentanţii puterii
imperiale au săvârşit fapte contrare spiritului creştin nu a ezitat să-i condamne în termeni duri. A fost însă
în relaţii bune cu majoritatea împăraţilor sub care şi-a desfăşurat activitatea.
Tânărul împărat Graţian (375-383) îl stima ca pe un tată. Pentru Valentinian II (375-392) face două
călătorii (în 383 şi 386) la uzurpatorul Maxim - ucigaşul lui Graţian - în Trier, călătorii care, în
împrejurările de atunci, erau delicate, grele şi periculoase. Cu Teodosie cel Mare (375-395) era prieten
bun. Influenţa sa asupra ultimului împărat se vede foarte clar în împrejurările legate de revolta care a avut
loc în Tesalonic (390) în cursul căreia poporul a ucis câţiva funcţionari, reprezentanţi ai puterii statului.
Auzind Teodosie de cele întâmplate dispune ca locuitorii să fie măcelăriţi. Ordinul a fost pus în aplicare şi
mii de persoane - se spune - au fost executate fără milă de soldaţi în hipodrom. Au pierit mulţi oameni
nevinovaţi, lucru care 1-a întristat peste măsură pe Ambrozie şi 1-a determinat să-i adreseze împăratului o
scrisoare dură, făcându-1 vinovat pentru aceste crime. II îndeamnă să facă pocăinţă, dar până atunci îl
exclude din comuniunea bisericii sale. Teodosie se supune măsurii sale şi face o îndelungată şi sinceră
pocăinţă vreme de 8 luni. La sfârşitul penitenţei i s-a permis să se împărtăşească din nou cu Sfintele

36
 Taine. Atitudinea corectă şi creştinească a marelui ierarh 1-a făcut pe Teodosie să se exprime cu multă
admiraţie faţă de el, zicând că nu cunoaşte decât un singur episcop adevărat, şi acela este Sfântul
Ambrozie al Mediolanului. La moartea împăratului, Ambrozie a ţinut un cuvânt funebru.
Episcopul Ambrozie avea o personalitate remarcabilă. Bun cunoscător al vieţii politice şi înzestrat cu
calităţi diplomatice de excepţie, a ştiut să-i apere pe împăraţii legali de uzurpatori, ca Maxenţiu, dar şi-a
folosit influenţa mai ales în interesul Bisericii. In acelaşi timp a fost un renumit orator. în urma
cuvântărilor şi predicilor sale mulţi eretici au revenit la ortodoxie, mulţi rătăciţi şi-au descoperit vocaţia
ortodoxă.
După o viaţă deosebit de activă, la vârsta de 60 de ani, în 4 aprilie 397, moare regretat şi respectat de
contemporani. Este îngropat într-o basilică din Milano care de atunci îi poartă numele. Este prăznuit de
Biserica Ortodoxă la 7 decembrie.
Opera
Sfântul Ambrozie este un scriitor latin prin excelenţă, scrisul său având un pronunţat caracter
pedagogic şi practic. Lucrările sale sunt departe de profunzimea Fericitului Augustin, sau de verva
Fericitului Ieronim, însă sunt redactate într-un stil plăcut, armonios, şi pot fi citite cu plăcere. Ele pot fi
clasificate în mai multe categorii: exegetice, dogmatice, morale şi ascetice, la care se adaugă diverse
imnuri, cuvântări şi epistole.

Principalele scrieri

1. Hexaimeronul, lucrare exegetică, în şase cărţi, pe parcursul căreia autorul explică, sub formă
omiletică, creaţia lumii în şase zile. Fondul lucrării este împrumutat din opera cu acelaşi titlu a Sfântului
Vasile cel Mare, episcopul din Cezareea Capa-dociei. Tot în această categorie, a lucrărilor exegetice, se
încadrează o serie de omilii cu privire la: paradis, psalmi, Iacob, Iosif, Tobie, Iov, Ilie şi David, sau Nabot
Israeliteanul, precum şi la o tematică axată pe problematica răului, a pocăinţei, lăcomiei şi prosperităţii,
plus comentarii la diverse cărţi nou testamentare.
2. Câteva lucrări îndreptate împotriva arienilor, ca de pildă: Despre credinţă şi Despre Sfântul Duh,
sau de explicare a Sfintelor Taine, toate cu caracter preponderent dogmatic, deşi el n-a fost un dogmatist
în adevăratul sens al cuvântului.

3. Despre îndatoririle slujitorilor bisericeşti, principala sa scriere cu caracter moral. Lucrarea este
prima sinteză morală pe care ne-a transmis-o occidentul creştin, fiind inspirată de lucrarea lui Cicero,
intitulată Despre îndatoriri. Scrie, de asemenea, şi despre feciorie şi celibat în general, evidenţiind rolul
acestei alegeri pentru viaţa şi mântuirea oamenilor.
4. Cuvântări la diverse ocazii, practic cea mai des folosită metodă de redactare a autorului nostru.
Marea majoritate a lucrărilor sale sunt scrise sub această formă, după care, prin prelucrare ajung să fie
publicate ca tratate sau comentarii. S-au păstrat câteva cuvântări funebre, şi anume: Două la moartea

37
fratelui său, Satir; La înmormântarea împăratului Valentinian II; La înmormântarea împăratului
Teodosie, şi, de asemenea, Contra lui Auxenţiu şi Despre predarea bisericilor.
5. Un număr de imnuri, dintre care doar patru se pare că îi aparţin cu certitudine, el fiind de altfel
considerat creatorul imnurilor liturgice în occident. Alături de acestea menţionăm şi colecţia sa de scrisori
însumând 91 de piese.

Doctrina

Sfântul Ambrozie, deşi nu poate fi considerat un autor preocupat în principal de probleme doctrinare, a
scris şi în acest domeniu, urmărind fie întărirea credinţei păstoriţilor lui, fie combaterea ereticilor. Cele mai
importante idei teologice cuprinse în operele sale sunt următoarele:
1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt izvoarele nesecate ale religiei creştine.
2. Dogma trinitară şi cea hristologică nu diferă cu nimic de învăţătura orientalilor.
3. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că el este o
icoană a lui Dumnezeu, o copie a fiinţei divine, ci doar că omul are în fiinţa sa ceva din chipul şi
asemănarea Lui. Acest ceva constă în inteligenţă, voinţă liberă, dar şi în sfinţenia primilor oameni.
4. Păcatul lui Adam trece asupra tuturor urmaşilor lui, astfel încât toţi ne naştem cu el. Din robia lui ne-a
scăpat Iisus Hristos, Domnul nostru, care a luat asupra sa toate suferinţele lumii.
5. Biserica este o instituţie dumnezeiască întemeiată de Mântuitorul Hristos. Ea este independentă de stat,
este păzitoarea moralei şi contribuie la progresul statului. Despre Biserica din Roma spune că este căpetenia
întregii Biserici din imperiul roman, afirmaţie pe care occidentalii o interpretează în sensul primatului papal.
6. Vorbeşte despre aproape toate Sfintele Taine, cu excepţia Hirotoniei şi Maslului. Botezul iartă păcatul
strămoşesc şi celelalte păcate personale; prin Pocăinţă se iartă păcatele după botez; Euharistia este trupul lui
Hristos; este adeptul celibatului, pe care-1 consideră superior căsătoriei, Mirul este pecetea Sfântului Duh.
7. în eshatologie afirmă că îndată după moarte sufletele oamenilor sunt supuse unei anume judecăţi, după
care fiecare îşi are soarta sa deosebită. In această stare aşteaptă judecata din urmă. Totuşi, o parte din cei
morţi sunt deja de pe acum în Paradis, ca de exemplu: profeţii, apostolii, mucenicii.
Sfântul Ambrozie rămâne, în conştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor săi, ca una dintre cele mai
strălucite figuri ale Bisericii şi vechii literaturi creştine latine. Caracter ferm, spirit disciplinat şi practic, cu
aptitudini administrative remarcabile, el a reuşit să se impună nu numai în lumea eclesiastică a vremii, dar şi
în cea politică, căreia îi aparţinuse iniţial. A fost promotorul stabilirii unor relaţii armonioase între stat şi
Biserică, având grijă ca drepturile şi privilegiile Bisericii să fie respectate în întregime. Părinte al imnografiei
liturgice, orator dăruit de Dumnezeu, Sfântul Ambrozie sădeşte în inimile ascultătorilor săi dragostea de
credinţa cea dreaptă, mărturisită într-o manieră asemănătoare unui magistrat roman.

BIBLIOGRAFIE
TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:

38
 SFÂNTUL AMBROZIE, Comentar la Psalmul L, traducere de Pr. Prof. Dr. Nicolae NEAGA, în A.B., nr. 5-
6/1990, p. 58-80.
SFÂNTUL AMBROZIE, Explicarea simbolului credinţei, traducere de Marin MĂLINAŞ, în A.B., nr. 1-
3/1992, p. 63-66.
SFÂNTUL AMBROZIE, Scrieri, Partea a doua, traducere din limba latină de Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE,
Prof. David POPESCU, Lector Dr. Dan NEGRESCU, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 53,
EIBMBOR, Bucureşti, 1994.
SFÂNTUL AMBROZIE, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Dr. Vasile
RÂDUCĂ, Editura Anastasia, colecţia Pnevma, Bucureşti, 1997.

STUDII:
în limba română: BRIA, Magistr. Vasile, Elemente cultice şi dogmatice în lucrările Sfântului Ambrozie
"De Sacramentis" şi "De Mysteriis ", în O., nr.3/1960, p. 339-350; COMAN, Pr. Prof.Dr. Ioan G.,
Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1956, p. 230-235; IDEM, Profil literar ambrozian. La aniversarea a
16 veacuri de la hirotonia Sfântului Ambrozie ca episcop al Milanului, în M.B., nr. 4-6/1975, p. 138-158;
IDEM, Elemente ecumenice în orizontul istoric al Sfântului Ambrozie, în O., nr. 2/1975, p. 245-259;
IDEM, Sfântul Vasile cel Mare adresează elogii Sfântului Ambrozie al Milanului. Transferul moaştelor
Sfântului Dionisie din Capadocia, în S.T., nr. 5-6/1975, p. 359-376; CORNEANU, Arhid. Conf.
Nicolae, Aspecte din lirica ambro-ziană, în S.T., nr.7-8/1959, p. 443-452; CORNEANU, Episcopul
Nicolae al Aradului, Tălmăciri din lirica ambroziană. Două imne ale Sfântului Ambrozie, în M.M.S., nr.
1-2/1961, p. 9-17; MOISIU, Pr. Prof. Alexandru, Sfântul Ambrozie, păstor şi îndrumător al vieţii şi
trăirii creştineşti, în S.T., nr. 3-4/1974, p. 176-182; NEGRESCU, Dan, Viaţa creştină în secolul IV,
reflectată în versurile Sfântului Ambrozie al Milanului, în A.B., nr. 11-12/1990, p. 27-31;
NIŞCOVEANU, N., învăţătura Sfântului Ambrozie despre Sfântul Duh, în S.T., nr. 7-8/1964, p. 458-
468; STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., Ortodoxia învăţăturii Sfântului Ambrozie al Mediolanului în
lucrarea "De bono Mortis" (secolul IV), în G.B., nr. 4/1986, p. 101-104 şi 134-135; IDEM, îndemnuri
morale ale Sfântului Ambrozie pentru îndreptarea unei monahii, în G.B., nr. 6/1988, p. 101-116; IDEM,
Conţinutul teologic al cuvântării Sfântului Ambrozie la trecerea din viaţă a fratelui său Satyrus (secolul
IV), în G.B., nr. 2/1989, p. 63-79; ŞCHIOPU, Drd. Iulian A., Rânduiala şi explicarea slujbei Botezului şi
a Mirun-gerii la Sfântul Ambrozie al Milanului şi Teodor de Mopsuestia, în S.T., nr. 7-8/1968, p. 543-
557; VORNICESCU, Ierom. Magistr. Nes-tor, Viaţa morală duhovnicească a preotului. După lucrarea
Sfântului Ambrozie "De Officiis Ministrorum", în B.O.R., nr. 3-4/1958, p. 333-347. Retipărit în volumul:
Dr. Nestor VORNICESCU, Mitropolitul Olteniei, "Biruit-au Gândul". Studii de teologie istorică
românească, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1990, p. 77-96.
în limbi străine: DUDDEN, F.H., The life and times of Saint Ambrose, Oxford, 1935; JOHANNY, R.,
L'eucharistie: centre de l'his-toire du salut chez Saint Ambrose de Milan, Paris, 1968; MADEC, G., Saint
Ambrose et la philosophie, Paris, 1974; McLYNN, N.B., St. Ambrose and ecclesiastical politics in Milan,

39
374/397, Oxford, 1988; MOORHEAD, J., Ambrose: church and society in the late Roman world, London,
1999; PASSINI, C, Ambrogio di Milano: azione e pensiero di un vescova, Milano, 1996; RAMSEY, B., Ambrose,
London, 1997; SAVON, H., Ambroise de Milan, Paris, 1997; WHITE, S., The significance ofthe Virgin Mary in
patristic iheologyMary in the thought oflrenaeus, Ephrem and Ambrose, London, 1995.

SFÂNTUL IOAN CASSIAN

Viaţa. Sfântul Ioan Cassian a rămas în istoriografia creştină ca o persoană enigmatică. De-a lungul
timpului, cercetătorii au avansat mai multe ipoteze cu privire la originea sa, la copilăria şi mediul în care şi-a
dezvoltat aptitudinile pentru o viaţă chinovială ce va deveni programatică pentru întreg monahismul apusean.
Dacă despre data naşterii sale există o oarecare convergenţă a părerilor, avansându-se anul 361, în ceea
ce priveşte pământul natal, încă mai există rezerve în rândul unor teologi şi istorici occidentali. Şi este
normal. Doar vorbim despre întemeietorul monahismului apusean.
în teologia şi istoriografia românească nu există însă nici un dubiu: Ioan Cassian este născut în Scythia
Minor, provincie romană, situată pe teritoriul României. Această teorie nu se bazează doar pe o informaţie
pe cât de veche, pe atât de importantă, consemnată de Ghenadie de Marsilia - potrivit căreia Cassian este de
neam scit şi hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe una mai recentă. Descoperirile făcute la
începutul veacului trecut de marele istoric român Vasile Părvan îl conving pe profesorul H.I. Marrou să ne
viziteze ţara, în 1917, şi apoi să declare: "Patria lui Cassian trebuie căutată în partea de apus a teritoriului care
depinde de cetatea Histriei, aproape de linia care o desparte de aceea a Ulmetum-ului; undeva în Valea Casimcei,
aproape de satul actual al Şeremetului, adică aproximativ 40 de km Nord-Vest de oraşul modern Constanţa" (HJ.
Marrou, La patrie de Jean Cassien, cf. Sfântul Ioan Cassian, Introducere, P.S.B., voi. 51, p. 34).
Concluziile sale au fost acceptate de majoritatea cercetătorilor de azi, inclusiv de Owen Chadwick, de la
Universitatea din Oxford, care a dat greutatea necesară acestei explicaţii şi prin precizările aduse expunerii în
general, a transformat-o într-un fapt istoric. Mai mult, descrierea făcută de Cassian locurilor natale se potriveşte
perfect cu Scythia Minor (astăzi, Dobrogea, teritoriu situat în sud-estul ţării, între Dunăre şi Marea Neagră).
Cu privire la numele său, se ştie că a fost numit de contemporani Cassianus şi potrivit profesorului H.I. Marrou
acest apelativ era mai degrabă unul etnic, arătând legătura sa cu un anumit ţinut, aproape de Histria, în Scythia Minor.
Prenumele Ioan pare să-1 fi primit în familie (este un nume şi astăzi foarte comun în acele locuri) dar, în opinia unor
specialişti, capătă o importanţă mai mare după ce 1-a întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
începuturile vieţii sale monahale nu sunt foarte clare, însă trebuie să presupunem că ele se regăsesc mai degrabă
în atmosfera evlavioasă din familia în care s-a născut (care nu exclude ipoteza apropierii lui de o mănăstire din
ţinutul respectiv), o atmosferă propice dezvoltării sale culturale şi spirituale. Sfântul Ioan Cassian era un om educat,
care vorbea curent atât limba latină, cât şi cea greacă. Ucenicia adevărată şi-o face în Palestina, la Betleem, unde ajunge

40
împreună cu sora sa şi prietenul Gherman, în anul 378. Din dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre viaţa
mănăstirească cu ordinele ei, cenobiţii şi anahoreţii, călătoreşte în Egipt, în anul 385. Se aşază pentru un timp în
pustiul sketic, la vest de Nil, unde era un centru monahal izolat, renumit, care simboliza culmea progresului
duhovnicesc. Merge, de asemenea, în pustiul Nitric şi cel al Khelliei. După o scurtă reîntoarcere în Palestina,
revine în Egipt şi apoi se îndreaptă către Constantinopol, unde este hirotonit diacon de Sfanţul Ioan Gură de
Aur. Se pare că el nu este străin de începerea sau continuarea operei misionare a episcopului Con-
stantinopolului la Dunăre. Rămâne lângă acesta până în 404, asistând la drama marelui său ierarh. Este
hirotonit preot, după unii la Roma, după alţii la Antiohia. Sunt însă ipoteze fără documente, în orice caz, în
anul 415 înfiinţează la Marsilia 2 mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, deschizând un nou capitol în
spiritualitatea apuseană. Experienţa dobândită în pelerinajele sale, contactul cu diverse moduri de viaţă
monahală, cu tradiţii monahale diferite îl fac capabil de a reorganiza din temelii monahismul apusean. îi dă
reguli, îi stabileşte principii clare, îl vitalizează. De fapt, două dintre cele trei opere ale sale (Aşeză-mintele
mănăstireşti şi Convorbirile cu Părinţii) sunt alcătuite pentru consolidarea vieţii monahilor, tratând
remediile celor 8 păcate capitale, sau probleme specific mănăstireşti. Organizează viaţa în mănăstire după
modelul aşezămintelor similare din Orient, cu adaptările necesare locului unde se afla. Prin aceasta, Sfântul
Cassian a devenit un factor de legătură între cultura patristică răsăriteană şi cea apuseană.
Şi aceasta s-a putut realiza pentru că el însuşi aparţinea unei culturi de confluenţă, s-a născut şi a purtat
cu el tradiţia monahală a unui ţinut care se va dovedi peste veacuri un izvor de spiritualitate autentică.
Sfanţul Ioan Cassian a murit între anii 430-435, nu se cunoaşte cu certitudine anul. A rămas în istorie ca
întemeietor al monahismului apusean şi model pentru marii asceţi sau mistici ce vor urma: Benedict de
Nursia, Aquin, Petru Damian, Toma d'Aquino, Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avilla sau Francisc de Salles.
Dar el era răsăritean. Şi mai mult decât atât, venea din Scythia Minor (Dobrogea), teritoriu totdeauna locuit
de strămoşii poporului român de astăzi.
Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 28 februarie.

Opera

Sfântului Ioan Cassian i se atribuie trei scrieri, fundamentale pentru dezvoltarea literaturii şi
monahismului din Apus.
1. Despre aşezămintele mănăstireşti cu viaţă de obşte şi despre remediile celor opt păcate
principale (12 cărţi). Autorul alcătuieşte această lucrare între anii 419-420 şi vorbeşte despre organizarea
mănăstirilor din Ţara Sfântă şi Egipt. De asemenea, îşi exprimă admiraţia faţă de Sfântul Vasile cel Mare
şi Fericitul Ieronim şi prezintă o serie de consideraţii cu privire la: îmbrăcămintea monahilor, conţinutul
şi disciplina rugăciunilor, lectura psalmilor sau rânduiala slujbelor. Cea mai consistentă parte este dată de
analiza celor opt păcate principale: duhul lăcomiei pântecului, al desfrânării, al iubirii de argint, al
mâniei, al întristării, al trândăviei, al măririi deşarte şi al mândriei.
2. Convorbiri cu Părinţii (24 cărţi). Aşa cum se observă din titlu conţinutul acestei lucrări este dat de

41
24 de convorbiri referitoare, între altele, la: contemplarea lui Dumnezeu, ţinuta exterioară a monahului,
renunţarea la bogăţie, discreţie şi măsură, patimile trupului, problema harului şi liberul arbitru, desăvâr-
şirea prin rugăciune, înstrucţii pentru viaţa monahală chinovială sau idioritmică etc. De fapt, este o
continuare a celei dintâi scrieri, însă se remarcă o evoluţie a gândirii autorului şi o expunere mai clară a
problemelor. Este considerată lucrarea de căpetenie a Sfântului Ioan Cassian.
3. Despre întruparea Domnului, contra lui Nestorie (7 cărţi). Sfântul Părinte scrie acest tratat la
îndemnul arhidiaconului Leon, viitorul episcop al Romei, cu scopul vădit de a demasca şubrezimea
învăţăturii nestoriene care, deşi necunoscută în Apus la acea vreme, risca să producă tulburare în sânul
Bisericii. Lucrarea este alcătuită ca o comparaţie cu doctrina ortodoxă, bazată pe temeiuri biblice şi
tradiţionale. Fără îndoială că ea poartă amprenta gândirii Sfântului Ioan Gură de Aur, care trimisese la
vremea sa misionarii în spaţiul scitic, aşa cum mărturiseşte cel mai bun prieten al său, Ghenadie.

Doctrina.
Teologia Sfântului Cassian a fost privită în chip diferit, de-a lungul anilor, de către învăţaţi, fie apuseni, fie
răsăriteni. în special cea a harului, pentru că în proporţie covârşitoare, aşa cum se ştie, învăţătura sa este una de
factură ascetică, el fiind unul dintre întemeietorii acestui gen de literatură. O parte dintre cercetători îl plasau undeva
în zona semipelagianismului, considerând că afirmaţia sa potrivit căreia "începutul chemării şi mântuirii noastre
stă nu în noi şi în faptele noastre, ci noi suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu", este un semn al ambiguităţii
gândirii sale. De asemenea, alţii au considerat că autorul nostru nu poate fi învinuit de nici o deviere de la
adevărata învăţătură de credinţă, ci, mai mult, că a rezolvat admirabil o problemă atât de controversată prin
doctrina contemplativă a răsăritului. Apropierea dintre teologia Sfântului Părinte şi cea a marilor săi înaintaşi din
Răsărit este evidentă, aşa încât nu se poate spune că el ar fi oscilat între doctrina ortodoxă cu privire la raportul
dintre har şi libertatea omului, şi cea augustiniană care poate fi considerată o precursoare a predestinaţiei
protestante.
Pentru el lucrurile erau foarte clare, şi anume: Mântuirea se realizează în chip liber pentru fiecare om în parte.
Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Harul însă nu lucrează Jară voia noastră, pentru că voinţa nu a
dispărut prin păcatul strămoşesc, ci doar a slăbit, s-a alterat. Harul este temelia mântuirii, însă omul nu se mântuieşte
fără voia sa, fără colaborarea cu voia lui Dumnezeu, cum nu se poate mântui nici fără har, doar prin puterea propriei
voinţe. Sfântul Cassian consideră că predes-tinaţia (doctrina Fericitului Augustin, care spune că Dumenzeu îi
predestinează numai pe unii la mântuire) este un sacrilegiu.
Sfântul Ioan Cassian este, dincolo de meritele sale incontestabile privitoare la întemeierea monahismului apusean, un
reprezentant al ortodoxiei noastre de limbă latină. El este cel care a creat un nou gen de literatură patristică, cea
monahală, descoperită sub numele de Pateric. Născut pe pământ încreştinat de însuşi Apostolul Andrei, dar
strămutat în Apus, a reuşit să creeze o simbioză între spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, contribuind
la întărirea spiritului ecumenic al creştinismului, spirit redescoperit din vreme în vreme, dar oficializat abia
în ultimele două veacuri. Este o personalitate culturală europeană care face joncţiunea între două lumi,

42
aparent ireconciliabile, dar vibrând în dorinţa de unitate specifică învăţăturii lui Hristos. Este o punte de
legătură între Răsărit şi Apus.

BIBLIOGRAFIE

TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:

SFÂNTUL IOAN CASSIAN, Scrieri alese, traducere de prof. Vasile COJOCARU şi prof. David
POPESCU, prefaţă, studiu introductiv şi note de profesor Nicolae CHIŢESCU, colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, voi. 57, EIBMBOR, Bucureşti, 1990.
SFÂNTUL CASSIAN ROMANUL CĂTRE EPISCOPUL CASTOR. DESPRE CELE OPT GÂNDURI ALE
RĂUTĂŢII, traducere din greceşte de Prot. Stavr. Dr. Dumitru STĂNILOAE, profesor la Academia Teologică
"Andreiană", în Filocalia, voi. I, Sibiu, 1946, p. 98-124. Ediţia a Ii-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 117-
145.
AL ACELUIAŞI CUVIOS, CUVÂNT DE MULT FOLOS. DESPRE SFINŢII PĂRINŢI DIN PUSTIA SKETICĂ SI
DESPRE DOUĂ VORBIRI. CĂTRE EGUMENUL LEONTIE, traducere din greceşte de Prot. Stavr. Dumitru
STĂNILOAE, profesor la Academia Teologică "Andreiană", în Filocalia, voi. I, Sibiu, 1946, p. 125-143. Ediţia
a Ii-a, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 146-165.

STUDII:
în limba română: ALEXE, Pr. Prof. Ştefan, Discernământul după Sfântul Ioan Cassian, în O., nr. 3-
4/1996, p. 96-104; CÂRSTEA, Sebastian-Dumitru, Idei dogmatice în opera Sfântului Ioan Casian, în C.O., nr.
1/1999, p. 155-172; COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1956, p. 247-249;
IDEM, "Sciţii" Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor cu lumea mediteraneeană, în S.T., nr. 3-4/1975, p.
189-203; IDEM, Operele literare ale Sfântului Cassian, în M.B., nr. 10-12/1975, p. 522-569; Idem, Literatura
patristică la Dunărea de Jos din secolele IV- VI, ca geneză a literaturii şi culturii daco-romane, loan
Cassian şi Dionisie cel Mic, în B.O.R., nr. 7-8/1981, p. 775-781; IELCIU, Pr. Lect.Dr. loan Mircea,
Principalele etape ale biografiei unui mare îndrumător duhovnicesc al Apusului: Scitul loan Cassian, în
R.T., nr. 3/1999, p. 16-60; IELCIU, loan Mircea, Har şi libertate în viziunea teologică a Sfântului loan
Cassian, Editura Paralela 45, colecţia Cartea Religioasă, Bucureşti, 2001; POPA, Protos. Ioasaf, Sfântul
Pahomie, Sfântul Vasile cel Mare şi loan Cassian, în M.M.S., nr. 3/1987, p. 16-21; POPESCU, Prof.
David, Valoarea literară a "Convorbirilor" Sfântului loan Cassian, în M.O., nr. 2/1988, p. 62-69;
POPESCU, Prof. Emilian, Sfântul loan Cassian, părinte al monahismului românesc şi teolog al asceticii
patristice, în volumul: Fiu al României şi Părinte al Bisericii Universale. Sfântul loan Cassian. Viaţa şi
învăţătura lui, Editura Trinitas, colecţia Teologie şi Spiritualitate, nr. 15, Iaşi, 2002, p. 728.
în limbi străine: ABEL, O., Studien zu dem gallischen Presbyter Johannes Cassianus, Wolf, Miinchen,
1994; CHADWICK, O., John Cassian: a study in primitive monasticism, Cambridge, 1950; IDEM, John
Cassian, Cambridge, 1968; CHRISTOPHE, P., Cassien et Ce-saire: predicateurs de la morale monastique,
Gembloux, Paris, 1969; CODINA, V., El aspecto christologico en la espiritualidad de Juan Casiano,

43
Roma, 1996; COMAN, I. G., La literature patristique au Bas-Danube aux IV- Vl-e siecles. La contribution
de Jean Cassien et de Denys le Petit, în "Romanian Orthodox Church News", XI (1981), 3, p. 3-10; FUNK,
M.M., A minde atpace: the spiritual disciplines of John Cassian and the desertfathers, Oxford, 1999;
STEWART, C, Cassian the Monk, New York & Oxford, 1998.

VI. Fericitul Augustin

Fericitul Augustin

44
 Viaţa. S-a născut la anul 354 la Tagaste şi familia sa i-a dat o educaţie aleasă, continuând studiile la
Cartagina. Viaţa sa este puternic marcată de personalitatea mamei sale, despre care scrie în "Confessiones",
sau "Mărturisiri". Aici apare în fiecare din etapele evoluţiei sale spirituale. Umbra Monicăi se regăseşte în
fiecare dintre operele Fericitului Augustin. Cine cunoştea pe Monica îi lăuda cinstea şi simţea prezenţa în
aceasta a lui Dumnezeu. Monica se ruga aproape fără încetare. Rămânând văduvă, arăta castitate, sobrietate
etc. Venea zilnic la Biserică. Credinţa ei a adus convertirea soţului şi apoi a fiului.
Când Fericitul Augustin devenise maniheu, Monica îl plângea ca pe un mort. Timp de 9 ani a stăruit
în rătăcire. Un episcop i-a descoperit: "Lasă-Î aşa cum se află şi roagă-te lui Dumnezeu pentru el. Prin
lecturi, el va descoperi care îi este greşeala... Este cu neputinţă să piară fiul acestor lacrimi". Schimbarea
Fericitului Augustin se produce când un glas de copil îi spune: "Ia şi citeşte!". Şi, deschizând Scriptura,
citeşte: "Să umblăm cuviincios ca la lumina zilei, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi destrăbălare, nu în
ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi atâta grijă de trupul vostru, încât să-
i deşteptaţi dorinţele" (Romani 13, 13-14).
Când Augustin a închis ochii mamei sale, cuprins de durere, nu a putut izbucni în lacrimi. Căci ochii
şi-au resorbit izvorul până la uscăciune.
Sfântul Ambrozie al Milanului a jucat un rol de asemenea important în viaţa sa, căci ierarhul
milanez este cel ce 1-a botezat. Alte repere ale vieţii Fericitului Augustin: hirotonia ca episcop de Hippo
(395), viaţa sa de studiu, lupta contra maniheismului, donatismului şi pelagianismului, lucrarea de asistenţă
socială. A murit la 430.
Opera. Predicile Fericitului Augustin izvorăsc din sufletul său frământat, din inima sa plină de
iubire. Sunt cel mai adesea tâlcuiri simple ale unor texte scripturistice, puse în legătură cu viaţa
credincioşilor.
La Fericitul Augustin, omilia exegetică are un caracter aparte. Unica sursă de inspiraţie este
Scriptura. Sunt trecute în revistă şi întâmplările vieţii de zi cu zi, cele de bucurie, sau de tristeţe. Se poate
spune că Fericitul Augustin redă o adevărată icoană a vieţii sociale a timpului său. Este urmată atât metoda
şcolii alexandrine, cât şi cea a şcolii antiohiene, în interpretarea Sfintei Scripturi. Autorul pune suflet în
predică şi ştie să cucerească masa de credincioşi, inclusiv prin conţinutul bogat şi limbajul folosit. Fericitul
Augustin era foarte îndrăgit de ascultătorii săi, care adesea îl aplaudau furtunos. Predica sa nu era abstractă,
ci legată de viaţă. Avea caracter moralizator. Nu se voia maestrul de la catedră, ci prietenul care luminează
şi edifică.
Predica Fericitului Augustin era deopotrivă şi rugăciune. El însuşi era un puternic rugător, căci
simţea rugăciunea ca pe o necesitate lăuntrică. Cuvântările Fericitului Augustin încep şi se termină prin
rugăciune. Adesea fondul lor poate fi dogmatic sau polemic, lată câteva teme: despre naşterea şi moartea
Mântuitorului, despre puterea Duhului Sfânt, despre veşnicia şi sfinţenia lui Dumnezeu cel (Inul în Treime
şi întreit în Persoane, despre Biserică, despre deşertăciunea unor credinţe păgâne, despre eretici (ariani,
manihei, donatişti, pelagieni etc).

45
 Sunt combătute relele din viaţa creştinilor. Este lăudată bunătatea lui Dumnezeu. Cuvântările
Fericitului Augustin respectă genul patetic sau mişcător, căci fac să curgă lacrimi fără a exagera. Stilul
rămâne mereu simplu şi clar, deşi diferă în funcţie de condiţiile rostirii cuvântării. Ştie să capteze
bunăvoinţa ascultătorilor. Operei omiletice a Fericitului Augustin i se aplică 3 denumiri: sermo (cuvântare),
narratio (omilie) şi tractatus (tratat). El este atent la cea mai mică reacţie a publicului. Dovedeşte putere de
pătrundere psihologică, urmărind jocurile fizionomiei feţelor.
Fericitul Augustin citează uşor din Sfânta Scriptură. Atrage atenţia predicatorului că nu trebuie să
urmărească să placă limbajul, ci să transmită adevărul. Apoi, predicatorul trebuie să fie om al rugăciunii.
Elocvenţa sa urmăreşte: instrucţia, desfătarea şi mişcarea inimii. Răspunzând la întrebarea dacă este nevoie
de studiul retoricii păgâne, Fericitul Augustin recomandă predicatorilor creştini să se folosească de aceasta,
pentru a sluji interesele Bisericii. însă le cere să cerceteze pe autorii sfinţi, ia şcoala Sfinţilor Părinţi şi a
Sfintei Scripturi.
Principiile predicii sale sunt: l)principiul psihologic; 2)al intuiţiei; 3)al repetiţiei; 4)al interesului;
5)al activităţii proprii; 6)al practicităţii; 7)cel ecîesiocentric; 8)cel hristocentric.
Lista operelor sale omiletice - exegetice: Despre învăţătura creştină (despre pregătirea ştiinţifică şi
teologică necesară înţelegerii Sfintei Scripturi, dar şi ermineutică); Despre Geneză, cuvânt de cuvânt
(primele 3 cărţi); Locaţii la Heptateuh (7 cărţi); Probleme la Heptateuh; Comentariu la Psalmi; Despre
acordul Evangheliştilor; Probleme ale Evangheliilor; Omilii la Evanghelia după Ioan (124 Omilii). în total
sunt aproximativ 800 de Omilii (după alţii sunt 500). Mai abstract şi speculativ, Fericitul Augustin nu are
farmecul Sfântului Ioan Gură de Aur.
Oaltă împărţire a omiliilor sale este_în: Omilii la Sfânta Scriptura Predici la Praznicele mari
(Naştere, Botez, Cincizecime, Înălţare); Panegirice la sărbătorile sfinţilor (Ioan Botezătorul, Ciprian,
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Ştefan); Predici tematice (despre iubire, teamă, învierea morţilor etc).
Comentarii la Psalmi. Fericitul Augustin are peste 50 de cuvântări ia Vechiul Testament şi peste 200
de cuvântări Sa psalmi (ia toţi psalmii). în "Cuvântările la Psalmi", Fericitul Augustin constată că cele 2
Testamente sunt în deplin acord şi în amândouă se aude glasul autorului lor: Dumnezeu. Vechiul Testament
este începutul, iar Noul Testament este sfârşitul Revelaţiei divine. Fericitul Augustin vede în aproape fiecare
psalm un caracter mesianic. Trebuie să raportăm totul la Hristos, dacă vrem să înţelegem conţinutul
psalmilor. De pildă, plecând de la psalmii 19, 20, 23 şi 27, el cântă învierea Domnului. Prin glasul
psalmistului strigă însuşi Domnul, în numele creştinilor, care alcătuiesc Biserica.
Ideea unităţii Bisericii, pentru care găseşte numeroase argumente în psalmi, revine mereu în predica
Fericitului Augustin. Şi plecând de la psalmul 127, el învaţă că Biserica este mireasa lui Hristos şi Biserica
suntem noi. De cele mai multe ori, Fericitul Augustin vede în psalm vocea noastră, care înalţă rugăciuni lui
Dumnezeu. Prin Cuvântările la Psalmi, Fericitul Augustin ia atitudine şi faţă de schisme. Arma sa
principală, cum reiese din cuvântările acestea, este expunerea adevăratei învăţături a Bisericii, referitoare ia
Sfânta Treime, eclesiologie şi soteriologie. Deşi cuvântările la psalmi creează impresia să sunt omilii

46
exegetice, totuşi ele au şi o tentă dogmatică sau morală. Autorul face şi o analiză etimologică a diferitelor
nume, a cifrelor şi a titlurilor Ia psalmi.
De catechizandis rudibus, sau "Despre învăţământul catehumenilor începători". Metoda folosită este
cea inductiv-istorică (analitică). Are 27 de capitole şi 2 părţi (teoretică şi practică). Dintre temele tratate
amintim: l)cum trebuie predate mai bine adevărurile; 2)cu ce să înceapă; 3)evitarea vorbirii lungi şl
obositoare; 4)despre naraţiune sau cateheza istorică; 5)cercetarea candidatului asupra motivelor pentru care
solicită primirea în catehumenat; 6)cum trebuie formulată introducerea catehezei; 7)cuprinsul catehezei;
8)atitudinea faţă de cei ce vin de Ia şcolile păgâne; 9)se dă exemplu de cateheză practică, urmărind regulile
etc.
De doctrina christiana. Este un tratat în 4 cărţi, un tratat de emmeutică biblică. Desprindem
principiile omileticii sistematice, între care: 1 )predicatorul să se servească de arta retoricii; 2)este dator să
apere adevărurile de credinţă; 3)să vorbească mai degrabă cu înţelepciune, decât cu eiocintă; 4)să nu
prezinte subiecte dificile şi obscure în faţa poporului; 5)să insiste asupra clarităţii şi stilului plăcut; 6)stilul
trebuie să fie diferit, în funcţie de subiect; 7)slujirea adevărului este mai importantă ca forma; 8)mai presus
de toate este legea iubirii.
Fragment: "Aşadar, ce înseamnă să trăieşti frumos, cum învăţăm aici? în lege sunt multe învăţături,
prin care este recomandată, este poruncită şi prin care învăţăm viaţa virtuoasă.
În general sunt multe învăţături de acest fel, sunt fără număr. Abia numără cineva paginile acestor
învăţături, atât sunt ele de multe.
Totuşi, Dumnezeu a vrut aceasta, pentru aceia care s-ar putea scuza, fie pentru că nu au răgaz să
citească, fie pentru că nu ştiu să citească, fie pentru că nu pot să înţeleagă uşor. Ca să nu aibă nimeni scuză
în ziua judecăţii, după cum este scris, Dumnezeu a vrut să împlinească şi să scurteze cuvântul pe pământ,
precum vestise profetul... Dumnezeu a vrut ca acest cuvânt să fie împlinit şi scurtat, nu greu de înţeles. De
aceea este scurt, ca să ai răgaz să citeşti. De aceea este limpede, ca să nu spui: Mie nu-mi este cu putinţă să
înţeleg. Aşadar, este mare comoara Dumnezeieştilor Scripturi, având în ea multe învăţături minunate,
asemenea unor perle sau unor bijuterii de mare preţ, asemenea unor vase uriaşe din aur şi argint. Dar cine
poate să cerceteze această comoară şi să se folosească de ea şi să ajungă la toate care sunt acolo?...
Cine este profesorul care ne învaţă? Nu orice fel de om, ci Apostolul. Desigur, Apostolul, şi totuşi
nu el... Hristos este Cel care ne învaţă. El are catedra în cer... însă şcoala Lui este pe pământ şi şcoala Lui
este trupul Său. Capul învaţă membrele Sale, limba vorbeşte picioarelor Sale. Hristos este Cel Care ne
învaţă: să ascultăm, să ne temem, să lucrăm".
Dintre lucrările filosofice ale Fericitului Augustin amintim: l)Despre frumuseţe şi armonie (tratează
despre teoria frumosului); 2)Contra Academicilor; 3)Despre viaţa fericită; 4)Despre ordine; 5)Solilocvii
(convorbire între Fericitul Augustin şi raţiunea sa, despre Dumnezeu); 6)Despre nemurirea sufletului;
7)Despre mărimea sufletului; 8)Despre învăţător (Dumnezeu este învăţătorul nostru); 9)Despre muzică.

47
 O importanţă aparte are opera sa numită Mărturisiri. Este o autobiografie. Relatează şi zbuciumul
sufletesc prin care a trecut. Dovedeşte sinceritate, curaj în recunoaşterea greşelilor. Fericitul Augustin îşi
prezintă concepţia despre Dumnezeu, lume etc. Alături de această lucrare poate fi trecută şi cea intitulată
Retractările sau Revizuirile. Aminteşte aici tot ceea ce el a scris până în acel moment, notând greşelile şi
făcând îndreptările. Este prima lucrare de autocritică din literatura creştină.
Mărturisiri. Fragmente: Cartea I. (l)"Mare eşti, Doamne, şi cel mai vrednic de laudă, mare este
puterea Ta, şi înţelepciunii Tale nu-i este număr". Şi omul voieşte să Te laude, o mică parte a creaturii
Tale, însuşi omul care-si duce încoace si încolo starea sa muritoare şi mărturia păcatului său şi
mărturia că "Te împotriveşti celor mândri". Şi Tu voieşti să Te laude omul, o mică parte a creaturii
Tale. Tu-I îndemni ca să-1 desfăteze lauda Ta, căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul
nostru până ce se va odihni în Tine. Dă-mi, Doamne, să ştiu şi să înţeleg ce este mai întâi de făcut: să Te
invoc sau să Ţe laud şi să Te ştiu mai înainte sau să Te invoc? Dar cine Te invocă fără să Te cunoască? Căci
cel care nu ştie poate invoca un lucru în locul altuia. Sau mai degrabă eşti invocat ca să fii cunoscut? Cum
vor invoca însă pe Acela în care nu au crezut? Sau cum vor crede fără predicator? Căci cei care-L caută îl
vor găsi şi, găsindu-L, îl vor lăuda. Si vor lăuda pe Domnul pe care-L caută. Să Te caut, Doamne,
invocându-Te şi să Te invoc, crezând în Tine. Căci ne-aî fost predicat nouă. Te invocă, Doamne, credinţa
mea, pe care mi-ai dat-o, mi-ai inspirat-o, prin umanitatea Fiului Tău, prin servirea predicatorului Tău.
(2)Şi cum voi invoca pe Dumnezeul meu, pe Dumnezeul şi Domnul meu, pentru că desigur îl voi
chema în mine însumi, când îl voi invoca? Si ce loc este în mine, în care să vină Dumnezeul meu? în care
ioc din mine să vină Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul? Aşadar, Doamne Dumnezeul meu, este
ceva în mine care să Te poată cuprinde? Oare, în adevăr, cerul şi pământul, pe care le-ai făcut şi în care m-
ai făcut, Te cuprind? Sau prin faptul că fără de Tine n-ar exista ceea ce există urmează că ceea ce există Te
cuprinde? Aşadar, fiindcă şi eu exist, de aceea cer să fii cu mine, care n-aş exista, dacă Tu nu ai fi în mine?
Căci eu nu sunt încă în iad, şi Tu eşti acolo. Căci, chiar dacă voi fi coborât în iad, Tu eşti de faţă.
Nu aş exista, Dumnezeul meu, nu aş exista deloc, dacă Tu nu ai fi în mine. Sau, mai degrabă, nu aş
exista dacă nu aş fi în Tine, din Care sunt toate, prin Care sunt toate, în Care sunt toate. Chiar aşa,
Doamne, chiar aşa. Unde să Te invoc când eu sunt în Tine? Sau de unde să vii în mine? Căci unde aş putea
să mă retrag dincolo de cer şi de pământ, pentru ca de acolo să vină Domnul meu, Care a zis: "Eu umplu
cerul şi pământul?".
(3)Oare, deci, Te cuprind cerul şi pământul, fiindcă Tu le umpli? Sau le umpli şi mai rămâne ceva,
fiindcă nu Te cuprind? Si unde reverşi ceea ce - după umplerea cerului şi pământului -rămâne din Tine?
Sau nu ai nevoie să fii conţinut undeva, Tu Care le cuprinzi pe toate; căci pe cele pe care le umpli, le umpli
conţinându-le. Căci nu vasele care sunt pline de Tine Te fac neschimbător, căci chiar dacă ele s-ar sparge
Tu nu Te vei revărsa. Si când Te reverşi peste noi, Tu nu zaci la pământ, ci ne ridici, şi nu Te împrăştii, ci
ne aduni.

48
 Dar toate pe care le umpli, le umpli cu Tine întreg? Sau, pentru că nu pot să Te cuprindă întreg, ele
au o parte din Tine şi, în acelaşi timp, toate iau aceeaşi parte din Tine? Sau, fiecare conţine o parte şi anume
cele mai mari conţin părţi mai mari, iar cele mai mici conţin părţi mai mici? Aşadar, o parte din Tine este
mai mare şi alta mai mică? Sau, peste tot eşti întreg şi nici un lucru nu Te poate cuprinde întreg?
(4)Ce eşti, deci, Dumnezeul meu? Ce eşti, întreb, dacă nu Domnul meu? "Dar cine este Domn în
afară de Domnul? Sau cine este Dumnezeu, în afară de Dumnezeu nostru?".
De o deosebită valoare este Despre cetatea lui Dumnezeu. împărţită în două, lucrarea tratează
despre: acuzaţiile păgâne contra creştinilor; existenţa şi lupta dintre cetatea lui Dumnezeu, sau cetatea
cerească şi cetatea pământească; locuitorii primeia sunt buni, spre deosebire de locuitorii răi ai ^elei de a
doua; cele două cetăţi se întrepătrund; ele se vor separa definitiv la judecata de apoi.
Fragment: "Se naşte o întrebare care nu trebuie trecută cu vederea: Moartea prin care sunt despărţite
sufletul şi trupul este într-adevăr bună pentru cei buni? Si, dacă este aşa, cum vom putea dovedi că ea este o
pedeapsă a păcatului? Căci, dacă primii oameni nu ar fi păcătuit, nu ar fi suferit în nici un chip această
moarte. Prin urmare, cum poate fi bună pentru cei buni, dacă nu s-a putut întâmpla decât celor răi? Dar, pe
de altă parte, dacă moartea nu se putea întâmpla decât celor răi, pentru cei buni nu ar trebui să fie bună, ci ar
trebui să nu existe. Căci de ce să existe o pedeapsă pentru cei la care nu este nimic de pedepsit? De aceea
trebuie să mărturisim că primii oameni au fost astfel creaţi, încât, dacă nu ar fi păcătuit, nu ar fi suferit nici
un fel de moarte, dar că aceiaşi oameni dintâi, păcătuind, au fost condamnaţi la o astfel de moarte, încât
orice s-a născut din neamul lor este atins de aceeaşi pedeapsă, fiind socotit vinovat. Căci din ei nu se putea
naşte nimic altceva decât ceea ce făcuseră ei. Mărimea crimei a atras această condamnare, care a alterat
natura lor atât de mult, încât moartea, care era pentru primii oameni o pedeapsă a păcatului lor, a devenit o
condiţie naturală pentru generaţiile următoare...".
Din operele cu caracter dogmatic amintim: Manual către Laurenţiu (lucrare intitulată şi Despre
credinţă, nădejde şi dragoste); Despre credinţă si simbol; Despre Sfânta Treime (este cea mai importantă
operă dogmatică a sa. prezentând temeruxile biblice aie dogmei, .rormularea şi fundamentarea ei prin
diferite analogii); Despre diferite probleme, către Simplician; Despre întrebuinţarea lucrurilor care nu se
văd; Despre credinţă şi fapte; Despre căsătoriile adultere; Despre grija ce trebuie purtată morţilor;
Despre erezii; Despre caracterul Bisericii universale şi despre caracterul maniheilor; Despre liberul
arbitru; Despre adevărata religie; Despre botez, contra donatiştilor; Despre harul Noului Testament;
Despre desăvârşirea dreptăţii omului; Despre suflet şi originea lui şi multe altele.

Manual către Laurenţiu. Un roman cu numele Laurenţiu, fratele unui conducător al vremii, a cerut
Fericitului Augustin un enhiridion, o lucrare în care să i se prezinte în detaliu învăţătura de credinţă, pentru
a o avea ia îndemână. Fericitul Augustin îi scrie în anul 421 o lucrare ce constituie singura expunere
sistematică rămasă de la acesta. Lucrarea are 121 de capitole, în care expune simbolul credinţei, dar şi
tema nădejdii creştine, a Rugăciunii domneşti etc. După Fericitul Augustin, scopul creaţiei este să tindă

49
spre Binele suprem. Răul este numai inexistenţa binelui. Fericitul Augustin greşeşte când eonsiripră_ harul
irezistibil.
A scris şi un poem în versuri: Psalm contra partidei lui Donat. Dintre cele 270 de scrisori, unele
tratează chiar teme filosofice"; sau teologice. în fine, dintre lucrările cu caracter practic pot fi amintite:
Despre lupta creştină; Despre minciună; Despre căsătorie; Despre sfânta feciorie; Despre răbdare etc.
Despre prietenie. în lucrarea De amiciţia, Fericitul Augustin găseşte formula adevărată a
prieteniei. Depăşeşte sensul antic al termenului. Are o concepţie largă despre fiinţa şi dezvoltarea
prieteniei. Prietenia este înţeleasă ca fiind o întrepătrundere a două voinţe. Prietenia izvorăşte din iubire,
iar aceasta din fiinţa omenească. Sentimentul are prioritate în prietenie. Această prietenie a fost ridicată pe
culmile sfinţeniei. Pentru Fericitul Augustin, în Dumnezeu se topeşte prietenia personală, făcând loc
unicei iubiri a tuturor oamenilor. Este o virtute proprie naturii noastre. Prietenia sinceră şi adevărată
înseamnă echilibrul forţelor afective, intelectuale şi morale, sub legea bunei cuviinţe şi sfinţeniei.
Doctrina. Sfânta Treime. în lucrarea cu acelaşi nume, Fericitul Augustin expune Învăţătura sa.
Apelează la explicarea psihologică a Sfintei Treimi cu ajutorul analogiilor din om. Se spune despre doctrina
trinitară a Fericitului Augustin că a devenit hotărâtoare pentru întreaga teologie trinitară latină de mai
târziu. El "concepe unitatea fiinţei divine ca o unitate numeric una, ce există deodată în toate şi în fiecare
persoană, şi nu ca o unitate generică, cum se credea până la el". Dă "explicaţia persoanelor treimice ca
relaţii substanţiale intradivine, prin care se excludea dintr-o dată orice încercare de a interpreta dogma
Sfintei Treimi prin categoriile substanţă-accident". De doctrina trinitară a Fericitului Augustin s-au frânt
toate ereziile trinitare din Apus, precum de un zid. Când vorbeşte însă despre purcederea Duhului Sfânt
spune că este "de la amândoi", adică de la Tatăl şi Fiul ca de la un principiu singur.
Întruparea. Fericitul Augustin arată că prin întrupare, oamenii sunt absolviţi obiectiv de păcatul
strămoşesc şi de cele personale subiectiv, prin Taina Sfântului Botez. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu,
oamenii devin participanţi ai dumnezeirii Logosului. Devenim fii ai iui Dumnezeu prin participare. El
spune: "Admiraţi, bucuraţi-vă, am devenit Hristos; dacă El este capul, noi suntem membrele, om întreg este
El şi noi". Biserica este prelungirea întrupării în istorie.
Vechiul Testament. Fericitul Augustin a tâlcuit mai ales cărţile Vechiului Testament. între cele două
Testamente există relaţia: "In Vetere Novum lateat et in Novo Vetus pateat". Hristos nu strică, ci
desăvârşeşte Legea Vechiul Testament. Scriptura este inspirată. Acelaşi Duh a inspirat şi pe autorii Noului
Testament şi pe cei ai Vechiului Testament. Fericitul Augustin arată că profeţiile Vechiului Testament trimit
la viitor, când pacea va stăpâni, la Noul Ierusalim descris de Isaia.
Păcatul. Omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană, fiind înzestrat cu natură şi voinţă bună, pentru
a se bucura de darurile primite şi a preamări pe Creator. Creat pentru o relaţie de iubire cu Acesta, omul şi-a
întors faţa, ocupându-se de lucrurile de jos, deci păcătuind. Căci păcatul înseamnă părăsirea lui Dumnezeu,
îndepărtarea de El. Esenţa păcatului este neascultarea. Păcatul înseamnă deci iubirea eului, mai mult decât a
lui Dumnezeu. Natura păcatului nu rezidă în materie, cum pretindeau ereticii manihei.

50
 Deci, pentru Fericitul Augustin păcatul este încuviinţarea rea a voinţei. Nu Dumnezeu este cauza
răului, deci a păcatului, ci deficienţa fiinţei noastre. Prin libertatea voinţei, Adam putea rezista ispitei, dar a
cedat liber. Deci păcatul nu stă în obiectul pe care-1 vizează voinţa rea, ci în actul voinţei libere, dar
rătăcite.
Păcatul protopărinţilor este precedat de pervertirea voinţei lor, de mândrie. Nu fructul este păcatul,
căci materia nu este nici rea, nici bună. Acelaşi fruct putea deveni, prin ascultare, mijlocul ridicării lui
Adam până la desăvârşire.
Împotriva pelagienilor, care spuneau că păcatul originar nu se transmite real, ci se imită, Fericitul
Augustin arată că păcatul Iui Adam este moştenit de întreg neamul omenesc. Deşi este şters la botez, în
natura omului rămâne înclinarea spre rău şi o infirmitate.
Între urmările păcatului originar amintim: plăcerea păcatului; pierderea harului ajutător al lui
Dumnezeu; întunecarea raţiunii; slăbirea voinţei; schimbarea dragostei de Dumnezeu în dragoste de sine;
moartea sufletului şi inversarea valorilor; spiritul omului devine trupesc, în loc ca trupul să se spiritualizeze;
neliniştea sufletească; ignoranţa; pierderea libertăţii perfecte, încât liberul arbitru ce ne rămâne, fără un har
mai puternic, duce la păcat; necredinţa, ca păcat de moarte.
Nimeni nu este fără de păcat între oameni. Deşi botezul şterge păcatele, noi nu încetăm să greşim.
Există, spune Fericitul Augustin, păcate uşoare şi grele şi dă o listă a acestora. Totuşi, păcatele uşoare,
repetate, au consecinţe grave. Insistă asupra păcatului minciunii. Diavolul contribuie la crearea condiţiilor
propice pentru săvârşirea păcatului, deşi nu el în sine săvârşeşte păcatul, ci omul.
Harul..Pentru că omul nu putea să se ridice din starea de păcat, Domnul se întrupează, pentru
răscumpărarea şi îndreptarea lui. Sau, cum spune Fericitul Augustin, "dacă omul n-ar fi pierit, Fiul
Omului n-ar fi venit". Harul (gratia) este un ansamblu de daruri, izvorâte din dragostea iui Dumnezeu,
oferite pentru ridicarea naturii omeneşti. Harul porneşte aşadar de la Dumnezeu.
Luptând cu ereticii pelagieni, Fericitul Augustin accentuează mult rolul harului. Pentru el, orice
faptă a omului este imposibilă fără acest ajutor divin. De aceea, spune că harul este absolut necesar pentru
ridicarea şi reînnoirea omului. Exagerând, Fericitul Augustin ajunge spre sfârşitul vieţii să condiţioneze
mântuirea omului numai de har, neglijând faptele omului. Sau, cum întreabă el retoric: "Dacă noi n-am
putut să ne facem, cum am fi putut să ne refacem?".
Rezumând învăţătura sa despre necesitatea harului, în canoanele 4-6, aprobate de Sinodul de la
Cartagina (418), contra lui Pelagiu, spune: "Harul care ne îndreaptă nu înseamnă doar iertarea păcatelor
trecute, ci şi un ajutor; dar nu unul care este numai lumina ce descoperă legea, ci chiar iubirea binelui.
Necesitatea acestui ajutor este absolută".
Pelagienii respingeau păcatul originar şi spuneau că Dumnezeu dă oamenilor harul numai ca
răsplată pentru meritele lor. Fericitul Augustin subliniază că harul se dă gratuit, chiar şi celor nevrednici.
Mai ales că Dumnezeu lucrează astfel ca nimeni să nu se mândrească cu meritele sale. în partea ultimă a
vieţii, prin predestinaţia absolută, Fericitul Augustin se contrazice în ce priveşte gratuitatea harului.

51
 Fericitul Augustin împarte harui după forma şi felul în care acesta lucrează la îndreptarea omului
în: non-eficient; eficient; ' congruent. Numai că harul nu este o formă externă, ci o putere care lucrează
direct, desăvârşind pe creştin.
Adam nu a avut harul ca să se ferească pentru totdeauna de răul voluntar. Avea însă acel har cu
care, dacă ar fi conlucrat, nu ar fi păcătuit. Prin faptul că a fost înzestrat cu liberul arbitru, Adam a putut
părăsi acel ajutor. Acest har este numit graţie non-efîcientă, desemnând harul actual în Adam nevinovat.
Harul pe care îl dă Mântuitorul este mult mai puternic decât cei dat iui Adam. Acest har ne dă
puterea şi mijloacele ca să voim binele. Când noi săvârşim binele, îl facem sub impulsul divin, ce ne face
capabili să săvârşim binele. Harul acesta ne imprimă voinţei un impuls. Chiar dacă o premerge, totuşi nu o
suprimă. Dumnezeu lucrează fără noi, ca să voim şi împreună cu noi, desăvârşind.
Fericitul Augustin susţine că există o distincţie între oamenii aleşi şi cei chemaţi. Căci dacă cei
chemaţi nu sunt mişcaţi de har, ci sunt incapabili să-1 primească, în schimb cei aleşi răspund milostivirii
lui Dumnezeu, fiind chemaţi pe măsura voinţei lor într-un mod convenabil.
Perseverenţa este, spune Fericitul Augustin, un dar nepreţuit, acordat unora prin mila lui
Dumnezeu şi refuzat altora printr-o dreaptă judecată. De pildă, martirul este cel ce se învredniceşte de
acest dar. Adam nu 1-a avut. Dacă l-ar fi avut, n-ar fi căzut. Dar, se întreabă, dacă nu 1-a primit (darul), ce
păcat poate avea Adam? Fericitul Augustin răspunde: avea liberul arbitru.
Numeroase sunt darurile venite de la Dumnezeu. De pildă: întrebuinţarea voinţei celei bune,
ascultarea, supunerea, înfrânarea etc. Mai presus de toate se află iubirea. Harul divin îndreptează şi
sfinţeşte, recreând. Chipul lui Dumnezeu este reînnoit. Harul ajută mai întâi iertând răul făcut şi apoi
ajutându-ne să ne ferim de rău şi să facem binele, într-un proces simultan. Dumnezeu dă omului un har
special pregătitor, desăvârşindu-1 printr-un har conlucrător.
îndreptarea omului vine prin har de la Dumnezeu, spune Fericitul Augustin, iar nu din faptele
omului. Omul nu este îndreptat fără concursul voinţei sale. Totuşi, nu sunt doi factori independenţi. Harul
lucrează împreună cu voinţa, dar ei este începutul şi tot el continuă. Căci harul precede orice: merit şi
chiar acel merit este tot un har gratuit. Deci Dumnezeu lucrează singur în suflet, iar faptele merituoase ale
creştinului nu sunt de fapt ale lui.
Raportul dintre raţiuni şi credinţă. Fericitul Augustin nu dispreţuieşte raţiunea ci arată rostul ei
limitat. El subordonează raţiunea credinţei, ca una ce îi este auxiliară. Se spune despre Fericitul Augustin
că are meritul de a fi condensat şi regenerat prin altoiul creştin, pentru a-1 transmite lumii noi,
tezaurul intelectual al lumii antice.
Fericitul Augustin a păstrat o cale de mijloc între intelectualismul exagerat şi
misticismul extremist. A condiţionat posibilitatea cunoaşterii de existenţa vieţii morale. Căci pentru el,
cunoaşterea este fruct al virtuţii. A fixat graniţele între cunoaşterea raţională si cea
creştină. A văzut în creştinism o disciplină de viaţă, o realitate şi o trăire, care nu se reduce la vreo
filosofie.

52
 Atitudinea Fericitului Augustin faţă de filosofii Pitagora, Socrate, Aristotel, Plotin, Porfiriu,
Seneca, Cicero, dar mai ales faţă de stoici şi epicurieni înseamnă o contribuţie Ia înţelegerea mai profundă
a acestor sisteme filosofice şi la stabilirea poziţiei pe care creştinismul a avut-o faţă de ei.
Fericitul Augustin supune doctrina lui Platon şi a neoplatonicilor la o critică
pătrunzătoare şi severă. Filosofia este o auxiliară, dar dată tot de Dumnezeu, pentru a înţelege şi cu mintea
ceea ce se poate înţelege din adevărurile creştine.
Fericitul Augustin remarcă excesul dăunător al celor care aveau mania de a filosofa. Dacă se poate
vorbi de o filosofie a lui, aceasta nu este un sistem închegat şi unitar, ci este alcătuită cu scopul de a apăra
credinţa.
Raportul între har şi libertate. Există pentru Fericitul Augustin o deosebire între liberul arbitru şi
libertate. Uneori accentuează rolul libertăţii voinţei. Spune că liberul arbitru se întăreşte prin har. Avem
succesiunea crescătoare: lege - credinţă - har - vindecarea sufletului - libertate - iubire. Dar Fericitul
Augustin şi-a schimbat opiniile spre sfârşitul vieţii, susţinând teoria despre harul irezistibil, care lucrează
voinţa cea bună şi perseverarea. Doar cei aleşi rămân în credinţă până la sfârşit. Doar în cei aleşi lucrează
harul irezistibil. Dumnezeu dă celor aleşi acest har, fără să aibă vreun merit. Cei aleşi nu se pot opune
harului. Fericitul Augustin spune că, în final, mântuirea este lucrarea numai a harului. Acest determinism
absolut este legat de predestinaţie.
Cei predestinaţi la desăvârşire, spune Fericitul Augustin, primesc harul perseverării. Alegerea lor
de Dumnezeu nu ţine cont de meritele acestora. Cei aleşi vor fi ridicaţi cu milă, iar cei condamnaţi vor fi
judecaţi după dreptatea lui Dumnezeu. Cel mai important exemplu este chiar Iisus Hristos - Omul. Avem
aşadar o predestinaţie absolută. Catolicismul, plecând de la învăţătura Fericitului Augustin, se împarte în:
tomism (harul anulează libertatea); augustinianism (apără libertatea); molinism (accentuează libertatea, în
sens semipeiagian).
Pastor si îndrumător. El dă adesea îndrumări duhovniceşti celor care aveau nevoie. Vizitează
orfanii, văduvele şi săracii. în cei săraci vede pe însuşi Hristos. Zice: "Dacă vrei să ai mâinile pline, observă
mâinile goale ale săracilor". Se spune despre Fericitul Augustin că, atunci când nu avea ce să dea celor
săraci, spărgea vasele cele sfinte ale Domnului, le topea şi preţul lor îl , dădea celor lipsiţi, care erau foarte
mulţi".
Nu jignea niciodată pe nimeni, nici chiar pe eretici. Nu jignea nici cu asprimea cuvintelor, nici cu
dogma. Era blând şi avea o delicateţe excesivă. La ce foloseşte lovirea pieptului, dacă inima nu simte
durerea? Pocăinţa din viaţa aceasta e o durere care vindecă. Pocăinţa din veşnicie "este o durere
pedepsitoare care chinuie. Adevărata pocăinţă nu izvorăşte decât din ura faţă de păcate şi din iubirea iui
Dumnezeu... Ştiu că e greu să dezrădăcinezi o deprindere rea, eu însumi am experimentat-o. Dar cu
perseverenţă şi cu ajutorul iui Dumnezeu, nu este deprindere rea, care să nu poată fi învinsă. Dacă în această
viaţă sunt puternice ispitele, meditează la patimile lui Hristos pe cruce... Vrei să ajungi la înălţimea lui
Dumnezeu? Coboară-te mai întâi la smerenia iui Dumnezeu priveşte arborele. Mai întâi merge în jos, pentru

53
a se înălţa mai apoi în sus. îşi aruncă rădăcinile în adâncul pământului, pentru a se avânta apoi cu creştetul la
cer. Fii mic înaintea ochilor tăi, pentru ca să fii mare în ochii lui Dumnezeu".
Maica Domnului. Fericitul Augustin nu a scris o operă anume, în care să trateze această temă. A
murit la 28 august 430, cu puţin timp înaintea Sinodului III ecumenic (Efes 431), la care fusese invitat şi la
care s-au discutat probleme mariologice. Învăţătura Fericitului Augustin se grupează în jurul: l)
Aeipartheniei (pururea fecioarei); 2)Theotochiei (maternităţii divine) a Maicii Domnului.
Pururea fecioria Maicii Domnului înseamnă pentru el integritatea fizică a trupului Măriei nu numai
în timpul zămislirii, ci şi înainte si după naştere. Căci Măria nu a avut legătură cu vreun bărbat şi nici alţi fii
nu a avut. Subliniind atributul ei de Născătoare de Dumnezeu, îi aşează ca pe o temelie a credinţei noastre.
Şi totuşi, Fericitul Augustin nu o numeşte direct "Născătoare de Dumnezeu", ci: Maică a Fiului Celui Prea-
Înalt, Născătoare de Hristos, mamă a Mântuitorului etc.
În Cuvântarea 289, Fericitul Augustin compară naşterea Sfântului Ioan Botezătorul cu naşterea lui
Iisus, zicând că aşa precum Elisabeta a născut un om, Măria a născut un Dumnezeu şi om. Fericitul
Augustin se străduieşte să dovedească împlinirea profeţiilor Vechiului Testament prin Măria. Tâlcuind pe
Iezechiel (44, 1), zice: "Ce înseamnă poarta cea închisă din casa Domnului, dacă nu că Măria va fi veşnic
neatinsă? Si ce înseamnă cuvintele: Om nu va intra prin ea, dacă nu aceea că losif nu o va cunoaşte pe ea?...
Şi ce înseamnă cuvintele: Va fi închisă în veac, dacă nu aceea că Măria este fecioară înainte de naştere,
fecioară în naştere şi fecioară după naştere? (ante partum, in partum, post parturn)".
Preamărind naşterea Domnului spune: "Două sunt naşterile Domnului: una dumnezeiască şi alta
omenească; aceea fără de timp, aceasta în timp. Amândouă sunt minunate: aceea fără de mamă, aceasta fără
de tată. Dacă pe aceasta n-o înţelegem, pe aceea cum s-o povestim?". Răspunzând la întrebarea: De ce s-a
născut Hristos dintr-o fecioară, Fericitul Augustin zice: "Pentru ca membrele Sale (noi) să se nască, după
duh, dintr-o Biserică fecioară". Maica Domnului devine figura şi chipul Bisericii. Şi "după cum Măria,
născând, a rămas fecioară, tot aşa şi Biserica, în tot timpul, naşte membrele trupului tainic al lui Hristos,
care sunt credincioşii, şi nu-şi pierde fecioria".
Mântuitorul s-a născut dintr-o fecioară logodită cu un bărbat pentru că ea este figură a Bisericii,
mireasa lui Hristos. în Măria fecioara, ca şi în Biserică, fecioria nu împiedică fecunditatea şi invers.
Imaculata concepţie? Plecând de la citatul următor, teologii romano-catolici sunt înclinaţi să creadă
că Fericitul Augustin a susţinut această Idee: Despre Măria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru,
"pietatea ne constrânge s-o mărturisim fără de păcat".
Dintre multele alte locuri ale operei Fericitului Augustin, în care se vorbeşte despre contrariu acestei
afirmaţii, iată numai unul ("Contra lui Iulian"): "în afară de Hristos nu este nimeni care să nu fi fost, încă de
la începutul existenţei sale, supus păcatului". în aceeaşi lucrare sunt citate unele cuvinte ale Sfântului
Ambrozie, care zice că un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, născut dintr-o femeie fecioară, n-a
suferit păcătui strămoşesc".

54
 În fine, referitor la rolul Maicii Domnului în opera de răscumpărare a neamului omenesc, după
Fericitul Augustin acest rol trebuie văzut mai mult în sensul unei participări morale, prin legăturile de
afecţiune maternă existente.
Sfânta Euharistie. Săvârşirea Sfintei Euharistii se făcea în acea vreme în Africa zilnic. Era însoţită
de post. Rugăciunea Domnească, ce însoţea împărtăşirea, avea drept scop pregătirea credincioşilor.
Perioada de pregătire se încheia cu tradiţionala sărutare a păcii. Primitorii Sfintei Taine erau şi adulţii şi
copiii, care o primeau imediat după Botez. Păcătoşii nu erau împărtăşiţi, ei părăsind biserica odată cu
catehumenii. împreuna-participare a credincioşilor îi unea pe toţi în glasul rugăciunii.
"Pâinea aceea care este sfinţită ia altar prin cuvântul lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos este; Potirul
acela... sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu, este Sângele lui Hristos". Aşadar, este un realism euharistie,
condiţionat de rostirea cuvintelor de instituire şi a rugăciunilor de sfinţire (epicieze). în acele vremuri însă
nu se punea problema lămuririi modului cum se petrece prefacerea elementelor euharistice şi nici cea a
modului cum este prezent Hristos în Euharistie. De aceea, Fericitul Augustin continuă linia învăţăturii
Bisericii, potrivit căreia Hristos este prezent sub forma pâinii şi a vinului.
Se insistă asupra necesităţii primirii, inclusiv de copii, a Sfintei Euharistii. Prin întrupare ni se
creează posibilitatea de a-L primi pe Hristos Euharistie, căci pentru ca omul să mănânce pâinea îngerilor,
Creatorul îngerilor s-a făcut om. Sfânta Euharistie este momentul întâlnirii lui Dumnezeu în Treime cu
Biserica formată din mădularele strâns unite între ele, în Trupul lui Hristos, Cel care oferă Biserica în mod
euharistie Sfintei Treimi.
Trupul cel istoric al lui Hristos, înviat şi înălţat, se prelungeşte în Trupul cel tainic, în Biserică,
crescând cu Sfânta Euharistie. întruparea, Biserica şi Euharistia alcătuiesc un întreg, în care viaţa, adevărul
şi dragostea sălăşluiesc.
Eshatologie. în principiu, toţi oamenii sunt condamnaţi Ia iad si numai prin voia lui Dumnezeu, iar
nu prin meritele lor, unii sunt iertaţi de pedeapsă. Dumnezeu predestinează pe unii la fericire, datorită
milei, iar pe alţii la pierzanie, datorită dreptăţii. După Fericitul Augustin, cei răi vor pierde viaţa
dumnezeiască. Dimpotrivă, în rai cei buni vor vedea pe Dumnezeu. Există două învieri: a sufletului (prin
Botez) şi a trupurilor (ia a doua judecată). Cei ce vor trăi în momentul Parusiei vor fi ridicaţi la cer. vor
muri şi vor învia. Fericitul Augustin spune că omul putea să nu moară, însă nemurirea de la început este
inferioară celei de apoi, când nu vom mai putea muri.
Munca (inclusiv a monahilor). Fericitul Augustin are şi meritul de a fi răsădit viaţa monahală în
nordul Africii, viaţă precedată de cea ascetică (de ex. în timpul lui Tertulian). Cei ce populau mănăstirile
vremurilor Fericitului Augustin erau din clase sociale diferite, de la sclavi şi până la stăpâni de sclavi. Unii
dintre monahi nu lucrau însă, ci umblau prin localităţi şi vindeau bucăţi din moaştele sfinte, sau alte obiecte,
spunând că respectă cuvintele Domnului: "Priviţi păsările cerului şi crinii câmpului, nu seamănă, nici nu
seceră şi totuşi Tatăl ceresc îi hrăneşte". Acestea sunt împrejurările în care Fericitul Augustin scrie lucrarea
"De opere monachorum".

55
 Si mai grav este faptul că se răstălmăceau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cine nu vrea să
muncească, să nu mănânce", spunând că munca lor este una duhovnicească. In aceste locuri nu se vorbeşte
de nelucrare, referitor la păsările cerului, ci ia părăsirea grijilor lumeşti şi ancorarea nădejdii noastre în
Dumnezeu, nu în cele pământeşti.
Fericitul Augustin nu este împotriva îndeletnicirilor duhovniceşti ale monahilor, ci pleacă de la
constatarea că nu toţi sunt capabili să înveţe pe alţii, cerându-le celor care nu au acest dar să lucreze cu
braţele lor. Iar propovăduirea să nu devină un mijloc de îmbogăţire.
Unii spuneau că, părăsind lumea şi devenind monahi, nu mai are rost să lucreze ca meseriaşi.
Fericitul Augustin ie răspunde dând exemplu pe Sfântul Apostol Pavel. Bogaţii deveniţi monahi şi prestând
o îndeletnicire utilă se pot vindeca de păcatul mândriei. Munca fizică în mănăstire trebuie să se întemeieze
pe încrederea în Dumnezeu şi cu convingerea răsplăţii celei cereşti. Fiecare trebuie să lucreze potrivit cu
puterea şi cu priceperea Iui. EI însuşi se dă ca pildă, muncind din greu.
Fericitul Augustin cere vieţuitorilor mănăstirilor să-şi împartă timpul între muncă, rugăciune şi alte
preocupări duhovniceşti. Această organizare se datoreste Răsăritului si monahismului egiptean.
Războiul şi pacea. Fericitul Augustin condamnă războiul în mod categoric, consîderându-1 un mare
rău pentru omenire, căci duce ia pierderea de vieţi omeneşti. Si totuşi, vorbeşte despre războaie permise, în
anumite condiţii. întotdeauna, ostaşii trebuie să tină cont de omenie. Pacea este fundamentul vieţii si
înseamnă o corelaţie strânsă cu armonia şi ordinea din lume. Pacea socială se fundamentează pe cea
religioasă şi pe învăţătura Domnului. Căci Hristos este izvorul păcii. Pornind de la pacea socială, ajungem
la forma ei supremă, pacea cerească. De aceea, pacea trebuie apărată.

Bibliografie.
Traduceri: Mărturisiri, traducere de Prof. Dr. Nicolae Barbu, în colecţia PSB, nr. 64, Bucureşti
1985, cu o introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu; Cetatea lui Dumnezeu, trad. de Gh. Badea,
în rev. "Teologie şi Viaţă", seria nouă (LXVIII), nr. 8-10/1992, august-octombrie, p. 157-166 şi în nr. 1-
3/1992, ianuarie-martie, p. 104-108; Despre învăţătura creştină, trad. de Ierom. Constantin Chirilă, în rev.
"Mitropolia Moldovei şi Bucovinei", nr. 1-3/1990, an LXVI, ianuarie-iunie, p. 109-117; Despre credinţa în
cele nevăzute, trad. de Gh. Badea, în "Teologie şi Viaţă" seria nouă, an 1 (LXVII), nr. 9-12/1991,
septembrie-decembrie, p. 170-176.
Studii: Abrudan, Magistr. D., Vechiul Testament în scrierile Fericitului Augustin, în rev. "Studii
Teologice", seria a Ii-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p. 141-154; Alexe, Magistr. Ştefan C,
Concepţia Fericitului Augustin despre păcat şi har, în rev. "Studii Teologice", seria a Ii-a, an VIII, mai-
iunie, nr. 5-6/1956, p. 330-348; Buzdugan, Drd. Costache, învăţătura despre întrupare la Fericitul
Augustin, în "Studii Teologice", seria a H-a, an XXVI, nr. 1-2/1974, p. 523-533; Idem, Dumnezeiasca
Euharistie, taină a unităţii Bisericii, la Fericitul Augustin, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an
XLIX, nr. 1-2/1973, ianuarie-februarie, p. 47-61; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Mama Fericitului
Augustin, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie, p. 391-409;
56
Idem, Opera Fericitului Augustin şi critica personală teologică din Retractările sale, în rev. "Studii
Teologice", seria a II-a, an XI, nr. 1-2/1959, ianuarie-februarie, p. 3-21; Idem, Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 250-263; IPS Nicolae Corneanu, Aspecte din
vechea literatură creştină, Timişoara 1984, cu articolele: Fericitul Augustin şi Platon (p. 91-97); Fericitul
Augustin ca predicator (p. 157-168); Corniţescu, Magistrand Constantin I., Studiu comparativ între Marele
Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa şi Manualul către Laurenţiu al Fericitului Augustin, în
"Ortodoxia", an XVI, nr. 1/1964, ianuarie-martie, p. 110-127; Floca, Ioan N., Predica Fericitului Augustin.
Omilie exegetică, în rev. "Mitropolia Ardealului", an VIII, nr. 7-8/1963, iulie-august, p. 567-584; Grigoraş,
Pr. C, Fericitul Augustin şi locul lui în pedagogia creştină, în rev. "Teologie şi Viaţă", an II (LXVHÎ), nr. 8-
10/1992, august-octombrie, p. 73-90; Ică, Magistrand Ioan L, Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta
Treime după Tratatul "De Trinitate", în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, an XIII, nr. 3-4/1961, martie-
aprilie, p. 166-168; Moisiu, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Ce învaţă Fericitul Augustin despre Maica Domnului,
în rev. "Mitropolia Ardealului", an V, nr. 3-4/1960, martie-aprilie, p. 231-252; Idem, Fericitul Augustin -
păstor şi îndrumător al vieţii creştine, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, an XXII, nr. 9-10/1970,
noiembrie-decembrie, p. 637-648; Nicolae, Pr. Magistrand Gheorghe A., Cele mai frumoase rugăciuni din
"Confesiunile" Fericitului Augustin, în "Studii Teologice", seria a II-a, an XVI, nr, 7-8/1964, p. 469-476;
Pavel, Diac. Drd. Marin N., Activitatea omiletică a Fericitului Augustin, în rev. "Biserica Ortodoxă
Română", an XCI, nr. 11-12/1973, noiembrie - decembrie, p. 1252-1262; Pavel, Prof. Dr. Constantin C,
Condiţiile colaborării raţiunii cu credinţa în opera Fericitului Augustin, în rev. "Studii Teologice", seria a
II-a, an VII, nr. 9-10/1955, noiembrie - decembrie, p. 640-649; Idem, Creştinismul şi filosofia antică în
gândirea Fericitului Augustin, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, an XLII, nr. 2/1990, martie-aprilie, p.
20-41 şi partea a II-a, în "Studii Teologice", seria a Iî-a, an XLII, nr. 3/1990, mai-lunie, p. 3-45.

57
 VII. Pseudo-Dionisie Areopagitul

Viaţa. Autorul se prezintă pe el ca fiind ucenicul pe care Sfântul Apostol Pavel 1-a convertit în Areopagul
din Atena. îi scrie Sfântului Ioan Evanghelistul, exilat în Patmos (Epistola a zecea), la sfârşitul secolului şi
lui Tit şi Timotei. Descrie şi eclipsa de soare din momentul morţii pe Cruce a lui Hristos. Nu se ştie însă cu
precizie cine a fost. în 533, scrierile sale erau folosite de monifiziţi. Leonţiu de Bizanţ le-a acceptat ca
autentice, ca şi Sfântul Sofronie al Ierusalimului, sau Sfântul Maxim. Se pare că scrierile aparţin secolului V,
fiind puternic influenţate de neoplatonism, de Plotin şi Produs. Autorul cunoaşte textul simbolului de
credinţă de la Sfânta Liturghie (deci este după anul 476). Scrierile lui sunt semnalate mai întâi de Sever de
Antiohia şi folosite de monofiziţi, în disputele cu ortodocşii, la 503.
Opera. Despre numele divine. Lucrarea are 13 capitole şi vorbeşte despre numele date lui Dumnezeu.
Nu trebuie să folosim alte nume decât cele din Scriptură. Numele nu au rolul de a exprima fiinţa divină, ci
ele sunt atribute aplicate firii şi persoanelor. într-unui dintre capitole vorbeşte despre originea răului, ca şi
Produs. Pe lângă atributele de fiinţă, viaţă, înţelepciune, găsim şi pe cele de bunătate, lumină, frumuseţe,
dragoste etc.
Despre teologia mistică. Cuprinde o rugăciune către Sfânta Treime. Are 5 capitole scurte. Dumnezeu
se află în întunericul divin. Urcând spre întunericul cel mai presus de lumină, putem să vedem şi să
cunoaştem supranaturalul. Tema lucrării este teologia apofatică. într-un şir lung de negaţii se arată ce nu este
Dumnezeu. Cere rugăciune şi negarea a tot ce există în lumea creată.
Despre ierarhia cerească. în 15 capitole, vorbeşte despre îndumnezeirea omului prin curăţire,
iluminare şi desăvârşire, îndumnezeirea aceasta este legată de ierarhia cerească şi pământească. Ierarhia
58
cerească are 3 triade cu câte 3 cete: heruvimi, serafimi, tronuri, domnii, stăpânii, puteri, începători,
arhangheli şi îngeri, nu toţi fiind la fei de apropiaţi de Dumnezeu. Heruvimii sunt mai apropiaţi de El, iar
îngerii de oameni.
Despre ierarhia bisericească. Este copia celei spirituale. Ajută la desăvârşirea noastră. Se descrie
rolul fiecărei trepte şi modul hirotoniei.
Epistolele. Sunt în număr de zece autentice. Iată cuprinsul lor.
l.Reia o temă din alte tratate. Epistola 1 este adresată unui călugăr ce face parte din tagma celor care
urmăresc urcuşul neîntrerupt spre curăţenie şi desăvârşire creştină. Se evidenţiază ideea transcendenţei lui
Dumnezeu, Care scapă mulţimii afirmaţiilor şi negaţiilor pe care oamenii le fac în analogie cu făpturile.
Dumnezeu rămâne mai presus de fiinţă şi cunoştinţă. Purificarea de patimi înseamnă participare la ceea ce
Dumnezeu ne comunică despre Sine. Aşează, în locul cunoaşterii naturale, o comuniune personală, care dă
posibilitatea firii umane să intre în legătură cu dumnezeirea. Se afirmă neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu
prin analogie cu lumea creată. Se subliniază incognoscibilitatea esenţei divine. Asupra noastră coboară
lucrările necreate într-o varietate infinită.
Iată textul epistolei: "Lui Caius, monah: întunericul se face nevăzut la lumină, şi, cu atât mai nevăzut,
cu cât lumina este mai intensă. Cunoştinţele îndepărtează necunoaşterea cu atât mai mult cu cât sunt mai
numeroase. Primind acestea în mod superlativ şi nu parţial, vei spune într-adevăr că necunoaşterea cea după
Dumnezeu rămâne ascunsă celor care au lumina naturală şi cunoaşterea făpturilor. întunericul Său cel mai
presus de fire se ascunde de orice lumină şi scapă oricărei cunoaşteri. Şi dacă cineva, văzând pe Dumnezeu,
s-a unit cu ceea ce a văzut, nu L-a văzut pe El însuşi, ci ceva din cele care sunt la El şi se cunosc (sunt
cognoscibile). însă El însuşi, fiind întemeiat dincolo de minte şi natură, se cunoaşte în faptul că nu este deloc
cunoscut, nici nu există, ci este mai presus de fire şi mai presus de cuvinte. Si această desăvârşită
necunoaştere, în înţelesul mai bun al cuvântului, constituie cunoaşterea Celui care este peste toate cele
cognoscibile".
2. Epistola a doua pune problema raportului dintre Dumnezeu ca persoană şi iradierea voită din Sine
a darului îndumnezeitor, dat celor vrednici. Prin faptul că El lucrează întreg îndumnezeirea, nu se epuizează
în acest dar ca lucrare, ci este mai presus de acestea.
Iată textul epistolei: "Aceluiaşi Caius, monah: în ce fel Cel care transcede toate este mai presus şi de
începătoria dumnezeîrii şi de începătoria bunătăţii? -Dacă se înţelege că dumnezeirea şi bunătatea sunt însuşi
bogăţia darului binefăcător şi îndumnezeitor, imitarea de neimitat a Celui supradivin şi preabun, după care
ne îndumnezeim şi ne îmbunătăţim. Si, dacă Acesta este obârşia îndumnezeirii şi a îmbunătăţirii celor care
se îndumnezeiesc şi îmbunătăţesc, trebuie să spunem că Cel care este mai presus de orice principiu
depăşeşte şi aşa-numita dumnezeire şi bunătate, că este dincolo de thearhie şi agatharhie. în măsura în care
rămâne de neimitat şi de neînţeles, El depăşeşte şi încercările de a-L înţelege, ca şi pe cei care imită şi pe cei
care participă".

59
 3.Epistola a "treia este hristologică. Se spune că "Cei mai presus de fire a venit în chip acoperit la
vederea noastră, fiinţând omeneşte (luând natură umană). Dar EI este ascuns şi după arătare sau... chiar şi în
arătare. Căci această taină... rămâne de negrăit şi chiar neînţeleasă, rămâne de nepătruns". Aşadar, coborârea
Logosului în istorie face posibilă comuniunea personală a omului cu Creatorul. Prin aceasta însă nu ni se
descoperă şi supraesenţialitatea firii dumnezeieşti.
4.A patra epistolă afirmă existenţa şi lucrarea celor două firi în Persoana Mântuitorului, ca o opoziţie
la monofizism. Contra apolinariştilor şi a nestorienilor, se afirmă consubstanţialitatea trupului Mântuitorului
cu noi. Căci El a unit în Sine omenitatea, după ipostas, dar a rămas nedespărţit de suprafiinţialitatea divină.
"Venind cu adevărat în natura umană, a asumat-o în mod supranatural şi a lucrat cele ale omului mai
presus de om. O dovedesc: Fecioara care naşte mai presus de fire şi apa învolburată care nu simte greutatea
picioarelor Sale materiale şi pământeşti... El nici nu era om, desigur nu în sensul că n-ar fi fost om, ci în
înţelesul că era născut dintre oameni, deşi era mai presus de ei, şi că S-a născut cu adevărat om, mai presus
de om. De altfel, El nu săvârşea cele divine ca Dumnezeu, nici cele umane ca om, ci fiind Dumnezeu făcut
om, ne-a arătat vieţuirea printr-o lucrare nouă, divină şi umană în acelaşi timp".
5.Epistola a cincea precizează sensul "întunericului" divin. Acest întuneric este "lumina neapropiată"
în care "locuieşte Dumnezeu" (1 Timotei 6, 16). "Fiind nevăzut, din pricina strălucirii copleşitoare şi
neapropiat în Sine, pentru abundenţa revărsării de lumină suprafiinţială, în El ajunge oricine se învredniceşte
să cunoască şi să vadă, prin faptul că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte, ajungând într-adevăr în Cel mai presus
de vedere şi de cunoaştere, cunoscând că El este dincolo de toate cele sensibile şi de cele inteligibile".
6.Epistola a şasea este adresată lui Sosipatru, preotul, cerând moderaţie.
7.Epistola a şaptea cere din nou evitarea polemicilor.
8. Epistola a opta poartă subtitlul: "Despre datoria respectării funcţiei proprii şi despre necesitatea
blândeţei". Aminteşte despre unele personaje ale Vechiului Testament: Moise, David, Iov, losif, Abel.
Combate părăsirea ordinii ierarhice şi lipsa de milostenie.
9.Epistola a noua este hristologică.
10.Epistola a zecea vorbeşte despre persecutarea celor buni de cei răi.

Doctrina. Este influenţat de neoplatonism. Dumnezeu este unic. Din El izvorăşte totul. Este înainte-
mergător şi loc de întoarcere. Lumea, creaţia lui Dumnezeu, este un întreg, sub două forme: cerul şi
pământul, aflate în legătură, menţinută prin puritate morală. învăţătura despre îngeri este normativă, privind
fiinţa, sau împărţirea lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu este catafatică şi apofatică, pozitivă şi negativă.
Ierarhia. După Pseudo-Dionisie, este "o rânduială sfântă, o cunoştinţă şi o lucrare ce duce pe cât se
poate la asemănarea cu divinitatea şi înalţă în proporţie corespunzătoare până la imitarea lui Dumnezeu, în
măsura iluminării divine pe care o primeşte" (Despre ierarhia cerească). Scopul ierarhie ţine de asemănarea
cu Dumnezeu, avându-L pe El conducător.

60
 După cum ierarhia propovăduieşte învăţătura neschimbată a Mântuitorului şi conduce pe credincioşi
pe calea mântuirii spre desăvârşirea în Dumnezeu, tot la fel o astfel de slujire de dumnezeire împlineşte şi
fiecare ceată îngerească, în raport cu ceata inferioară.
Prin hirotonie, ierarhia bisericească a primit misiunea de a-i sfinţi pe credincioşi şi a-i lumina prin
cuvânt. Puterea sfinţitoare a ierarhiei vine de sus, căci oamenii nu se pot sfinţi prin puterea lor. Venirea de
sus a lucrării de sfinţire şi asemănare cu Dumnezeu se realizează prin faptul că oamenii primesc tainele
săvârşite de persoane ce aparţin unei trepte ierarhice superioare treptei lor. Dionisie prezintă lucrarea prin
care oamenii sunt făcuţi tot mai asemenea cu Dumnezeu, ca pe o împărtăşire a lor de lumina şi puterea ce se
propagă din Dumnezeu prin membrii ierarhiei.
Preotul şi episcopul reprezintă instrumentele săvârşirii celor sfinte. Puterea lor vine de la Dumnezeu,
nu de la comunitate. Prin lucrările lor sfinţitoare, membrii ierarhiei devin organe slujitoare ale transcendenţei
divine, având menirea de a înălţa pe credincioşi spre Dumnezeu.
Dionisie pune accentul pe rolul unificator al cunoştinţei de Dumnezeu şi al lucrării de sfinţire şi
îndumnezeire a credincioşilor. Dar această acţiune, prin care ierarhia conduce pe cei păstoriţi spre
desăvârşire, nu se poate realiza fără efortul pe care credincioşii trebuie să-! facă, asimilând adevărul ce îi se
comunică. Ceea ce fac membrii ierarhiei constă în a-i ajuta pe credincioşi prin păstorirea lor să adapteze
acest adevăr la condiţiile personale. Membrii ierarhiei au misiunea de a propovădui învăţătura neschimbată,
judecând totul în lumina tradiţiei şi potrivit învăţăturilor Bisericii. Şi ei sunt în acelaşi timp membri ai
acesteia, luptând pentru sfinţirea şi desăvârşirea proprie.
Originea ierarhiei este izvorul vieţii, esenţa bunătăţii, Treimea cea una, care este cauza pentru tot de
există. Telul comun al ierarhiei bisericeşti este iubirea neîntreruptă de Dumnezeu. în persoanele ierarhiei se
îmbină reprezentarea transcendenţei dumnezeieşti şi comunitatea bisericească. Dionisie spune că Dumnezeu
ne-a dat exemplu ierarhia cerească şi ne-a dăruit ierarhia bisericească. Spre deosebire de ierarhia Vechiului
Testament, cea a Noului Testament este "o taină desăvârşită, căci este o plinire şi o încheiere sfântă a
acesteia".
Ierarhia bisericească se împarte în: treapta întâi, treapta mijlocie şi cea ultimă. Sunt trei trepte:
diaconie, preoţie şi arhierie.
Despre diaconi spune: "Ordinul diaconilor este un cin curăţitor şi el conduce pe cei curăţiţi la
lucrările rituale cele strălucitoare ale preoţilor, curăţind pe cei nebotezaţi si pregătindu-i prin
luminările sale cele curăţitoare şi prin învăţături din Sfintele Scripturi şi despărţind pe cei necredincioşi de
cei sfinţi". Despre preoţi spune că sunt supuşi ordinului divinilor ierarhi. Preoţii călăuzesc pe cei iniţiaţi să
primească Sfintele Taine şi împreună cu aceştia săvârşeşte ierurgiile ce se cuvin şi fac primitori şi părtaşi ai
Sfintelor Taine pe cei ce vin la ele. Despre lucrările pe care le săvârşeşte preotul, Dionisie spune: "Dacă
unele din cinstitele lucrări sfinte sunt săvârşite de către preoţi, preotul nu poate săvârşi totuşi niciodată
naşterea cea sfântă din Dumnezeu, decât prin prea dumnezeiescul mir, nici nu va proslăvi el tainele
dumnezeieştii împărtăşanii, dacă nu sunt aduse pe altarul cel prea dumnezeiesc simbolurile împărtăşaniei".

61
 Despre arhierie, Dionisie spune: "Ordinul ierarhilor are putere desăvârşită în Biserică; el împlineşte
îndeosebi funcţiile cele mai desăvârşite ale ierarhiei: învaţă, explicând învăţăturile cele sfinte şi arată ce
lucrări şi puteri sfinte le corespund lor".
Dionisie descrie modul cum se desfăşoară Taina hirotoniei, pentru fiecare treaptă în parte. De pildă,
vorbind despre semnul crucii, pe care ierarhul îl face deasupra capului candidatului, spune că "înseamnă
nimicirea poftelor trupeşti, viaţa ce imită pe Dumnezeu şi priveşte neclintit spre viaţa divină pe care a dus-o
Iisus în trup". Faţă de diacon şi preot, la hirotonirea episcopului i se pune pe cap şi pe grumaz Sfânta
Evanghelie, căci "puterea şi ştiinţa desăvârşită a întregii preoţii este dăruită ierarhiilor".
Eshatologie. Rugăciunile sunt necesare şi eficace pentru morţi. Biserica poate mijloci pentru cei
răposaţi, căci fac parte dintr-o comunitate creştină, de când au fost botezaţi. Legătura care există între
membrii Bisericii nu se rupe după moartea acestora. Moartea este o parte a bucuriei şi păcii veşnice.
Despărţirea sufletului de trupul creştinilor este diferită de moartea păcătoşilor. Sufletele credincioşilor sunt
luate de Hristos. La învierea din morţi, sufletele virtuoase vor dobândi stare asemenea cu Dumnezeu.
Dionisie combate 4 rătăciri la această temă. lată care sunt ele. Unii spuneau că, prin moarte, se trece
la neexistenţă. Este învăţătura păgânilor, care vedeau în moarte ceva biologic, material. La fel făceau şi
atenienii cu Sfântul Apostol Pavel. Psihopanihiţii (Vîgilanţiu, nestorienii. armenii) spuneau că sufletele
răposaţilor sunt în somn, până la învierea de obşte. Alţii, tritopsîhitii şi fotinienii, spuneau că sufletul moare
cu trupul şi revine la viaţă la Parusie. Alţii socoteau că trupurile se desfac de suflete pentru totdeauna, căci
sufletele merg la viaţa fericită. Această "desfacere" se potriveşte gnosticilor şi maniheiior.
Alţii atribuie sufletelor legături cu trupuri străine. Sunt curentele filosofice şi religioase de
metensomatoză: teosofia brahmanică, orfismul, gnoza păgână, neoplatonismul, chiar "origenismul". Zicem
"origenism", pentru că atât timp cât Origen a tâlcuit Scriptura şi a scris lucrări apologetice, a rămas în
învăţătura corectă. Când însă s-a străduit să împace dogma învierii cu cerinţele filosofiei naturaliste, potrivit
căreia natura este rea, şi-a pierdut ortodoxia. în "Despre principii" spune că sufletul nu învie cu trupul său, ci
cu unul pnevmatic. Ultimii, combătuţi de Dionisie, sunt cei care vorbesc despre "plăceri ce se potrivesc
numai unei vieţi schimbătoare", după moarte. Poate că Dionisie a vrut să combată milenarismul vulgar.
îndemnul lui Dionisie este ca să nădăjduim că ne vom afla liniştea în Hristos, când vom ajunge la
capătul acestei vieţi. Se face şi o rezumare a rugăciunilor şi o descriere sumară a slujbei înmormântării, cu
explicarea sensului rânduielii. Astfel, învaţă el, păgânii vor fi împiedicaţi să ia în derâdere ceremoniile
funebre.
De exemplu, la rugăciunea de iertare a răposatului, se cere dezlegarea de slăbiciunile Iui omeneşti.
"Dumnezeu vrea să-i învrednicească pe ei de lumină şi în pământul celor vii, în şanurile lui Avraam şi Isaac
şi Iacob, în loc unde nu este durere, nici întristare, nici suspin". Dionisie zice: "Şanurile fericiţilor patriarhi şi
ale tuturor sfinţilor înseamnă, după a mea socotinţă, locurile de odihnă cele preadumnezeieşti şi preasfinte,
care primesc pe toţi cei întocmai cu Dumnezeu, pentru desăvârşirea cea veşnică şi prea-fericîtă".

62
Bibliografie:
Traduceri: Epistolele, trad. de Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă şi Pr. Conf. Dr. Gheorghe Drăguiin,
Editura AII, Bucureşti; şi în rev. "Ortodoxia", an XLVI, nr. 2-3/1994, p. 12-60; Ierarhia cerească şi Ierarhia
bisericească, trad. de Cicerone lordăchescu, Chişinău. 1932; Opere complete, Bucureşti 1996.
Studii: Coman, Pr. Prof. ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 274-277; Drăguiin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Identitatea lui Dionisie Pseudo-Areopagitul cu
Ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1991; Idem,
Ecleslologia tratatelor areopagitice şi ecumenismul contemporan, Bucureşti 1979 (teză de doctorat); Idem,
Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul şi teologia sfârşitului vieţii pământeşti a creştinului, în rev. "Studii
Teologice", seria a Ii-a, an XLV, nr. 1/ 2, p. 36-47; Zăvoianu, Drd. Corneliu, învăţătura despre ierarhia
bisericească la Dionisie Pseudo-Areopagitul, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, nr. 9-10/1978, an XX,
noiembrie-decembrie, p. 636-650.

VIII. Leonţiu de Bizanţ

Leonţiu de Bizanţ

63
 Viaţa. S-a născut la 485, la Constantinopol. A intrat în mănăstirea Sfântul Sava, lângă Ierusalim. A
fost apocrisiarul călugărilor din Palestina la disputa din 532, între ortodocşi şi monofiziţi, la Sinodul din 536,
la Constantinopoi, unde este condamnat Sever de Antiohia. Deşi Leonţiu a păstrat legătura cu călugării
origenişti, el nu a fost origenist. S-a întors în 538 Ia Ierusalim. A murit la 543.

Opera. Trei scrieri contra nestorienilor şi eutihienilor (monofiziţilor). Cuprinsul lucrării pe scurt
este: l)deosebiri!e dintre fiinţă şi ipostas; combaterea celor două erezii cu aceleaşi argumente, pentru că au
ca puncte de plecare aceleaşi erori; 2)combaterea monofiziţilor eutihieni, mai ales iulianişti sau
aftartodocheţî; 3)combaterea nestorienilor, mai ales a lui Teodor de Mopsuestia. Lucrarea se mai numeşte
Combaterea şi izbânda asupra tuturor ereziilor.
Alte opere: Soluţia argumentelor lui Sever de Antiohia (un dialog); Treizeci de capete împotriva lui
Sever de Antiohia; împotriva monofiziţilor (sau îndoieli (probleme) împotriva celor ce mărturisesc "o fire
compusă" a Domnului nostru Iisus Hristos şi mărturii din Sfinţii Părinţi şi analiza învăţăturii lor);
împotriva nestorienilor (sau împotriva celor ce mărturisesc "două ipostasuri" în Hristos, dar nu afirmă nici
o unire a lor).
Lucrarea Treizeci de capitole împotriva lui Sever de Antiohia este alcătuită din 30 de puncte
(paragrafe), contra monofiziţilor, cu argumente logico-filosofice, în sprijinul existenţei celor 2 firi în
Persoana Mântuitorului. Lucrarea este de până la Sinodul din 536, care 1-a condamnat pe Sever.
Capitolul III (fragment): "Dacă, afirmând că Hristos este din Dumnezeire şi omenitate şi, crezând că
amândouă (expresiile) înseamnă acelaşi lucru, îl numesc iarăşi "din două firi", cum atunci, de vreme ce
mărturisesc că din dumnezeire şi omenitate este Hristos după unire, nu sunt constrânşi de înseşi datele
raţionamentului lor să spună şi "în două firi?". Căci acelaşi lucru se arată şi aici prin expresia "din
amândouă"".

Doctrina. Leonţiu răspunde la problemele teologice ale vremii sale. Argumentele contra ereticilor
sunt şi filosofice. Luptă cu nestorieniişi şi cu eutihienii, numiţi enandiodokites.
În ce priveşte învăţătura despre persoana şi lucrarea mântuitoare a Iui Hristos Eutihie si Nestorie sunt
în aceeaşi relaţie ca Sabelie şi Arie în ce priveşte învăţătura despre Dumnezeu Cel întreit în Persoane.
Sabelie "pentru fiinţă confundă ipostasurile dumnezeieşti într-un singur ipostas". Arie "pentru ipostasuri
împarte împreună cu acestea şi fiinţa dumnezeiască". Nestorie „taie, despică firile în ipostasuri". Eutihie şi
Sever de Antiohia "confundă firile într-o fire". Leonţiu spune despre nestorianism şi eutihianism că
urmăresc adaptarea adevărului la identificările logice. Leqntiu Jnsistă asupra mărturisirii celor două firi ale
Mântuitorului, în unicul ipostas.
Leonţiu a fost cel mai mare teolog din vremea lui Iustinian. Continuau tulburările hristoiogice. Cu
Leonţiu se încheie insă cristalizarea hristologiei ortodoxe. A sistematizat hristologia post-calcedoniană.
Activitatea lui Leonţiu este legată şi de activitatea călugărilor sciţi, de la începutul veacului VI.

64
 Sever de Antiohia a fost cel mai mare scriitor monofizit din secolul al Vl-lea. A respins diofizismul
calcedonian. S-a îndepărtat de Sfântul Chirii al Alexandriei. Sever confundă natura cu persoana. Neagă
existenţa reală a firilor în Hristos. învaţă că după unire sunt doar două naturi numai ca o percepere a
neamestecării lor, dar nu în realitate. Formula "o singură natură (fire; a Logosului întrupat" e înţeleasa ca o
singură natură a Iui Hristos. Sever de Antiohia credea că Logosul a luat firea umană ca specie, nu ca individ,
cu grave consecinţe soteriologice.
Călugării sciţi au încercat să arate că există o armonie între doctrina Sfântului Chirii şi Sinodul
Calcedon. Prin formula lor "Unul din Sfânta Treime a suferit în trup", stabileau un echilibru. Leonţiu a dat
o explicaţie terminologică definitivă raportului dintre persoană şi natură. S-a folosit de categoriile
artistotelice de substanţă, gen, individ, accidente etc.
Teoria ipostasului este astfel formulată: "Firea conţine ideea de existenţă, pe când ipostasul
conţine şi pe aceea de existenţă în sine. Firea arată, specia, ipostasul indică individul. Cea dintâi desemnează
caracterul universalului, cea de a doua separă particularul de comun. într-un cuvânt, cele consubstanţiale se
zic în chip propriu că sunt de o singură fire şi raţiunea existenţei lor este comună. Definiţia ipostasului: sau
cele identice după fire, dar deosebite după număr, sau cele alcătuite din firi diferite, dar care au simultan
între ele comuniunea existenţei, iar comuniunea existenţei zic că o au nu în sensul contemplării reciproce de
existenţă, cum se poate vedea la esenţe şi la predicatele lor esenţiale, care se numesc calităţi, ca şi cum firea
şi esenţa fiecăruia nu ar fi considerată în sine, ci cu aceea cu care este compusă şi combinată".
Ca şi la Sfântul Vasile cel Mare, deosebirea dintre ipostas şi natură este cea dintre individual şi
general. Leonţiu subliniază că individul este de pluralitatea prin însuşiri comune. Căci fiecare individ are
însuşiri proprii, care îl deosebesc de ceilalţi indivizi nu numai în exterior, ci şi ca totalitate, indepedentă şi
inteligenţă, ca unul ce este un întreg aparte. Are două feluri de însuşiri: unele prin care se separă şi altele
prin care se aseamănă cu ceilalţi. Dar el este şi rămâne un întreg.
Funcţia ipostasului este să arate mai întâi existenţa de sine, aparte, pe când rolul naturii să arate
diferenţa faţă de alte naturi. Ipostasul poate uni în sine naturi diferite, în care ele există ca parteTîntr-un
întregi Fără ă modifica prin nimic însuşirile ipostasului sau ale naturii. Dar natura asumată nu are însuşiri, ci
are raţiunea părţii, adică să fie substanţă completă. Acesta este raportul între natura umană şi ipostasul
Logosului în Hristos.
în Hristos, natura umană nu este de sine stătătoare, dar nici nu este o natură fără ipostas, căci o natură
fără ipostas nu există, ci este "enipostas". Leonţiu spune: "Ipostaza şi enipostaza nu sunt identice, aşa cum
altceva este esenţa şi altceva ceea ce este în esenţă. Ipostaza indică pe cineva, pe când enipostaza arată
esenţa. Ipostaza delimitează peTsoană prîri proprietăţile caracteristice. Enipostaza arată că nu există
accidentul, care îşi are existenţă în altul şi nu e considerat în sine. Acestea toate însă sunt calităţi care se
numesc esenţiale şi atributive, din care nici una nu este esenţă, adică un lucru existând prin sine însuşi, ci
toate considerate în legătură cu esenţa, ca de exemplu culoarea în trup, ştiinţa în suflet".

65
 Aşadar, Leonţiu aşează enipostaza între ipostas ca existenţă de sine stătătoare şi accident, care există
în altul. Urnanitateă~Mântuitorului a fost o natură concretă, individuală. Natura divină nu se consideră
enipostaziată în Hristos, pentru că ea este ipostasul Logosului însuşi, ca însuşire comună a
Persoanelor Sfintei Treimi. Omanitatea Mântuitorului, perfectă ca natură, a fost unită de la început cu
Logosul, care şi-a asumat natura umană printr-o unire substanţială. însuşirile personale pe care şi le
păstrează în întregime natura umană nu există în Logos decât enipostaziate.
Modul unirii ipostatice. S-a vorbit despre o unire morală, care separă naturile, însemnând doar o unire
după demnitate, voinţă sau gândire. S-a vorbit despre o unire ce amestecă naturile. Există însă şi adevărata
unire, care nu împarte si nu amestecă naturile. Nu face naturile identice, dar nici nu le înstrăinează, arătând
identitatea după ipostas şi eterogenitatea după natură. în Iisus Hristos sunt două naturi. în unire, Logosul este
faţă de natura omenească în acelaşi raport cu sufletul fată de trup. Contra lui Sever, Leontiu spune că după
unire sunt 2 naturi, căci Iisus Hristos are două "omoousii", cu Tatăl şi cu noi, în Iisus Hristos este un singur
ipostas. Unirea într-un singur ipostas se face în Iisus Hristos prin însuşirile care Îl disting de divinitate ca
Logos, dar îl unesc cu natura umană şi prin însuşirile care Îl disting de ceilalţi oameni dar îl unesc cu
Logosul.
Efectele şi consecinţele unirii ipostatice sunt: 1 )comunicarea însuşirilor; 2)Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu; 3)condiţia naturii umane în Iisus Hristos; 4)Sfânta Fecioară Măria.
Contra aftortodocheţilor, Leonţiu apără realitatea trupului lui Hristos. Contra nestorienilor,
afirmă maternitatea divină a Măriei. în concluzie, doctrina hristologică a lui Leonţiu este unitară.

Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 277-279; Caraza, Drd. Ion, Doctrina hristologică a lui Leonţiu de Bizanţ, în
rev. "Studii Teologice", seria a Ii-a, an XIX, nr. 5-6/1967, p. 321-333; Frăcea, Diac. Dr. liie, Leonţiu de
Bizanţ, 30 de capete împotriva lui Sever de Antiohia, în rev. "Studii Teologice", seria a H-a, an XLII, nr.
4/1990, îulie-august, p. 41-59; articol apărut şi în rev. "Altarul Banatului", an 1(40), nr. 9-10/1990,
septembrie-octombrie, p. 49-66.

66
 IX. Sistematizatori de marcă ai teologiei şi spiritualităţii patristice:
Sfântul Maxim Mărturisitorul
şi Sfântul Ioan Damaschin

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Viaţa. S-a născut la 579-580 în Palestina, în Golan. La vârsta de 10 ani a intrat în monahism,
primind numele de Maximos şi iniţiindu-se în învăţăturile origenîste. După anul 609, când începe asaltul
perşilor contra imperiului bizantin, Sfântul Maxim intră într-o mănăstire din Chrysopolis. Din 626, când
perşii asediază Constantinopolul, se refugiază în Africa de Nord. în 629, Heraklios învinge pe perşi şi înalţă
Sfânta Cruce în Ierusalim. în 632, Sfântul Maxim se afla la Cartagina. După 634, a redactat tratatele contra
hristologiei monergiste severiene. în 635 scrie "Ambigua" şi în 636 scrie "Epistola a doua către Ava Toma
prin care demască faptul că în spatele monergismului stă hrîstologia lui Sever şi a lui Apolinarie.

67
 După apariţia Ektesis-ului (638), Sfântul Maxim intră în luptă deschisă contra monotelismului. în
645, Sfântul Maxim are o dispută la Cartagina cu Pyrrhus. Disputa cu Pyrrhus este una dintre "cele mai
preţioase din istoria disputelor monoteiste", atât din punct de vedere dogmatic, cât şi istoric. Sfântul Maxim
mânuieşte toate argumentele contra monotelismului. în final, Pyrrhus îşi recunoaşte eroarea, la care va
reveni mai târziu.
Pleacă la Roma, combătând erezia monotelită. în anul 649, papa Martin I condamnă monergismul şi
monotelismul, la Sinodul Lateran. Actele şi canoanele sinodului sunt redactate de Sfântul Maxim.
În anul 653, Constans II cere arestarea lui Martin I la Roma, fiind judecat pentru înaltă trădare la
ConstantinopoL Papa moare în 654, în exil. în timpul procesului, Sfântul Maxim este arestat la
ConstantinopoL Este judecat în iunie 654 şi exilat în Tracia. în 662, Sfântul Maxim este judecat din nou,
condamnat Ia mutilare şi exil în Caucaz. Moare la 13 august 662, fiind înmormântat Ia mănăstirea Sfântul
Arsenie, în castrul Schiomaris (Alama).
Fragment din actele procesului Sfântului Maxim: "în ziua în care ava Maxim şi cei dimpreună cu el
au fost aduşi pe mare în acel Oraş imperial, pe Ia apusul soarelui, venind doi "mandatores" împreună cu zece
"execubitores" i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi despărţindu-i pe unii de alţii l-au ţinut sub arest
în diferite unităţi militare. După câteva zile i-au adus la Palat şî-1 introduc pe Bătrânul în locul unde era
adunat Senatul şi o altă mulţime numeroasă, îl aşează în picioare în mijlocul arhoniţilor aşezaţi jos, iar
sakeilarul (trezorierul) îi spune cu multă mânie si furie: -Creştin eşti tu?
Iar el a zis: -Cu harul Iui Dumnezeu a toate sunt creştin. Iar acela a zis: -Nu e adevărat.
Răspuns-a robul Iul Dumnezeu: -Tu zici că "nu sunt". Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.
Atunci acela I-a zis: -Dacă eşti creştin, cum urăşti pe împărat?
Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus: -De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca
şi iubirea de altfel, este o dispoziţie ascunsă a sufletului.
Iar acela a zis: -Din cele câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul
iui...".

Opera. Lucrările exegetice ale Sfântului Maxim sunt: Către Talasie, despre diferitele chestiuni şl
nedumeriri; Către Teopernpt sco!asticuT7~79 de întrebări şi răspunsuri; Tâlcuîre a Rugăciunii Domneşti;
Chestiuni, întrebări şi răspunsuri; Ambigua.
Lucrări dogmatice sunt: Opuscule teologice şi polemice (contra monotelismului şi
monoenergismului, între care: Despre cele două firi ale lui Hristos, Despre cele două voinţe ale unui singur
Hristos. Despre calitate, proprietate şi diferenţă etc; Despre suflet (antropologie).
Alte lucrări: Cartea ascetică; 400 de capitole despre iubire; 243 de capitole teologice şi iconomice;
500 de diferite capitole teologice şi iconomice; Calcul bisericesc; 45 de scrisori.
Mistagogia. O lucrare de o importanţă deosebită, scrisă între 620-634, în Africa, înainte de disputele
monoteliste, arată simbolismul sau semnificaţia spirituală mai înaltă a dumnezeieştii Liturghii. Lucrarea
68
este cel mai vechi comentariu al Liturghiei bizantine ortodoxe, în 24 de capitole, cu o introducere în
formă de scrisoare, adresată unui părinte duhovnicesc. Expune sistemul de eclesiologie liturgică aî Sfântului
Maxim.
Ambigua, Despre diferite locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie şi Grigorie.
Fragmente:
71. Tâlcuirea duhovnicească a cuvintelor: "Nu daţi cele sfinte câinilor" (Matei 7,6): "Aceasta mi se
pare că a arătat-o şi Domnul însuşi. întâi prin cuvintele: Nu daţi ceea ce-i sfânt câinilor, nici aruncaţi
mărgăritarele înaintea porcilor. Aici numeşte poate "sfânt" intelectul din noi, ca răsfrângere a slavei
dumnezeieşti; pe acesta a poruncit să nu-î lăsăm să se tulbure lătrat de mişcările mâniei. Iar mărgăritarele,
cugetările dumnezeieşti şi strălucitoare ale acestuia, cu care se obişnuieşte a se împodobi tot cel cinstit. Pe
acestea a poruncit să le păzim neîntinate şi libere de patimile necurate ale poftei materiale".
12. Cum se naşte plăcerea: "Toată plăcerea pentru cele oprite se naşte dintr-o pasiune faţă de ceva
sensibil, prin mijlocirea lucrării simţurilor. Fiindcă plăcerea nu este altceva decât o formă a senzaţiei
modelate în organul simţului prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o
poftă neraţională. Căci pofta adăugată la senzaţie se transformă în plăcere, imprimând senzaţiei o formă şi
senzaţia mişcată de poftă naşte plăcerea când atinge lucrul sensibil. Cunoscând deci sfinţii că sufletul
mişcându-se, prin mijlocirea trupului, contrar firii, spre cele sensibile, îmbracă o formă pământească, au
înţeles că e mai bine ca prin mijlocirea sufletului ce se mişcă potrivit firii spre Dumnezeu să-şi apropie după
cuviinţă şi trupul de Dumnezeu, înfrumuseţându-1 prin deprinderea în virtuţi, atât cât se poate, cu înfăţişări
dumnezeieşti".
14. Tâlcuirea duhovnicească a trecerii lui Moise prin mare: "Moise, despărţind, ca să zic mai bine,
înlăturând cu lovitura raţiunii atotputernice, al cărei simbol era poate toiagul, amăgirea celor sensibile, ca pe
o mare, a oferit poporului ce se grăbea spre făgăduinţele dumnezeieşti pământul de dedesupt, întărit
şi neclătinat. Prin aceasta a arătat că firea ce cade sub simţuri poate fi bine văzută şi cuprinsă de raţiunea
dreaptă, şi uşor de călcat şi de străbătut de viaţa împodobită cu virtuţi, şi nici o primejdie nu se naşte pentru
cei ce o străbat astfel prin pornirea apelor despărţite ce se agită din amândouă părţile şi care mai înainte o
acopereau. Căci despărţirea apelor mării, gândite printr-o raţiune mai înaltă înseamnă desfacerea patimilor,
ce se opun virtuţilor, prin lipsire şi prin covârşire, din ţesătura ce le leagă între ele, desfacere pe care o
pricinuieste raţiunea când le loveşte din inimă şi nu le îngăduie să se unească între eie în cei ce înaintează cu
sârguinţă spre Dumnezeu".
19. Tâlcuirea duhovnicească a cuvintelor: "Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu" (Psalm 18,1): "...
Minunat lucru, având în vedere că în ele Făcătorul n-a pus suflet. Prin aceasta a primit în auzul minţii
raţiunile (cuvintele) cunoştinţei de Dumnezeu (teologiei) de la cele neînsufleţite şi a învăţat, pe cât era cu
putinţă oamenilor, din operă, modurile providenţei şi ale judecăţii, deşi n-a ajuns ia raţiunile multiple în care
se ramifică în parte conducerea universului".

69
 48. Tâlcuire despre faţa fulgerătoare a Domnului (Schimbarea la Faţă): "Lumina feţei Domnului, care
a covârşit în apostoli fericirea omenească, este simbolul teologiei mistice negative, întrucât fericita şi sfânta
dumnezeire este după fiinţă supranegrăită şi supranecunoscută şi infinit mai presus de toată infinitatea,
nelăsând celor de după ea nici urma cea mai subţire de cuprindere şi nedând vreuneia din existenţe nici o
idee de cum sau în ce măsură este tot ea şi unime şi treime. Căci nu poate fi necuprinsul cuprins de creatură,
nici infinitul înţeles de cele mărginite".
67. Tâlcuirea duhovnicească a încălţămintei pe care şi-a scos-o Moise: "Moise, la începutul vieţuirii
întru cunoştinţă, când s-a apropiat să vadă în rug lumina tainic închipuită, învăţat de glasul dumnezeiesc,
care zicea: "Dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul în care stai e pământ sfânt" (ieşire 3, 4), a
învăţat că sufletul trebuie să se desfacă cu putere de alipirea la toate cele trupeşti, când porneşte prin
contemplaţie pe drumul cunoaşterii şi înţelegerii celor mai presus de lume, şi să se înstrăineze prin lepădarea
încălţămintei, cu desăvârşire, de viaţa de mai înainte, ataşată trupului".
25. înţelesul duhovnicesc al Sfântului Ilie şi al văduvei din Sarepta (III Regi 17, 8): "Tot sufletul
văduvit de bunătăţi şi pustiit de virtute şi de cunoştinţa lui Dumnezeu, când primeşte raţiunea (cuvântul)
dumnezeiască şi cunoscătoare, aducându-şi aminte de păcatele lui, învaţă cum să hrănească cu pâinile
virtuţilor raţiunea hrănitoare, să adape cu dogmele adevărului izvorului vieţii şi să pună mai presus chiar
decât firea slujirea aceluia. Prin aceasta vasul-trup se va face gata de făptuire spre virtuţi şi uîciorul-minte va
izvorî necontenit contemplaţia care păstrează lumina cunoştinţei. Iar gândul natural, ca fiul văduvei,
lepădând viaţa pătimaşă de mai înainte, se va învrednici să se facă părtaş de viaţa dumnezeiască şi adevărată,
dată de raţiune".
Epistolele 2 şi 3 către Ioan Cubicularul, despre iubirea agapică. Scrise înainte de 626 şi făcând parte
dintr-un şir de 45 de epistole, ele sunt adresate administratorului şef imperial şi personaj cu funcţii
administrative importante şi cercului lui de prieteni. Se vorbeşte despre 3 niveluri: metafizic, etic-psihologic
şi teologic, în această ordine: physis, agape şi theosis. Iubirea agapică este văzută ca îndumnezeire a omului
şi înomenire a lui Dumnezeu. Catalogul virtuţilor la Sfântul Maxim cuprinde: credinţa, frica de Dumnezeu,
înfrânarea, nădejdea, nepătimirea, Iubirea agapică, cunoaşterea naturală.
în Epistola 2 se arată că iubirea agapică este complinire (simpîirosls), adică culmea integratoare a
tuturor virtuţilor, ca sfârşit şi oprire a dinamismului mişcării şi activităţii. La Sfântul Maxim există
ordonarea verticală a virtuţiilor. "Nu toţi creştinii trebuie să treacă prin aceleaşi etape". Există o
îndumnezeire, care are loc prin iubire.
Cuprinsul Epistolei 2: elogiul iubirii agapice a lui loan Cubicularul; agapi, taină a îndumnezeiţii,
plinire a Legii scrise şi a proorocilor; sistemul virtuţilor morale; agapi şi virtuţile teologice; căderea de Ia
agapi la fllavtia, ruperea comuniunii cu Dumnezeu; scindarea unităţii umanităţii; agapi restaurată de Hristos;
agapi» ca refacere a unităţii interioare a omului scindat de patimi; Avraam, exemplu de agapi realizată;
unitatea şi identitatea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele; agapi, plinire a Legii harului în Hristos; agapi,

70
realizată în sfinţi; elogiul virtuţii îndumnezeltoare a omului. Epistola 3 vorbeşte şi despre milostenie, ca
expresie a iubirii agapice. Sfântul Maxim îndeamnă la milostenie.
Iată un fragment din Epistola a doua: "Mare bine este iubirea agapică şi între cele bune este binele
dintâi şi suprem, ca una ce uneşte prin sine însăşi pe Dumnezeu şi pe oameni în jurul celui ca o are, şi ca una
ce face pe Făcătorul oamenilor să se arate om pentru identitatea celui îndumnezeit cu Dumnezeu în bine, pe
cât îi este omului cu putinţă, (identitate) pe care socotesc că o lucrează faptul de a iubi pe Dumnezeu din
toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi pe aproapele ca pe sine însuţi. Ceea ce înseamnă, ca să
concentrez totul ca într-o definiţie (că iubirea agapică) este: afecţiunea interioară generală faţă de Binele
prim (şi suprem) (Dumnezeu), dimpreună cu întreaga purtare de grijă potrivit firii faţă de întregul neam
omenesc, peste care nu mai există nimic superior ia care să poată fi înălţat omul cel iubitor de Dumnezeu,
deoarece întru aceasta sunt depăşite toate modurile (de comportare) ale evlaviei, şi pe care o ştim şi numim
iubire agapică, nu atribuim în mod separat (împărţit) una lui Dumnezeu şi alta aproapelui, ci ca pe una şi
aceeaşi întreagă, şi lui Dumnezeu datorată şi pe oameni unind întreolaltă".
Epistola a doua către Ava Toma. După ce Ava Toma nu a fost mulţumit de explicaţiile date de
Sfântul Maxim, ei revine cu lămuriri suplimentare, asupra unor locuri "obscure" de la Sfântul Grigorie
Teologul.
Iată un fragment din aceasta a doua epistolă: "Tu, mărgăritarule, mă întrebi iarăşi pe mine, noroiul;
tu, cel hrănit cu grăunţe de grâu, pe cel îmbrăcat în spurcăciune; tu, cel curat şi luminos şi neavând nimic
material, pe mine, cel trupesc şi convins că nu există nimic altceva mai bun decât această viaţă pieritoare; tu,
cel ce te desfeţi de cugetări strălucitoare şi înflăcărate pe cel ce şi-a făcut unicul semn distinctiv al vieţii lui
din duhoarea patimilor, şi mă sileşti pe mine, cel ce nu sufăr povara deşertării tale extreme prin care imiţi pe
Dumnezeu, să mă ating iarăşi de cuvintele duhovniceşti, pe mine care, neprimind nici măcar botezul lui Ioan
prin făptuire, nici n-am auzit încă prin contemplaţie duhovnicească, că există Duh Sfânt...
Din prima Cuvântare a Sfântului Grigorie despre Fiul la pasajul care zice: "Pentru aceasta, Onimea
mişcându-se dintre obârşii se opreşte la Treime" (Cuvântarea 29); şi iarăşi din cea de a doua Cuvântare a
aceluiaşi despre pace, la pasajul: "Unimea, punându-se în mişcare din pricina bogăţiei şi depăşind
doimea,căci este mai presus de materie şi formă, din care sunt alcătuite cele corporale, se hotărniceşte în
Treime din pricina desăvârşirii" (Cuvântarea 23).
Pentru că mi-ai poruncit să-ţi arăt cum se armonizează diferitele cauze ale mişcării Unimii celei mai-
presus-de-obârşie la care se face referire în aceste Cuvântări, şi cum încetează nedumeririle (aporiile)
privitoare al ele şi care tulbură mintea ta, eu, stăpâne de-Dumnezeu-einstite, măcar că sunt lipsit de ochiul
sufletului, din pricina grosimii înţelepciunii, o unică şi aceeaşi cauză în amândouă (pasajele)... Unimea deci
se mişcă din pricina bogăţiei pentru ca Dumnezeirea să nu fie săracă, contractată la modul iudaic prin
circumscrierea unei unice Persoane; depăşeşte, însă, doimea, pentru ca Divinul să fie considerat un corp cu
volum, fără formă, aparenţă şi figură; şi se hotărniceşte Treime, pentru ca Divinul să nu fie scindat în modul

71
mitologic într-o multitudine (de divinităţi). Căci ceea ce este necompus şi nedispersat este desăvârşit prin
natura sa, scăpând atât de unitatea ipostatică, cât şi de dualitatea materială şi de multiplicitatea substanţială.
... Din aceeaşi Cuvântare a aceluiaşi la pasajul: "Intrând în legătură prin intermediul minţii şi
făcându-se om, Dumnezeu de jos, pentru că s-a amestecat cu Dumnezeu şi s-a făcut Unul, ceea ce era
superior biruind (ceea ce era inferior)" (Cuvântarea 29). Nici acest pasaj, părinte sfinte, nu l-am trecut
neexplicat...
Lucrul pe care 1-a socotit Sever, ucenicul cel mai lipsit de evlavie al nepiosului Apolinarie,
dogmatizând o "unică natură compusă" a lui Hristos şi o "unică lucrare (energie)" a Lui şi Întrăinându-L în
chip vădit pe Acesta în ce priveşte natura şi energia atât de Tatăl, cât şi de Maica Sa. Căci dacă, după Sever,
Hristos este o natură compusă, atunci negreşit Hristos este compus prin natură, iar dacă este compus prin
natură, urmează că Hristos e Hristos prin natura Sa; iar dacă, după Sever, Hristos e Hristos prin natura Sa,
atunci nu mai este deofiinţă (consubstanţial) nici cu Tatăl, nici cu Maica Sa, fiindcă Tatăl nu mai e Hristos
după natura Sa, nici Maica Sa nu mai e Hristos prin natura Sa şi Hristos va fi o natură intermediară, având o
energie corespunzătoare, care să o caracterizeze substanţial. Lucru cu neputinţă, căci o natură intermediară,
între acestea, adică între Dumnezeu şi creatură, care n-ar participa la acestea două, ar fi compusă din
amândouă... De aceea, să nu ignorăm unirea, ca să nu câştige teren diviziunea lui Nestorie, care face din noi
adepţii unei străini idolatrii, dar să nu nesocotim nici diferenţa, ca să poată pătrunde năvalnică contracţia lui
Apolinarie, introducându-ne geneza unei naturi recente. Ci să recunoaştem în mod evlavios pe una
(diferenţa) în identitatea unicului ipostas ai celor ce se deosebesc în mod substanţial, iar pe cealaltă (unirea)
să o mărturisim în diversitatea proprietăţilor naturale a celor unite după ipostas, nesubminând sau corupând
din ce este natural amândorura, ca nu cumva afectând în ceva raţiunea şi fiinţării lor naturale, să nu lipsim de
ceva întregul şi să ne osândim a avea parte doar de o mântuire nedesăvârşită, ori să cădem în chip desăvârşit
din ea întregă, păţind sau lucrând împotriva noastră, prin laşitate ori ignoranţă, înstrăinarea noastră de ea".
Epistole de morală şi spiritualitate. Epistola 4. Poartă şi subtitlul: "Despre întristarea după
Dumnezeu". în legătură cu această temă, Sfântul Părinte arată că, în conformitate cu dubla activitate
spiritual-sensibilă a omului ca fiinţă compusă, există două întristări: a sufletului (ca urmare a plăcerii sau a
intensei activităţi, iraţionale a simţurilor) şi a trupului (urmare a bucuriei născute în suflet de o intensă
activitate spirituală).
Despre aceasta din urmă spune: "Odrasla acestei lăudate întristări, binele suprem între oameni, este
Smerita-cugetare, prin care cel evlavios şi iubitor de Dumnezeu se va socoti pe sine după adevăr mai mic
decât toţi, chiar dacă ar avea demnitatea de împărat, făcându-şî drept regulă a cunoaşterii sale slăbiciunea
după fire, sub care sfârşesc în mod egal toţi cei ce împărtăşesc aceeaşi fire, şi neputând nicidecum din
pricina demnităţii (deţinute) gândului lui împotriva raţiunii firii. Meterezul acesteia îl reprezintă Blândeţea,
care este o deprindere ce respinge mişcările contrare firii, ale iuţimii şi Poftei, prin care omul primeşte
asemănarea cu îngerii, la care nu este nici iuţimea ce rage şi latră cu necuviinţă pe cei de o rudenie (după

72
umanitate cu noi), nici Pofta ce dizolvă elanurile spirituale şi trage dorinţa spre materie, ci numai Raţiunea
ce are întreaga putere şi conduce cu ardoare potrivit Minţii spre Raţiunea cea mai presus de cauză şi de fire".
Epistola 5. Sfântul Părinte explică riguros şi sistematic exigenţa eliberării spirituale a omului ca
persoană, constitutivă mesajului evanghelic, etica şi spiritualitatea maximiană pornind de la dihotomismui
naturii umane şi de la destinul ei spiritual. Căci tot creştinul este chemat să împlinească, liber şi personal, în
existenţa sa în şi cu Hristos, tot ceea ce Hristos a împlinit în natura Sa umană.
"Să devenim aşadar, spune Sfântul Părinte, iubitule, făcători plini de râvnă ai faptelor conforme
poruncii (dumnezeieşti), să fugim de rătăcirea veacului acestuia, şi să nu ne legăm sufletul de nimic din cele
socotite plăcute întru el, căci lumea trece şi toate cele dintru ea se veştejesc, fiind prin fire risipiri ale
stricăciunii. Iar semne ce dovedesc râvna aceasta pentru cele dumnezeieşti a celor ce doresc mântuirea sunt
nu numai ura faţă de păcat şi lăsarea de risipiri..., ci şi răbdarea şi tăria faţă de toate ispitele cele fără de voie,
prin care, chiar dacă suferim trupeşte, rămânem nepătimitori şi nebiruiţi cu sufletul, nefiind doborâţi de
nimic din cele ce ne zdruncină. Iar încercaţi fiind prin amândouă acestea, adică prin înfrânarea patimilor ce
stă în puterea (şi libertatea voii) noastre, şi prin Răbdarea celor ce nu stau în puterea (şi libertatea voii)
noastre, vom aduce drept roade plăcute la vedere şi coapte la bună vreme ale unei însămânţări
preadumnezeieşti a poruncilor, Virtuţile, ca de pildă: înţelepciunea, Curajul, Cumpătarea, Dreptatea,
Modestia, Îndelunga-Răbdare, Bunătatea, Blândeţea, Iubirea de oameni, Pacea, Iubirea agapică".
Epistolele 22 şi 23 sunt un îndemn al Sfântului Părinte Ia corespondenţă. Epistolele 36-39 sunt
mulţumiri pentru danii. Epistolele 32-35 sunt scurte exhortaţii spirituale cu prilejul unei sărbători a Pastelul,
cu o mică schiţă de tratat de etică teologică creştină.
Din Epistola 23 reţinem ideea că, întrucât caracteristica Iubirii agapice spirituale este aceea de a nu
diviza şi sufletele celor ce se iubesc odată cu separarea lor fizică, ea nu circumscrie într-un loc nici puterea
cuvântului şi a comunicării, care face din om chip al lui Dumnezeu. Se schiţează jaloanele unei teologii a
comunicării şi a cuvântului rostit şi scris, semn al Chipului divin din om, ca mediere pnevmatică în Agapi a
prezenţei spirituale reale a persoanelor celor ce comunică în Iubirea agapică duhovnicească şi ca mod
existenţial al unificării firii (umanităţii) prin unirea spirituală a persoanelor în pofida distanţelor ce Ie separă.
în Epistola 32 vedem înţelegerea clasică a spiritualităţii creştine, ca integrare şi participare ascetică Ia
Taina Pascală, a Morţii şi învierii lui Hristos. îngroparea omului vechi, stricat prin pofte, echivalează cu
eliberarea de patimi, adică nepătimirea. învierea omului nou, reînnoit echivalează cu intrarea în viaţa
contemplativă.
Iată şi un fragment din Epistola 31, către Ioan Episcopul: "Precum o rază (de soare) atrage ia sine în
mod plăcut privirea sănătoasă, care prin fire se bucură de lumină, şi îi împărtăşeşte strălucirea ei, aşa şi
adevărata preoţie, fiind pentru cei de pe pământ întru toate o efigie a fericitei Dumnezeiri, atrage la sine tot
sufletul iubitor de Dumnezeu şi dumnezeiesc în deprindere şi îi împărtăşeşte Cunoştinţa, Pacea şi Iubirea
(agapică) proprie, pentru ca, purtând fiecare din facultăţile sufletului spre capătul lucrării ei, să înfăţişeze pe
cei iniţiaţi (în taine) de ea lui Dumnezeu, îndumnezeiţi întru toate. Căci sfârşitul (şi ţelul) lucrării Raţionale a

73
sufletului este Cunoştinţa adevărată, a cărei Poftitoare (concupiscenţa) este Iubirea agapică, iar a cărei
Irascibile este Pacea, după cum cel al preoţiei adevărate este aceea de a fi îndumnezeită şi de a îndumnezei
prin acestea. Căci prin natură (în mod natural) posedăm facultatea de a raţiona pentru a căuta pe Dumnezeu,
am primit pofta pentru a-L dori numai pe El şi ni s-a dat iuţimea numai pentru a ne lupta pentru El. Iar
sfârşitul căutării este Cunoştinţa adevărată, al doririi Iubirea agapică necontenită şi înflăcărată, iar al luptelor
dumnezeieşti este "pacea care covârşeşte toată mintea".
Doctrină. Cunoaşterea lui Dumnezeu, Sfântul Părinte subliniază forţa firii omeneşti, dar şi neputinţa
noastră. Nu putem să îl cunoaştem pe Dumnezeu fără Dumnezeu şi înainte de El, ci prin Dumnezeu şi după
Dumnezeu, Cel necuprins. Dumnezeu este inaccesibil, căci nu este în relaţie cu ceva care se poate cugeta.
Este străin de orice este inteligibil şi de noţiunile accesibile nouă, care nu I se potrivesc. Nici metoda
negaţiilor nu are valoare absolută. De modul afirmativ de cunoaştere a lui Dumnezeu se ocupă Teologia
fundamentală, exprimând existenţa iui Dumnezeu. Modul negativ de cunoaştere indică natura Sa. Taina
întrupării este singura cale de a ne uni cu Creatorul. Hristos este sensul dumnezeiesc al lumii şi descoperă
semnificaţia şi scopul pentru care a fost creată.
Procesul cunoaşterii are, la Sfântul Maxim, 3 etape: praxis, theoria (contemplaţia naturlă) şi gnosis
(cunoaşterea, teologia mistică). Virtuţile restabilesc puterile noastre naturale în făgaşul lor firesc, înlăturând
patimile si ducând pe om într-o etapă nouă a procesului de cunoaştere. Iubirea lui Dumnezeu mişcă sufletul,
pregătindu-1 necontenit pentru cunoaştere. Cunoaşterea naturală este numai o treaptă. Nivelul cunoaşterii
dumnezeieşti este analog cu cel al curăţeniei sufleteşti, cu cel al vredniciei personale.
Sfântul Maxim spune: "Cel ce vrea să cunoască pe Dumnezeu în mod afirmativ, din afirmări, face
Cuvântul trup, neputând să cunoască pe Dumnezeu drept cauză din altă parte decât din cele văzute şi
sensibile. Iar cel ce vrea să-L cunoască în mod negativ prin negaţii, face Cuvântul duh, cunoscând cum se
cuvine pe Cel supra-necunoscut, ca pe Cel ce era la început Dumnezeu si era la Dumnezeu, dar nu din ceva
din cele ce pot fi cunoscute" ("A doua sută de capitole gnostice", 39).
Cunoaşterea apofatică nu este iraţională, ci supraraţională, căci Fiul Iui Dumnezeu este Logosul care
are în sine raţiunile tuturor creaturilor. Această cunoaştere este supraraţională, aşa cum persoana însăşi este
supraraţională, ca subiect al raţiunii, ai unei vieţi care are totdeauna sens. Pentru Sfântul Maxim, Dumnezeu
depăşeşte orice putinţă de comparaţie. El nu este nimic din ceea ce se cunoaşte, pentru că depăşeşte tot ce se
cunoaşte. El nu are margine, este infinit şi nu poate fi cuprins deplin cu mintea.
Cunoaşterea apofatică este o cunoaştere prin iubire. Cunoaşterea lui Dumnezeu din
împrejurările vieţii este o cunoaştere existenţială, ce se îmbină cu trăirea apofatică. Desăvârşirea omului în
Hristos este ţinta cunoaşterii lui Dumnezeu şi înseamnă mai ales o restaurare a chipului lui Dumnezeu din
om, acest dat ontologic. Creştinul se desăvârşeşte în Hristos, îndumnezeindu-se şi făcându-se părtaş firii
dumnezeieşti. Pe treapta ultimă a cunoaşterii, când omul a ajuns la vederea sau trăirea iui Dumnezeu, ei
capătă conştiinţa că nu va afla niciodată un sfârşit în dorinţa de a-L vedea, căci Acesta este dincolo de
vedere sau trăire.

74
 Logosul- La Sfântul Maxim, Logosul este o existenţă personală este Mântuitorul întrupat, pentru
mântuirea oamenilor. El este mereu prezent în viaţa oamenilor. S-a manifestat în creaţia lumii, în providenţă,
în inspiraţia Scripturii. S-a manifestat în actul întrupării, din iubirea Sa pentru oameni. "Cel ce era simplu
după fire si după ipostas, s-a făcut trup, ca să te mântuiască pe tine. CăcinumaLaceasta a fost
cauza naşterii Sale trupeşti: mântuirea firii".
La Sfântul Maxim, teologia Logosului este amplu dezvoltată, constituind centrul operei sale. Există
un proces de j creştere a Logosului în noi, în trepte, pe care Sfântul Părinte le exprimă plastic. "Cuvântul
dumnezeiesc este ca apa ce străbate în felurimea plantelor şi în animale, în cei ce se adapă din El pe măsura
puterii lor, în chip activ şi gnostic, arătându-se în virtuţi ca un rod, după calitatea virtuţii şi cunoştinţei
fiecăruia". Cuvântul, Logosul, este asemenea grăuntelui de muştar, care, odată cultivat, se arată mare.
Raţiunile divine. învăţătura despre raţiunile divine este specifică teologiei Sfântului Maxim. Se
inspiră de la teologii anteriori. Raţiunile divine preexistă din veci în Dumnezeu-Logosul, fiind legate de
atotîntelepciunea şi atotputernicia Sa, urmând a fi actualizate în timp. Raţiunile divine se întrupează prin
raţiunile lucrurilor în creaţie, prin raţiunile Scripturii în revelaţia biblică şi prin chenoza în Iisus Hristos.
Raţiunile providenţei şi ale judecăţii, cele ale poruncilor şi virtuţilor, precum şi raţiunile cultului
liturgic şi chiar ale istoriei sunt prelungiri în timp, ale întreitei întrupări a raţiunilor divine. în Iisus Hristos se
readună raţiunile divine puse în mişcare la creaţie şi se recapitulează, desăvârşindu-se prin îndumnezeire.
Hristologie. Pentru Sfântul Maxim, există 3 trepte ale vieţii duhovniceşti: practică, contemplativă şi
mistică. Acestea au deopotrivă un sens hristologic, o profundă relevanţă cosmică şi una antropologică.
Hristologia cosmică a Sfântului Maxim are ca fundament o antropologie cosmică şi o cosmologie
antropizată, cum reiese din lucrarea "Ambigua".
Răscumpărarea în Hristos. Aceasta înseamnă pentru Sfântul Maxim "restaurare, înseamnă
întoarcerea omului la condiţia sa naturală, aşa cum era înainte de cădere. Prin moartea şi învierea Sa, strică
dezbinarea ce apăruse după cădere între lume şi rai. Prin înălţarea Sa la cer, Hristos uneşte cerul cu
pământul, înălţând trupul Său omenesc întru slavă. Om fiind, împlineşte efectiv adevăratul destin al omului,
destin de la care ne-am îndepărtat prin neascultare, reunind pe om cu Dumnezeu.
Voinţa naturală şi voinţa gnomică. Monoteliţii confundau natura cu persoana, atribuind proprietăţile
naturii persoanei şi invers. Monoteliţii spuneau că în Hristos există o singură voinţă, pentru că este o singură
persoană, iar voinţa aparţine persoanei, nu naturii. Sfântul Maxim arată că voinţa aparţine mai întâi naturii,
iar numai apoi persoanei. Căci voinţa este o putere raţională naturală, prin care fiinţa ce voieşte se afirmă pe
sine. Voinţa este înnăscută naturii.
Voinţa naturală înseamnă că este înnăscut naturii noastre de a voi totdeauna pur şi simplu. Voinţa
naturală devine, prin intermediul persoanei, o voinţă gnomică. Voinţa naturală este o năzuinţă ontologică
spre bine. Cea personală sau gnomică are posibilitatea alegerii şi este imperfectă. în Hristos sunt 2 voinţe
naturale, corespunzând celor 2 firi. Sfântul Maxim face o demonstraţie logică, patristică şi biblică. Tot în

75
Hristos sunt şi 2 lucrări naturale. Modul unirii şi lucrării celor 2 voinţe şi lucrări este ipostatic-perihoretic,
neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Critica monofizismului patriarhului Sever al Antiohiei. Când monofizismui apărea în varianta lui
moderată, ca la Sever, Sfântul Maxim era la Alexandria. Tot acolo era şi Ioan Cubicularul, prefectul Africii,
căruia Sfântul Părinte îi adresează o scrisoare, ce combate greşeala care nega cele două firi. Sfântul Maxim a
scris în acest sens şi alte lucrări: o Epistolă către Petru Ilustrul, o alta către diaconul Cosma din Alexandria
("despre ceea ce este comun şi propriu, adică despre fiinţă şi ipostas"), sau o epistolă către Pyrrhus. Sfântul
Părinte scrie cu multă subtilitate, dând lămuriri preţioase privind deosebirea dintre fire şi persoană, sau între
raţiunea firii şi modul concretizării ei în persoane şi a precizării voinţei firii prin ipostas.
Sever al Antiohiei afirma că în Hristos s-au păstrat deosebirile dintre calităţile divine şi umane, dar
continuă să refuze admiterea a două naturi în Hristos. Sfântul Maxim arată că prin aceasta Sever susţinea şi
mai direct amestecarea firii omeneşti cu cea dumnezeiască într-o singură fire, care nu e nici divină, nici
umană, ci intermediară. în acest fel, Hristos era despărţit şi de Dumnezeu şi de oameni. Oamenii nu se pot
mântui, căci, după Sever, firea unică din Hristos e permanent şi nemuritoare şi muritoare, tare şi slabă.
Sfântul Părinte spune despre această fire a lui Hristos, care este concepută ca fiind compusă, că, de fapt, se
poate vorbi despre un ipostas comun, dar nu şi despre o fire compusă. Dacă ipostasul poate fi în acelaşi timp
unic şi complex, în schimb firea nu poate fi compusă, căci astfel şi-ar pierde identitatea. Sever vorbea doar
de o fire în Hristos. Sfântul Maxim vorbeşte de Hristos că este "în 2 firi, din 2 firi, sau 2 firi".
Harul şi libertatea. învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre har şi libertate se leagă de
hristologie, de Persoana divino-umană a lui Hristos, căci sunt învăţături ce se împletesc. Mântuirea
personală devine o problemă de libertate a omului. Dumnezeu ne cheamă pe toţi ia mântuire, dar se
mântuiesc doar cei care răspund chemării Sale. Harul divin are ca efect transformarea ontologică a celui ce
crede în Hristos. Este "harul îndumnezeirîi văzut prin nădejde de cei ce iubesc pe Domnul". Sfintele Taine
sunt prelungiri, lucrări şi daruri ale harului în Biserică. Hristos este izvorul harului divin în Trupul Său
tainic-Biserica.
Biserica. Este chipul lui Dumnezeu şi imită perfect pe Acesta. Biserica adună oameni de rase,
naţionalităţi, vârste si caractere diferite, care sunt uniţi prin credinţa în Hristos. în El, membrele Bisericii
capătă o unitate organică. Cosmosul este şi el o biserică a lui Dumnezeu, nezidită de mâini omeneşti. Altarul
este lumea superioară a îngerilor şi a sfinţilor. Haosul este lumea fiinţelor corporale. Cele două biserici se
întrepătrund. Lumea este o biserică, ai cărei altar este cerul, iar naos este frumuseţea pământului.
Din punct de vedere spiritual, Biserica simbolizează pe om. Altarul Bisericii este sufletul omului, iar
naosul este trupul. Omul întreg este o biserică tainică. Prin trupul său, îndeplineşte poruncile divine ca
printr-un naos. Prin suflet, aduce la Dumnezeu înţelesurile deduse din raţiune. Prin suflet, omul urcă până la
Dumnezeu, unindu-se cu El în cunoaşterea tainelor dumnezeieşti. "Biserica este un om duhovnicesc, iar
omul o Biserică tainică". Biserica, învaţă Sfântul Maxim, este atât chip al omului întreg, cât şi al sufletului
omenesc.

76
 Sfânta Liturghie. Este înălţarea Bisericii spre Dumnezeu. Biserica nu poate fi concepută în afara
Sfintei Liturghii. Nici Sfânta Liturghie nu poate fi concepută fără biserica văzută, în care ea se desăvârşeşte.
Biserica este cuprinsă în Liturghie şi invers. Pentru Sfântul Maxim, destinul umanităţii nu se poate realiza
deplin în afara Sfintei Liturghii. Lumea, în întregul ei, este o "liturghie cosmică". Capitolul 8 din
"Mistagogia" Sfântului Maxim tâlcuieste simbolic şi mistic Sfânta Liturghie. Sufletul se transformă
progresiv prin influenţa purificatoare şi sfinţitoare a slujbei dumnezeieştii Liturghii. Apogeul vieţii spirituale
poate fi atins pe pământ numai prin integrarea în Biserică şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Biserica
văzută se va sfârşi odată cu această lume, iar Liturghia pământească va fi absorbită de Liturghia cerească.
Desăvârşirea, omului. Din opera Sfântului Maxim desprindem caracterul phevmatoiogic şi eclesial-
sacramental al desăvârşirii în Hristos. A depăşit spiritualitatea evagriană, considerată intelectualistă şi
esenţialistă, de inspiraţie platonic-origenistă. Pentru Sfântul Maxim, viaţa creştină este hristocentrică şi nu
angajează doar intelectul, ci întreaga persoană a omului. Viaţa spirituală a omului este condiţionată de harul
divin. Cunoaşterea iconomiei treimice este posibilă doar prin acest har. Sfântul Părinte spune: "Cine te-a
luminat pe tine în credinţa Sfintei, celei deofiînţă şi închinatei Treimi?... Nu harul dumnezeiesc, care
sălăşluieşte în tine şi care este arvuna Duhului Sfânt?". Viaţa umană virtuoasă în Hristos se realizează în
Biserică.
Sunt mai multe trepte în drumul spre desăvâşire în Hristos. Prima treaptă este cea a virtuţii, ţintind
purificarea de patimi. A doua treaptă este cea a contemplaţiei naturale (theoria), sau contemplaţia gnostică,
sau chiar contemplaţia spirituală. Ultima treaptă este cea a teologiei, sau a rugăciunii curate.
Prima dintre treptele spre desăvârşire înseamnă lucrarea virtuţilor şi împlinirea poruncilor, pentru
curăţirea de patimi. Căci, spune Sfântul Părinte, "patima este o mişcare a sufletului împotriva firii". Patima
înseamnă satisfacerea afectelor fireşti mai mult decât este necesar. Despătimirea se face prin păzirea
poruncilor şi prin lucrarea virtuţilor, culminând cu iubirea. Concepţia sa despre virtute dă omului
dinamismul libertăţii şi deschiderea spre desăvârşirea infinită în Hristos. Începutul virtuţilor este
legat de harul lui Hristos, de Botez şi de credinţă, între cele 3 trepte nu este o ruptură, ci o intercbndiţtonare,
în unitate.
Virtutea iubirii. în lucrarea sa "400 de capete despre iubire", Sfântul Maxim dezvoltă tema iubirii
creştine. Lucrarea este adresată monahului Elpidie, căruia îi scrie şi un "Cuvânt ascetic". Iubirea este cea mai
mare virtute creştină, este regina virtuţilor. Este o "dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului" şi ne fereşte de
patimi. Iubirea este cea mai sigură cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu, este "lumina cunoştinţei". Se cere a
fi sprijinită de rugăciune. Fără iubire, celelalte virtuţi creştine nu-şi ating obiectivul lor. Iubirea creştinului
faţă de Dumnezeu se manifestă mai ales prin cea faţă de semenii noştri.
Creştinul care iubeşte pe Dumnezeu, se bucură de pacea divină, care îi alungă neliniştea şi ispitele
din suflet, îl face fiu al Iui Dumnezeu. Iubirea de aproapele se manifestă mai ales prin milostenie, prin
receptivitate faţă de nevoile celor ce ne înconjoară. Iar binefacerea cea mai mare pe care o aduce iubirea de
aproapele este dărâmarea barierelor dintre oameni. Hristos ne-a lăsat porunca iubirii vrăjmaşilor ca pe o

77
piatră de încercare, pentru a ajunge la "starea bărbatului desăvârşit". A dat porunca respectivă, spune Sfântul
Maxim, "ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea de minte a răului şi pentru
ca să te învrednicească de cea mai mare avuţie, care este dragostea desăvârşită".
în concluzie, iubirea este pentru Sfântul Părinte esenţa şi scopul vieţii sale, în relaţie cu Dumnezeu şi
cu semenii. Iubirea realizează unirea tuturor oamenilor între ei si cu Dumnezeu, rodind nepătimirea şi
înălţând la sfinţenie. Sfântul Maxim spune: "Legea harului învaţă pe cei conduşi de a imita nemijlocit pe
Dumnezeu însuşi, Care atât ne-a iubit pe noi înşine mai presus de El însuşi, dacă se poate spune aşa, şi
aceasta tocmai când eram duşmani din pricina păcatului, că a voit să vină în fiinţa noastră proprie, fără
schimbare, Cel care arată că este mai presus de orice fiinţă şi natură în mod suprafiinţial, şi să devină om şi
de a fi numit ca unul din oameni şi nu a refuzat de a-şi face osânda noastră a Lui proprie; şl atât ne-a
îndumnezeit pe noi după har, că însuşi a devenit om după îconomie, nu numai să învăţăm de a ne îmbrăţişa
unii pe alţii întreolaîtă în mod natural şi de a ne iubi întreolaîtă în mod duhovnicesc ca pe noi înşine, ci şi de
a ne îngriji unii pe alţii în mod dumnezeiesc, mai presus de noi înşine şi de a face să se arate această iubire
întreolaltă şi să se prefere cu bucurie moartea de bunăvoie, conform virtuţii, pentru ceilalţi. "Căci nu există
altă iubire mai mare, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenul său".
Virtutea înţelepciunii creştine. Se află pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor cardinale. Este începutul
şi sfârşitul mântuirii, începe cu teamă şi sfârşeşte în iubire. Sfântul Maxim spune că toată podoaba Bisericii
este cuprinsă în extinderea virtuţii, în aprofundarea cunoştinţei, a înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a
dumnezeirii.
Despre stat. Pornind de la exemplul împărăţiei, ca formă de guvernământ a vremii sale, Sfântul
Maxim a arătat raţiunea existenţei statului şi a autorităţilor. Dumnezeu voieşte ca ele să existe şi au un rol în
planul de mântuire a lumii de către Dumnezeu. Autoritatea de stat exercită o funcţie providenţială, "stăvilind
de departe multa furie a răutăţii generale în viaţa aceasta din pricina relaxării moravurilor", cum zice Sfântul
Maxim, "ca oamenii să nu piară ca şi peştii mării, nefiind nimeni care să conducă şi să împiedice năvala
nedreaptă a celui mai tare asupra celui mai mic". Autoritatea statală, învaţă Sfântul Părinte, crează cadrul
social-îstoric al reunificării naturii umane dezbinate şi scindate prin păcat, al manifestării în oameni a
egalităţii, numind-o "păzitoare a orânduielilor (constituţiilor) divine" ale creaţiei.

Bibliografie.
Traduceri: Epistole duhovniceşti (Ep. 28-31, 21, 25), prezentare şi traducere de Drd. Ioan I. Ică, în
rev. "Mitropolia Ardealului", nr. 4/1986, an XXXI, iulie-august, p. 51-59; Epistole de morală şi de
spiritualitate (Ep. 20 şi 11), prezentare şi traducere de Drd. Ioan I. Ică, în rev. "Mitropolia Ardealului", nr.
2/1986, martie-aprilie, an XXXI, p. 168-176; Epistole de morală şi spiritualitate (Ep. 22, 23, 32-39, 9), trad.
şi prezentare de Drd. îoan I. Ică, în rev. "Mitropolia Ardealului", nr. 11-12/1985, an XXX, noiembrie-
decembrie, p. 742-752; Epistole morale şi de spiritualitate (Ep. 4 şi 5), traducere şi prezentare de Drd. Ioan
I. Ică, în rev. "Mitropolia Ardealului", an XXXI, nr. 1/1986, ianuarie-februarie, p. 44-51; Epistolele 2 şi 3
către îoan Cubicularul, Despre iubirea agapică, traducere şi prezentare de Drd. Ioan I. Ică., în rev.
78
"Mitropolia Ardealului", nr. 1/1986, an XXXIII, ianuarie-februarie, p. 37-59; Epistola a doua către Ava
Toma, prezentare şi traducere de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în "Revista Teologică", seria nouă, an III (75), nr.
3/1993, iulie-septembrie, p. 37-45; Epistola 10 şi 43 (24), Către loan Cubicularul, trad. de Drd. Ioan I. Ică,
în "Mitropolia Ardealului", an XXXI, nr. 5/1986, p. 69-74.
Studii: Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserică şi Liturghie în opera "Mystagogia" a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. "Ortodoxia", an XXXIII, nr. 1/1981, ianuarie-martie, p. 13-22; Bria, Magistrand Ioan
I., Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul, în rev. "Studii Teologice", seria a îl-a, an
IX, nr. 5-6/1957, mai-iunie, p. 310-325; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 279-281; Dobra, Pr. Ştefan, Sfântul Maxim
Mărturisitorul în Apus, Bucureşti 1939, Tipografia Cărţilor bisericeşti, extras din rev. "Biserica Ortodoxă
Română", an LVII (1939), nr. 5-6/1939, mai-iunie; Farahat, Drd. Kamal, Har şi libertate în învăţătura
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Studii Teologice", seria a Ii-a, an XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie-
decembrie, p. 100-113; Fiiimon, Protos. Drd. Mihail, Critica monofizismulul patriarhului Sever al Antiohiei
în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în "Revista Teologică", an V (77), nr. 2/1995, p. 56-68;
Georgescu, Pr. Magistrand Mihai, Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Studii
Teologice", seria a Ii-a, an X, nr. 9-10/1958, noiembrie-decembrie, p. 600-609; Ică, Diac. Lector Dr. Ioan L,
Actele procesului şi martiriului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale ucenicilor lui, în "Revista teologică",
seria nouă, an V(77), nr. 1/1995, ianuarie-martie, p. 5-25; Idem, Viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul
reconsiderată, în rev. "Mitropolia Ardealului", an XXXII, nr. 5/1987, septembrie-octombrie, p. 26-30; Idem,
Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim Mărturisitorul cu Pyrrhus, în rev. "Ortodoxia", an XII, nr.
3/1960, iulie-septembrie, p. 352-373; Ieiciu, Drd. Ioan Mircea, Învăţătura despre îndumnezeirea omului la
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în "Mitropolia Ardealului", an XXXII, nr. 2/1988, p. 36-51; Macsim, Pr. Dr.
N., Răscumpărarea în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Mitropolia Moldovei si Sucevei",
an LVII, nr. 7-9/1981, iulie-septembrie, p. 447-469; Moldovan, Drd. Pr. Ilie, Teologia învierii în
opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Studii Teologice", seria a Iî-a, an XX, nr. 7-8/1968,
septembrie-octombrie, p. 512-527; Nişcoveanu, Pr. Mircea, Probleme de doctrină în operele Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. "Glasul Bisericii", an XXXIV, nr. 1-2/1975, ianuarie-februarie, p. 61-69;
Petraru, Drd. Gheorghe, Desăvârşirea omului în Hristos la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în rev.
"Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 360-374; Stăniloae, Pr. Prof.
Dumitru, Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Ortodoxia", an XL, nr. 3/1988, iulie-
septembrie, p. 67-72; Sterea, Pr. Drd. Tache, Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în rev.
"Studii Teologice", seria a îl-a, an XXIX, nr. 5-6/1977, mai-octombrie, p. 516-526; Stoenescu, lerom. Daniil
Nacu, învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre raţiunile divine, în rev. "Mitropolia Banatului", nr.
7-8/1985, an XXXV, iuiie-august, p. 418-430; Stoica, Drd. Liviu, Cunoaşterea lui Dumnezeu după
învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Ortodoxia", an XL, nr. 1/1988, p. 113-131; Ştefan, Pr.
Drd. Liviu, Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Mitropolia Ardealului", an

79
XXXIV, nr. 3/1989, p. 14-20; Voicu, Arhidiac. Prof. Dr. Constantin, Hristologia cosmică după învăţătura
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. "Studii Teologice", seria a H-a, an XLI, nr. 4/1989, iulie-august, p.
3-20.

Sfântul Ioan Damaschin

Viaţa. S-a născut în jurul anului 675 în Damasc, dintr-o familie nobilă. împreună cu fratele său
Cosma, viitorul episcop de Maiuma, Sfântul Ioan Damaschin a primit o educaţie aleasă. După anul 726 a
început să scrie pentru apărarea sfintelor icoane. La anul 732 era la lavra Sfântul Sava, la Ierusalim. A fost
toată viaţa preot şi monah. în anul 754 a fost anatematizat împreună cu Gherman, fostul patriarh ai
Constantinopolului, dar a fost reabilitat de Sinodul VII ecumenic. A murit la anul 749.

Opera. Are lucrări polemice, dogmatice, moral-ascetice, oratorice, exegetice şi poetice.

Lucrări polemice şi dogmatice: 1) Cuvântări (trei la număr) contra celor care resping sfintele icoane
(tratate); 2)Contra maniheilor; 3)Contra nestorienilor; 4)Contra iacobiţilor; 5)Dialog între un saracen şi
un creştin; 6)Introducerea elementară în dogme; 7)Despre firea compusă; 8)Despre Sfânta Treime.
Opere moral-ascetice: Sfintele Paralele (un manual de morală, cuprinzând un florilegiu de texte
scripturistice şi patristice, mai ales din lucrări ale Sfântului Vasile cei Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de
Aur; este o paralelă între virtuţi şi vicii); Despre Sfintele Posturi; Despre virtuţi şi vicii.
A scris şi un Comentariu la Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Cea mai cunoscută lucrare este
Izvorul cunoştinţei, în 3 părţi, Iui Cosma de Maiuma. Partea I, "Dialectica", cuprinde definiţii ale diferitelor
noţiuni, luate din operele filosofilor şi ale Sfinţilor Părinţi. Partea a doua este o istorie a ereziilor, insistând
asupra mahomedanismului, iconoclasmului şi pavîicianismului. Partea a treia se numeşte "Expunerea exactă
a credinţei ortodoxe", sau "Dogmatica".
Cele trei tratate contra iconoclaştilor. Primul tratat a fost compus nu mult după ce Leon 3 Isaurul
(717-741) a publicat primul edict contra iconoclasmului, căci Sfântul Ioan Damaschinul ne vorbeşte despre
iconoclasm ca despre un pericol ce atunci începea să ameninţe Biserica. Al doilea tratat este după ianuarie
730, când Gherman a fost depus, dar înainte de sinodul antiiconoclast din 730-732. Acest tratat, într-un stil
popular, se adresează unor credincioşi care s-au plâns că nu l-au înţeles pe primul. Se lasă la o parte
definiţiile şi consideraţiile dialectice. Al treilea tratat a fost scris la scurt timp după al doilea, fiind un manual
despre cultul sfintelor icoane. Sfântul Ioan Damaschinul aduce mărturii din Părinţii şi scriitorii bisericeşti
pentru cultul sfintelor icoane.
Motivele închinăciunii absolute sau ale adorării. Adorarea ia naştere în sufletele oamenilor din mai
multe motive: l)admiraţia faţă de măreţia şi înţelepciunea nesfârşită a lui Dumnezeu; 2)mulţumirea pentru

80
bunătăţile pe care ni le dă, deoarece totul din lume se datoreşte bunătăţii Lui; 3)insuficienţa firii
omeneşti: pentru că ştim că suntem neputincioşi să facem binele prin noi înşine, ne închinăm lui Dumnezeu,
spre a fi izbăviţi de rău şi a avea parte de bine; 4)pocăinţa şi mărturisirea păcatelor.
Iată câteva fragmente din tratatul al treilea: "Ce este icoana? Icoana este o asemănare, un model, o
întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană. în general însă icoana nu seamănă în
totul cu originalul, adică cu cel reprezentat. Altceva este icoana şi altceva originalul şi în general se observă
o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este cealaltă şi cealaltă nu este aceasta. Spre exemplu, icoana
omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu
cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana naturală a
tatălui, totuşi are ceva deosebitor fată de el, căci este fiu şi nu tată".
"Ce este închinăciunea? închinăciunea este semnul supunerii, adică al umilirii şi al smereniei".
"Ce se poate înfăţişa şi ce nu se poate înfăţişa în icoană? Este firesc că se pot înfăţişa în icoană
corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale şi culoare. îngerul însă, sufletul şi demonul, chiar dacă nu
sunt corporali, totuşi, potrivit firii lor au forme şi sunt circumscrişi. Fiind fiinţe spirituale, credem că sunt
prezente şi lucrează, în chip spiritual, în locuri spirituale. Cu toate acestea, sunt înfăţişaţi corporal, după cum
Moise a înfăţişat heruvimii şi după cum au fost văzuţi de cei vrednici, în aşa fel că icoana corporală arată o
vedenia necorporală şi spirituală.
Numai firea dumnezeiască însă este necircumscrisă si cu totul fără de chip, fără de formă şi mai
presus de înţelegere. Şi dacă dumnezeiasca Scriptură atribuie lui Dumnezeu forme, în aparenţă corporale,
aceasta este pentru ca să se vadă, sub formă de figuri, chiar şi cele necorporale... Ştim că este cu neputinţă să
se vadă firea lui Dumnezeu, a sufletului şi a demonului. Acestea se contemplă într-o formă oarecare, pentru
că providenţa dumnezeiască a atribuit chipuri şi forme celor necorporale, celor fără de chip şi celor care nu
au o formă corporală, ca să fim călăuziţi şi să avem despre ele o cunoştinţă superficială şi parţială, pentru a
nu fi în completă neştiinţă cu privire la Dumnezeu şi la făpturile necorporale".
Despre cele două voinţe în Hristos. Sfântul Ioan Damaschin adună între paginile acestei
lucrări lămuriri privind probleme hristoiogice ale vremii. Cuprins: l)Recunoaşterea celor două naturi în
Hristos aduce după sine recunoaşterea unor proprietăţi naturale duble şi a unor proprietăţi ipostatice
simple; 2)Deosebiri naturale şi ipostatice; 3)lpostase de aceeaşi specie şi îpostase de naturi deosebite;
4)Despre natură şi ipostasă; 5)Despre proprietăţile naturale; 6)Despre proprietăţile ipostatice;
7)Deosebirea dintre proprietăţile naturale şi cele ipostatice; 8)în Hristos sunt două naturi; 9)în Hristos este
o singură ipostasă: 10) Proprietăţile naturale în Hristos sunt duble; 11)Despre proprietăţile
naturale pe care le are Hristos din natura dumnezeiască; 12)Despre proprietăţile ipostatice pe
care Ie are Hristos din ipostasă Lui; 13)Despre proprietăţile pe care le are Hristos din natura omenirii;
14)Despre puterile naturale; 15)Omul ca microcosmos; 16)Proprietăţile naturale ale trupului şi cele ale
sufletului; 17)Părţile comune sufletului şi trupului; 18)Proprietăţile naturale sunt pătimiri şi
lucrări neraţîonale; 19)Pătîmirile ca părţi constitutive ale fiinţei animalice; 20)Proprietăţile naturale

81
sunt dăruite oamenilor de Creator; 21)Ereticii nu au idei lămurite de noţiunile credinţei;
22)Ce înseamnă voinţa; 23)Voinţa naturală şi cea ipostatică; 24)Analiza noţiunii de voinţă; 25)în ce constă
voinţa naturală şi în ce constă voinţa ipostatică; 26)Funcţiunea voinţei; 27)Voinţa naturală este ceva singur;
28)în Domnul Hristos sunt două voinţe; 29)Mărturiile Tradiţiei; 30)Despre liberul arbitru; 3î)în câte feluri se
poate zice "după chipul lui Dumnezeu"; 32)Despre ipostasă compusă; 33)Analiza noţiunii de lucrare;
34)Mărturiile Sfintei Scripturi cu privire la voinţa şi lucrarea Domnului Hristos; 35)Ce puteri
naturale nu a avut Domnul Hristos?; 36)LucrăriIe trupului Domnului Hristos; 37)Mărturiile
Sfinţilor Părinţi despre proprietăţile naturale ale Domnului Hristos; 38) Consideraţii
soteriologice; 39)Cum s-au împăcat între ele proprietăţile celor două naturi în Domnul Hristos; 40)Cum s-au
împăcat între ele lucrările naturale în Domnul Hristos; 41)Feiul de lucrare al Domnului este unic.
În capitolul 23 se arată diferenţa dintre voinţa naturală şi cea ipostatică. "Aşadar orice om are puterea
voitoare, sau nu? Este lămurit că orice om are puterea de a voi şi că orice om are voirea. Căci care om a fost
acela care să nu voiască nimic? Totuşi, nu orice om voieşte în acelaşi fel. Ci unul voieşte bine, iar altul
voieşte rău, fiecare după propria lui părere, încât voinţa, adică puterea voitoare şi faptul simplu de a voi,
sunt ceva natural. Ceea ce se voieşte însă, adică a voi într-un fel sau altul, este ceva gnomic şi ipostatic".
În capitolul 28 se arată că în Hristos sunt două voinţe: "Având în vedere deosebirea naturală, în
Domnul nostru Iisus Hristos sunt două voinţe. Ele însă nu sunt potrivnice una alteia. Căci nici voinţa
naturală a omului nu este potrivnică voinţei dumnezeieşti şi nici puterea naturală voitoare, după cum nu
sunt potrivnice ei nici cele ce sunt în chip natural supuse ei şi nici folosirea naturală a voinţei. Voinţa
dumnezeiască este creatoarea tuturor celor naturale. Numai ceea ce este potrivnic naturii este potrivnic
voinţei dumnezeieşti, iar aceasta este pofta plăcerilor, care lăsate la părerea proprie a fiecăruia este în stare
să greşească, adică păcatul. O asemenea poftă, însă, n-a fost luată asupra-şi de Domnul: Căci EI nu a făcut
păcat şi nici vicleşug nu s-a găsit în gura Lui (Isaia 53, 29). Cum ipostasa lui Hristos este una şi Hristos este
unul, unul este şi cel ce voieşte după amândouă naturile: binevoind ca Dumnezeu şi supunându-se ca om.
Binevoind ca Dumnezeu, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul, cu voinţa părintească şi dumnezeiască, iar ca om
supunându-se voinţei lui părinteşti şi dumnezeieşti, cu voinţa noastră".
Cuvânt la Naşterea Maicii Domnului lată câteva fragmente: "Veniţi toate neamurile, toate limbile,
toate vârstele şi toate dregătoriile, veniţi cu toţii să prăznuim cu bucurie naşterea care a adus bucurie în
întreaga lume...
Dar pentru care pricină Maica Fecioară se naşte dintr-o stearpă?
De ce? Pentru că trebuia ca singurului nou sub soare, minunii minunilor să-i deschidă tot o minune
calea; pentru că trebuia ca să se păşească încetul cu încetul de la cele mai mici, Ia cele mai mari. Mai este
însă şi o altă pricină, mai înaltă şi mai dumnezeiască. Cu naşterea Fecioarei, firea fusese biruită de har:
rămăsese cuprinsă de frică şi nu putea să meargă mai departe. Aşadar, pentru că Fecioara Născătoare de
Dumnezeu avea să se nască din Ana, firea n-a îndrăznit să o ia înaintea lăstarului harului, ci a rămas

82
 neroditoare până ce harul a odrăslit rodul. Trebuia să se nască cea întâi născută, care avea să nască pe Cel
întâi născut al întregii zidiri, întru Care se ţin toate.
... Să se ruşineze Nestorie, să-şi pună mâna la gură. Pruncul este Dumnezeu. Cum dar nu este
Născătoarea de Dumnezeu aceea care L-a născut? Dacă cineva nu mărturiseşte pe Sfânta Fecioară
Născătoare de Dumnezeu, este străin de Dumnezeire”.
Şi Sfântul Ioan Damaschinul încheie: "O, Sfântă pereche a lui Ioachim şi Anei, primeşte de ia mine
acest cuvânt la naşterea copilei voastre! O, fiică a lui Ioachim şi Anei, o, Stăpână, primeşte cuvânt de rob
păcătos, care te doreşte cu înflăcărare, care numai pe tine te-a dobândit nădejde de bucurie, apărătoare
vieţii...".
Cuvânt la Bunavestire. în prima parte a cuvântului, Sfântul Părinte ne introduce în atmosfera de
sărbătoare, zicând: "Acum străluceşte, mai mult decât razele cele strălucitoare ale soarelui, praznicul şi
sărbătoarea împărătească şi prea minunată a împărătesei. Acum se împodobeşte, veselindu-se foarte,
sobornica şi apostoleasca Biserică. Acum prăznuiesc iubitorii de slujbe şi iubitorii de prăznuire sărbătoarea
sărbătorilor şi cu toţii împreună se adună".
În partea a doua se cuprinde o lungă rugăciune. Sfântul Părinte spune: "Să o lăudăm şi să zicem:
Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul
pântecelui tău... Bucură-te, cea plină de har, că ne eşti scăpare şi mijloceşti pentru noi, cei făcuţi din tină,
către Fiul tău, către Dumnezeul tău şi Dumnezeul nostru. Bucură-te, cea plină de har, bucuria obştească a
tuturor marginilor pământului, apărătoarea creştină a tuturor creştinilor. Bucură-te, singurul ajutor al celor
fără de ajutor, singura putere cu mare putere a celor fără de putere. Bucură-te, cea plină de har, bucură-te,
înălţarea celor smeriţi, singura apărătoare a celor săraci, singura mamă a orfanilor, săracilor şi văduvelor.
Bucură-te, cea plină de har, singura mângâiere a celor întristaţi, singurul adăpost al celor fără de adăpost...".
Omilie la Bunavestire. Deşi păstrată fragmentar şi în limba latină, Omilia este la fel de valoroasă.
Omilia începe astfel: 'iată este timpul, preaiubiţi fraţi, să strigăm împreună cu acest cuvânt al lui David: Cât
s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Căci sărbătoarea de astăzi este începutul
bucuriilor noastre şi izvorul sărbătorilor noastre, din care s-a născut mântuirea noastră şi din care îşi trage
obârşia Legea noastră".
În partea ei finală, Omilia cuprinde o rugăciune, în care sunt amintiţi şi ocupanţii sarazini:
"Mijloceşte pentru noi, pe lângă Fiul tău şi Dumnezeul tău, ca să ne ierte nouă păcatele noastre, să ne
vindece de neputinţa noastră, să ne scape de Faraonul duhovnicesc, după cum i-a scăpat pe israeliţi pe apele
mării, să ne sprijine să trecem marea cea cu valurile potrivnice şi plină de furtuni a lumii acesteia, să ne dea
nouă odihnă din partea trupului şi a întunericului minţii şi să ne scape în sfârşit de străinii cei cruzi, care ne
tulbură cu mari duşmănii, ca să ne putem duce păcatele şi lipsa noastră de evlavie".
Imnografie. Sfântul Ioan Damaschin este dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai poeziei bisericeşti
din perioada a treia patristică. Poezia liturgică a Sfântului Părinte este alcătuită mai ales din canoane,
răspândită în toate cărţile de ritual: la Naşterea Domnului, la Botez, la Rusalii, la Paşti, la înălţarea

83
Domnului, la Schimbarea la Faţă, la Bunavestire. Are şi un canon la Adormirea Maicii Domnului şi 6
canoane, considerate neautentice, la sfinţi. Aşadar, Sfântul Ioan Damaschin este autorul elementelor de bază
ale Octoihului, al canoanelor învierii pe cele 8 glasuri al stihirilor învierii la vecernie si laudelor duminicale
si antifoanelor pe cele 8 glasuri la utrenia duminicală.

Doctrină. Hristologie. Sfântul Ioan Damaschin tratează probleme hristologice mai mult în
cartea a treia şi începutul cărţii a patra din "Dogmatica" sa, dar şi în lucrările: "Despre firea compusă contra
achefalilor", "Contra nestorienilor", "Contra iacobiţilor", "Despre două voinţe în Hristos". Hristos a fost
zămislit în chip supranatural, prin conlucrarea Sfântului Duh, născându-se om desăvârşit. Naşterea Fiului
din Tatăl este din firea Acestuia şi în afară de timp. Ipostaza Fiului este desăvârşită şi nedespărţită de cea a
Tatălui, Logosul devine şi ipostază a trupului. Trupul despre care vorbim nu exista mai înainte. Logosul,
sălăşluit în pântecele Măriei, şi-a luat trup înzestrat cu suflet raţional, fără a fi circumscris în ipostaza Lui.
Firea divină a Logosului a desăvârşit firea umană prin enipostaziere. Unirea firilor s-a făcut în chip
neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostază şi, după unire, se păstrează în El cele două firi. Sfântul
Ioan Damaschin învaţă că înainte de unirea Logosului cu trupul cel omenesc a avut o singură fire (cea
divină). După unire, nu devine o fire compusă, căci divinul nu absoarbe umanul, ci fiecare fire îsi păstrează
însuşirile. Firea umană se desăvârşeşte prin conlucrarea cu Logosul. Hristos nu este om îndumnezeit, ci
Dumnezeu-om.
învăţătura ortodoxă susţine existenţa a două firi, într-o ipostază. Nestorienii vorbeau de 2 firi şi 2
ipostaze. Monofiziţii vorbeau de o fire şi o ipostază. Ereticii identificau firea cu ipostaza. însă o fire nu poate
exista fără ipostază, Iisus Hristos, ca om, nu avea o ipostază, fiindcă fără împreuna-lucrare a Logosului, nu
ar fi putut realiza mântuirea noastră. Pe lângă ipostază şi neipostatic există enipostază, în sens de diferenţă în
altul, ca parte într-un întreg. Sfântul Ioan Damaschinul învaţă: "Umanitatea lui Hristos nu este fără ipostas,
pentru că ea există, dar nu este o ipostază, pentru că nu există prin ea însăşi. Ea este enipostatică, fiindcă
există în Logosul căruia îi aparţine, iar Acesta îi dă puterea de a exista, primind-o în Sine".
Sfântul Ioan Damaschinul a lămurit învăţătura lui Leonţiu de Bizanţ. Unirea celor două firi este una
substanţială şi reală, nu imaginară. în acest fel, firea omenească ia parte la harismele ce i se împărtăşesc prin
perihoreză.
Urmările unirii ipostatice sunt: comunicarea însuşirilor, între umanitatea şi dumnezeirea lui Iisus
Hristos; îndumnezeirea firii omeneşti; integritatea firii umane în persoana Mântuitorului; Lui I se cuvine o
singură închinare (adorare), deşi are 2 firi; Fecioara Măria este Născătoare de Dumnezeu, în sens propriu şi
real. Sfântui Ioan Damaschinul vorbeşte şi despre sincatabază divină ori despre chenoză.
În Hristos sunt două voinţe: divină şi umană, voinţe distincte, dar care nu se opun una alteia. Căci
Hristos voieşte unit, nu împărţit. Voinţa omenească este subordonată voinţei dumnezeieşti, neavând o
iniţiativă proprie, căci voinţa divină hotărăşte.

84
 Firile sunt legate prin perihoreză. La fel sunt şi cele 2 lucrări în persoana lui Hristos, care lucrează
potrivit celor două firi ale Sale. Lucrarea umană este îndumnezeită şi participă la lucrarea divină. Iar cea
divină la cea umană.
Jertfa Euhariştică. Pâinea şi vinul sunt real trupul şi sângele Domnului. Sunt trup luat din
Sfânta Fecioară Maria.
Numim împărtăşanie pentru că printr-însa ne împărtăşim cu Dumnezeirea lui Hristos. Se numeşte şi
comuniune, pentru că prin ea intrăm în comuniune cu Hristos.
Cinstirea Sfintelor Icoane. Erezia iconoclastă începe sub Leon 3 Isaurul (717-741). Acest împărat
proclamă, în anul 726, un edict contra icoanelor. Se continuă sub Constantin 5 Copronimul (741-775), care
condamnă totodată şi cultul Sfintei Fecioare şi cultul sfinţilor. Pentru iconoclaşti, pictarea Mântuitorului
apărea ca o înclinaţie spre nestorianism.
După edictul din 726, Leon 3 convoacă un sinod la anul 730, ia care participă peste 300 de episcopi
iconoclaşti. Patriarhul Gherman al Constantinopolului a refuzat să semneze condamnarea icoanelor. A fost
depus şi înlocuit cu Atanasie. împăratul Constantin 5 Copronimul a dat 8 anatematisme contra icoanelor şi a
cinstirii lor. Celelalte Biserici ortodoxe din Răsărit şi Biserica Romei nu au urmat exemplul Bizanţului.
Ortodoxia a fost restabilită în Constantinopoî sub împărăteasa îrina (Sinodul Vil ecumenic, la
Niceea, 787) şi sub împărăteasa Teodora (843). Sfântul Ioan Damaschinul (+749) a fost supranumit
"teologul icoanelor". A scris 3 tratate contra iconoclaştilor, între anii 726 şi 730. Sub numele său ni s-au
transmis 6 lucrări contra iconoclaştilor: l)Primul tratat apologetic contra celor care atacă Sfintele icoane;
2)La doilea tratat apologetic...; 3)A1 treilea tratat apologetic...; 4)Cuvânt propriu să convingă despre sfintele
şi cinstitele icoane, către toţi creştinii şi către împăratul Constantin şi către toţi ereticii; 5)Epistolă către
împăratul Teofil despre sfintele şi cinstitele icoane; 6)Dialog care înfierează, făcut de credincioşi si de
ortodocşi si de cei care au dar şi râvnă pentru combaterea celor care sunt împotriva credinţei si învăţăturii
sfinţilor si ortodocşilor noştri părinţi.
La sfârşitul fiecăruia dintre tratatele amintite se prezintă mărturii din Sfânta Tradiţie, din operele
Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti. Sinodul VII ecumenic va porni de la aceste lucrări.
Icoana-închinăciune. Icoana înseamnă, astăzi, reprezentarea grafică a cuiva. Dar Sfântul Părinte
spunea: "Icoana este asemănare, care înfăţişează originalul; cu toate acestea, este oarecare deosebire între
icoană şi original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul".
După Sfântul Ioan Damaschinul, sunt 6 feluri de icoane: l)icoană naturală (Fiul este icoana vie a
Tatălui); 2)Paradigmele divine (sunt icoane şi exemple de lucruri ce pot fi făcute de Dumnezeu); 3)omul
(făcut de Dumnezeu după chipul Său); 4)icoanele întrebuinţate de Sfânta Scriptură (ce atribuie forme şi
chipuri lui Dumnezeu şi îngerilor, pentru ca noi să ne facem b idee, fie şi slabă, despre ele); 5)icoana celor
viitoare (toiagul lui Aaron, vasul cu mană, stâlpul de foc, ca închipuiri ale Maicii Domnului); 6)icoana, în
forma cunoscută, ca aducere aminte a faptelor trecute, a minunilor sau a virtuţilor.

85
 Închinăciunea poate fi: l)adorare (ce se cuvine numai lui Dumnezeu); 2)închinăciunea (ce se cuvine
prietenilor şi slujitorilor Lui); 3)închinăciunea (cuvenită locurilor lui Dumnezeu); 4)cea cuvenită obiectelor
afierosite lui Dumnezeu (ex. cortul); 5)cea cuvenită tuturor oamenilor (făcuţi după chipul lui Dumnezeu);
6)cea cuvenită autorităţilor lumeşti; 7)cea datorată stăpânilor, sau binefăcătorilor.
Aşadar, pentru Sfântul Ioan Darnasehin, închinăciunea presupune o relaţie interpersonală, fiind
"simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii şi al smereniei".
Pe baza argumentului hristologic. Sfântul Părinte justifică legitimitatea pictăm icoanelor şi a folosirii
lor astfel: "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi
prin participare la corp şi sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al iui
Dumnezeu".
Iconoclaştii cereau să se respecte poruncile Decalogului. Lor le răspunde Sfântul Părinte că nu
cunosc diferenţa dintre adorare şi închinare. Decalogul opreşte tocmai adorarea. Dumnezeu a poruncit să se
facă un cort al mărturiei, cu heruvimi. Pictarea şi folosirea icoanelor este nu doar îndreptăţită, ci şi utilă,
căci sunt mijlocitoare ale adevărurilor mântuitoare.
Unii adversari ai icoanelor refuzau folosirea, cât şi cultul icoanelor, mai ales în Răsărit. Alţii
respingeau doar cultul acestora, în Apus. Cu toţii însă acceptau închinarea la Sfânta Cruce şi Sfintele
Evanghelii.
Sfântul Ioan Damaschin spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană".
Icoana este cinstită şi venerată "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana Dumnezeului întrupat". Creştini nu se închină
materiei din care este lucrată o icoană, ci "acelora care sunt înfăţişaţi de ea". Sfinţii sunt fiii iui Dumnezeu şi
împreună-moştenitori ai lui Hristos, sunt dumnezei "nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu,
tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor". Creştinii se închină sfinţilor ca unora ce sunt
slujitori ai lui Dumnezeu. De aici vine necesitatea cultului icoanelor Mântuitorului si ale sfinţilor. Deci,
cultul sfinţilor şi al Maicii Domnului vine din vrednicia acestora, fiind demni de închinăciune prin relaţia
lor cu Dumnezeu.
Rolul icoanelor este:
a)Instructiv-educativ. "Icoanele sunt cărţi pentru cei neştiutori de carte si cronici care vorbesc
neîncetat, ai cinstirii sfinţilor, instruind fără cuvinte pe cei ce le văd şi sfinţind vederea. Nu am prea multe
cărţi, spune Sfântul Părinte, şi nici nu am timp liber spre a citi. Intru însă în biserică, spitalul obştesc al
sufletelor, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini. Podoaba picturii mă atrage că mă uit, îmi desfătează
vederea ca o livadă şi, pe nesimţite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea
ucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a-1 imita. Căzând la pământ, mă închin
Iui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui". Vedem aici efectul psihologic-educativ al
cinstirii icoanelor. De aici vine latura îndreptată de Ia om spre Dumnezeu, căci cinstirea icoanelor înseamnă
slava Lui şi râvna pentru mântuirea sufletelor.

86
 b)Harismatic. Icoanele sunt o necesitate în cultul nostru. Sunt un mijloc de comunicare între cel ce
se roagă şi Dumnezeu, Maica Domnului sau sfinţi. Iar dacă cel zugrăvit de icoană este plin de har, atunci şi
icoana participă Ia har, în măsura credinţei. Cinstirea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană.
Este o distincţie între închinăciunea de adorare, datorată lui Dumnezeu (latrie) şi cea "din pricina lui
Dumnezeu" (proschinisis), prietenilor şi slujitorilor lui Dumnezeu (îngeri, sfinţi etc).
Cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfintelor moaşte. Sfântul Ioan Damaschin spune care sunt
temeiurile cinstirii sfinţilor:
a) Natura omului: "Fiindcă unii ne ceartă pe noi, cei care ne închinăm şi cinstim icoana
Mântuitorului şi a Stăpânei noastre, dar şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, apoi să audă ei că Ia
început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru ce dar ne închinăm noi unii altora, dacă nu
pentru că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu?".
b)Temeiul supranatural (Hristos S-a făcut om pentru a îndumnezei pe om). Sfinţii au primit Duhul
Sfânt în inimile lor. De asemenea, prin strădania lor şi prin libera hotărâre, s-au făcut asemenea lui
Dumnezeu, făcându-se dumnezei, nu după natură. Precum fierul înroşit se numeşte foc nu după natura sa,
ci prin participarea lui la foc.
c)Preamărirea sfinţilor din partea lui Dumnezeu. Sfinţii trăiesc şi domnesc împreună cu Hristos.
încrederea noastră în sfinţi este îndreptăţită. Cinstirea sfinţilor trece asupra lui Dumnezeu. Citând
interpretarea Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu stă aşa zicând în
mijlocul dumnezeilor şi împarte fiecăruia după meritele sale (Cuvântul 40). Sfinţii trebuie să fie deci şi
dumnezei, domni şi regi, pentru că Dumnezeul lor este cu adevărat Dumnezeu, domn şi rege.
Cinstirea sfinţilor este dulie, căci reprezintă cinstirea ce îi revine sfântului ca unui slujitor al lui
Dumnezeu, ca unui prieten al Lui şi ca unui împreună-moştenitor al lui Hristos. .Cinstirea sfinţilor a fost
motivul pentru care venerăm sfintele icoane.
Sinodul VII ecumenic hotăra: "Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei ce au plăcut lui Dumnezeu,
atât cei înainte de lege, cât şi cei de sub lege şi cei de sub har, sunt demni de onoare după I corp şi
suflet, ori nu face rugăciuni către sfinţi, care aud rugăciunile noastre şi ne pot ajuta» să fie
anatema".
În ce priveşte cinstirea sfintelor moaşte, acelaşi sinod spune: "Domnul nostru Iisus Hristos ne-a
dăruit nouă moaştele sfinţilor ca nişte izvoare mântuitoare, care revarsă în multe moduri binefaceri peste
cei neputincioşi; deci dacă cei ce vor cuteza a lepăda moaştele martirilor, despre care am ştiut că ele sunt
autentice şi adevărate, dacă vor fi episcopi sau clerici, să se depună, iar dacă vor fi monahi sau mireni să
se scoată din comunitate". Domnul Hristos ne-a dat nouă, ca pe nişte izvoare de mântuire, moaştele
sfinţilor, care în multe chipuri izvorăsc binefaceri, revarsă mir de bună mireasmă.
Bibliografie.
Traduceri: Cultul Sfintelor Icoane (Cele 3 tratate contra iconoclaştilor), traducere şi studiu
introductiv de Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1937; Cuvânt la Bunavestire, traducere de Pr. D. Fecioru, în
87
"Mitropolia Olteniei", an XVi, nr. 3-4/1964, martie-aprîlie, p. 213-219; Cuvânt la Naşterea Preasfintei
Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măria, al smeritului Ieromonah Ioan
Damaschinul, traducere de Pr. Prof. Dr. N. C. Buzescu, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XXXII, nr. 7-
9/1980, iulie-septembrie, p. 616-623. O altă traducere, a aceleiaşi lucrări, de Pr. D. Fecioru, în rev.
"Mitropolia Olteniei", an XVI, nr. 9-10/1964, septembrie-octombrie, p. 769-777; Despre cele două voinţe în
Hristos, traducere de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1938; Dogmatica, traducere de Pr. Prof. D.
Fecioru, în col. "Izvoarele Ortodoxiei", nr. 1, Bucureşti, 1938; Omilia Preasfântului nostru Părinte Ioan
Damaschin, la Buna Vestire a îngerului despre întruparea lui Hristos, către neprihănita noastră Stăpână
Măria, traducere şi note de îerom. Costantin Chirilă, în rev. "Teologie şi Viaţă", seria nouă, an I (LXVII),
nr. 1-3/1991, ianuarie-martie, p. 103-105.
Studii: Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Contribuţia Sfântului Ioan Damaschin la sistematizarea învăţăturii
ortodoxe, în rev. "Ortodoxia", an XXXVI, nr. 1/1984, p. 120-134; Idem, Sensul Icoanei la Sfântul Ioan
Damaschin şi Sinodul VII ecumenic (Niceea 737), în rev. "Ortodoxia", nr. 4/1987, octombrie-decembrie, an
XXXIX, p. 22-30; Branişte, Pr. Prof. Ene, Teologia icoanelor, în rev. "Studii Teologice", nr. 3-4/1952, p.
175-201; Buzescu, Pr. Prof. N. C, Hristologia Sfântului Ioan Damaschin, în rev. "Studii Teologice", seria a
II-a, an XXVII, nr. 9-10/1975, noiembrîe-decembrie, p. 687-700; Chiţescu, N., A doua persoană a Sfintei
Treimi în doctrina Sfântului Ioan Damaschin, în rev. "Ortodoxia", an XXVIII, nr. 2/1976, aprilie-iunie, p.
305-349; Coman, Pr. Prof. Ioan Q., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 291-296; Fecioru, Pr. Dumitru, Viaţa Sfântului Ioan Damaschin, studiu de istorie literară
creştină, Bucureşti 1935; Idem, Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în "Ortodoxia", an XXXIV,
nr. 1/1982, p. 28-40; Georgescu, Ierom. Drd. Chesarie, învăţătura despre unirea îpostatică la Sfântul Ioan
Damaschin, în rev. "Ortodoxia", an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunîe, p. 181-218; Glubokovsky, Prof. N.,
întrebuinţarea şi .aplicarea expresiei "haris" la părinţii greci, până la Sfântul Ioan Damaschinul, traducere
de Dimitrie preotul, în rev. "Glasul Bisericii", nr. 10/1956, octombrie, an XV, p. 524-546; Ioniţă, Diac.
Asist. Viorel, Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor Icoane, în rev. "Studii Teologice",
seria a II-a, an XXXII, nr. 7-10/1980, iulie-decembrie, p. 581-589; Loichiţă, Prof. Dr. V., Doctrina Sfântului
Ioan Damaschin despre cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfintelor moaşte, în rev. "Mitropolia
Banatului", an VII, nr. 10-12/1957, octombrie-decembrie, p. 64-78; Nişcoveanu, Pr. Magistrand,
Hristologia Sfântului Ioan Damaschinul, în rev. "Ortodoxia", an XVII, nr. 3/1965, iuiie-septembrîe, p. 326-
337; Nicolae, Pr. Gheorghe, Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor Icoane, în rev.
"Mitropolia Olteniei", nr. 7-9/1978, iulie-septembrie, an XX, p. 598-606; Popescu-Fierbinţl, Prof. Ioan,
Comentariu liturgic al Sfântului Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului. Studiu introductiv, în rev.
"Biserica Ortodoxă Română", an LXVI, nr. 3-4/1948, p. 113-153; Seviciu, Magistr. Traîan, Hristologia şi
soteriologia Sfântului Ioan Damaschin, după Canoanele învierii, înălţării şi Cincizecimii, în rev.
"Ortodoxia", an XI, nr. 4/1959, octombrie-decembrie, p. 567-583; Voicu, Arhidiacon Prof. Dr. Constantin,
Sfântul Ioan Damaschin, apărător al Sfintelor Icoane, în "Revista Teologică", an VI <78), nr. 3-4/1996, p.

88
412-424; idem, Sfântul Ioan Damaschin, pregătitor al formulărilor doctrinare de la Sinodul VII ecumenic,
în "Revista Teologică", an lî (74), nr. 1/1992, p. 3-11.

X. Scriitori latini ai perioadei a III-a:

Grigorie cel Mare şi Isidor de Sevilia

Viaţa. Deşi nu se cunoaşte cu exactitate data naşterii sale, cei mai mulţi cercetători sunt de acord cu
anul 540, la aproximativ 10 ani după ce Benedict de Nursia a fondat ordinul benedictinilor. S-a născut la
Roma, într-o familie bogată. Tatăl său, Gordianus, era senator şi purta titlul de "Regionarius", o confirmare a
demnităţii sale înalte. A primit o educaţie elementară comună copiilor de rangul său şi mărturiile
contemporanilor îl arată ca pe un tânăr înzestrat cu calităţi de excepţie. De exemplu, Grigorie de Tour
spunea că nu era niciunul în acel timp în Roma mai pregătit ca el la gramatică, retorică şi logică. Totuşi,
această instrucţie era una mai degrabă liberală, având doar o uşoară tangenţă cu literatura şi filosofia greacă.
Era ceea ce am putea numi astăzi un tânăr roman educat, şi nimic mai mult. Mai târziu, când începe să
studieze Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, face o adevărată pasiune pentru Fericitul Augustin. Modul de a
înţelege (şi a exprima) învăţăturile de credinţă, poartă însă, amprenta pregătirii sale anterioare, iar stilul său
nu scapă de o umbră de superficialitate.
Oarecum surprinzător, în anul 573 (când trebuie să fi avut ceva mai mult de 30 de ani), este numit de
împăratul Justin al II-lea Praetor Urbanus. Cu alte cuvinte, pretorul Romei. In această perioadă a vieţii sale
n-am putea spune că ieşea în evidenţă vreun semn particular al religiozităţii sale. Se îmbracă în conformitate
cu poziţia sa de demnitar, ceea ce-1 face pe Grigorie de Tour să vorbească adeseori despre contrastul izbitor
dintre veşmintele monahale pe care le va purta mai târziu şi îmbrăcămintea de mătase, bijuteriile
strălucitoare şi mantia de purpură striată cu care se plimba pe străzile Romei în calitate de pretor. Aceasta nu
trebuie să conducă neapărat la concluzia că era lipsit de o trăire autentic creştină. De altfel, fusese crescut
într-o atmosferă de familie profund religioasă. Ambii săi părinţi erau temători de Dumnezeu. Despre mama
sa, Silvia, se spune chiar că a dus o viaţă semiascetică după moartea soţului său. Surorile lui, Gro-diana,
Tarsilla şi Emiliana, de asemenea, trăiau retrase în propria casă, ca fecioare dedicate Domnului. Aşa încât, şi
el însuşi, deşi liberal în gândire, era format pentru o viaţă nouă, în Hristos.
La moartea tatălui său, face primul pas pe această cale: vinde moştenirea de la părinţi. După ce
păstrează o foarte mică parte pentru el, cu restul îi ajută pe săraci şi înfiinţează şapte mănăstiri, şase în
Sicilia şi una, închinată Sfântului Andrei, pe locul fostei sale case, lângă biserica Sfântului Ioan, pe muntele

89
Scaurus, unde el însuşi se călugăreşte şi, mai târziu, este ales stareţ. Aici instituie un regim de viaţă foarte
sever, urmând regulile lui Benedict de Nursia, pe care îl aprecia în mod deosebit. Se spune că nu mânca
decât legume crude, aduse de mama sa (care şi-a trăit ultima parte a vieţii într-o chilie din apropiere), şi că
acest post aproape total i-a şubrezit sănătatea.
Totuşi, Dumnezeu 1-a întărit şi 1-a făcut să-şi învingă neputinţele ajungând să se bucure de acest
mod de viaţă pe care el îl consideră ca adevăratul drum spre sfinţenie şi desăvârşire.
Retragerea sa din lume n-a durat însă decât câţiva ani, pentru că a fost chemat de papa Benedict I şi
hirotonit diacon - unul dintre cei şapte diaconi ai Romei, iar, mai târziu, probabil în 578, a fost trimis de noul
papă, Pelagius al II-lea, ca apocrisiar la curtea imperială de la Constantinopol.
Papa avea nevoie de un reprezentant în capitala noului imperiu de Răsărit, capabil să obţină un ajutor
real împotriva pericolului longobard care bătea la porţile cetăţii eterne. Experienţele pe care le-a trăit acolo l-
au făcut să înţeleagă dificultatea misiunii sale. Nu putea aştepta prea mult din partea unui suveran angajat el
însuşi într-o mulţime de confruntări. Şi-a făcut, însă, o mulţime de prieteni, între care: Teoctista, sora
împăratului Ti-beriu, Teodor, doctorul împăratului, Gregoria, camerista împărătesei, alte două doamne de la
curte, Clementina şi Rusticiana. Toate aceste persoane aveau în comun credinţa puternică în Dumnezeu şi cu
ajutorul lor a dobândit o oarecare influenţă în cercurile înalte ale puterii. Un alt prieten al lui Grigorie s-a
dovedit a fi Leander, episcop de Sevilla (care şedea de mai multă vreme la Constantinopol), cu care întreţine
o lungă corespondenţă.
Oricum, perioada petrecută la curtea Bizanţului a fost o adevărată şcoală care îşi dovedeşte valoarea
de-abia atunci când el însuşi, smeritul călugăr de la mănăstirea Sfântul Andrei, este ridicat la rangul de papă.
Pe la 585 se întoarce la Roma şi capătă chiar permisiunea de a reveni la mănăstirea lui de metanie,
unde ajunge stareţ. Nici acum nu are parte de liniştea pe care o dorise atât de mult, întrucât, imediat după
moartea lui Pelagiu II, în 590, poporul împreună cu tot clerul l-au ales drept succesor al său în scaunul
pontifical de la Roma. Alegerea sa a coincis cu o epidemie ce se întindea ca o mantie a morţii asupra întregii
cetăţi, cu avansarea rapidă a longobarzilor, şi cu revărsarea Tibrului care acoperise mari suprafeţe de teren
arabil, ceea ce făcea să plutească în aer ameninţarea unei foamete cumplite.
Teama îi cuprinsese pe toţi. Grigorie însuşi vorbea despre sfârşitul iminent al tuturor lucrurilor. într-
una dintre scrisorile sale compară Roma cu o corabie veche zdruncinată de valuri uriaşe, împinsă în toate
direcţiile de furtuni năpraznice, cu podeaua putrezită, anunţând un naufragiu imediat.
Dacă exista cineva capabil să navigheze cu o asemenea ambarcaţiune, având chiar sentimentul
reuşitei, acela trebuie să fi fost Grigorie.
El era, însă, cel din urmă care dorea să se instaleze în scaunul pontifical în aceste condiţii. Când un
ambasador a fost trimis la Constantinopol ca să obţină confirmarea împăratului, Grigorie a trimis o scrisoare
în care implora să nu fie numit. Dar scrisoarea lui a ajuns în mâna prefectului oraşului care a înlocuit-o cu o
alta în care se solicita confirmarea.

90
 Între timp, Grigorie predica în faţa mulţimilor, chemându-i la pocăinţă, aratându-le că aceasta este
singura cale pentru a-L face pe Dumnezeu să-Şi oprească mânia îndreptată împotriva lor. El a instituit atunci
o ectenie specială, numită ectenia înşeptită, care urma să fie rostită pe străzi de mulţime în procesiune, for
mată din şapte categorii de populaţie, şi anume: slujitori ai Bise
ricii, mireni, călugări, călugăriţe, femei căsătorite, văduve, copii şi săraci. Scopul acestei ectenii (şi acestui
gen de procesiune nemaiîntâlnit până atunci), era să atragă bunăvoinţa lui Dum
nezeu faţă de locuitorii Romei, atât de încercaţi în acele vremuri, între timp însă a sosit de la Constantinopol
confirmarea alegerii lui ca episcop al Romei. Se spune că, la aflarea veştii, Grigorie a fugit din oraş
refugiindu-se într-o peşteră unde cu greu a fost descoperit. De acolo a fost adus în triumf de credincioşi la
biserica "Sfântul Petru", unde a şi fost hirotonit arhiereu în 3 septembrie 590.
Alegerea lui ca suveran al Romei s-a dovedit potrivita. Multe dintre problemele cu care se confrunta
populaţia au fost depăşite datorită fermităţii şi tăriei de caracter a noului papă, temperate într-un mod cu
adevărat fericit de blândeţea şi bună tatea sa. O semnificaţie cu totul specială a avut relaţia sa cu longobarzii,
cu care a ajuns la o înţelegere, concretizată printr-o pace separată cu regele lor, Agilulf. Mai târziu a iniţiat
chiar un proces de convertire a lor. Prin acest pas fără precedent (trebuie să reamintim că Roma era sub
suzeranitatea puterii imperiale de la Constantinopol, reprezentată de exarhul de la Ravena) el începe practic
procesul de independenţă atât bisericească, cât şi - mai târziu - politică a Romei faţă de imperiul bizantin.
Datorită oscilaţiilor manifestate de curtea imperială în problema longobarzilor, Grigorie îşi urmează propriul
său drum, numind guvernatori în principalele cetăţi din jumătatea sudică a peninsulei ce gravitau în jurul
Romei, adunând fonduri necesare pentru constituirea unei armate proprii, evidenţiindu-se ca adevăratul con-
ducător al imperiului de Apus. Cu alte cuvinte, stabileşte puterea temporală a papalităţii. De acum înainte,
papa va reprezenta nu numai puterea eclesiastică în apus, ci şi cea politică. De fapt, el şi refuza să
recunoască titlul de "patriarh ecumenic" pentru titularul de la Constantinopol. A fost un mare strateg, dar şi
un bun organizator al activităţii Bisericii. Un adevărat luptător atât în interiorul, cât şi în afara ei.
În domeniul caritativ a dovedit abilităţi deosebite, încercând din răsputeri să înbunătăţească starea
socială a celor oprimaţi, însă cea mai mare realizare a sa a fost, poate, coordonarea operei misionare în
Anglia, unde îl trimite pe Augustin, viitorul arhiepiscop de Canterbury, însoţit de 40 de misionari din
propriile lui mănăstiri. A intervenit, de asemenea, cu real succes, în tensiunile Bisericii din Spania, Galia şi
nordul Italiei.
A fost cea mai importantă personalitate apuseană a veacului al Vl-lea, care şi-a pus amprenta, ca
nimeni altul, asupra începutului istoriei papalităţii ca putere de sine stătătoare. Ierarh autentic, a ştiut să
armonizeze puterea speculativă a teologiei şi lucrarea în lume a Bisericii cu năzuinţele şi aspiraţiile
poporului pe care 1-a condus. A trecut la cele veşnice în anul 604.
Opera.

91
 Grigorie a fost un scriitor fertil, mai degrabă în domeniul practic decât în cel speculativ. Opera sa a
constituit un îndreptar important pentru urmaşii săi, în special cu privire la activitatea lor de păstori ai turmei
lui Hristos.
Principalele titluri
1. Carte de conducere pastorală (Cartea Regulei Pastorale), 590, lucrare în patru părţi alcătuită cu
prilejul înscăunării sale ca episcop al Romei.
Conţinutul acestei lucrări este dat de instrucţiunile pe care trebuie să le urmeze un adevărat păstor de
suflete, aşa cum este numit episcopul sau preotul. Patru probleme importante sunt discutate în această
pastorală a lui Grigorie, şi anume:
" a).Pregătirea şi mobilul sufletesc al candidatului la preoţie, care este 'arta artelor', b).Virtuţile care trebuie
să împodobească pe un preot, c).Misiunea de învăţător şi de conducător al sufletelor. d).Nevoia meditaţiei şi
a examenului de conştiinţă zilnic." Epistola pastorală a ilustrului episcop al Romei a fost tradusă de
patriarhul Antiohiei, Anastasie al II-lea, şi de regele Alfred, aşa încât în scurt timp a devenit o carte de
căpătâi pentru întreg episcopatul medieval.
2. Dialogurile despre viaţa şi minunile Părinţilor latini (593), de asemenea în patru părţi, cuprinde
povestiri despre viaţa şi miracolele săvârşite de Sfântul Benedict, şi ale altor sfinţi latini;
lucrarea reflectă credinţa neîndoielnică a populaţiei perioadei respective în existenţa făcătorilor de minuni şi,
important de menţionat, a constituit un model pentru mai mulţi hagiografi medievali.
3. Comentar la Iov, în 35 de capitole, este o exegeză a cărţii lui Iov în trei moduri (sau trei sensuri de
interpretare): literar, mistic şi moral, cu un accent deosebit pe cel din urmă.
Are, de asemenea, o colecţie de omilii la diverse pericope evanghelice (40), la cartea Cântarea
Cântărilor, la Iezechiel.
Există, de asemenea, o colecţie de 854 de scrisori care constituie o sursă extrem de importantă pentru
informaţiile furnizate cu privire la caracterul său şi diversitatea acţiunilor sale.

Doctrina.
Grigorie a fost un promotor al monahismului. Dându-le monahilor anumite "privilegii" care, într-un
fel, restrângeau puterea şi drepturile episcopilor asupra lor a pus bazele a ceea ce mai târziu se va numi
"exceptarea ordinelor religioase de sub jurisdicţia episcopală şi plasarea lor sub controlul direct al papei". Cu
alte cuvinte, o situaţie asemănătoare cu stavropighiile din Biserica Răsăriteană.
În teologia sa n-a intenţionat să fie original, ci a urmat, în bună măsură, tradiţia apuseană,
reprezentată în special prin Fericitul Augustin, ale cărui idei le-a făcut accesibile contemporanilor săi. El 1-a
corectat pe fostul episcop de Hippo în ce priveşte doctrina despre har şi predestinaţie, dar a dezvoltat mai
ales învăţătura acestuia despre purgatoriu, arătând că durerile sufletului pot fi alinate "prin jertfa din cadrul
missei", şi a popularizat doctrina mistică a Sfântului Dionisie Pseudoareopagitul, cu deosebire anghelologia
lui. De exemplu, spune că "sunt nouă cete îngereşti, începând cu îngerii şi terminând cu serafimii".

92
 Alte câteva idei importante în opera sa:
a. Hristos, al doilea Adam, S-a întrupat pentru răscumpărarea omenirii de sub puterea diavolului. El este cel
care spală păcatele oamenilor şi îi împacă cu Tatăl.
b. Căsătoria are caracter indisolubil.
c. Biserica este trupul Domnului şi este alcătuită "din sfinţii dinaintea legii, din cei de sub lege şi din cei de
sub har".
d. Hirotonirea unui arhiereu nu se poate face de către un singur episcop, ci de mai mulţi.
e. Face o comparaţie între primele patru sinoade ecumenice şi cele patru Evanghelii.
A făcut schimbări importante în textul missei, iar unele dintre rugăciunile din "Sacramentum
Gregorianum" sunt ale lui, deşi cartea, luată în întregime, este o compilaţie.
A contribuit, de asemenea, la dezvoltarea muzicii liturgice şi, deşi, tocmai partea sa de contribuţie
este contestată, numele său a fost foarte strâns legat de cântecele mai simple care au rămas în memoria
oamenilor pentru că erau considerate creaţiile sale. Grigorie a primit supra-numele de cel Mare nu pentru
mulţimea şi adâncimea lucrărilor sale, ci pentru spiritul său de organizare înlăuntrul Bisericii, pentru marile
sale reforme, pentru lucrarea sa misionară în Anglia şi, mai ales, pentru deosebitul său rol politic pe care 1-a
jucat în vremea lui. El a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fixa în minţile oamenilor ideea potrivit căreia
papalitatea reprezintă suprema autoritate în Biserică. Indiferent de atitudinea sa faţă de cultura clasică, sau
faţă de limba oficială a lumii bizantine, sau chiar faţă de literatura patristică, a rămas în istoria Bisericii
universale ca "un mare om politic bisericesc, un păstor model", un bărbat înzestrat cu un excepţional simţ al
organizării, un purtător al aspiraţiilor contemporanilor săi. Pe scurt, fondatorul sau întemeietorul statului
catolic medieval. A fost canonizat prin "aclamare populară" imediat după moartea sa. Biserica Ortodoxă îl
prăznuieşte în ziua de 12 martie.

Bibliografie
Traduceri în limba română
Sfântul Grigorie Dialogul, Cartea Regalei Pastorale, traducere integrală, prefaţă şi note de Pr. Prof.
Alexandru MOISIU, Sibiu, 1987. Altă ediţie la EIBMBOR, Bucureşti, colecţia Viaţa în Hristos, seria
Pastorală, 1996.
Împotrivirea Rătăcirii Hristologice Apolinamste, traducere de Prof. Dr. Nicolae Cotos, în M.A., nr. 3-
4/1957, p. 241-253.
Studii
În limba română: Bălăceanu, Pr. Drd. Ion, Principii pastorale în opera "Cartea Regalei Pastorale" a Sfântului
Grigorie cel Mare şi actualitatea lor, în B.O.R., nr. 3-4/1982, p. 285-294; Botezan, Pr. Florea, Liturghia
Darurilor mai înainte sfinţite, în C.O., nr. 1/2001, p. 71-84; Caplat, Drd. Simion S., Profilul predicatorului

93
creştin după Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul Augustin, în S.T., nr. 7-8/1966,
p. 489-506; Chiril, Ierom. Benedict, Biografia Sfântului Grigorie Dialogul, în B.O.R., nr. 1/1885, p. 86-88;
Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Eibmbor, Bucureşti, 1956, p. 318-321; Gagiu, Pr. Ioan,
Netemeinicia primatului papal oglindită în operele unor mari ierarhi: O scrisoare a papei Grigorie cel Mare,
în O., nr. 2/1965, p. 168-173; Moisiu, Pr. Asist. Dr. Alexandru, Sfaturi omiletice şi pastorale în opera
Sfântului Grigorie Dialogul, în M.A., nr. 1-2/1957, p. 101-118; IDEM, Sfântul Grigorie cel Mare,
îndrumător al vieţii preoţeşti, în S.T., nr. 910/1958, p. 523-531; Moisiu, Pr. Dr. Alexandru, Sfântul Grigorie
cel Mare, propovăduitor al Păcii, în M.A., nr. 1-2/1959, p. 96-104; idem, Din sfaturile omiletice şi pastorale
ale Sfântului Grigorie Dialogul, în M.A., nr. 1-3/1966, p. 109-120; IDEM, Viaţa şi opera Sfântului Grigorie
cel Mare(Dialogul). Studiu introductiv la volumul: Sfântul Grigorie Dialogul. Cartea Regulei Pastorale,
Bucureşti, 1996, p. 11-28.
în limbi străine: DAGENS, C., Saint Gregoire le Grand: culture et experience chretiennes, Paris, 1977;
MARKUS, R.A., From Au-gustine to Gregory the Great, London, 1983; IDEM, Gregory the Great and His
World, Cambridge, 1997; MEYVAERT, R, Gregory, Bede and others, London, 1977; RICHARDS, J.,
Consul ofGod, London, 1980; STRAW, C, Gregory the Great: Perfection in Imper-fection, California, 1988.

Isidor de Sevilla

Viaţa. La fel ca şi în cazul Sfântului Grigorie cel Mare, nu se cunoaşte cu certitudine data şi locul
naşterii lui Isidor de Sevilla. Ceea ce se ştie însă este faptul că a văzut lumina zilei într-o familie nobilă de
neam romanic, fie în Cartagina, după anumite surse, fie în Sevilla, după altele mai demne de încredere.
Aceasta pentru că în jurul anului 560 (când se presupune că s-ar fi născut) Cartagina era deja devastată,
distrusă de goţii arieni, iar părinţii lui refugiaţi în inima Andaluziei, în Sevilla. A mai avut încă trei fraţi, care
- potrivit tradiţiei - au ajuns cu toţii sfinţi. Şi-a început educaţia în familie (atât profană, cât şi creştină), ca
după moartea părinţilor săi să o continue într-o mănăstire, sub directa îndrumare a fratelui său mai mare,
Leandru, nimeni altul decât predecesorul său în scaunul episcopal de la Sevilla.
Perioada petrecută la mănăstire reprezintă o etapă extrem de importantă a vieţii sale; aici îşi
formează o cultură enciclopedică, o bază uriaşă de cunoştinţe atât din domeniul profan, cât şi din cel creştin.
Se spune că fost "cel mai mare savant al timpului său şi un mare animator de preocupări ştiinţifice în patria
sa". Toate acestea îi sunt de un real folos în activitatea sa desfăşurată pe două planuri foarte bine conturate,
cunoaşterea (cercetarea) "barbarismului" în Spania şi apărarea credinţei adevărate împotriva arianismului
îmbrăţişat de goţi. După moartea fratelui său a fost ales arhiepiscop al Sevillei, în anul 600. în noua sa
calitate şi-a pus toată energia în slujba răspândirii adevăratei credinţe, prin fondarea de şcoli şi mănăstiri.
Este cunoscută, de asemenea, lucrarea sa de convertire a evreilor. A prezidat multe şi importante sinoade
spaniole. De menţionat, în special, cel de la Sevilla (619), sau Toledo (633), acesta din urmă reprezentativ

94
prin canoanele sale care dovedesc calităţile sale organizatorice de excepţie. A fost cunoscut nu numai pentru
învăţătura sa, ci şi pentru o viaţă trăită în duhul Evangheliei. A murit în 4 aprilie 636 şi a fost canonizat în
1598, deşi avea "recunoaşterea populară" încă de la sinodul de la Toledo, 653. Biserica îl prăznuieşte în ziua
de 4 aprilie. Cu el se încheie practic, "perioada a IlI-a patristică latină".

Opera
Isidor nu a fost un scriitor original, dar opera sa este considerabilă. Dacă se trece cu vederea faptul că
lucrările sale sunt, în cea mai mare parte, compilaţii, se poate afirma că ele reprezintă o sursă inepuizabilă, o
adevărată "bibliotecă enciclopedică", pentru un număr impresionant de autori medievali.
Principalele titluri
1. Etimologii sau Origini, lucrare în 20 de cărţi, dedicată regelui Sisebut, este o adevărată enciclopedie
ştiinţifică a timpului, cuprinzând informaţii din disciplinele liberale, ca de pildă: gramatică, retorică,
matematică, medicină şi istorie, precum şi din domeniul religios, ajungând chiar la probleme de ordin strict
teologic.
2. Sentinţe, în 3 cărţi, este un manual de doctrină creştină şi practică pastorală, cu influenţe şi citate masive
din gândirea Fericitului Augustin şi cea a papei Grigorie cel Mare.
Amândouă aceste lucrări au devenit modele pentru generaţiile următoare.
Alte lucrări: Despre datoriile bisericeşti, o sursă importantă pentru Liturghia mozarabică, precum şi
pentru îndatoririle şi drepturile diferitelor trepte ale ierarhiei sacramentale, mergând până la mireni, bărbaţi
şi femei; Cronica mare, care prezintă evenimentele de la creaţie până în anul 615, conţinând materiale
împrumutate de la: Iuliu Africanul, Eusebiu de Cezareea, Fericitul Ieronim şi alţi scriitori bisericeşti; Istoria
goţilor, vandalilor şi suevilor, principala sursă pentru aflarea istoriei acestor popoare, în special cea a
vizigoţilor. Mai există şi alte scrieri, mai puţin importante, care tratează teme: ştiinţifice, biblice, istorice (ca
de pildă, o continuare a istoriilor lui Ieronim şi Ghe-nadie), dogmatice sau practice.

Doctrina lui Isidor este lipsită de originalitate, împrumutată în mare măsură din lucrările Fericitului
Augustin şi cele ale lui Grigorie cel Mare. Ideile preluate din gândirea celui din urmă se regăsesc în
conceptele sale despre creaţia şi spiritualitatea sufletului, despre spiritualitatea îngerilor şi împărţirea lor în
nouă cete.
Fericitul Augustin este prezent în opera sa mai ales prin învăţătura privitoare la purgatoriu şi
predestinaţie. Isidor nu a fost preocupat, în chip special, de "compunerea unor lucrări" care să-1 păstreze în
gândirea posterităţii ca pe un autor fundamental al vremii, un deschizător de drumuri noi în cercetarea
teologică. Se ştie că principalul său ţel în viaţă a fost să transmită autoritatea şi justeţea învăţăturii creştine la
regii barbari apuseni.

95
 Toată activitatea sa a fost pusă în slujba unei idei măreţe, şi anume: să-i unească pe vizigoţi cu
Biserica oficială a imperiului, să-i treacă de la arianism la învăţătura cea dreaptă, ortodoxă, consemnată în
scris în cadrul primelor două sinoade ecumenice, de la Niceea (325) şi Constantinopol (381).

Bibliografie
Studii
În limba română: Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Eibmbor, Bucureşti, 1956, p. 321-322;
Iordăchescu, Pr. Cicerone, Scriitori spanioli din veacurile VI şi VII. Isidor din Sevilla (c. 560-636), va.
Istoria vechii literaturi creştine, voi. III, p. 122-126. Ediţia a Ii-a, Editura Moldova, Iaşi, 1996, voi. II, partea
a IlI-a, p. 122-126; Iorga, Nicolae, Cărţi representative în Spania vizigotă şi în Galia francă: Isidor de
Sevilla, Grigore de Tours. "Fredecariu ", Viaţa Sfântului Dagobert, Viaţa Sfântului Leodegariu, în Cărţi
representative în viaţa omenirii. După note stenografiate. Volumul I, ediţie îngrijită, note, comentarii şi
postfaţă de Mihail Gherman, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 108-117; MATEI, Horia C, Isi-
dor/Isidorus/ din Sevilla (570-636), în Enciclopedia Antichităţii, editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 179-
180.
În limbi străine: Cuzier, R, Isidore de Seville et la naissance de VEspagne Catholique, Paris, 1994;
Fountaine, J., Isidore de Seville et la Culture Classique dans VEspagne Wisigothique, 2 voi., Paris, 1983;
Reydellet, M., La Royaute dans la Litterature latine de Sidoine Appolinaire a Isidore de Seville, Paris, 1981.

96