1. Care au fost acuzele care le-au fost aduse misionarilor creștini la Tesalonic?

Trei erau acuzele care li se aduceau misionarilor creștini: 1. Cauzează probleme peste tot unde
se duc; 2. Sfidează și nesocotesc legile romane și poruncile Cezarului; 3. Afirmă că ar exista un alt
împărat: unul cu numele „Iisus”.
2. Care a fost nucleul propovăduirii Sfântului Pavel la Tesalonic?
Pătimirile și Învierea lui Hristos reprezintă, în același timp, esența sau nucleul planului de
mântuire pe care Dumnezeu l-a realizat, sau l-a împlinit, prin Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos.
3. Care au fost împrejurările care l-au determinat pe Sfântul Pavel să scrie cele două
epistole către Tesaloniceni?
Pavel își dorea foarte mult să îi viziteze pe tesaloniceni, însă după cum mărturisește l-a
împiedicat satana, el trimite pe Timotei mai întâi să îi cerceteze pe cei din Tesalonic. cand se întoarce
Timotei îl informează pe Pavel de cele ce a găsit la Tesalonic. Pavel scrie cele două epistole pentru ai
încuraja pe tesaloniceni în credința lor dar și pentru ai lămurii în problema legată de așteptarea
eshatologică (unii credeau în iminența Parusiei și refuzau să mai lucreze).
4. În timpul cărei călătorii misionare a scris Sfântul Pavel epistolele către
Tesaloniceni?
In timpul celei de a 2 –a calatorii misionare,
5. Explicați, pe scurt, pericopa intitulată „Cei vii și cei adormiți la Parusie”
(1 Tesaloniceni 4, 13 – 5, 11);
Cei adormiți întru Hristos nu au nici un dezavantaj și vor fi uniți cu Domnul în momentul
venirii Lui. La Parusie cei adormiți vor învia întâi și vor fi martori ai acelui grandios eveniment
împreună cu cei vi .
6. Explicați, pe scurt, pericopa intitulată: „Creștinul, fiu al luminii”
(1 Tesaloniceni 5, 4-8);
Potrivit învățăturii pauline, lumea este în întuneric și oamenii „erau întuneric” până în
momentul în care a erupt asupra lor lumina lui Dumnezeu și lumina Evangheliei Domnului nostru
Iisus Hristos. Creștinii, „în Hristos” și „prin Hristos”, au fost scoși de sub puterea întunericului și au
devenit „fii ai luminii”. Așadar, pentru Sfântul Pavel, cei care au primit Evanghelia lui Hristos, au
devenit „fiii luminii” sau „fii ai zilei”
7. Prezentați cele două aspecte (teoretic și practic) ale „crizei” din Tesalonic;
Teoretic: dacă Domul vine toți trebuie să fie pregătiți să-L întâmpine în văzduh.
Practic: dacă parusia este iminentă este inutil să mai lucrezi pentru a satisface nevoile
materiale, în cazul acesta creștinii riscau să ajungă de râs păgânilor.
8. Prezentați, pe scurt, „mica apocalipsă paulină” (2 Tesaloniceni 2);
Sf. Ap. Pavel in epistola a 2-a catre Tesaloniceni le spune ca ziua Domnului nu va veni pana
ce mai intai nu va veni lepadrea de credinta si fiul peirzarii nu se va da pe fata, care se va inalta mai
presus de tot ce inseamna Dumnezeu, danduse pe sine drept dumnezeu.
Ii incurajeaza pe Tesaloniceni sa ramana tari in credinta si fapte bune,neclintiti, ca vor fi multe
puteri, semne si minuni mincinoase dar toate Domnul le va zdrobi prin suflarea gurii Sale, si-l va
nimici cu stralucirea venirii Sale.
9. Prezentați, pe scurt, tema epistolei către Galateni (caracterul ei);
Subiectul epistolei se desfășoare în jurul libertății oferite prin credința în Hristos și scavia
celor de sub Legea mozaică. Iudaizanții pretindeau creștinilor să se taie împrejur și să țină legea lui
Moise.
10. Epistola către Galateni – problema destinatarilor ei;
Bibliști nu s-au pus încă de acord dacă este vorba de fapt despre Galatia de Nord sau Galatia
de Sud, Galatia cea nouă. majoritatea înclină spre Galatia cea nouă.
11. Genul literar al epistolei către Galateni;
Sfântul Pavel a folosit un model epistolar precis, cunoscut sub numele de „întrebare
(imputație/citație) – reproș”. Contrar obiceiului său, ilustrat în toate celelalte epistole ale sale, Sfântul

1
 Pavel nu scrie și în epistola adresată Bisericilor Galatiei „rugăciunea de mulțumire”. În schimb, își
exprimă mirarea (sau uimirea), dar și reproșul față de atitudinea lor: „Mă mir că așa degrabă treceți de
la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă evanghelie” (Galateni 1, 6).
Expresia „Mă mir” era folosită frecvent în epistolografia timpului respectiv ca un reproș atunci
când cineva (persoană sau comunitate) nu se ridica la nivelul așteptărilor expeditorului. De obicei,
expresia aceasta prin care cineva își exprima reproșul, față de o anumită atitudine sau față de o
anumită persoană, era urmată de enumerarea motivelor gestului său. Apostolul Pavel le reproșează
galatenilor infidelitatea față de Evanghelia pe care le-a propovăduit-o (care e una singură!), și asociază
acest reproș unei istorisiri autobiografice din care reiese fidelitatea sa față de adevărul Evangheliei
12. Adunarea Apostolilor în Ierusalim (Sinodul Apostolic), Galateni 2, 1-10;
„Sinodului Apostolic” pentru a trata problema primirii în Biserică a celor care proveneau
dintre păgâni (Fapte 15, 1-30). Această vizită (a treia) coincide – în linii mari – cu relatarea paulină din
Galateni 2, 1-10. În ambele relatări, se vorbește despre problema circumciziunii și a obligativității
Legii mozaice pentru creștinii care provin dintre păgâni. Protagoniștii sunt aceeași: Pavel, Barnaba și
Tit (pe de o parte), Sfinții Apostoli Petru, Ioan și Iacov (pe de altă parte). Decizia este aceeași: să nu li
se impună celor netăiați împrejur jugul Legii mozaice.
În relatarea sa din Galateni 2, 1-10 este preocupat să scoată în evidență relația bună pe care a
avut-o cu „cei mai de seamă” dintre Apostoli și acordul pe care l-a primit din partea acestora în ceea ce
privește Evanghelia propovăduită de el la Neamuri.
13. Care au fost cele patru clauze ale decretului emis la Sinodul Apostolic?
-să se ferească de întinările idolilor
de desfrâu
de (animale) sugrumate
și sânge.

14. „Evanghelia” lui Pavel după textul din Galateni 2, 15-21;

Apostolul Pavel îi consideră pe iudaizanții din Galatia „frați mincinoși” care subminează
cuvântul Evangheliei lui Hristos, negându-I Mântuitorului rolul unic și definitiv de „mijlocitor” și de
„mediator” al noului raport dintre om și Dumnezeu.
Pentru Apostolul Pavel e limpede că creștinii proveniți dintre păgâni, care sunt „păcătoși
dintre neamuri” (Galateni 2, 15), trebuie să caute mântuirea în credința în Hristos, nicidecum în faptele
Legii (așa cum pretindeau iudaizanții)
Cu alte cuvinte, Apostolul Pavel zice așa: noi, creștinii, căutăm îndreptarea (sau mântuirea)
prin credința în Hristos, fapt care ne permite sau ne îngăduie să stăm la masă (fără nicio problemă) cu
cei netăiați împrejur. Să-L arate asta pe Hristos slujitor al păcatului? (se întreabă Sfântul Pavel); și tot
el răspunde: „Nicidecum!”
Venind Hristos în lume – având loc Întruparea și opera de mântuire săvârșită de Hristos
Domnul – acest lucru a marcat „sfârșitul Legii”. „Eu am murit față de Lege – zice Sfântul Pavel – ca
să trăiesc în Hristos” (Galateni 2, 19). Din acest motiv, Legea mozaică nu mai poate fi folosită ca
argument pentru a condamna gestul său de a sta la masă cu cei netăiați împrejur.
15. Patriarhul Avraam, părintele celor care se mântuiesc prin credință (Galateni 3, 6-
29);
Ca să-și susțină acest argument, apostolul Pavel recitește istoria patriarhului Avraam în logica
credinței. El începe cu o citare biblică din Cartea Facerii 15, 6: „Și a crezut Avram pe Domnul și i s-a
socotit aceasta ca dreptate” pentru a stabili criteriul adevăratei descendențe a lui Avraam. Acest cuvânt al
Scripturii vestește anticipat modul de a acționa al lui Dumnezeu în istoria mântuirii. În cazul precis al lui
Avraam, adevăratul semn al descendenței sale este credința, nu tăierea-împrejur!
În viziunea Sfântului Pavel, păgânii au fost cuprinși deja în binecuvântarea pe care Domnul i-a
dat-o patriarhului Avraam. De fapt, toate popoarele sunt incluse în binecuvântarea Domnului pe baza
unei singure condiții: credința în Hristos Iisus.

2
 Pe scurt, istoria biblică a lui Avraam a reprezentat „o profeție” a experienței pe care acum o
trăiau credincioșii din Galatia, care au primit „prin credință” mesajul mântuitor din gura apostolului
Pavel. „Calea credinței în Hristos” exclude „calea faptelor Legii” pe care acum o propovăduiau
iudaizanții.
În concluzie, Sfântul Pavel le dovedește destinatarilor săi că patriarhul Avraam este, din punct
de vedere spiritual, „tatăl„ sau „părintele” tuturor celor credincioși care se mântuiesc „prin credință”.
16. „Ce este Legea?” – răspunsul Sfântului Pavel (Galateni 3, 19-21);
În concepția lui Pavel cuvântul Legee are aproape tot timoul o semnificație negativă. În mod
foarte curios, apostolul Pavel afirmă că Legea a reprezentat un „adaos” în iconomia mântuirii
neamului omenesc – într-un timp succesiv făgăduinței – și a fost dată de Dumnezeu „împotriva
încălcărilor repetate ale legii morale naturale”, pentru o perioadă determinată și cu un rol provizoriu.
Într-adevăr, Legea n-a fost în stare să-l izbăvească pe om din starea de păcat, pentru că omului i-a fost
imposibil s-o pună în practică. Timpul Legii „a expirat” la venirea lui Hristos.
Apostolul Pavel împarte istoria mântuirii în două perioade: perioada sau timpul Legii, trăită
sub dominația păcatului, și timpul sau perioada harului, trăită în (sau sub) harul lui Hristos, timp în
care s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu făcută odinioară patriarhului Avraam. În acest sens, Legea
mozaică a fost „călăuză” sau „pedagog spre Hristos” (Galateni 3, 24), pentru ca să ne îndreptăm prin
credință . Hristos ne-a eliberat din blestemul Legii cu scump Sângele Său pe Cruce fiind pironit și cu
sulița împuns, izvorând oamenilor nemurire sau viață veșnică.
17. Explicați sensul sintagmei „plinirea vremii” din Galateni 4, 4;
Însă, „a venit plinirea vremii” (gr. τὸ πλήρωμα τοῦ χρόνου), adică timpul hotărât de
Dumnezeu pentru punerea în aplicare a planului Său de mântuire a lumii: „Iar când a venit plinirea
vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i
răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5). Prin nașterea Sa din Fecioară, sau prin
Întruparea Sa, Hristos face parte din poporul biblic Israel care se afla „sub blestemul Legii”. Hristos a
fost trimis de Tatăl ceresc în lume pentru a-i „răscumpăra”, pe cei aflați sub Lege, de sub blestemul
acesteia și ca să-i asocieze, prin Duhul, pe cei credincioși (pe cei care L-au primit și care cred în
numele Lui – Ioan 1, 12) la statutul de fii ai lui Dumnezeu.
18. Prezentați, pe scurt, interpretarea paulină a celor două femei ale lui Avraam (Agar
și Sara) și a celor doi fii (Ismael și Isaac);
Drept confirmare a acestei noi perspective deschise lumii de venirea lui Hristos, apostolul
Pavel recitește (și reinterpretează) istoria biblică a celor două femei ale lui Avraam (Sara și Agar) și a
celor doi copii: Isaac, „fiul după făgăduință” și Ismael, fiul roabei Agar. Deoarece credincioșii din
Galatia au fost ispitiți de iudaizanți să se supună Legii lui Moise, apostolul Pavel introduce tema
libertății în Hristos cu o invitație de a asculta, foarte atent, ceea ce spune Legea în acest sens. În Cartea
Facerii sunt scrise cuvintele: „Izgonește pe roaba aceasta și pe fiul ei, căci fiul roabei acesteia nu va fi
moștenitor cu fiul meu Isaac!” (Facerea 21, 10; Galateni 4, 30).
Apostolul Pavel face o lectură alegorică a istoriei lui Avraam, aducând-o ca argument pentru
noua situație ivită în comunitățile creștine din Galatia. Cele două femei ale patriarhului Avraam, Sara
și Agar, una soție legitimă, iar cealaltă roabă sau țiitoare, corespund celor două Legăminte (vechi și
nou) și celor două cetăți ale Ierusalimului (cel pământesc și cel ceresc). Slujnica Agar reprezintă
Legământul pe care Domnul l-a încheiat cu poporul Său pe Muntele Sinai și corespunde Ierusalimului
pământesc. Sara, femeia liberă și soție legitimă, este Ierusalimul cel ceresc, mama ideală a celor care
se mântuiesc prin credință. Celor două femei ale lui Avraam le sunt asociate copiii pe care acestea i-au
avut: Ismael și Isaac. Cel dintâi s-a născut „după trup”, iar cel de-al doilea este „fiul născut după
făgăduință”. Credincioșii din Galatia sunt „fiii lui Avraam” pe baza credinței lor în Hristos și, prin
urmare, destinatarii și beneficiarii făgăduinței pe care Domnul i-a făcut-o patriarhului Avraam.
Prin lectura alegorică, sau prin relectura pe care o face acestui episod biblic, Sfântul Pavel
obține două efecte: pe de o parte, redimensionează autoritatea Bisericii iudeo-creștine de la Ierusalim,
autoritate la care făceau trimitere iudaizanții care i-au tulburat pe credincioșii din Galatia, iar pe de altă
parte, apostolul Pavel invită comunitățile din Galatia, nu numai să reziste influențelor iudaizante, dar și

3
 să-i alunge pe acei „agitatori” de la ei, la fel cum spune Scriptura că s-a întâmplat în cazul celor două
femei ale lui Avraam și a copiilor lor.
19. „Faptele trupului” și „roada Duhului” după textul din Galateni cap. 5;
Şi faptele* firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia,
desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile,
dezbinările, certurile de partide,
pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.
Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei* ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu.
Roada* Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea**,
facerea de bine†, credincioşia††,
20. Care este sensul „stigmatelor” despre care vorbește apostolul Pavel în Galateni 6,
17?
Prin imaginea „stigmatelor” sau a „semnelor Domnului Iisus” pe trupul său, apostolul se pune
sub protecția Mântuitorului Hristos; acele semne reprezentau dovada autenticității apostolatului său.
Apostolul Pavel purta, în chip real, pe trupul său semnele suferinței (ale bătăilor și ale prigoanelor pe
care le-a îndurat de dragul lui Hristos) pe care le-a înfruntat pentru a rămâne fidel și credincios alegerii
sale de a vesti tuturor și în orice fel pe Hristos Cel răstignit.
21. Corintul și locuitorii săi;
Corintul și locuitorii săi
În Faptele Apostolilor 18, 1 se spune că Sfântul Pavel a părăsit Atena și a venit la Corint, una
dintre marile metropole ale vremii respective, în care trăiau oameni de etnii și culturi diferite și care
profesau religii tradiționale, dar și unele religii noi
Corintul a devenit „centrul strategic” al activității misionare a Sfântului Pavel în Ahaia. În
acest oraș, în care domnea sincretismul religios, dar și libertinajul moral, apostolul Pavel L-a
propovăduit pe Hristos Cel răstignit și înviat din morți.
Corintul, „cetatea celor două mări” (Marea Egee și Marea Ionică)
Corintul a devenit faimos pentru „Jocurile istmice” 1, o competiție sportivă care se desfășura
din doi în doi ani și care era a doua ca importanță după Jocurile Olimpice
După ce Corintul a fost refondat ca cetate romană, în anul 44 î. Hr., s-a repopulat rapid și a
devenit a treia cetate a imperiului, după Roma și Alexandria.
Activitățile economice principale ale cetății erau: producția de ceramică, industria textilă și
topirea și prelucrarea bronzului. O sursă importantă de venit era și atunci, ca și astăzi, turismul prilejuit
de Jocurile istmice de la Corint în timpul cărora turiștii admirau întrecerile atletice și cursele de care și
de cai, dar și concursurile de poezie, muzică și retorică.
În Corint conviețuiau grupuri etnice diferite: din familiile latine ale coloniei romane
proveneau proprietarii bogați și funcționarii administrației imperiale. Însă, majoritatea populației
Corintului era formată din greci indigeni și din imigranți, între care se distingeau și foarte mulți evrei.
În epoca Noului Testament și în timpul Sfântului Pavel (jumătatea secolului I d. Hr.), Corintul
devenise un fel de „creuzet” de culturi, de idei filozofice, de stiluri de viață socială, economică și
religioasă diferite, și lăsa impresia unei cetăți în plină dezvoltare. Aici erau venerate divinitățile greco-
romane tradiționale – Apollo (zeul soarelui, al poeziei și al artelor, apărătorul căminului, al familiei și
al muncitorilor agricoli, totodată vindecător și tămăduitor de boli, una din cele mai importante și
complete divinități ale panteonului greco-roman), Atena sau Minerva (zeița înțelepciunii și a
războiului), Poseidon sau Neptun (zeul mării), Tyche sau Fortuna (zeița sau personificarea „Sorții” sau
a „Norocului”), Asclepios sau Esculap, zeul științei medicale, metodele sale terapeutice fiind:
descântecul, elixirul și buruienile de leac sau plantele medicinale – dar și zeitățile importate din Orient
într-o epocă mai recentă, precum Isis (zeița înțelepciunii în mitologia greco-romană) și Serapis (zeul

1
Jocuri istmice = Serbări la vechii greci care se organizau din doi în doi ani în Istmul Corintic, în timpul cărora aveau
loc întreceri de lupte, alergări, aruncarea discului și a suliței. Cf. https://dexonline.ro/definitie/istmic.

4
vindecărilor miraculoase), al cărui cult a fost foarte răspândit în perioada elenistică. Deasupra tuturor,
pe Acropola din Corint sau „Acrocorint”, se ridica măreț templul dedicat zeiței Afrodita sau Venus (la
romani) zeița frumuseții și a dragostei, sentimentul uman cel mai înalt și mai nobil, dar atât de
pervertit printre locuitorii din Corint. Înțelegem de ce Sfântul Pavel a simțit atât de acut nevoia de a le
scrie credincioșilor creștini din Corint celebra pagină din capitolul 13 al primei epistole pe care le-a
adresat-o.
Categoriile sociale pe care Sfântul Pavel le enumeră în 1 Corinteni 12, 13: „iudei, elini, robi,
liberi”, reflectă, în mare măsură, realitatea pe care a întâlnit-o apostolul în acest oraș; la fel numele
unor persoane pomenite în cuprinsul acestei epistolei: Acvila, Priscila, Crispus (evrei); Fortunatus,
Cvartus, Iustus (romani); Ștefan, Ahaic și Erast
22. Biserica din Corint și apostolul Pavel;
23. Dezbinări și scandaluri în Corint; Care au fost motivele acestora?
- legătura incestuoasă a unui credincios cu femeia tatălui său.
- recursul creștinilor la rezolvarea unor litigi î tribunalele păgâne
- participarea unor creștini la banchetele sacre ale păgânilor
- femeile luau cuvântul în adunările publice fără să țină cont de diferențierea tradițională
între bărbat și femeie.
- după plecarea de la Corint aici a sosit Apolo, originar din Alexandria, misionar tare în
scripturi, care i-a cucerit pe corinteni, care au început să îl socotească mai mare decît
ceilalți apostoli.
- la Corint se formează așazisele „bisericuțe”
24. Care sunt cele trei sloganuri care circulau în Corint evocate de Sfântul Pavel în
pericopa 1 Corinteni 6, 12-20 ?
- Toate îmi sunt îngăduite
- Bucatele sunt pentru trup și trupul pentru bucate
- orice păcat este afară de trup.
25. Care este sensul noțiunii de „trup” în teologia Sfântului Pavel?
26. Care au fost problemele la care Corintenii i-au cerut soluții Sfântului Pavel?
27. Despre căsătorie și feciorie (1 Corinteni cap. 7);
28. Problema idolotitelor (1 Corinteni 8, 1 – 11, 1);
29. Drepturile unui apostol, după textul din 1 Corinteni cap. 9;
30. „Masa Domnului” și „masa demonilor” (1 Corinteni 10, 21);
31. Adunările liturgice și harismele (darurile Duhului Sfânt);
32. Cina Domnului sau Euharistia, după textul din 1 Corinteni cap. 11;
În jurul acestei practici liturgice s-a format o oarecare disciplină, De această sfântă taină a
Bisericii creștinii nu se pot apropia oricum; cel ce se apropie cu nevrednicie de Sfânta Împărtășanie
„își mănâncă și își bea osândă, nesocotind trupul Domnului. sunt prezentate cuvintele de instituire ale
tainei Sfintei Euharistii, texte în care este folosit cuvântul „ἄρτος”, cu sensul de pâine dospită. Textul
din 1 Corinteni 11, 23-32 este și singurul text din Noul Testament în care ni se oferă și fundamentele
unei discipline în ceea ce privește Euharistia. Primirea acestei taine este precedată de o altă taină a
Bisericii: Taina Spovedaniei sau Taina Mărturisirii păcatelor: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa
să mănânce din pâine și să bea din pahar”. La sfârșit, „după cină”, se binecuvânta Paharul euharistic
33. Caracterul anamnetic al Euharistiei și disciplina în ceea ce privește Euharistia;
Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți
până când va veni”. Prin Euharistie noi ne împărtășim de eshaton
34. Comportamentul unor femei în comunitatea creștină din Corint;
Unele femei din Corint voiau să-i imite pe bărbați în timpul reuniunilor publice. Acestea
veneau la slujbă cu capul descoperit și cu o pieptănătură care o imita pe cea a bărbaților. În numele
libertății în Hristos și în numele entuziasmului spiritual prezent în sânul comunității din Corint, aceste
femei nesocoteau deosebirea dintre bărbați și femei. Apostolul afirmă că un astfel de comportament
este dezonorant pentru o femeie creștină, dar mai ales e dăunător și păgubos pentru comunitate în

5
ansamblul ei. Un grup de femei creștine din Corint tindea să radicalizeze învățătura creștină despre
egalitatea între bărbați și femei. Sfântul Pavel recunoaște „dreptul” femeii creștine de a participa la
adunare și de a lua parte la rugăciunea liturgică.
35. Manifestările haotice ale harismaticilor din Corint – soluția Sfântului Pavel;
existau la Corint manifestări haotice ale harismaticilor. Harismele fac parte din darurile
speciale ale Duhului Sfânt, iar rolul lor în Biserica Primară a fost unul complementar. Harismele sunt
„una”, deoarece toate provin de la Același Duh Sfânt. cel mai semnificativ dintre acestea era vorbirea
în limbi. Se crease o atmosferă de confuzie și de tensiune, deoarece toți voiau să ia cuvântul atunci
când simțeau imboldul Duhului.
36. Apologul consulului roman Memnius Agrippa, model pentru argumentarea Sfântului
Pavel despre legătura care există între mădularele trupului uman;
Memnius Agrippa confruntă sau compară solidaritatea organică care există între pântecele
leneș care digeră mâncarea și celelalte părți ale corpului care lucrează pentru a o procura. Pavel merge
mai departe și spune că Așa cum în cazul corpului uman membrele sau mădularele mai slabe sunt
îngrijite și protejate mai mult decât celelalte, așa ar trebui să stea lucrurile și în cadrul comunității
ecleziale.
37. „Calea cea mai presus de toate” - Imnul Dragostei din 1 Corinteni cap. 13;
reprezintă o „nestemată” sau o „perlă” a literaturii creștine inspirate a Noului Testament,
dedicată lui „ἀγάπη”. Chiar și o credință care mută munții din loc și o mărturisire dusă până la
sacrificiul suprem, nu au nicio valoare fără iubire. apostolul afirmă în acest capitol că „darul limbilor
va înceta, știința se va sfârși, iar proorociile se vor desființa” (1 Corinteni 13, 8). Până la urmă, un
singur lucru contează și o singură harismă rămâne: cea care „le întrece pe toate” (1 Corinteni 12, 31).
38. Învierea lui Hristos și învierea noastră, după textul din 1 Corinteni cap. 15; La Corint
erau unii care spuneau că „nu este, sau că nu există, înviere a morților” (1 Corinteni 15, 12). Îndoielile
lor s-au născut din faptul că vedeau că trupul mort și îngropat în pământ se supune stricăciunii și
descompunerii și nu vedeau cum ar putea fi cu putință o înviere din morți, pe care o înțelegeau ca pe o
revenire la starea cea dintâi. Apostolul Pavel i-a încredințat că părtășia finală cu Domnul nu depinde
deloc de faptul că unii vor fi vii, iar alții vor fi morți, în momentul venirii Lui. Ceea ce contează este
credința în Hristos care garantează comuniunea cu El dincolo de hotarele mormântului (1 Tesaloniceni
4, 13-18). Însă, la Corint problema aceasta se punea în alți termeni, deoarece unii creștini din acest
oraș dădeau importanță comuniunii spirituale cu Hristos cel înviat și considerau superfluă învierea
morților [a trupurilor]. Acești creștini se considerau deja „înviați” datorită experienței Duhului. Întâi
de toate, apostolul le îndreaptă atenția spre adevărul morții și al învierii lui Hristos, adevăruri pe care
le prezintă ca „elemente centrale și esențiale ale credinței creștine”. adevărul învierii lui Hristos era,
deja, o realitate, un adevăr, care se transmitea prin Tradiție. Prin urmare, cei care au primit Evanghelia
lui Hristos în totalitatea ei sunt mântuiți; nu doar izbăviți sau iertați de păcate, ci și părtași biruinței lui
Hristos asupra diavolului, asupra păcatului și asupra morții. Prin urmare, cei care au primit Evanghelia
lui Hristos în totalitatea ei sunt mântuiți; nu doar izbăviți sau iertați de păcate, ci și părtași biruinței lui
Hristos asupra diavolului, asupra păcatului și asupra morții. Apostolul le răspunde creștinilor din
Corint că dacă morții nu înviază asta înseamnă că păcatul și moartea continuă să aibă câștig de cauză.
Apostolul Pavel extrage din adevărul învierii lui Hristos o triplă semnificație: în primul rând, nimeni
nu poate afirma că nu este o înviere a morților; în al doilea rând, învierea lui Hristos reprezintă
„garanția” sau „arvuna” învierii noastre. În al treilea rând, credincioșii creștini trăiesc deja între cele
două învieri – între Învierea lui Hristos și propria lor înviere în Hristos [adică învierea din păcat] –,
trăiesc încă într-un timp sau într-un veac rău, desfrânat și păcătos, dar care ar putea fi trăit, înfruntat și
depășit cu credința sau cu încredințarea că suntem mai mult decât biruitori în Hristos. . Hristos a înviat
din morți făcându-Se „începătură” (arvună) a învierii celor adormiți. „Noul Adam” sau „Adam cel de
pe urmă” – Hristos Iisus – recapitulează pe toți oamenii în umanitatea Sa (în firea Sa omenească), pe
care a asumat-o prin Întruparea din Fecioară.
39. Cum (sau cu ce trup) vor învia morții? Metafora seminței (1 Corinteni 15, 35-58);

6
 Mai întâi el oferă exemplul seminței care cade în pământ; despre sămânță întotdeauna spunem
că „se seamănă în pământ” pentru a muri și pentru a rodi. se seamănă trupul întru stricăciune, înviază
întru nestricăciune; se seamănă trupul întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trupul întru
slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”. Se seamănă un trup
care a fost animat sau însuflețit de o viață biologică și înviază un trup animat și plin de puterea
Duhului Sfânt.
40. Sensul expresiei „Maran-atha!” din 1 Corinteni 16, 22);
Pentru cunoscătorii limbilor biblice este limpede faptul că particula „Mar” înseamnă
„Domnul. Particula „Maran” înseamnă „Domnul nostru”. Trebuie să spunem că în vechime [și în
epoca Noului Testament] se scria fără a se lăsa spațiu între cuvinte [se folosea scrierea continuă], astfel
că expresia pe care o avem acum în vedere „Maranatha” putea fi înțeleasă în cel puțin două feluri, în
funcție de spațiul care se punea în mijlocul ei: fie ca „Maran atha!”, fie ca „Maran atha!”. În primul
caz, „Maran atha!”, verbul este la indicativ perfect, persoana a III-a singular, traducerea expresiei
fiind: „Domnul nostru a venit!”, iar în al doilea caz, „Marana tha!”, verbul este la imperativ,
traducerea expresiei fiind: „Domnul nostru, vino!”.
41. Orașul Filipi și locuitorii săi;
42. Creștinul, „cetățean al cerului” după textul din Filipeni 3, 20;
A fi cetățean al cerului necesită în primul rând a crede că această dimensiune există, a afirma
că această lumne nevăzută de ochii trupului este reală și nu este utopică.
43. Cine s-a convertit la Filipi în urma propovăduirii Sfântului Pavel?
Lidia, vânzătoarea de porfiră și temnicerul care îl păzea pe Sf. Pavel, împreună cu toți ai
caselor lor.
44. Cum descrieți relația pe care Sfântul Pavel a avut-o cu comunitatea creștină din
orașul Filipi? Argumentați răspunsul dumneavoastră;
O relație cordială. Pavel îi iubea foarte mult pe Filipeni deoarece aceștia l-au primit cu căldură
și s-au făcut ascultători învățăturilor sale. Filipenii sunt singuri de la care Pavel a acceptat daruri.
45. Imnul hristologic din Filipeni 2, 5-11 – chenoza lui Hristos;
Exegeții îl socotesc a fi pre-paulin. mai este numit și imnul chenozei. deoarece evidențiază
smerenia lui Dumnezeu care și-a micșorat slava sa cerească și făcându-se om. Adică smerit întru
suveranitate și suveran întru smerenie(D. Stăniloae).
46. Cine sunt „vrăjmașii Crucii lui Hristos” (după Filipeni cap. 3)?
Iudaizanții sau ereticii care zădărniceau activitatea misionară a lui Pavel și implicit
propovăduirea Evangheliei lui Hristos.
47. Enumerați alte teme teologice cuprinse în Epistola către Filipeni;
Tema bucuriei, străbate întreaga epistolă. Pavel îi îndeamnă mereu pe filipeni la bucurie întru
Domnul.
o altă temă este mântuirea, care este darul lui Dumnezeu, la care contribuie și fiecare
credincios în parte.
Sfințenia, este urcușul duhovnicesc care este rezultatul unei creștei spirituale continuue.
Chenoza, evidențiată în imnul Hristologic. reprezintă cea mai profundă mărturie despre
smerenia lui Dumnezeu. menționeaă preexistența Fiului înainte de întrupare și încă de la facerea lumii.