MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918ˮ DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Lucrare de seminar

ÎNCEPUTUL VIEȚII
MONAHALE ÎN BISERICA
ORTODOXĂ ROMÂNĂ

ÎNDRUMĂTOR:
Pr. Conf. Univ. Dr. ALIN VIOREL ALBU
STUDENT:
Student POPA ALEXANDRU TP 1

ALBA IULIA
2019
 CUPRINS

I. INTRODUCERE ....................................................................................................... 3
II. VETRE MONAHALE ÎN DACIA PONTICĂ SEC. IV-VII ............................... 3

1. COMUNITĂȚI MONAHALE LA DUNĂREA DE JOS SEC. IV-VII ..................4

2. COMUNITĂȚILE MONAHALE LA GURILE DUNĂRII SEC. IV-VII ..............4
III. VETRE MONAHALE ÎN DACIA PONTICĂ .................................................... 5
DIN EPOCA ROMÂNĂ SEC. VII-XIV ..................................................................... 5
IV. AȘEZĂRI MONAHALE ÎNZONELE EXTRACARPATICE .......................... 5
V. PRIMELE MÂNĂSTIRI DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ ...................................... 6
VI. REORGANIZAREA VIEȚII MÂNĂSTIREȘTI DIN ........................................ 6
ȚARA ROMÂNEASCĂ DE CĂTRE SFÂNTUL NICODIM .................................. 6
VII. MÂNĂSTIRI ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA SEC. XIV-XV ..... 8
VIII. AȘEZĂRI MONAHALE ÎN TRANSILVANIA ............................................... 9
IX. CONCLUZII ......................................................................................................... 11
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................... 12

2
 I. INTRODUCERE

Lucrarea de față are rolul de a relata și dovedi atât istoric și documentar, cât și geografic,
etnic, lingvistic și toponimic începuturile vieții monahale pe pămîntul țării noastre. Când au
început la noi primele licăriri de viață monahală, nu putem spune cu precizie. Una știm:
creștinismul nostru e atât de vechi, cât de vechi e poporul nostru.
Este un adevăr istoric bine cunoscut și unanim acceptat că, în general, toate mânăstirile
noastre au fost făcute în locul unor sihăstrii mult mai vechi, de cele mai multe ori din lemn,
existente anterior. Singurele surse de la care trebuie pornit rămân legendele, tradițiile locale,
scrise si orale, toponimile și descoperirile arheologice care sunt cele mai convingătoare.

Monahismul pe tărâm românesc ar fi putut apărea prin influenţa bizantină sau din
Capadocia, Siria, Palestina, de unde au fost aduşi mulţi colonişti, aceştia întreţinând relaţii cu
acele ţinuturi şi mai târziu, în sec. III-IV şi următoarele, când monahismul era deja organizat în
acele părţi. Dar monahismul românesc ar putea avea şi rădăcini autohtone, trăgându-şi seva din
viaţa ascetică a creştinilor de pe aceste teritorii, din puritatea acestei vieţi, mai ales că tradiţia
preoţilor geto-daci în această privinţă este astăzi unanim recunoscută. Vasile Pârvan vorbea de
comunităţi “de tip monastic” a preoţilor lui Zamolxe, cu o înaltă ţinută morală, unde practicau
asceza şi viaţa comunitară.

II. VETRE MONAHALE ÎN DACIA PONTICĂ SEC. IV-VII1

Cea mai veche vatră monahală de pe teritoriul țării noastre este consemnată în partea de
sud a Dobrogei, între vechiul Tomis și Silistra (Durostorum). Monahismul a pătruns aici odată
cu primii episcopi de Tomis, la începutul secolului IV. Majoritatea episcopilor de Tomis erau
greci, trimiși de Patriarhia ecumenică de Constantinopol sub jurisdicția care se aflau. Cel dintâi
episcop cunoscut este Evanghelicus, la sfârșitul secolului III, martirizat de Dioclețian. Apoi

1
EMILIAN POPESCU, Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, în rev. << Studii
Teologice >>, XXXII, nr. 7-10, 1980, p. 590-605.
3
sunt amintiți Efrem, trimis aici de Hermon, patriarhul Ierusalimului, prin anul 300, Tit și
Gordian, martirizați și ei de Dioclețian și Licinius.
Monahismul dobrogean din epoca străromână era un monahism misionar, de
evanghelizare și convertire.
După secolul VII monahismul dobrogean, părăsind mînăstirile din preajma cetăților
distruse de slavi în drum spre centrul Peninsulei Balcanice, s-a retras spre munți și spre codrii
seculari, devenind astfel un monahism isihast de rugăciune și asceză. Acum ia ființă vatra
sihăstrească de la Basarabi-Murfatlar cu vestiții călugări care se nevoiau în peșteri2.

1. COMUNITĂȚI MONAHALE LA DUNĂREA DE JOS SEC. IV-VII

O dată cu desăvârșirea procesului de formare a poporului român, s-au pus în

Dobrogea bazele unui început de cultură teologică, de artă și de arhitectură bisericească și de
profundă trăire și spiritualitate isihastă. Fără îndoială, comunităților monahale încheghate în
Sciția Mica li s-au adăugat încă din început numeroși călugări autohtoni, cum au fost Sfântul
Ioan Casian, Gherman, Dionisie cel Mic și mulți alții.

2. COMUNITĂȚILE MONAHALE LA GURILE DUNĂRII SEC. IV-VII

Majoritatea bisericilor paleocreștine din Dobrogea atât cunoscute, cât și

necunoscute, au fost deservite de călugări misionari, începând din primele decenii ale cecolului
IV. Ele aveau rolul unor mici mânăstiri de cetate, cu incinte și chilii de piatră pentru slujitori,
decît funcția unor simple biserici de parohie.

Singura bazilică cu martirion din Dobrogea este cea de la Niculițel, descoperită

în anul 1971, datând de la începutul secolului IV. Cripta de sub altar, cea mai veche construcție
creștină de acest gen cunoscută până în prezent pe teritoriul țării noastre, care adăpostea
moaștele a șase martiri, patru cunoscuți- Zotikos, Attalos, Kamasis și Phylippos, si doi
necunoscuți. Bazilica de la Niculițel a funcționat peste doua secole ca mânăstire în nordul
Dobrogei, care a contribuit la apărarea Ortodoxiei la gurile Dunării3.

2
IOANICHIE BĂLAN, Vetre de sihăstrie românească, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 43.
3
***De la Dunăre la Mare, mărturii istorice și monumente de artă creștină, editată de Arhiepiscopia Tomisului și
Dunării de Jos, Galați, 1977, p. 111.
4
 III. VETRE MONAHALE ÎN DACIA PONTICĂ DIN EPOCA
ROMÂNĂ SEC. VII-XIV

Odată cu năvălirea popoarelor migratoare, începând din secolul VII, episcopia

Tomisului și întreaga viață bisericească din Dobrogea a intrat într-o lungă și grea încercare.

Cel mai vechi ansamblu de bisericuțe în piatră cunoscut în țara noastră este complexul
rupestru monastic de la Murtfatlar-Basarabi din secolele IX-X, format din șapte bisericuțe și
chilii săpate în stâncă. Tradiția isihastă de la Murtfatlar se întâlnește într-o formă aproape
identică la peșterile din Munții Buzăului, la peștera lui Daniil Sihastru, la peșterile din Valea-
Chiliilor, Muscel, la mânăstirea Turnu și în alte zone de-a lungul Carpaților. Alte asemenea
așezări ascetice sunt presupuse la Niculițel ( secolele X-XII), unde va fi funcționat un schit,
precum și la Bisericuța-Garvăn, unde au fost relevate urme apărținătoare, probabil, unor chilii4.

IV. AȘEZĂRI MONAHALE ÎNZONELE EXTRACARPATICE

Pentru regiunile extracarpatice, sursele nu sunt atât de generoase ca în cazul

Dobrogei, mai ales datorită situării acestor zone în afara interesului cancelariilor bizantine și
stadiului modest al cercetărilor de arheologie medievală. Urme posibile de viață monahală din
secolele al XII-lea și al XIII-lea s-au descoperit doar la Corbii de Piatră ( județul Argeș), unde
există o bisericuță rupestră cu un ansamblu de chilii, și la Curtea de Argeș, vechea reședință
domnească5. Alte mărturii ( de la Cetățeni, Cetățuia, Nămăiești, Aluniș-Nucu), invocate în
literatura de specialitate, sunt nesigure. Multe așezări monahale rupestre se găsesc dincolo de
Prut, mai ales pe malul înalt și stâncos al Nistrului, în zona Soroca-Orhei, prezentânt asemanări

4
RăzvanTHEODORESCU, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV),
București, 1974, p. 101-103.
5
*** Monahismul Ortodox Românesc, Istorie, Contribuții și Repertorizare, Volumul I, București, Editura
Basilica, 2014, p.354-355.
5
cu cele de la Basarabi. Consemnăm, între ele, bisericuța din Peștera lui Bechir, lângă orașul
Soroca ( sec. VIII-IX).

V. PRIMELE MÂNĂSTIRI DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ

În hotărârea Sinodului Patriarhiei din Constantinopol din mai 1359, privitoare

la transferul mitropolitului Iachint de la Vicina în scaunul Ungrovlahiei, se cerea să-i fie
ascultători toți clericii, cei sfințiți călugări și laici. Din moment ce călugării formau una din
cele trei categorii de locuitori ai țării, înseamnă că numărul lor era destul de ridicat. Iată ca
avem mărturii că a existat o viață monahală organizată, în schituri și mânăstiri înainte de
venirea Sfântului Nicodim de la Tismana în Țara Românească6. Existau obști monahale pe
lângă Biserica ,, Sf. Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeș, considerată drept ctitoria lui
Nicolae Alexandru Basarab ( 1352-1364), deși nu este exclus ca ea să fi fost concepută de
Basarab I ( 1324-1352). Dacă acceptăm părărea unor istorici că reședința acestori primi
domnitori ai Țării Românești a fost la Câmpulung, atunci trebuie să admitem că și reședința
mitropolitului Iachint a fost tot acolo. Cea mai vehe mânăstire atestată documentar în Țara
Românească este Bolintin.

VI. REORGANIZAREA VIEȚII MÂNĂSTIREȘTI DIN

ȚARA ROMÂNEASCĂ DE CĂTRE SFÂNTUL NICODIM

6
Mircea Păcurariu , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol I, ed. a II-a, București, Editura IBMBOR, 1992, p.
302-303.
6
 Cuviosul Nicodim cel Sfințit era de neam macedo-român, născut la Prilep-
Serbia, prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești,
Nicolae Alexandru-Basarab. După ce învață carte, se duce din tinerețe în Muntele Athos și se
călugărește în Mânăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen și chiar protoepistat în
conducerea Sfântului Munte7. În dorința de a trăi potrivit învățăturilor isihaste, s-a retras, cu
câțiva ucenici, în regiunea Craina lângă Dunăre, unde, potrivit tradiției, a ridicat mânăstirile
Vratna și Mânăstirița. Prin anii 1369-1371 a trecut în nordul Dunării, în ținutul Severinului,
unde a ridicat mânăstirea Vodița, pe locul unei așezări sihăstrești mai vechi. Beneficiind de
sprijinul material al lui Vladislav Vodă ( 1364-c. 1376), ieromonahul Nicodim a impus la
Vodița regulile de viață athonito-isihaste, pe care le cunoștea din timpul șederii sale la Sfântul
Munte. Vodița a devenit o mânăstire de sine-stătătoare, scoasă de sub orice autoritate din afară
( domnitor sau arhiereu), conducându-se prin propiul ei sobor, care avea dreptul de ași alege
egumenul, o practică obișnuită la Muntele Athos. În anul 1376, din cauza unei ocupații
maghiare , a fost nevoit să părăsească Vodița, stabilindu-se la Tismana, pe râul cu același nume
(jud. Gorj), unde a zidit o biserică nouă (pe locul unei așezări monahale mai vechi). După o
însemnare pe un document ulterior, rezultă că biserica s-a sfințit în anul 1377. Prima mențiune
a Tismanei într-un act de cancelarie datează din 3 octombrie 1385, când Dan I (1385-1386) îi
făcea mai multe danii, întărind în același timp, și daniile tatălui său Radu I. Prin 1383-1384,
Severinul a reintrat în stăpânirea Țării Românești, Cuviosul Nicodim va conduce amândouă
mânăstirile. Ele au primit numeroase hrisoave de danie din partea domnitorilor țării, mai ales
de la Mircea cel Bătrân (1386-1418)8. Potrivit tradiției, același Nicodim ar fi întemeiat așezări
monahale la Topolnița, Coșuștea Crivelnic, Gura Motrului și Vișina, toate în Oltenia, precum
și Prislopul, în Țara Hațegului.

Se cunosc și câteva știri privitoare la activitatea cultural-teologică a lui Nicodim.

Este vorba despre o corespondență purtată de el cu ultimul patriarh de la Tîrnovo, Sfântul
Eftimie. Se cunosc două scrisori ale patriarhului Eftimie către Nicodim de la Tismana. Din
analiza întrebărilor puse în scris de Nicodim, rezultă ca el n-a fost numai un bun organizator al
vieții călugărești, ci și un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască
și să adâncească cele mai subtile probleme teologice. Prin anii 1404-1405, cuviosul Nicodim a
caligrafiat pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească (de redacție

7
IOANICHIE BĂLAN, Pateric românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, p.110.
8
*** Monahismul Ortodox Românesc, Istorie, Contribuții și Repertorizare, Volumul I, București, Editura
Basilica, 2014, p.392.
7
sârbă). Acesta este primul manuscris cu dată sigură scris pe teritoriul țării noastre. Manuscrisul
prezintă un interes deosebit sub raport artistic, lingvistic și istoric-literar.

Sfântul Nicodim a fost un mare reorganizator al întregii vieți monahale din

ținuturile locuite de români. De la Tismana ca dintr-un stup au roit albinele lucrătoare spre
Muntenia, Ardeal și Moldova, unde destoinici ucenici au întemeiat focare de viață
duhovnicească și culturală9. Există mărturii că trei dintre ucenicii Sfântului, și anume Sofronie,
Pimen și Silvan, însoțiți poate și de alți frați, au trecut în Moldova statornicindu-se la Mânăstirea
Neamț unde au introdus rândurile aduse de părintele lor duhovnicesc. Ei au adus un nou suflu
în viața monahală. Sfântul Nicodim a fost un mare duhovnic și un bun sfeșnic de taină al celor
patru domnitori basarabi: Vladislav Vlaicu-Vodă, Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân. Aceștia
au conlucrat cu ințeleptul stareț de la Tismana în cele bisericești, dar au apelat la sfaturile lui și
în alte clipe grele ale domniei lor. Și-a arătat credința ridicând altare, și-a propovăduit învățătura
modelând suflete, și-a expus meditația și concepția școlii sale de înțelepciune și de viață în taina
unei chilii săpate în piept de munte, unde s-a retras spre sfârșitul vieții10. La 23 noiembrie 1406,
Mircea cel Bătrân a dat un nou hrisov mânăstirii Tismana. Peste o lună, adică pe 26 decembrie
1406, cuviosul Nicodim a încetat din viață, fiind înmormântat la Tismana. Cu timpul,
întâmplându-se minuni la mormântul său, a fost cinstit ca sfânt, prăznuirea lui săvârșindu-se în
ziua morții sale.

VII. MÂNĂSTIRI ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA SEC. XIV-

XV

Una din cele mai însemnate așezări monahale din țara noastră este mânăstirea
Cozia,ctitorie voievodală din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, necropola lui Mircea cel
Bătrân și a familiei sale. Este atestată documentar în doua hrisoave domnești, din 20 mai 1388,
prin care era înzestrată cu numeroase proprietăți.

Mânăstirea Cotmeana, în comuna omonimă din jud. Argeș este o ctitorie a lui Radu
I din 1385, dar terminată de fiii săi, Dan I și Mircea cel Bătrân, care era pusă sub dependența

9
MIHAI ZORILĂ, VIAȚA ȘI ACTIVITAEA SF. NICODIM DE LA TISMANA, 1991, P.32.
10
SEBASTIAN CHILEA, Medalioane, Sfântul Nicodim, în Mitropolia Olteniei, XIX, 1967, nr. 1-2, p. 139.
8
Coziei. Documentar, constatăm și exitența altor mânăstiri în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân. Unele din ele există – cu refaceri ulterioare-și astăzi, altele au dispărut. Mânăstirea
Snagov, mânăstirea Vișina, mânăstirea Brădet, mânăstirea Dealu, mânăstirea Glavacioc.

În Moldova, după tradiție, Bogdan I ar fi ridicat un schit lângă Baia, cunoscut sub
numele de Bogdănești, în apropierea căreia s-a ridicat mai târziu mânăstirea Râșca.

Cea mai renumită așezare monahală din Moldova este mânăstirea Neamț. Dupa
tradiție, această mânăstire a fost întemeiată de călugării Sofronie, Pimen și Silvan, veniți cu
ucenicii lor din ținuturile sud-dunărene. Biserica de lemn a lui Petru I Mușat (1375-1391) a fost
înlocuită cu una de zid ridicată de Alexandru cel Bun. Biserica mare a mânăstirii a fost ctitorită
de Ștefen cel Mare, în 149711. A fost unul dintre așezemintele cu o contribuție deosebită la
dezvoltarea culturii și artei românești medievale.

Vechea biserică Moldovița (jud. Suceava) este atestată documentar la 31 octombrie

1402, când Alexandru cel Bun îi făcea mai multe danii. Biserica actuală, cunoscută azi mai ales
pentru pictura sa exterioară, a fost zidită de Petru Rareș. O altă ctitorie a lui Alexandru cel Bun
este mânăstirea Bistrița, de lângă Piatra Neamț12.

VIII. AȘEZĂRI MONAHALE ÎN TRANSILVANIA

Isihasmul în Transilvania – datorită condițiilor istorice ce i s-au impus, începând mai

ales din secolul XII încoace, cât și poziției sale geografice de răscruce între două lumi în care
Biserica Ortodoxă autohtonă a fost permanent supusă presiunilor prozeletiste din afară, - nu s-
a putut dezvolta în codiții firești, normale ca în Moldova și Țara Românească. Cele mai vechi
așezări monahale – sihăstrii și mânăstiri – după Dobrogea, și, în parte, Munții Buzăului, au luat
ființă în Transilvania și Banat, precum : Morisena ( Cenadul de astăzi ) din secolul X-XI ;
Bodrog – Arad sec. XII-XIII; Râmeț, județul Alba, din aceeași epocă; Peri din Maramureș,
ctitoria lui Sas Vodă din a doua jumătate a secolului XIV. Monahismul a fost direct și masiv
influiențat și întreținut de mânăstirile și domnii Țării Românești13.

11
MIHAI VLASIE, Drumuri spre mânăstiri, București, Editura Sophia, 2005, p. 128.
12
*** Monahismul Ortodox Românesc, Istorie, Contribuții și Repertorizare, Volumul I, București, Editura
Basilica, 2014, p. 401.
13
I IOANICHIE BĂLAN, Vetre de sihăstrie românească, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 322.
9
 În rândurile ce urmează vom prezenta pe scurt cele mai însemnate așezări monahale
din această vatră.

Sihăstria Prislop este numărată printre cele mai vechi și mai renumite așezări
monahale din Transilvania. Primii sihaștri s-au stabilit în padurile Silvașului pe la sfârșitul
secolului XIII și începutul secolului XIV. Ei veneau, fie de la Mânăstirea Râmeț din Munții
Apuseni, unde era o vestită tradiție de viață eremite, fie de la Mânăstirea Hodoș-Bodrog de pe
Valea Mureșului, amândoua existente în secolul XIII. Sihaștrii se nevoiau în colibe de lemn, iar
rugăciunile de obște le făceau într-o mica biserică de lemn cu hramul Sfântul Ioan Teologul.
Odată cu întemeierea Mânăstirii Tismana ( 1377-1378 ), Sihăstria Prislop intră sub
supravegherea duhovnicească a Sfântului Nicodim, el însuși mare sihastru și dascăl al linștii.
Sub influiența direct și personală a Sfântului Nicodim, Sihăstria Prislop a cunoscut cea mai
înaltă trăire duhovnicească din istoria sa, situîndu-se în fruntea tuturor sihăstriilor din
Transilvania.

Sihăstria Râmeț aparține secolului al XII-lea, fiind vorba de cea mai veche biserică
mânăstirească păstrată și aflată încă în activitate. După tradiție, este ctitoria călugărilor
Ghenadie și Romulus din annul 1214. În această mânăstire s-a nevoit înainte de 1376, Sfântul
Ghelasie , devenit arhiepiscop al Bisericii române din Ardeal, fiind primul ierarh atestat pentru
acest mileniu în spațiul intracarpatic14.

Mânăstirea Lupșa a fost construită în anul 1429, fiind cea mai veche biserică de lemn
existentă până astăzi în Transilvania, ctitorie a familiei cnezale Cândea, conducătoare a
districtului românesc de pe cursul superior al Arieșului.15 În jurul acestei bisericuțe s-a constituit
o obște monahală, unde viețuitorii cinului iși aveau chiliile. Acest fapt, al existenței unei obști
este dovedit și de micul cimitir, aflat în jurul bisericii.

Mânăstirea Hodoș-Bodrog, atestată în 1177, avea într-o primă frază o construcție

din lemn. Ulterior, mânăstirea a fost restaurată de călugărul Alexie, în 1201, cu ajutor de la
împăratul Ioniță. Mânăstirea are o existență neîntreruptă, fiind una din vetrele monahale cele
mai vechi de la noi.

14
SEBASTIAN DUMITRU CÂRSTEA, Monahismul ardelean în trecut și astăzi, Sibiu, Editura Andreiana, 2008, p.
93.
15
MIHAI VLASIE, Drumuri spre mânăstiri, București, Editura Sophia, 2005, p. 234.
10
 Fără nici o îndoială că viața monahală din mult încercata provincie istorică a
Transilvaniei are un specific aparte, nu doar în ceea ce privește modul în care au luat ființă
primele forme de viețuire monastic, ci și prin încercările aparte, aproape total diferite față de
cele din alte zone ale țării noastre, la care a fost supusă, în decursul existenței sale, întreaga
viață îngerească transilvană.

IX. CONCLUZII

Monahimul românesc, în general, a fost și rămâne, strâns legat de istoria vieții creștine
din țara noastră, având unele note specifice pentru fiecare provincie istorică, în care acesta s-a
dezvoltat. O primă perspectivă a vieții noastre mânăstirești rămâne tributară creștinismului
daco-roman, mai ales că din această perioadă ne sunt cunoscute formele incipiente ale
monahismului românesc, modul de organizare, numele unor reprezentați de excepție. Chiar
dacă cele mai multe așezări rupestre ale monahismului acelei perioade au dispărut, au rămas
urmele viețuitorilor de aici, unii dintre ei teologi de prestigiu ai epocii. Primele așezări
monahale românești au apărut încă din secolul al IV-lea. Se poate constata că în mânăstirele
noastre a existat o spiritualitate românească, o sinteză între spiritualitatea contemplativă, care
recomanda retragerea totală de lume, în locuri isolate, unde se ducea o viață de reculegere și
rugăciune, și spiritualitatea activă, care punea accentual pe muncă, pe participarea la viața
social.

Descoperirile arheologice au scos la iveală mărturii ale unei vieți monahale, alături
de bisericile de parohie, toate fiind elemente concrete ale continuității entice și spirituale ale
acestui popor.

Îndeosebi în aceste aşezăminte, centre de viaţă duhovnicească şi de cultură, au fost

copiate texte slavone şi greceşti, liturgice, biblice şi patristice, care apoi au fost traduse şi au
circulat în numeroase copii, unele dintre ele păstrate pînă în prezent. Monahismul este lauda și
slava Bisericii noastre. De aici au ieșit episcopi sfinți, martiri sfinți, asceți cuvioși.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. *** De la Dunăre la Mare, mărturii istorice și monumente de artă creștină, Galați,

Editura Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos, 1977.
2. *** Monahismul ortodox românesc, istorie, contribuții și repertorizare, Volumul I,
Istoria monahismului orthodox românesc de la începuturi până în present, Lucrare
publicată la inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Basilica, 2014.
3. BĂLAN Ioanichie, Pateric românesc, Galați, Editura Arhiepiscopia Tomisului și Dunării
de Jos, 1990.
4. BĂLAN Ioanichie, Vetre de sihăstrie românească, București, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.
5. CÂRSTEA Sebastian Dumitru, Monahismul ardelean în trecut și astăzi, Sibiu, Editura
Andreiana, 2008.
6. CHILEA Sebastian, Medalioane, Sfântul Nicodim, în Mitropolia Olteniei, XIX, 1967.
7. PĂCURARIU Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediția a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.
8. POPESCU Emilian, Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-
VI, în rev. << Studii Teologice >>, XXXII, nr. 7-10, 1980.
9. THEODORESCU Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident începuturile la începuturile culturii
medievale românești, secolele X-XIV, București, 1974.
10. VLASIE Mihai, Drumuri spre mânăstire, București, Editura Sophia, 2005.

11. ZORILĂ Mihai, Viața și activitatea Sf. Nicodim de la Tismana, 1991.

12