Institutul Teologic Penticostal din București

Facultatea de Teologie Penticostală

Rezumat/Conducerea bisericească în scrierile Noului Testament

Conf univ. dr. Ciprian Flavius Terinte Student:

Bumbar Ioan

București,
2020
 Pastorul și autorul cărții de față: Conducerea bisericească în scrierile Noului Testament,
aduce un aport greu de apreciat, pentru teologia penticostală românească. Personal apreciez
enorm principiile enunțate de autor. Consider că aplicarea lor în contextul penticostal românesc
și nu numai, ar aduce mari rezultate spirituale lucrării lui Dumnezeu și o mai bună consolidare
a bisericii în ceea ce privește unitatea.
În primul rând, merită să acordăm atenție unei sublinieri pe care o face autorul, Ciprian
Flavius Terinte chiar în introducerea cărții. ,,Revoluția din decembrie 1989 a inaugurat și pentru
bisericile evanghelice din România un ciclu istoric mult așteptat – acela al libertății de a înfăptui
lucrarea lui Dumnezeu de proclamare a mântuirii prin Hristos și de chemare a concetățenilor
noștri să-L cunoască pe Dumnezeu în biserică. Până atunci, lupta dusă de slujitorii conducători
a fost, în mare măsură, una pentru supraviețuirea instituțională a bisericii.” 1 Consider această
observație ca fiind foarte importantă, deoarece exprimă realitatea istorică și cred că dacă e să
vorbim într-un mod realist, această luptă pentru supraviețuirea instituțională continuă până în
prezent. Biserica lui Hristos, după cum spune autorul ar fi supraviețuit oricum, chiar dacă nu ar
fi fost atât de vizibilă, sublinierea autorului. Conducerea bisericească a Noului Testament a fost
mai întâi formată din apostoli și prezbiteri. Treptat însă ea a fost cedată definitiv prezbiterilor
care au condus biserica. În cartea de față, este subliniată relația dintre prezbiteri și Timotei.
Ordinarea lui Timotei în slujba de prezbiter de către aceștia, îi conferă acestuia câteva
resbonsabilități precum: citirea, îndemnarea și învățarea bisericii. De asemenea în urma
rugăciunii prin punerea mâinilor, Timotei a primit și un dar spiritual. Lucrarea lui Hans von
Campenhausen din primul capitol, constată o realitate caracteristică conducerii și anume că,
exista mereu o tensiune în orice epocă, între poziția ocupată de un individ și capacitatea de a se
achita de sarcinile aferente acelei poziții. Punctul forte a lui Campenhausen este ideea paulină
de autoritate apostolică. Esența autorității în gândirea lui Pavel constă în achitarea de
responsabilitățile încredințate. Aceste responsabilități constau în: mărturisirea lui Hristos și a
tainelor încredințate. De asemenea mărturisirea trebuie să fie însoțită de manifestări evidente
ale puterii lui Dumnezeu. Un aspect important este că acele comunități creștine înființate de
apostolul Pavel și nu numai, nu datorează loialitate învățătorilor lor, și nici fondatorilor lor ci
doar lui Hristos. La apostolul Pavel apostolia constă în proclamare și nu în maiestatea
organizării.
În ceea ce privește conducerea religioasă în iudaism și în lumea greco-romană din
primul secol al erei creștine aceasta era, formată potrivit consensului tradițional de, un for numit

1
Ciprian – Flavius Terinte, Conducerea bisericească în scrierile Noului Testament, Oradea, Casa Cărții, 2016, p.
9.
gerousia. Acesta era un sfat al bătrânilor (presbyteroi), însă numărul celor care formau acest for
era în general necunoscut. Acest for era compus din conducători numiți (archontes), iar în frunte
se afla gerousiarch. Acesta din urmă, era conducătorul gerousiei. Merită să abordăm aici puțin
oficiului prezbiterului, deoarece aceasta era foarte răspândit în sinagogile iudaice. Autorul
subliniază că atât ebraicul zaken cât și grecesul presbyteros au sensul propriu de bătrân (1 Tim.
5:1). Sarcinile religioase erau îndeplinite mai mult de către fruntașul sinagogii, împreună cu
bătrânii. Aceasta era conducerea în mediul iudaic, în sinagogile din Israel și din diaspora
evreiască. În lumea greco-romană s-au găsit doi termeni care desemnau funcții de conducere,
episkopos și diakonos. De obicei în lumea greco-romană structurile de conducere erau foarte
diferite de la o asociație la alta. Mai ales având în vedere zona geografică, deoarece asociațiile
se adaptau ușor la navoile și la împrejurările specifice locului. Rolul episcopului în această
societate, era acela de economist al grupului, chiar un funcționar religios sau un supraveghetor
al ceremoniilor religioase. În schimb în slujba de diacon, era numit unul dintre slujitorii locului
sfânt al misterelor acadiene, un preot sau un oarecare slujitor liturgic. Un aspect foarte important
scos în evidență de către autorul Ciprian – Flavius Terinte este că, acest concept nu se limita la
slujirea la mese, după cum suntem obișnuiți în context românesc să auzim adesea.
Conducerea bisericească din comunitatea creștină din tesalonic, era alcătuită din
prezbiteri (1 Tes. 5:12), după cum subliniază teologul Rigaux. Deși se tinde stabilirea unor
oficii exacte în tesalonic, în realitate grupul prezbiterilor nu era atât de separat de comunitate,
după cum era mai târziu. În momentul scrierii epistolei, slujitorii aveau mai multe sarcini decât
titluri și privilegii. Aici conducerea bisericească era exercitată în grup, deoarece din textul biblic
care vorbește la plural asta se înțelege.
În epistola lui Pavel către Galateni, sunt menționați la plural două categorii de slujitori
în biserica primară. Primii sunt apostolii iar mai apoi ,,cei priviți ca stâlpi” (Gal 2:7-9). Din
aceste două versete, putem înțelege că în Galatia era un grup de slujitori care, aveau ca sarcină
principală învățarea bisericii și era dedicat în totalitate acestei slujiri. Acest grup s-a calificat
pentru a putea fi remunerat de către biserică (Gal. 6:6), fiindcă se ocupa cu învățătura, erau
numiți mai târziu katechoumenos (catehumeni), adică slujitori consacrați slujbei învățării, pe
care și-au asumat-o.
În epistolele lui Pavel către corinteni, putem vedea că era o conducere alcătuită din:
apostol, profet, învățător. Aceste slujbe menționate, erau slujbe ale Cuvântului prin care sunt
întemeiate și edificate biserici. Ulterior, după aceste slujbe erau numerotate doar harisme.
Criteriul nu a fost statutul pe care slujba îl conferă oficiantului, ci importanța slujbei pentru
zidirea spirituală a bisericii. Astfel că, putem spune că și în biserica din Corint, avem o
conducere formată dintrun grup de slujitori, însă se poate observa că aveau „prioritate” cei care
erau în slujba Cuvântului, deși ca întreg vorbind, rolul fiecărui slujitor era important (1 Cor.
12:23-31).
Prvind la conducerea bisericii în epistola lui Pavel către Romani, înainte de toate
observăm că sarcina specific apostolică era aceea de a întemeia biserici. Aici în cap. 16:1-2,
vedem că diaconița Fivi deși nu era întâistătătoarea bisericii din Chencrea, ea se număra printre
conducătorii ei. În dreptul ei termenul diacon nu este folosit în sensul de slujtor ci, cu sensul
tehnic de dioacon. Fivi a primit de la Pavel misunea concretă de a duce epistola bisericii din
Roma și probabil chiar de a înmâna epistola slujitorilor bisericii. Deși era patroană în ochii
păgânilor, în realitate ea se folosea de statutul ei social foarte bun, pentru a sluji bisericii lui
Hristos. Este interesantă observația lui Moo care spune că, îndatoririle principale ale
diaconițelor erau: vizitarea bolnavilor, ajutorarea săracilor și administrarea resurselor financiare
ale comunității. De asemenea prin folosirea termenului „apostoli” în dreptul lui Andronic și
Iunia, este subliniat statutul pe care î-l aveau aceștia doi, care făceau parte din conducerea
bisericii. Cei doi erau probabil soț și soție și aveau un rol important, făcând parte chiar din
cercul apostolilor. De asemenea se presupune că l-ar fi văzut pe Hristos după învierea din morți
(1 Corinteni 15:6). La acea dată, înainte de anii 60 d. Hr., oficiile bisericii încă nu erau conturate
concret prin urmare, putem spune în concluzie că Fivi, Andronic și Iunia, făceau parte din
conducerea bisericii. După Jean Calvin, ultimii doi au întemeiat biserici și au făcut parte din
grupul fondator al bisericii din Roma.
În biserica din Efes situația este mai limpede, având în vedere (Efeseni 4:11). Potrivit
datelor din epistolele pauline mai timpurii, aici Pavel îi are în vedere pe cei doisprezece apostoli
și pe ceilalți cărora li s-a revelat Hristos (1 Cor. 15:6-7). Aici putem vedea că oficiile bisericești
prezentate sunt, apostolii și prorocii. Aceștia din urmă au întâietate în biserică împreună cu
apostolii, datorită faptului că, au contribuit la modelarea mentalității bisericii, cu scopul de a le
predica Evanghelia și la neamuri, primindu-i astfel în biserică. Toți cei enumerați în (Efeseni
4:11), sunt slujitori ai Cuvântului în sensul că își exercită slujba rostind cuvintele lui Dumnezeu
pentru poporul Său. De asemenea mai apar și evangheliștii a căror sarcină era vestirea
Evangheliei printre cei neinițiați în creștinism, iar lucrarea lor nu era limitată geografic. Păstorii
și învățătorii sunt două titulaturi strâns legate, deoarece păstorii trebuiau să fie și învățători, deși
în realitate nu toți învățătorii erau păstori. F. F. Bruce este de părere că în (1 Petru 5:2), este
vorba de păstori, în a căror atribuții intrau păstorirea și învățarea din cuvânt. În concluzie
observăm că în biserica din Efes conducerea bisericii era formată dintr-un grup de slujitori, în
frunte cu apostolii și prorocii care, aveau diverse îndatoriri în trupul lui Hristos, dar un scop
comun: vestirea cuvântului cu scopul convertirii oamenilor și maturizării credincioșilor.
În biserica din Filipi, putem vedea încă de la începutul epistolei către filipeni că era o
conducere alcătuită din episcopi și diaconi (Filipeni 1:1). Termenul de episcop face trimitere la
lucrarea de supraveghere și protejare a comunității. Dacă episcopii supravegheau la modul
general comunitatea creștină, diaconii (slujitorii), îi asistau pe episcopi în slujiri de tot felul,
pentru binele comunității creștine. John N. Collins subliniază că accepțiunea generală privitoare
la diakonia este aceea de slujire practică a aproapelui, motivată de iubirea jertfitoare a lui
Hristos. În concluzie subliniem că episcopii și diaconii în biserica din Filipi, sunt titlurile unor
oficii ecleziastice, aici este vorba despre niște oficii bine cunoscute de către biserică, nu sunt
doar niște funcții generale.
În epistola lui Pavel către Filimon se poate vedea că biserica din casa lui Filimon, era
condusă de Filimon (pater familias), împreună cu Arhip care era fiul lui Filimon. De asemenea
după plecarea lui Epafras la Roma spre a-l întâlni pe Pavel, Arhip devine conducătorul bisericii
din Colose (Coloseni 4:17). Arhip era colaboratorul lui Pavel iar Filimon nu era doar un
finanțator al lucrării misionare ci unul care făcea slujba propovăduirii Evangheliei. Este evident
că slujirea pe care o făcea Arhip era în colaborare cu alți slujitori (Coloseni 1:2). În unele
manuscrise și versiuni ale N.T., Arhip apare ca diacon al bisericii din Colose.
În epistolele pastorale se poate vedea clar că Pavel le spunea lui Timotei și Tit ca biserica
să fie condusă de prezbiteri (1 Tim. 3). Episcopii din cap. 3, prima epistolă nu sunt alții decât
prezbiterii, a căror rol era învățarea și protejarea bisericii de erezie. Diaconii sunt un grup aparte
de episcopi/prezbiteri, care aveau menirea principală de a-i asista pe prezbiteri/episcopi în
slujire. Prin urmare și aici, conducerea bisericească este alcătuită dintr-un grup și funcționa prin
sinergie nu prin ierarhie.
În finaul acestui rezumat vom sublinia ce fel de conducere era în Epistola către evrei și
în epistolele sobornicești. De asemenea vom sublinia și câteva aspecte ale conducerii din cartea
Faptele Apostolilor. Pe scurt subliniem că forma de plural la care apar toți termenii referitori la
slujitorii conducători, sugerează că exista o conducere colectivă. Nu există nici cea mai vagă
aluzie la episcopatul monarhic în aceste epistole. Dumnezeu împuternicește pentru slujirea
pastorală a bisericii un grup de slujitori (prezbiteri), nu doar pe unul singur (Iacov 5:14-16). În
F.A., se poate observa că oficul conducător cel mai proeminent este cel apostolic. Când slujirea
cuvântului și rugăciunea putea să fie neglijată apostolii ordinează alți lucrători (F.A. 6:2-6). De
asemenea subliniem în final că apostolii ordinau prezbiteri în fiecare biserică pe care o înființau,
pentru ca acea comunitate să crească și să se dezvolte din punct de vedere spiritual.