Pr. Prof. Liviu Stan - Succesiunea Apostolica B

233
B. PR. PROF. LIVIU STAN

SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ1
(„Zidiți fiind pe temelia Apostolilor...” – Efeseni, II,202)
Deși atît de reală și de statornică în viața Bisericii, constituind temeiul apostolicității ei, succesiunea
apostolică a fost și continuă să fie una dintre cele mai controversate și mai puțin lămurite probleme teologi-
ce, determinînd practic măsuri și atitudini cu totul deosebite din partea diferitelor Biserici, în chestiuni care
nu se pot rezolva decît pe „temelia Apostolilor” – adică pe baza succesiunii apostolice.
În Biserica veche și mai tîrziu, s-a ținut cu atîta strășnicie la succesiunea apostolică, încît ea era scoa-
să în evidență ori de cîte ori se impunea o atitudine fermă față de unele grupări eretice sau schismatice, care
încercau să se declare Biserici deși nu mai stăteau pe „temelia Apostolilor”.
Aprigele dispute care s-au angajat între Biserica apuseană și cea răsăriteană în legătură cu primatul
de jurisdicție, cu formula „extra ecclesiam nulla salus”3, apoi cu validitatea tainelor săvîrșite într-o parte sau
alta a Bisericii, a celor săvîrșite de eretici, etc., au ținut mereu în atenția cărturarilor și ierarhilor problema
succesiunii apostolice.
Dar chestiunea aceasta a preocupat, mai ales după apariția protestantismului în veacul XVI, și apoi în
legătură cu diversele lui ramificații mai mari și mai mici, de atunci și pînă astăzi.
Astfel, în Biserica veche, ea s-a pus de către Ciprian din Cartagena, în legătură cu botezul ereticilor,
de Vasile cel Mare în legătură tot cu botezul și cu preoția ereticilor, de Fericitul Augustin și de numeroși alți
scriitori bisericești și ierarhi, ca Ignatie al Antiohiei, Justin Martirul, Irineu, Hegesip, Tertulian, Ieronim, etc.,
apoi și de Părinții alcătuitori ai canoanelor 46–47, 68 apostolice, 8, 19 Sin. I Ec., 7 Sin. II Ec., 95 Trulan, etc.
În raporturile dintre catolici și ortodocși, problema succesiunii apostolice s-a pus mai întîi în legătură
cu sinoadele unioniste de la Lyon (1274), Constanța (Germania, 1414–1418) și Ferrara – Florența (1438–
1439), la care au fost invitați și au luat parte și episcopii ortodocși, recunoscîndu-li-se episcopilor catolici suc-
cesiunea apostolică de către ortodocși, și invers. Pe același temei al recunoașterii reciproce a succesiunii a-
postolice a episcopilor, au fost invitați episcopii ortodocși și la sinodul Vatican (1870), fără a lua însă parte.
Între timp, aceeași problemă s-a mai pus și cu privire la recunoașterea validității unor taine săvîrșite
de catolici, și anume a botezului și a preoției, luîndu-se felurite hotărîri în această privință.
În raporturile dintre ortodocși și protestanți, s-a pus problema succesiunii apostolice în legătură cu
validitatea botezului tuturor ramurilor protestante și, apoi, în special în legătură cu validitatea tainei preoției
anglicane.
Dacă încercăm să schițăm problemele principale în legătură cu care se pune și astăzi problema suc-
cesiunii apostolice, ar putea fi considerate ca atare următoarele:
________________________________________________________________________________________
1. în Studii Teologice nr. 5–6/1955, pp. 305–323.
2. „zidiți fiind voi pe temelia apostolilor și profeților, fiind piatra unghiulară din vîrf însuși Hristos Iisus” – ̒εποικοδομη-
θέντες ̒επὶ τω̨̃ θεμελίω̨̃ των ̒αποστόλων καὶ προφητων, ̒όντος ̒ακρογωνιαίου αύτου Χριστου ̒Ιησου.
3. „În afara Bisericii nici o mîntuire (nu este)”: adaptare a formulei Sf. Ciprian al Cartaginei „Salus extra Ecclesiam non
est” – „Mîntuire în afara Bisericii nu este” (Epistola LXXII/LXXIII. Ad Jubaianum de haereticis baptizandis, par. 21, P.L.
Migne, vol. 3.
234
1. Problema Bisericii înseși, a Bisericii adevărate, care nu poate sta decît pe „temelia Apostolilor” și
deci și pe aceea a succesiunii apostolice. Mai precis, pentru a putea delimita sau trasa granițele Bisericii, este
necesar să ne ghidăm după succesiunea apostolică: unde o găsim, este Biserică; unde n-o găsim, nu este Bi-
serică.
Cei ce se află în aria succesiunii apostolice, sunt „in Ecclesia”4, iar cei ce nu sunt cuprinși în aria aces-
teia, sunt „extra Ecclesiam”5 și, după cum se știe, „extra Ecclesiam nulla salus”. Această formulă trebuie înțe-
leasă în sensul că nu este mîntuire prin lucrarea Bisericii pentru cei din afara ei, nu însă în sensul că nu este
posibilă mîntuirea lor nicidecum, pentru că și lor le-a fost dăruită mîntuirea obiectivă, urmînd să și-o dobîn-
dească pe cea subiectivă, care li se poate facilita și prin mijloace extraordinare de către Domnul, a Cărui lu-
crare nu poate fi limitată la granițele Bisericii.
Această posibilitate este dată. Ea rămîne însă numai o posibilitate, pe cînd în Biserică mîntuirea este
sigură, în sensul că Ea dispune de mijloace prin folosirea cărora mîntuirea devine o certitudine, nu o probabi-
litate.
2. Problema intercomuniunii „in sacris”6 a credincioșilor care aparțin diverselor Biserici sau confesi-
uni creștine.
Înfăptuirea sau admiterea acesteia este condiționată de succesiunea apostolică, întrucît numai pe
baza ei se poate admite existența preoției sacramentale7, care este indispensabilă pentru o astfel de interco-
muniune, despre care nu se poate vorbi, nefiind posibilă între Bisericile sau confesiunile care nu au preoție
sacramentală.
3. Problema unirii unor Biserici sau confesiuni, problemă atît de actuală oricînd, este și ea dintre a-
celea a căror soluționare justă depinde în primul rînd de succesiunea apostolică, în sensul că unirea ca o eta-
pă superioară și ultimă, care ar urma după stabilirea intercomuniunii „in sacris”, presupune în mod necesar
existența succesiunii apostolice în toate Bisericile sau confesiunile care urmează să se unească.
4. Problema recunoașterii validității tainelor Bisericii Catolice și a celor heterodoxe (armeană, cop-
tă, etiopiană, etc.), și în special a Tainelor Botezului și Preoției, căci în legătură cu acestea se pune mai des
problema.
5. Problema recunoașterii validității Tainei botezului și hirotoniei anglicane, problemă care frămîn-
tă constant de vreo sută de ani încoace.
6. Problema recunoașterii validității botezului protestanților, neoprotestanților și sectelor care nu
sunt antitrinitare.
7. Problema administrării unor Taine sau ierurgii8 de către slujitorii ortodocși unor creștini din afara
Bisericii Ortodoxe.
Această din urmă problemă se pune foarte des, atunci cînd este vorba fie de cununia unui ortodox
cu vreo heterodoxă, sau de spovedanie și împărtășire; apoi, cînd se cere oficierea a felurite ierurgii, și mai
________________________________________________________________________________________
4. „în Biserică”.
5. „în afara Bisericii”.
6. „în Taine”.
7. preoție sacramentală: preoție instituită și dată prin Sfînta Taină (sacramentum) a preoției.
8. ierurgii (<gr. ̕ιερόν – „sfînt(ă)” + ̒έργον – „lucrare”): slujbe bisericești de binecuvîntare și de sfințire a oamenilor și a
lucrurilor, care se săvîrșesc în diferite împrejurări.
235
ales a slujbei înmormîntării pentru neortodocși.
8. Problema unui viitor sinod ecumenic, în sensul că membrii unui astfel de sinod nu pot fi în primul
rînd decât episcopii cu succesiune apostolică. Dar, există oare episcopi cu succesiune apostolică și în afara
Bisericii Ortodoxe? Și dacă da, sunt ei oare membri de drept ai Sinodului ecumenic? Trebuie să fie invitați la
un astfel de sinod ca membri cu toate drepturile, sau nu?
*
Cîte aspecte are fiecare din problemele acestea? Cîte probleme pune fiecare din ele la rîndul său?
Neurmărind a dezbate în mod special nici una dintre acestea, notăm doar că ele au fost arareori pri-
vite într-o perspectivă justă, adică pe de o parte în perspectiva succesiunii apostolice, iar pe de altă parte, în
perspectiva „iconomiei”9, ci au fost privite sau numai în perspectiva unei aproximative succesiuni apostolice
sau numai în perspectiva unei aproximative „iconomii”.
Ca urmare, în legătură cu toate problemele enumerate, în vremurile mai noi s-au adoptat teoretic și
practic diferite atitudini, niciodată însă una unitară, și nu s-a ajuns încă la o formulă precisă dogmatică și ca-
nonică, după care să se orienteze în mod obligatoriu întreaga Ortodoxie. Faptul se explică și prin lipsa unei
definiții precise a succesiunii apostolice, prin care unii înțeleg numai succesiunea sacramentală a episcopilor,
alții doar succesiunea în sens formal, alții deopotrivă și succesiunea sacramentală și cea în credință, și, în fi-
ne, alții atît succesiunea sacramentală cît și cea canonică–formală. De asemenea, acest fapt se mai explică și
prin lipsa unor precizări ale conținutului iconomiei, care nu se fac de către unii decît ca în oglindă și în ghici-
tură.
Iată, deci, ce urmează să încercăm a lămuri: noțiunea de succesiune apostolică în primul rînd, și apoi
sensul în care se aplică iconomia, atunci cînd se depășește aria succesiunii apostolice.
*
După cum am mai spus, apostolicitatea Bisericii nu poate fi concepută decît prin succesiunea apos-
tolică, pe temeiul acestei succesiuni, prin care se înțeleg felurite lucruri și în legătură cu care Biserica nu a
formulat o învățătură destul de lămurită sau precisă.
Să vedem ce se înțelege întîi prin succesiune în genere.
În primul rînd, prin succesiune10 se înțelege moștenire. În acest înțeles, Biserica este în întregimea Ei
moștenirea rămasă de la Apostoli sau mai precis o moștenire transmisă prin Apostoli și, datorită acestui act
de transmitere a ei prin Apostoli, însăși moștenirea a primit numele de apostolică.
Dar prin succesiune se mai înțelege și o urmare în timp a unui lucru după altul, iar, cu aplicare la ex-
presia „succesiune apostolică”, acest înțeles arată doar că prin succesiune apostolică trebuie să se înțeleagă
urmarea în timp a Bisericii după Sfinții Apostoli. S-ar părea că acest lucru este prea evident și cu totul de pri-
sos să fie relevat în sensul său comun. De fapt, însă, înțelesul acesta nu se potrivește în nici un fel, pentru că
Biserica nu este următoare în timp a Apostolilor, căci aceasta ar însemna că în timpul Apostolilor nu ar fi e-
xistat Biserică și că ea începe abia după sfîrșitul epocii apostolice. De asemenea, este inexact să se spună în
același sens că Biserica este o moștenire a Sfinților Apostoli, căci și aceasta ar însemna că Biserica nu ar fi
________________________________________________________________________________________
9. iconomie (< gr. οικος – „casă” + νόμος – „lege” < νέμω – „a împărți, a atribui, a distribui”): lege (ansamblu de reguli)
de administrare a casei (Domnului: Biserica), a creației lui Dumnezeu.
10. lat. succēsi ̆o (genit. succesiō nis): < succēdo – „a merge înapoia” cuiva, „a se retrage” pentru a face loc cuiva, „a ur-
ma” cuiva.
236
existat în vremea lor, ci că Ea s-a constituit abia după trecerea lor din această viață, ca o zestre pe care ar fi
lăsat-o.
Se știe prea bine că Biserica a fost întemeiată de Mîntuitorul și că înșiși Apostolii au făcut parte din
Biserică și nu au fost nici anteriori, nici posteriori Bisericii; cu alte cuvinte, ei n-au existat ca Apostoli în afara
Bisericii, ci numai în cadrul Bisericii, indiferent că aceasta era incipientă – la inaugurarea activității Mîntuito-
rului – sau că ea se desăvîrșișe după Învierea Mîntuitorului. Ei au fost împreună–lucrătorii Domnului la înte-
meierea Bisericii, însă atît în vremea cît Mîntuitorul a fost cu dînșii, cît și după Înălțarea Lui la ceruri, ei nu au
avut puterea Capului suprem al Bisericii, care este Hristos, ci una corespunzătoare misiunii lor și naturii Bise-
ricii, care îmbina elementul dumnezeiesc cu cel omenesc, adaptîndu-l pe cel dintîi la nevoile vieții bisericești.
Ei au primit mai întîi putere harismatică – puterea de a săvîrși minuni – și puterea de a propovădui în mod in-
failibil adevărul de credință, de a-l păstra, de a-l răspîndi și de a-l apăra; apoi puterea sacramentală sau hari-
că de a săvîrși lucrări sfinte prin care să sfințească viața și, în fine, puterea pastorală de a cîrmui întreaga Bi-
serică prin adevărul de credință, prin lucrările sfinte și prin rînduielile privind organizarea și disciplina vieții
bisericești.
Această putere au exercitat-o fiecare dintre Apostoli în întreaga Biserică, neavînd nici unul mai mult
decît altul, nedeținînd-o nici unul numai parțial și nefiind legați nici unul de o anumită cetate sau regiune, ci
avînd fiecare jurisdicție deplină și universală. În același timp, însă, cînd se tratau chestiuni litigioase, ei se
consultau împreună și nu numai în cerc apostolic, ci și împreună cu ucenicii lor, cu membrii clerului instituiți
de ei și chiar cu simpli credincioși. Aceste consultări le făceau Apostolii nu pentru că nu ar fi avut fiecare din-
tre ei puterea de a hotărî singur în orice chestiune, fie de doctrină, fie de altă natură, pentru că această pu-
tere nu le lipsea, ci pentru a se supune ei înșiși Bisericii și pentru a da pildă ucenicilor și urmașilor lor la con-
ducerea Bisericii de felul în care trebuie să cîrmuiască treburile bisericești. O astfel de pildă era cu atît mai
necesar să li se dea acestora, cu cît atît puterea deplină pe care Domnul a dat-o fiecărui Apostol în parte, cît
și totalitatea acestei puteri, nu a mai fost transmisă sau nu a mai fost lăsată moștenire fiecărui urmaș al A-
postolilor în parte, ci numai totalității acestora în sînul Bisericii, adică în măsura în care ei sunt încadrați fidel
în marea obște a credincioșilor sau în Trupul tainic al Domnului.
Analizînd cuprinsul puterii fiecărui Apostol, ne putem da seama că, într-adevăr, aceasta nu a mai fost
transmisă în mod deplin decît Bisericii în întregimea ei, iar nicidecum vreunuia dintre urmașii Sfinților Apos-
toli la cîrmuirea Bisericii, adică nici unuia dintre episcopi. Astfel, puterea harismatică, ca dar propriu al fiecă-
ruia și al tuturor, adică puterea de a face minuni, aceea de a învăța infailibil11, ca și alte harisme, nu a moște-
________________________________________________________________________________________
11. < fr. infaillible – „care nu poate aluneca/cădea”, „care nu (se) poate înșela/greși”: < lat. med. infallibilis – idem (< in
– „fără” + fallo – „a aluneca, a cădea”, „a face să alunece/să cadă”, „a (se) înșela”; v. gr. σφάλλω – „a aluneca, a cădea”,
„a face să alunece/să cadă”). – Matei, X: (1) „Și chemîndu-i la El pe cei doisprezece ucenici ai Lui, le-a dat lor putere a-
supra duhurilor necurate ca să le alunge pe ele și să tămăduiască toată boala și toată neputința.” – Καὶ προσκαλεσάμε-
νος τοὺς δώδεκα μαθητὰς Αύτου ̒έδωκεν αύτοις ̒εξουσίαν πνευμάτων ̒ακαθάρτων ̕ώστε ̒εκβαλλειν αύτὰ καὶ θερα-
πεύειν πασαν νόσον καὶ πασαν μαλακίαν.; (5) „Pe aceștia doisprezece i-a trimis (̒απέστειλεν) Iisus instruindu-i pe ei,
zicînd: ... (7) Iar mergînd voi, propovăduiți zicînd că s-a apropiat Împărăția cerurilor. (8) Pe cei neputincioși tămăduiți-i,
pe morți înviați-i, pe leproși curățiți-i, pe demoni alungați-i; în dar ați primit, în dar să dați.” – (5) Τούτους τοὺς δώδεκα
̒απέστειλεν ̕ο ̒Ιησους παραγγείλας αύτοις λέγων’ ... (7) πορευόμενοι δὲ κηρύσσετε λέγοντες ̕ότι ̒έγγικεν ̕η βασιλεία των
ούρανων. (8) ̒ασθενουντας θεραπεύετε, νεκροὺς ̒εγείρετε, λεπροὺς καθαρίζετε, δαιμόνια ̒εκβάλλετε. Δωρεὰν
237
nit-o nici unul dintre episcopi, ci numai Biserica în întregimea ei, care deține și își afirmă mereu în mod vizibil
harisma infailibilității, iar în mod latent ca potență deține și celelalte harisme de care niciodată nu a fost lip-
sită și de care a făcut uz prin „vasele alese ale Duhului”, prin ceata sfinților Săi.
Nemoștenind individual vreuna din aceste harisme, episcopii urmași ai Apostolilor nu le-au moștenit
nici în grup sau toți împreună. Așa încît, infailibilitatea rămîne o însușire a Bisericii determinată de harisma
respectivă, iar nu o putere a episcopilor și nici a episcopatului în întregimea lui. Iată, va să zică, în ce chip Bi-
serica îi moștenește pe Sfinții Apostoli, și cum se lămurește astfel o parte a succesiunii lor, care definește a-
postolicitatea sau care intră în cuprinsul apostolicității Bisericii.
Se pune acum întrebarea: cum se raportează restul puterii apostolice la urmașii Sfinților Apostoli, și
adică mai precis, cum și în ce fel li s-a transmis puterea de a conduce Biserica prin propovăduirea adevărului,
prin săvîrșirea celor sfinte și prin aplicarea rînduielilor de organizare și disciplină în sînul comunității biseri-
cești?
Se știe din textele Sfintei Scripturi și devine și mai limpede din cele arătate pînă acum, că Sfinții A-
postoli nu au fost simpli episcopi, căci ei nu au păstorit o oarecare cetate sau un oarecare teritoriu, ci fiecare
dintre ei a păstorit efectiv mai multe părți ale Bisericii, putînd să păstorească fiecare unde vrea și avînd juris-
dicție universală fiecare dintre ei. De asemenea, puterile lor depășeau cu mult pe cele pe care le-au moștenit
episcopii sau pe care le-au transmis episcopilor, lucru ce se va vedea și mai limpede din arătarea felului în
care au moștenit episcopii puterea pe care o dețin și astăzi, pe cale de succesiune apostolică.
Ei au moștenit puterea de a propovădui sau de a învăța cuvîntul adevărului, pe aceea de a săvîrși
Sfintele Taine și orice altă lucrare sfîntă, precum și puterea de a cîrmui Biserica prin rînduielile de drept și
prin măsurile disciplinare. Această putere episcopii au primit-o fiecare numai pentru teritoriul care li s-a în-
credințat păstoririi lor, cu mandatul de a o exercita în întreaga Biserică numai în chip solidar, iar nu individu-
al. Aceste lucruri sunt clare din textele Sfintei Scripturi și din ceea ce ne relatează Sfînta Tradiție precum și
unele mărturii istorice din primele veacuri.
Dacă analizăm cu atenție cuprinsul acestei puteri transmise de Apostoli episcopilor, ne dăm seama
că ea este tripartită, adică împărțită funcțional în trei părți, corespunzătoare celor trei serviri sau lucrări ale
Mîntuitorului. Ea reprezintă ca atare continuarea operei mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos și ea es-
te indispensabilă vieții bisericești, căci fără cele trei lucrări nimănui nu i se poate asigura mîntuirea.
În ceea ce privește modul de transmitere a acestei puteri de la Sfinții Apostoli la episcopi, trebuie să
observăm că ea nu s-a făcut în toate cazurile direct de la Apostoli, adică nu li s-a transmis de la aceștia în
_________________________________________________________________________________________________ ̒
ελάβετε, δωρεὰν δότε.
Ioan, XIV,26: „Iar Mîngîietorul, Duhul cel Sfînt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța pe voi toate
și vă va face pe voi să vă amintiți toate pe care vi le-am zis Eu vouă”. – ̕ο δὲ Παράκλητος, τὸ Πνευμα τὸ ̕Ά́γιον, ̕ὸ πέμ-
ψει ̕ο Πατὴρ ̒εν τω̨̃ ̒ονόματί Μου, ̒εκεινος ̕υμας διδάξει πάντα καὶ ̕υπομνήσει ̕υμας πάντα ̕ὰ ειπον ̕υμιν ̒Εγώ.
XVI, 13: „Cînd însă va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi pe voi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la El însuși,
căci toate, cîte le va auzi, le va grăi și cele ce au să vină vi le va vesti vouă.” – ̕όταν δὲ ̒έλθη̨̃ ̒Εκεινος, τὸ Πνευμα
της ̒Αληθείας, ̕οδηγήσει ̕υμας ̒εν τη̨̃ ̒αληθεία̨̃ πάση̨̃’ ού γὰρ λαλήσει ̒αφ’ ̕Εαυτου, ̒αλλ’ ̕όσα ̒ακούσει λαλήσει καὶ τὰ
̒ερχόμενα ̒αναγγελει ̕υμιν.; XIII, 34–35: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu pe
voi, și voi să vă iubiți unii pe alții. (35) Întru aceasta vor cunoaște toți că ai Mei ucenici sunteți voi, dacă iubire veți avea
unul către altul.” – (34) ̒Εντολὴν καινὴν δίδωμι ̕υμιν, ̕ίνα ̒αγαπατε ̒αλλήλους, καθὼς ̒ηγάπησα ̕υμας ̕ίνα καὶ ̕υμεις
̒αγαπατε ̒αλλήλους. (35) ̒εν τούτω̨̃ γνώσονται πάντες ̕ότι ̒Εμοὶ μαθηταί́ ̒εστε, ̒εὰν ̒αγάπην ̒έχετε ̒εν ̒αλλήλοις.
238
mod direct tuturor episcopilor contemporani cu ei, ci li s-a transmis probabil celor mai mulți în mod indirect,
adică prin intermediul ucenicilor Sfinților Apostoli, instituiți episcopi de către aceștia, sau prin intermediul a-
celora dintre episcopii instituiți direct de Apostoli, care nu făceau parte dintre ucenicii propriu-ziși.
Dar noi mai știm că lucrarea mîntuitoare în sînul Bisericii nu a fost încredințată numai episcopilor, ci
și presbiterilor sau preoților propriu-ziși, iar pe de altă parte la aceeași lucrare mîntuitoare au fost chemați și
în același scop au fost instituiți și diaconii12, deși aceștia nu pentru a lucra direct, ci numai pentru a fi de aju-
tor episcopilor și preoților în îndeplinirea funcțiunilor lor. Se naște acum întrebarea: mai pot fi priviți numai
episcopii ca urmași ai Sfinților Apostoli? La această întrebare teologia tradițională răspunde că, în afară de e-
piscopi, nimeni nu are calitatea de succesor al Sfinților Apostoli și că preoții sunt sau trebuie să fie priviți ca
urmași ai celor 70 de învățăcei13 sau ai altor slujitori sacramentali de grad inferior episcopilor, instituiți tot în
epoca apostolică. Aceeași teologie tradițională spune că diaconii sunt urmașii celor 7 diaconi, așezați de Sfin-
ții Apostoli, cînd, de fapt, așa cum precizează și canonul 16 al Sinodului Trulan, aceștia nu sunt nicidecum ur-
mașii celor 7 diaconi instituiți de Apostoli prin alegerea obștei „pentru a sluji meselor”, după cum spun Fap-
tele Apostolilor14.
Dacă astfel stau lucrurile, atunci este evident că problema în sine nu a fost nici dezbătută în mod de-
plin și nici soluționată în mod just.
Căci este evident că, așa după cum nu toți episcopii sunt urmașii direcți ai Apostolilor, ci prin inter-
mediul ucenicilor sau episcopilor care au fost instituiți ca episcopi direct de către Sfinții Apostoli, tot așa și
preoții, ca deținători ai puterii sacramentale, a celei învățătorești și a celei cîrmuitoare – deși într-o măsură
mai redusă decît episcopii – și ca lucrători ai mîntuirii prin puterea pe care o dețin, sunt și ei urmași ai Sfinți-
lor Apostoli pe linie indirectă, adică prin intermediul episcopilor de către care au fost și sunt instituiți, pînă
astăzi. Deci, și prin puterea și prin lucrarea lor ei se integrează în succesiunea apostolică. Același lucru se
poate spune, într-o altă formă, și despre diaconi, care, în calitate de ajutători sacramentali ai episcopilor și ai
preoților, participă, în mod corespunzător harului, puterii și lucrării lor, la aceeași succesiune apostolică.
O altă problemă importantă, care se pune în legătură cu succesiunea apostolică, este aceea a păstră-
rii neîntrerupte a formelor acesteia, a succesiunii apostolice, prin transmiterea fără nici un hiatus a puterii
bisericești de la Sfinții Apostoli pînă la cel din urmă episcop din vremea noastră. Această păstrare neîntre-
ruptă a formelor succesiunii a fost socotită, și pe drept cuvînt, ca o garanție a transmiterii reale a învățăturii
adevărate și a puterii bisericești și, deci, a păstrării acestora fără întrerupere în Biserică și, iarăși, ca urmare a
acestei păstrări, ca o garanție că Biserica își continuă lucrarea sa mîntuitoare în lume.
Cîtă importanță i s-a dat păstrării acestei succesiuni, așa–zicînd fizice, de la Apostoli și pînă astăzi, o
dovedește preocuparea constantă a Bisericii de a arăta mereu existența ei.
Despre ea vorbesc, în sensul arătat, o seamă dintre scriitorii vechi ai Bisericii, începînd cu Hegesip,
Irineu, Tertulian, Eusebiu al Cezareei etc.
________________________________________________________________________________________
12. gr. διάκονος (diá́conos) – „slujitor”, „slujitor la templu” (în vremea elenistică): < διά – „de la un capăt la altul”, „în
întregime” + x κον/ x κεν – „a lucra” (v. gr. mycen. kasikono – „lucrător, slujitor”, „companion”, ebr. qānāh–‫„ – קנה‬a for-
ma, a crea”, „a obține, a dobîndi”, kû n–‫„ – כון‬a pune pe, a fixa, a stabili”, „a pregăti, a fasona, a forma”).
13. Luca, X, 1 și urm.
14. VI, 1–7; διακονειν τραπέζαις (diaconei ̄n trapé́zais) – „să slujească meselor” (VI,2).
239
Să vedem textele mai importante care se referă la problema de care ne ocupăm.
Hegesip (sec. II) spune că a verificat succesiunea apostolică a episcopilor Bisericii din Corint și a celei
din Roma și conchide că în cazurile tuturor succesiunilor episcopale și în fiecare cetate se păstrează și dreap-
ta credință15.
Irineu (sec. II), arătînd pe unde au predicat unii dintre Apostoli, ca Matei, Petru, Pavel, apoi ucenicii
lor Marcu și Luca, adaugă că, prin tradiția Apostolilor, s-a păstrat credința cea adevărată în fiecare biserică și
că se poate demonstra pe firul succesiunii apostolice, de la episcopii așezați de către Apostoli pînă în vremea
sa (sec. II), că nimeni n-a învățat și n-a cunoscut învățăturile ereticilor16.
Continuă apoi cu enumerarea unor succesiuni apostolice în cîteva Biserici, după ce spune că nu îi es-
te cu putință să enumere „omnium ecclesiarum ... succesiones”17.
Tertulian, răfuindu-se tot cu ereticii, ca și Irineu, folosește aceeași manieră pentru a demonstra că
învățăturile ereticilor sunt scorniri tîrzii de după epoca apostolică, despre care nici urmă nu se găsește nici în
învățătura Apostolilor și nici în aceea a urmașilor acestora, episcopii apostolici, ca Policarp al Smirnei și Cle-
ment Romanul, adică episcopii așezați direct de Apostoli. Căci, precum Apostolii n-au învățat lucruri prin ca-
re să se deosebească între ei, ci unul și același adevăr, tot așa și urmașii lor au ținut aceeași credință.
Cu toate că ereticii își confecționează firme zise apostolice și liste de episcopi, prin care vor să-și do-
vedească succesiunea apostolică, încercările lor rămîn zadarnice, pentru că nu pot dovedi și prin credință
această succesiune18.
Scriitorii bisericești, preocupați deci de combaterea ereziilor, foloseau metoda de a opune uneltirilor
și falsurilor acestora dovezi clare asupra faptului că succesiunea apostolică, succesiunea în timp a urmașilor
acestora – episcopii – există numai în Biserică, iar nu și în „bisericuțele” eretice, și arătau că prin această suc-
cesiune fizică s-a transmis și se păstrează mereu pe calea de tradiție19 adevărata învățătură creștină.
________________________________________________________________________________________
15. Eusebiu al Cezareei – Istoria bisericească, IV,22.
16. Împotriva ereziilor, III, 3,1: „Așadar,în orice biserică le este la îndemînă a vedea tuturor acelora, care ar voi să vadă
cele adevărate, că tradiția (transmisia) Apostolilor s-a manifestat în toată lumea; și avem a-i pune la număr pe aceia, ca-
re au fost instituiți episcopi de către Apostoli, și pe succesorii lor pînă la noi, care nimic de acest fel nu au dat ca învăță-
tură și nici n-au cunoscut astfel de (erezii) care sunt în mod delirant expuse de acești (eretici).” – Traditionem itaque
apostolorum in toto mundo manifestatam, in omni ecclesia adest respicere omnibus qui vera velint respicere; et habe-
mus annumerare eos, qui ab apostolis instituti sunt episcopi, et succesores eorum usque ad nos, qui nihil tale docue-
runt neque cognoverunt quale ab his delirantur.
17. „succesiunile ... tuturor bisericilor” (Împotriva ereziilor, III, 3,2).
18. Tertulian – Despre prescripția ereticilor (De praescriptione haereticorum), cap. 32,36: „Căci însăși învățătura lor,
comparată cu aceea a Apostolilor, din abaterile și contradicțiile sale va vădi că nu este cu autoritatea nici a vreunui A-
postol, nici a unui (părinte) apostolic; fiindcă, așa cum apostolii n-ar fi putut da învățături diferite între ele, tot astfel și
părinții apostolici contrare apostolilor n-ar fi putut da la iveală, decît numai dacă aceia, care au luat învățătura de la A-
postoli, într-alt mod au propovăduit-o.” – Ipsa enim doctrina eorum cum apostolica comparata, ex diversitate et con-
trarietate sua pronuntiabit, neque apostoli alicuius auctoris esse, neque apostolici; quia, sicut apostoli non diversa inter
se docuissent, ita et apostolici non contraria apostolis edidissent, nisi illi qui ab apostolis didicerunt aliter praedicave-
runt.
19. traditio (lat.) – „transmisie” (< tra <trans – „dincolo de” + datus – „dat” < dare – „a da”).
240
Cel care s-a ocupat mai pe larg de această problemă este scriitorul Eusebiu al Cezareei.
Am putea spune că în primele 7 cărți ale Istoriei sale Eusebiu urmărește în mod principal să arate
toate succesiunile apostolice, despre care i-a fost posibil să găsească dovezi. De altfel, chiar cuvintele cu care
își începe Istoria sa par să indice preocuparea lui deosebită cu succesiunea apostolică. Iată-le: „Succesiunile
Sfinților Apostoli și timpurile care s-au depănat de la Mîntuitorul nostru pînă la noi... voind să le scriu...”20.
În continuare, el mărturisește că intenționează să arate și să salveze, prin fixarea lor în scris, dacă nu
toate succesiunile apostolice așa cum s-au întrupat ele istoricește, apoi măcar ale celor mai vestiți Apostoli ai
Domnului, după cum se păstrează ele și astăzi în cele mai însemnate Biserici21.
De-a lungul celor 7 cărți ale Istoriei sale, Eusebiu vorbește neîncetat de succesiunea apostolică, pe
care o opune ca armă a adevărului creștin tuturor ereticilor, care nici unul nu pot invoca o astfel de succesiu-
ne22.
Astfel, el arată, în listă cît se poate de completă, numele episcopilor care au păstorit în succesiune
apostolică Bisericile din Ierusalim, Roma, Antiohia și Alexandria; de asemenea, prin mențiuni sporadice, ara-
tă existența aceleiași succesiuni în Bisericile din Efes, Creta, Atena, Smirna etc.23 și constată că este imposibil
să se enumere nominal toți aceia care cei dintîi au dobîndit succesiunea apostolică în întreaga Biserică sau în
Biserica ecumenică24.
Din toate cele arătate putem conchide că pe bună dreptate Biserica veche, ca și cea din vremea
noastră, arată un interes deosebit succesiunii apostolice sub aspectul ei fizic, așa–zicînd, sau ca succesiune
materială, condiționînd de ea păstrarea credinței adevărate și deținerea reală a puterii bisericești de către
urmașii Sfinților Apostoli, mai ales de către episcop, dar și de ceilalți membri ai clerului părtași la preoție,
precum și continuarea lucrării mîntuitoare și deci garanția că se asigură mîntuirea prin lucrarea preoțească
în cadrul Bisericii. Cît de mare importanță are aceasta pentru conștiința credincioșilor și pentru conștiința
clerului își poate da oricine seama, pentru că ea îi oferă o certitudine care temeluiește nădejdea mîntuirii și
zidirii continue a Bisericii. Lipsa ei ar însemna deznădejde și destrămare morală, ca și o destrămare a vieții
bisericești în general.
O altă problemă importantă, care se pune în legătură cu succesiunea apostolică, este aceea de a ști
dacă cuprinsul ei se referă numai la transmiterea puterii sacerdotale din partea Sfinților Apostoli episcopilor
sau dacă ea include și alte elemente.
O parte a teologiei tradiționale, de acord cu catolicii, pune accentul exclusiv pe transmiterea puterii
sacerdotale pe cale de hirotonie, socotind că săvîrșirea corectă a acesteia este suficientă pentru a garanta
succesiunea apostolică, deci și apostolicitatea Bisericii și eficacitatea lucrării ei mîntuitoare prin administra-
rea Sfintelor Taine.
Păreri de acest fel s-au exprimat atît prin scrieri teologice, cît și prin hotărîri ale unor Biserici auto-
cefale în legătură cu validitatea hirotoniilor anglicane.
______________________________________________________________________________
20. Istoria bisericească (̒Εκκλησιαστικὴ ̕ιστορία), I, 1,1: Τὰς των ̕ιερων ̒Αποστόλων διαδοχάς, σὺν καὶ τοις ̒απὸ του
Σωτηρος ̕ημων καὶ είς ̕ημας διηνυσμένοις χρόνοις... γραφη̨̃ παραδουναι προη̨̃ρημένος... 21.
idem, I, 1,4.
22. idem, I, 1,1; III, 4, 3–11; III, 5,2; III, 37,1 etc.
23. idem, II, 4,5; III, 4,5; III, 36,1 ș.a.
24. idem, III, 37,4 și urm.
241
În discuțiile care au avut loc pe această temă între ortodocși cît și între catolici și între vetero–cato-
lici, se ajunsese la un moment dat la convingerea comună că succesiunea formală–rituală în episcopat – nu-
mită și „succesiune canonică” pentru a-i da o mai mare autoritate – ar reprezenta o adevărată succesiune
apostolică în har și că, deci, pe baza ei ar trebui să se recunoască validitatea hirotoniilor anglicane.
Această părere au reprezentat-o mulți catolici și vetero–catolicii Döllinger și Reinkens, teologi cu
mare autoritate în lumea apuseană.
În Răsărit, dintre ortodocși au reprezentat-o grecii P. Komninos, Meletios Metaxakis, mitropoliții
Hrisostom al Smirnei și Hristofor de Leontopole–Egipt și alții. P. Komninos a scris un studiu pe cînd era pro-
fesor la Halki, cu titlul Contribuții la încercările de unire a Bisericilor. Partea I. Hirotoniile anglicane, Constan-
tinopol, 1921.
Un alt studiu a scris mitropolitul Hristofor, cu titlul Succesiunea Apostolică în hirotonii, Alexandria,
1934.
Meletios Metaxakis, fost arhiepiscop al Atenei, patriarh al Constantinopolului și patriarh al Alexan-
driei, un mare organizator dar mai mic teolog, a susținut ca patriarh ecumenic recunoașterea hirotoniilor
anglicane pe baza succesiunii apostolice formale și a determinat o hotărîre în acest sens din partea Sinodului
Patriarhiei ecumenice din Constantinopol în 1922. Aceeași hotărîre a adoptat-o apoi și Sinodul Bisericii din
Cipru și al Patriarhiei din Ierusalim.
Printre alți teologi greci, care sunt înclinați să vadă succesiunea apostolică numai în succesiunea for-
mală sacramentală, se numără și A. Alivizatos.
De altfel, discutată în legătură cu problema convocării unui viitor sinod ecumenic, la Congresul teo-
logilor ortodocși ținut în 1936 la Atena, problema n-a fost lămurită îndeajuns ca să se poată adopta o atitu-
dine unitară în privința ei.
Reluată fiind problema în spirit riguros ortodox și tratată la un nivel înalt, cu ocazia Consfătuirii de la
Moscova din 1948 a căpeteniilor și reprezentanților Bisericilor Ortodoxe, ea a fost soluționată în mod just,
condiționîndu-se validitatea hirotoniilor anglicane de rectitudinea sau ortodoxia credinței Bisericii Anglicane.
Dintre teologii ruși, o părere contrară susține N. Zernov printr-un studiu cu titlul „Hirotoniile anglica-
ne și Biserica Ortodoxă”, publicat în revista teologică rusă Putĭ (Calea), nr.59/1939, care apare la Paris.
Este vrednic de remarcat că cei mai mulți dintre cei care dezbat problema succesiunii apostolice, so-
cotind-o suficientă doar pe fir sacramental, nu-și pun problema garanției pe care trebuie să o aibă Biserica
asupra eficacității lucrării ei mîntuitoare prin mijlocirea episcopilor și în genere a preoției de care dispune
sau pe care a moștenit-o prin succesiune apostolică. Dacă s-ar fi pus în felul acesta problema, desigur că nu
ar fi fost greu să se observe că succesiunea strict sacramentală sau numai succesiunea sacramentală pe fir
direct și neîntrerupt de la Apostoli, în afară de faptul că nu este posibilă, ea nu este nici suficientă pentru a
reprezenta și a exprima cu adevărat și în mod real existența unei succesiuni apostolice, care nicidecum nu
poate fi redusă doar la succesiunea sacramentală. Și iată de ce, iată pentru care motive:
Interesele Bisericii și misiunea ei nu o pot determina să-și asigure o succesiune apostolică sacramen-
tală numai pentru a dispune de o astfel de succesiune, ci interesele mari și misiunea Bisericii în legătură cu
aceasta – cu succesiunea apostolică – este aceea de a-și asigura prin intermediul succesiunii apostolice, în
speță prin a celei sacramentale, lucrarea ei mîntuitoare sau eficacitatea acestei lucrări. Ori, este limpede că
puterea sacramentală reprezintă numai o parte din puterea transmisă de către apostoli urmașilor lor și că
aceasta singură nu este suficientă pentru a lucra și a asigura efectiv mîntuirea credincioșilor. Deci, ea singură
242
nu reprezintă și nu poate reprezenta o garanție că Biserica își îndeplinește de fapt, în mod real misiunea ei
mîntuitoare.
Se știe doar că puterea învățătorească și puterea cîrmuitoare a Bisericii sunt legate de puterea sacra-
mentală și că acestea se transmit fie deodată cu puterea sacramentală, fie că, transmițîndu-se cea sacra-
mentală, urmează de la sine că aceluia care deține aceasta i se va încredința și puterea învățătorească pre-
cum și cea de cîrmuire.
Miezul problemei nu este însă acesta. Totuși, abordînd-o în general și ajungînd la un astfel de rezul-
tat, se urnește cu un pas înainte dezlegarea problemei, care se pune altfel, și anume în termenii următori:
este sau nu condiționată succesiunea sacramentală de succesiunea în credință, de mărturisirea și de păstra-
rea dreptei credințe?
Iată o întrebare care nu a preocupat decît tangențial Teologia, deoarece în rezolvarea problemelor
practice, care s-au pus în legătură cu succesiunea apostolică, s-a căutat mai adesea să nu se pună în discuție
acest aspect al problemei, pentru ca, fără a ridica dificultățile pe care le implică, să se poată obține soluțio-
narea cazurilor care se tratau. Care sunt acestea sau care sunt cazurile cu implicații de acest fel? Sunt cele
cunoscute și mai ales acelea care se pun în legătură cu un viitor sinod ecumenic, cu recunoașterea preoției
unor Biserici sau confesiuni heterodoxe, ca și cu recunoașterea validității tainelor administrate de către slu-
jitorii acestora. Pentru Biserica noastră, ca și pentru întreaga Ortodoxie în genere, s-au pus problemele aces-
tea în legătură cu armeano–gregorienii, cu catolicii, cu vetero–catolicii, cu anglicanii, cu ceilalți protestanți și
chiar în legătură cu unii dintre neoprotestanți.
Cum problema prezintă un deosebit interes practic, ea merită osteneala să fie dezbătută mai adînc,
analizîndu-se legătura strînsă care există între credința adevărată și lucrarea mîntuirii, atît prin faptele bune
corespunzătoare ale fiecărui credincios creștin în parte, cît și prin administrarea Sfintelor Taine de către slu-
jitorii sacramentali ai Bisericii.
Se știe că este o teză sau învățătură fundamentală a Bisericii aceea care spune că nici credința fără
fapte și nici faptele fără credință nu mîntuiesc pe nimeni și că pentru mîntuire sunt deopotrivă de necesare
și credința și faptele.
De asemenea, prin analogie, nu numai formal ci și de fapt, trebuie să se pună în același chip și pro-
blema raportului dintre credința celui care lucrează mîntuirea lui și a altora prin administrarea Sfintelor Tai-
ne și însăși această lucrare, privită drept cea mai bună și drept cea mai mîntuitoare dintre fapte. Nici nu se
poate evita această analogie și nici întrebarea care se impune ca necesară de pe urma ei: este oare condițio-
nată eficacitatea tainei de credința celui care o administrează, ca și de a aceluia căruia i se administrează?
Răspunsul nu poate fi decît că, așa după cum orice faptă fără de credință este moartă, tot la fel și
administrarea unei taine de către cel fără de credință, chiar dacă a primit puterea preoției în mod valid, este
și trebuie să fie privită ca moartă, cu alte cuvinte, ca ineficace, după cum, de asemenea, și pentru acela, care
primește o astfel de faptă sau lucrare fără de credință, lucrarea este moartă, adică fără eficacitate sau fără
validitate25. În mod necesar și necondiționat, lucrurile trebuie privite astfel și încă numai în cel mai bun caz
_________________________________________________________________________________
25. v. Sf. Ioan Damaschin – Expunere precisă a credinței ortodoxe (̒Έ́κδοσις ̒ακριβὴς τη̃ς ̒ορθοδόξου πίστεως), cartea IV:
cap. 9 – „Despre credință și botez” (Περὶ πίστεως καὶ βαπτίσματος), col. 1117–rd10, 1120–rd.1–7, 1122–rd.35–41,
1125–rd.19–22; cap. 10 – „Despre credință” (Περὶ της πίστεως), col. 1125–rd.23–24, 1128–rd.1–7.
243
sau numai văzute în cea mai simplă formă, pentru că, după cum se știe, cel care primește cu nevrednicie vre-
una dintre taine, adică fără de credință și fără pregătirea corespunzătoare prin credință, acela își agonisește
osînda. În asemenea cazuri, creștinul nu poate fi socotit numai în situația de a nu fi primit harul care obișnuit
se administrează prin respectiva Sfîntă Taină, fără alte consecințe, căci administrarea tainei nu numai că nu-
și produce efectul pozitiv, ci produce chiar efectul contrar și de necalculat în gravitatea lui, implicînd în unele
cazuri o osîndire veșnică a celui care a primit-o cu nevrednicie.
Problema se pune la fel, sau măcar este necesar să se pună la fel și în cazul administrării fără de cre-
dință a Sfintelor Taine de către vreunii din slujitorii sacramentali ai Bisericii, care și-au pierdut credința sau
care nu mărturisesc adevărata credință pe temeiul căreia au primit darul preoției. De altfel, nu este greu de
priceput acest lucru, care ni se prezintă tot atît de simplu și de limpede, dacă ținem seama că nici o lucrare
în Biserică nu se poate imagina ca avînd vreun rost și vreo eficacitate fără de credință. Credința este elemen-
tul principal și acela care condiționează eficacitatea oricărei lucrări, ea este aceea care dă valoare și putere
lucrării care se săvîrșește prin administrarea Sfintelor Taine. Încît este clar că nu putem face abstracție de
faptul că cineva are sau nu credință sau că cineva mărturisește sau nu credința adevărată, atunci cînd este
vorba de administrarea sau de lucrarea mîntuitoare a Sfintelor Taine.
Astfel lămurită problema, este limpede că în cuprinsul succesiunii apostolice nu poate să intre numai
transmiterea puterii sacramentale pe firul unor neîntrerupte hirotoniri, care își au începutul în Sfinții Apos-
toli, ci că în cuprinsul succesiunii apostolice trebuie inclusă în mod necondiționat și succesiunea în credință,
alături de succesiunea în har, sau, pentru a preciza mai bine, succesiunea în credință trebuie pusă pe prim
plan, ca garanție a succesiunii efective în har.
Prin urmare, înainte de a se putea vorbi despre vreo succesiune sacramentală, trebuie dovedită suc-
cesiunea apostolică în credință, căci, fără ca aceasta să fie dată, cea dintîi este numai iluzorie, formală, pen-
tru că ea singură nu poate transmite harul preoției și de altfel nici o altă stare harică.
A privi lucrurile altfel, însemnează a-i da lucrării sacramentale un caracter magic, iar nu unul sacru.
Dar lămurirea acestei probleme sau prin lămurirea ei în felul arătat se aruncă o lumină nouă asupra
întregii teorii și practici a Bisericii vechi în legătură cu primirea heterodocșilor în Biserică și cu aprecierea va-
lorii tainelor acestora.
Pentru a nu lăsa nici o îndoială asupra raportului stabilit între succesiunea apostolică în credință și
cea sacramentală, vom cita și unele rostiri ale Sfinților Părinți și altor scriitori bisericești asupra succesiunii
apostolice.
După cum am văzut din felul în care înțeleg Irineu, Tertulian și Eusebiu al Cezareei chiar și succesiu-
nea apostolică externă–fizică a episcopilor, aceasta constituie pentru ei doar o dovadă, un semn sau un cri-
teriu al păstrării credinței celei adevărate. Încît nu se poate concepe una fără de cealaltă, pentru că, pe de o
parte, credința lucrează mîntuirea prin harul sfințitor, iar, pe de altă parte, harul sfințitor este condiționat în
eficacitatea lui de credință.
La fel gîndesc și alții. Să mai vedem însă cîteva din cuvintele lui Irineu și ale lui Tertulian.
Irineu, vorbind despre Policarp al Smirnei, arată că el a fost nu numai instituit de către Apostoli ca
succesor al lor în Smirna, ci a și ținut și învățat întotdeauna cele pe care el însuși le învățase de la Apostoli,
pe care le-a și predat Bisericii și care singure sunt adevărate26. Iar cînd ar fi să se nască vreo dispută asupra
vreunei chestiuni, atunci să se caute a se lămuri lucrurile recurgîndu-se la Bisericile în care au lucrat Apos-
tolii și de la acele Biserici să se ia ceea ce reprezintă limpede adevărul. Căci Apostolii, în afară de cele scrise,
244
au lăsat și o tradiție pe care au transmis-o celor cărora le-au încredințat Bisericile27.
Într-o formă și mai precisă își exprimă Irineu convingerea că succesiunea apostolică este și succesiu-
ne în dreapta credință, spunînd că numai cei care au succesiune de la apostoli28 au primit deodată cu succe-
siunea în episcopat și dăruirea sigură a adevărului29, pe cînd cei care nu sunt în succesiune trebuie priviți ca
dubioși, eretici etc30.
Tot Irineu arată că adevărata credință, pe care Domnul a propovăduit-o, ni s-a transmis de la Apos-
toli prin ucenicii acestora31, căci Apostolilor le-a spus Domnul: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă și
cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă și de Cel care M-a trimis pe Mine”32 și, în genere, Mîntuitorul nu
i-a trimis pe Apostoli să vestească rătăciri sau erori, ci numai adevărul în numele Lui33.
Tertulian, vorbind de adevărata Evanghelie, adică de credința adevărată, pe care o opune ereticilor,
declară că numai aceea este adevărată, care a fost transmisă de Apostoli34 prin episcopi, al căror început stă
în Sfinții Apostoli35.
Ciprian nu numai că pe episcopi îi numește adeseori apostoli sau succesori ai acestora, ci, preocupat
de unitatea Bisericii așezată pe temelia unității de credință, spune că „această unitate a fost transmisă de
Domnul prin Apostoli urmașilor acestora, episcopilor”36.
Dar Ciprian se mai pronunță în această chestiune și mai categoric în cadrul sinodului de la Cartagina
din anul 256, de la care ni s-a păstrat sub numele lui un canon privitor la botezul ereticilor. Iată ce spune
Ciprian:
„Iubiților... în privința celor care cred a fi botezați de eretici ori de schismatici și vin la catoliceasca37
Biserică cea care una este, în care ne botezăm și ne renaștem...
... Nu vă punem înainte o socotință nouă, nici acum lucrată, ci pe cea din vechime – cercată cu toată
seriozitatea și sîrguința de înaintașii noștri și păstrată de noi – o împărtășim vouă și adăugăm, hotărînd și a-
cum tot ceea ce cu tărie și statornicie totdeauna ținem, că nimeni nu se poate boteza în afara catoliceștii
Biserici, fiindcă botezul este unul și se află numai în catoliceasca Biserică... căci... cel care nu poate lepăda
_________________________________________________________________________________
26. Împotriva ereziilor, III,3,4.
27. ibidem.
28. qui succesionem habent ab Apostolis.
29. qui cum episcopatus succesione charisma veritatis certum ... acceperunt.
30. idem, IV,26,2.
31. secundum succesiones episcoporum – „conform cu succesiunile episcopilor”.
32. Luca, X,16: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, și cel ce vă nesocotește pe voi pe Mine Mă nesocotește;
iar cel ce pe Mine Mă nesocotește Îl nesocotește pe Cel Care M-a trimis pe Mine.” – ̕Ο ̒ακούων ̕υμων ̒Εμου ̒ακούει,
καὶ ̕ο ̒αθετων ̕υμας ̒Εμὲ ̒αθετει’ ̕ο δὲ ̒Εμὲ ̒αθετων ̒αθετει τὸν ̒αποστείλαντά Με. Iar Ioan spune (XIII,20): „Adevă-rat,
adevărat zic vouă, acela, care primește pe cine îl voi trimite Eu, pe Mine Mă primește, iar acela, care Mă primește pe
Mine, Îl primește pe Cel Care M-a trimis pe Mine.” – ̒αμὴν ̒αμὴν λέγω ̕υμιν, ̕ο λαμβάνων ̒άν τινα πέμψω ̒εμὲ λαμ-
βάνει, ̕ο δὲ ̒Εμὲ λαμβάνων λαμβάνει τὸν πέμψαντά Με.
33. Sf. Irineu – Împotriva ereziilor, I,10,1; III,prooemium; III,5,2; IV,33,8 etc.
34. Ab Apostolis traditam.
35. Tertulian – Adversus Marcionem, IV,2; IV,4; IV,5.
36. Epistola 45,3.
37. < gr. καθολικὴ – „universală”, „sobornicească”.
245
păcatele sale proprii, fiind în afara Bisericii, cum poate, botezînd, să dea altuia iertare de păcate? ...
... La eretici, unde nu este Biserică, e cu neputință a primi iertarea păcatelor. Și, prin urmare, apără-
torii ereticilor sunt datori... să apere adevărul, dacă nu cumva le atribuie și biserică acelora despre care sus-
țin că au botez.
... Ereticul, care nu are nici jertfelnic nici Biserică, nu poate sfinți untdelemn; prin urmare, nicidecum
nu poate fi ungere cu mir la eretici. Căci ne este lămurit că la aceia cu nici un chip nu se poate sfinți untde-
lemnul spre lucrarea harului...
... Cine poate să dea ceea ce el însuși nu are? Sau cum poate săvîrși cele duhovnicești cel ce leapădă
pe Duhul Sfînt? Pentru aceasta, cel ce vine către Biserică este dator a se și reînoi, ca să se sfințească înăuntru
... pentru ca și cel prins de rătăcire să se dezbrace și el însuși de aceasta prin botezul adevărat și bisericesc...
... Căci admiterea botezului ereticilor și schismaticilor – zice Ciprian – presupune acceptarea rătăciri-
lor la care au consimțit cei cărora li s-a împărtășit acest fel de botez. Botezul însă nu poate fi valid în parte;
dacă a putut să boteze, a putut să dea și pe Duhul Sfînt; de n-a putut, din cauză că este afară de Biserică,
n-are pe Duhul Sfînt și nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul și unul este Duhul Sfînt și
una Biserica lui Hristos Domnul nostru... prin urmare, cele ce se săvîrșesc de dînșii, mincinoase și deșarte
fiind, toate sunt fără valoare. Căci nimic nu poate fi primit și ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceia,
pe care Domnul în Evanghelii îi numește vrăjmași și potrivnici ai Săi: „Cel ce nu este cu Mine, împotriva Mea
este, și cel ce nu adună cu Mine, risipește”38.
... Drept aceea, și noi datori suntem a pricepe și a înțelege că vrăjmașii Domnului ... (ereticii) nu sunt
în stare a da harul Domnului. Și pentru aceasta, noi cei ce suntem cu Domnul și care păstrăm unirea cu
Domnul și suntem înzestrați după voința Lui, suntem datori a lepăda și a înlătura și a disprețui și a socoti ca
prihănite pe toate cele ce le săvîrșesc potrivnicii Lui, adică vrăjmașii și antihriștii. Și celor care vin de la rătă-
cire și răzvrătire la cunoașterea credinței adevărate și bisericești, să le dăm îndeobște taina puterii dumne-
zeiești și a unirii și a credinței și a adevărului”.
Aceeași convingere o are și Firmilian al Cezareei Capadociei, care, condamnînd părerea contrară a lui
Ștefan episcopul Romei, îi scrie lui Ciprian următoarele: „Cît privește cele ce le-a spus Ștefan că Apostolii ar fi
oprit să fie botezați cei care se reîntorc de la erezii și că această rînduială ar fi dat-o urmașilor să fie păstrată,
cu totul desăvîrșit i-ați răspuns, că nimeni nu este atît de prost ca să creadă că una ca aceasta ar fi predanisi-
t-o Apostolii”39. De aici este evident – zice el în continuare – că „ereticii, care s-au despărțit de Biserica lui
Dumnezeu, nu pot avea putere sau har, întrucît toată puterea și tot darul este în Biserică...”40.
Într-un mod și mai precis și mai categoric ne învață Sfîntul Vasile cel Mare, că acolo unde s-a pierdut
credința, s-a pierdut și a încetat și succesiunea apostolică. Iată ce spune el în Epistola către Amfilohiu din
Iconiu, scrisă la anul 374, și al cărei cuprins este trecut în primele 15 canoane ce ni s-au păstrat sub numele
lui, despre botezul Pepuzienilor: „Cei vechi au hotărît să se primească acel botez, neabătîndu-se ei întru ni-
mic de la credință”; totuși, aceștia acceptînd și abateri de la credință, botezul lor nu mai trebuie primit,
_________________________________________________________________________________
38. Matei, XII,30: ̕ο μὴ ̒ὼν μετ’ ̒Εμου κατ’ ̒Εμου ̒εστιν, καὶ ̕ο μὴ συνάγων μετ’ ̒Εμου σκορπίζει. – Qui non est Mecum,
contra Me est; et qui non congregat Mecum, spargit.
39. Epistola către Ciprian (avînd în șirul Epistolelor Sf. Ciprian nr. 75, c.5): „ ... neminem tam stultum esse qui hoc credat
Apostolos tradidisse.
40. idem, c.7.
246
„căci nu sunt botezați cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă”, „iar cei ce s-au lepădat de Bise-
rică n-au mai avut harul Duhului Sfînt peste ei, căci a lipsit comunicarea lui prin întreruperea succesiunii”.
Căci – zice el – „cei ce aveau hirotoniile de la Părinți, și prin punerea mîinilor peste ei aveau harul duhovni-
cesc, dar cei ce s-au rupt (de Biserică prin erezie) devenind mireni, n-au avut putere nici de a boteza nici de a
hirotoni, nici nu puteau da altora harul Duhului Sfînt, de la care ei au căzut; pentru aceasta, Părinții au hotă-
rît ca cei botezați de dînșii... venind la Biserică, să se curățească din nou cu adevăratul botez al Bisericii”41.
Aceeași părere o reprezintă și Ghenadie I al Constantinopolului într-o epistolă către Martirius al An-
tiohiei de prin anii 460–461, în care se ocupă de botezul ereticilor, arătînd că ereticii trebuie botezați din
nou, iar clericii lor trebuie hirotoniți din nou, dacă revin în sînul Bisericii42.
Este greu să se găsească în scrierile altor Sfinți Părinți sau scriitori bisericești ceva care să infirme po-
ziția pe care s-au situat aceștia, pe care i-am văzut, în ce privește paralelismul între succesiunea apostolică
sacramentală și aceea în credință a episcopatului sau, mai bine zis, a preoției în totalitatea ei.
De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale
prin căderea de la credință, adică prin pierderea succesiunii în credință, este exprimată și în hotărîrile cano-
nice ale Bisericii, și anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice, 7 II ecum., 95 Trulan etc., care prevăd rebote-
zarea ereticilor și hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, presbiteri sau diaconi.
Iată textul canonului 68 apostolic:
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon ar primi de la cineva a doua hirotonie, să fie caterisit și
el și cel care l-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că de la eretici are hirotonia (întîia). Fiindcă cei ce sunt
botezați sau hirotoniți de către unii ca aceștia, nu pot fi nici credincioși (mireni) nici clerici.”
Este clar că nu se poate tîlcui altfel cuprinsul acestui canon decît în lumina celor pînă aici lămurite
asupra dependenței succesiunii apostolice sacramentale de succesiunea apostolică în credință.
De altfel, cum s-ar și putea imagina o succesiune sacramentală fără de una în credință? A admite așa
ceva, nu însemnează oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mîntuitorul ar îngădui ca, prin puterea harului
sfințitor, prin puterea preoției să se întărească și să se răspîndească rătăcirile, ereziile?
Ar fi însă cu putință să se conceapă că harul preoției ar avea și destinația de a servi și minciuna sau
rătăcirea, nu numai adevărul, și că Mîntuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar
nu zidesc Biserica?
Este evident că harul preoției nu poate fi folosit împotriva credinței sau în slujba necredinței. De ace-
ea, el nu poate să existe la eretici, căci prezența lui la aceștia ar însemna binecuvîntarea păcatului, sfințirea
sau consacrarea lui.
Ca urmare, în niciun chip succesiunea sacramentală nu poate fi imaginată fără succesiunea în credin-
43
ță .
_________________________________________________________________________________
41. Canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare; v. P.G. Migne vol. 138, col. 576A, 577C, 579A–B.
42. V. Grumel – Regestele Actelor Patriarhiei din Constantinopol, Paris, 1932, vol. 1, p. 63.
43. Despre o „groaznică, aproape ofensatoare ignoranță” a dogmelor credinței în vremea noastră, a se vedea și lucra-
rea prof. Ioan Gh. Savin – Iconoclaști și apostați contemporani, editura Anastasia, București, 1995 („Suntem față de
dogmele credinței de o groaznică, aproape ofensatoare ignoranță. Din cauza acestei ignoranțe, pactizăm cu doctrinele
și asociațiile cele mai ireconciliabile cu creștinismul... Dacă creștinismul nostru ar fi mai adînc și mai activ, am găsi în el
suficiente rețete salvatoare.” – „Probleme religioase”, op. cit., pp. 18–19).
247
*
Dar, în afară de aceste două aspecte ale succesiunii apostolice, pe care le-am dezbătut, se pune ine-
vitabil în discuție și un alt aspect, care privește tot cuprinsul succesiunii apostolice, și anume acela în legătu-
ră cu puterea de cîrmuire a Bisericii.
Cele spuse în legătură cu necesitatea credinței adevărate, ca bază a puterii și succesiunii sacramen-
tale și a eficacității tainelor, sunt în genere valabile și pentru lămurirea raportului dintre credință și puterea
învățătorească a Bisericii. Căci, fără îndoială, nu se poate presupune că cel ce nu are credință adevărată con-
tinuă să dețină totuși puterea învățătorească. Aceasta ar însemna să admitem că Mîntuitorul, adică supre-
mul cîrmuitor al Bisericii, Capul ei nevăzut, ar îngădui ca puterea învățătorească să se exercite în Biserică toc-
mai pentru subminarea credinței sau împotriva ei, după cum, într-un caz similar privitor la puterea sacra-
mentală, ar urma să admitem că El ar permite exercitarea ei pentru a se pune harul sfințitor în slujba necre-
dinței.
De aici rezultă și mai limpede că succesiunea apostolică nu este și nu poate fi limitată numai la suc-
cesiunea sacramentală, ci trebuie neapărat să fie concepută și ca o succesiune în credință, căci altfel atît pu-
terea sacramentală, cît și cea învățătorească nu au o bază sigură, căci și una și alta s-au dat în virtutea cre-
dinței și pentru a servi dreptei credințe. Altfel, fără dreapta credință, nici una nici cealaltă nu au nici un rost
și nu pot să ne preocupe.
Cît privește puterea jurisdicțională sau de conducere în Biserică, puterea cîrmuitoare cu care Mîntui-
torul i-a învestit pe Apostoli, împărtășindu-le-o și spunînd „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrșitul
veacului”44, nici aceasta nu se transmite altfel decît prin succesiune apostolică, iar, în cadrul acesteia, nu
poate fi imaginată nici ea ca independentă de credință.
Încredințîndu-le puterea de cîrmuire a Bisericii pînă la sfîrșitul veacurilor, firește că Hristos nu a limi-
tat-o la Apostoli, ci prin ei a destinat-o pentru urmașii lor, episcopii, așa după cum ne spune și Sfîntul Apostol
Pavel, adresîndu-se către păstorii Bisericii din Efes: „Drept aceea, luați aminte de voi și de toată turma în ca-
re Duhul Sfînt v-a pus pe voi episcopi să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care El (Hristos) a agonisit-o prin
sîngele Său”45.
Această putere, prin care se îndrumează întreaga viață bisericească spre lucrarea mîntuirii, și care
este menită să o apere de neorînduială și de orice stricăciune care ar putea primejdui îndeplinirea misiunii
Bisericii, este tot o putere care în cele din urmă servește credința, iar nu necredința, și care nu poate fi con-
cepută nici ea fără temeiul credinței, pentru că fără de acesta ea apare ca neavînd nici un rost cu privire la
Biserică. Problema se pune ca și în cazul puterii învățătorești și a celei sacramentale: pe ce se reazemă
această putere și cui servește? Dacă nu se reazemă pe credință, nu are temei, și dacă nu servește credința,
nu are rost.
Ca urmare, în cadrul învățăturii despre succesiunea apostolică, trebuie să se aibă în vedere și pentru
_________________________________________________________________________________
44. Matei, XXVIII,20: καὶ ̒ιδοὺ ̒Εγὼ μεθ’ ̕υμων είμι πάσας τὰς ̕ημέρας ̕έως της συντελείας του αίωνος. – Et ecce Ego
vobiscum sum omnibus diebus usque ad consummationem saeculi.
45. Faptele Apostolilor, XX,28: προσέχετε ̕εαυτοις καὶ παντὶ τω̨̃ ποιμνίω̨̃, ̒εν ̕ω̨̃ ̕υμας τὸ Πνευμα τὸ ̕Ά́γιον ̒έθετο ̒επισ-
κόπους ποιμαίνειν τὴν ̒Εκκλησίαν του Θεου, ̕ὴν περιεποιήσατο διὰ του αίματος του ̒ιδίου. – Attendite vobis et uni-
verso gregi, in quo vos Spiritus Sanctus posuit episcopos, pascere Ecclesiam Dei, quam acquisivit sanguine suo.
248
acest motiv faptul că succesiunea nu poate fi necesară numai ca succesiune sacramentală independentă de
succesiunea în credință, și că, în mod principial, succesiunea în credință primează, ea constituind temeiul
transmiterii întregii puteri bisericești. Cu raportare la ea, transmiterea efectivă a puterii sacramentale pe ca-
le de succesiune apostolică reprezintă doar o confirmare, un semn al existenței sigure a credinței adevărate.
*
Vorbind despre cele trei ramuri ale puterii bisericești și despre transmiterea lor în legătură cu succe-
siunea apostolică, s-a putut vedea că în cuprinsul succesiunii apostolice intră de fapt transmiterea întregii
puteri bisericești, iar nu numai o parte din aceasta. De asemenea, s-a mai putut vedea că, departe de a se
socoti suficientă succesiunea sacramentală ca mijloc de transmitere a întregii puteri bisericești, transmiterea
acesteia este condiționată de transmiterea credinței adevărate. De altfel, puterea bisericească, reprezentînd
o unitate corespunzătoare unității Bisericii și determinată fiind această unitate chiar de unitatea Bisericii, ea
nici nu poate să fie împărțită și transmisă fragmentar, căci cu această putere unitară a înzestrat Mîntuitorul
întreaga Biserică și deținătoarea ei este de fapt Biserica în totalitatea sa, iar episcopii și, în genere, preoți-
mea nu sunt decît organele care îndeplinesc, din mandatul Bisericii, funcțiunile importante ale puterii bise-
ricești.
Această putere este necesară în întregimea ei Bisericii, care nu se poate dispensa de nici o parte din
ea și nu-și poate asigura scopul altfel decît folosindu-o în întregime. Este firesc deci să se admită că Mîntuito-
rul, cînd le-a spus Apostolilor „Datu-Mi-s-a Mie întreaga putere în cer și pe pămînt”46, învestindu-i cu pute-
rea de conducere bisericească împărțită în trei – de a învăța, de a sfinți și de a cîrmui, nu le-a dat acestora
numai o parte din puterea bisericească, ci întreaga putere, promițîndu-le că în exercitarea ei vor fi mereu
ajutați de către Dînsul, care va fi cu ei în toată vremea, pînă la sfîrșitul veacurilor. Puterea în întregimea ei au
transmis-o Apostolii urmașilor lor și ea se păstrează pînă astăzi și se exercită în același chip deplin. Așa încît
nu mai încape nici o îndoială că, vorbindu-se despre succesiunea apostolică, trebuie să se înțeleagă că ea cu-
prinde întreaga putere bisericească, iar nu numai o parte a acesteia.
*
Vorbind despre puterea bisericească, noi am adoptat și am folosit împărțirea ei în trei ramuri, împăr-
țire care își are temeiul în chiar textele Sfintei Scripturi, dar care nu reprezintă o împărțire în substanța ei, ci
o împărțire după funcțiuni, adică una determinată de considerarea celui mai potrivit fel în care ea poate fi
întrebuințată cu raportare la condițiile vieții omenești în general sau la condițiile „lumii acesteia”. Deci, a-
ceastă împărțire este făcută cu raportare la oameni, nu cu raportare la Dumnezeu, la izvorul sau dădătorul
ei. Chestiunea se prezintă la fel ca și aceea cu unitatea Bisericii și cu anumite împărțiri ale ei, determinate tot
de condițiile omenești, iar nu de natura Bisericii propriu–zise. Căci, raportată la Dumnezeu și la natura pro-
priu–zisă, Biserica este și rămîne mereu una, pe cînd cu raportare la cele omenești, ea este împărțită în Bise-
rici locale – autocefale sau autonome –, iar de unii a mai fost împărțită în Biserică conducătoare și în Biserică
ascultătoare, sau în alt chip.
În lumina celor arătate, măcar în ceea ce are esențial problema succesiunii apostolice, este necesar
să se reconsidere și unele măsuri sau soluții privind problemele care se pun în mod practic Bisericii în legătu-
_________________________________________________________________________________
46. Matei, XXVIII,18: ̒εδόθη Μοι πασα ̒εξουσία ̒εν ούρανω̨̃ καὶ ̒επὶ της γης. – Data est Mihi omnis potestas in caelo et in
terra.
249
ră cu botezul și hirotonia ereticilor, a schismaticilor etc., precum și cu primirea în Biserică a celor care aparțin
unei confesiuni, secte sau biserici schismatice, heterodoxe etc. În această privință, trebuie să avem ca ghid
canonul 1 al Sfîntului Vasile cel Mare, canonul Sinodului de la Cartagina din anul 25647, canoanele 46, 47 și
68 apostolice48, canonul 19–I ecum.49 și altele, apoi hotărîrea patriarhului Ghenadie I de la 460–46150 și, în
sfîrșit, o serie de alte hotărîri oficiale ale Bisericii, care arată că în materie de succesiune apostolică s-a ținut
seamă în mod principal de succesiunea în credință, și că, atunci cînd Biserica a acceptat ca valabile tainele
unora dintre eretici, a făcut-o din motive de „iconomie”.
De asemenea, trebuie să se reconsidere și practica în legătură cu reprimirea în Biserică a preoților
caterisiți, ca și aprecierea validității tainelor săvîrșite de aceștia, pentru că este evident că aceia dintre preo-
ții caterisiți, cărora li s-a aplicat pedeapsa caterisirii pentru motive de erezie, la reprimirea în cler trebuie hi-
rotoniți din nou, pentru că, așa cum arată canonul 68 apostolic, ei și-au pierdut harul. Nu în aceeași situație
se găsesc și preoții caterisiți pentru abateri disciplinare, care, nepierzînd harul, pot fi reprimiți în cler fără a fi
hirotoniți din nou. De asemenea, în cazul celor dintîi, tainele, pe care le-au săvîrșit în timpul cît erau cateri-
siți, trebuie socotite ca nevalide, pe cînd ale celor din a doua categorie, săvîrșite în aceeași vreme, trebuie
socotite ca valide.
Se știe că pentru primirea în Biserică a ereticilor și schismaticilor s-au adoptat și sunt în vigoare, da-
torită unei practici îndelungate – în parte întemeiată pe canoane – următoarele trei norme:
1. Botezarea mirenilor, botezarea și apoi hirotonirea clericilor – în unele cazuri, socotindu-se nebo-
tezați și nehirotoniți (în caz de erezie gravă).
2. Ungerea cu Sfîntul Mir (în caz de erezie mai puțin gravă).
_________________________________________________________________________________
47. cu titlul: Περὶ των παρὰ τοις αίρετικοις ̒ὴ σχισματικοις δοκούντων βεβάπτισθαι, ̒ερχομένων πρὸς τὴν καθολικὴν
̒Εκκλησίαν, ̕ήτις ̒εστι μία, ̒εν ̕η̨̃ βαπτιζόμεθα καὶ ̒ανναγεννώμεθα – „Cu privire la aceia care apar a fi fost botezați de
eretici sau de schismatici, atunci cînd ei vin la Biserica universală, care este una (singură), în care suntem botezați și re-
naștem” (v. P.G. Migne, vol. 137, col. 1097D–1101D). Acest sinod a fost prezidat de Sf. Ciprian, episcop al Cartaginei.
48. (46): ̒Επίσκοπον ̒ὴ πρεσβύτερον αίρετικων δεξαμένους βάπτισμα ̒ὴ θυσίαν καθαιρεισθαι προστάσσομεν’ „Τίς γὰρ
συμφώνησις Χριστω̨̃ πρὸς Βελίαρ ̒η τίς μερὶς πιστω̨̃ μετὰ ̒απίστου;” – „Poruncim (ordonăm) ca episcopul sau preotul,
care au primit botez ori jertfă de-a ereticilor, să fie caterisiți (depuși): Căci ce împreună glăsuire are Hristos cu Veliar sau
ce părticică (de părtășie) are credinciosul cu cel necredincios? (v. 2 Corinteni, VI,15). – (47): ̒Επίσκοπος ̒ὴ πρεσβύτερος
τὸν κατὰ ̒αλήθειαν ̒έχοντα βάπτισμα ̒εὰν ̒άνωθεν βαπτίση̨̃, ̒ὴ τὸν μεμολυσμένον παρὰ των ̒ασεβων ̒εὰν μὴ βαπτί-ση̨̃,
καθαιρείσθω, ̕ως γελων τὸν σταυρὸν του Κυρίου καὶ τὸν θάνατον, καὶ μὴ διακρίνων ̕ιερέας ψευδιερέων – „Un e-piscop
sau preot, dacă îl botează din nou pe acela avînd botezul potrivit adevărului credinței, sau dacă nu-l botează pe acela
murdărit (pîngărit) de cei fără temătoare evlavie, să fie caterisit, ca unul care ia în derîdere crucea și moartea Domnului
și nu îi deosebește pe slujitorii sfințiți de falșii slujitori”. – (68): Εί τις ̒επίσκοπος ̒ὴ πρεσβύτερος ̒ὴ διάκονος δευτέραν
χειροτονίαν δέξεται παρὰ τινος, καθαιρείσθω καὶ αύτὸς καὶ ̕ο χειροτονήσας’ εί μὴ γε ̒άρα συσταίη ̕ότι πα-ρὰ
χαιρετικων ̒έχει τὴν χειροτονίαν. Τοὺς γὰρ παρὰ των τοιούτων βαπτισθέντας ̒ὴ χειροτονηθέντας, ούτε πιστοὺς ού-τε
κληρικοὺς ειναι δυνατόν – „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon va primi a doua hirotonie de la cineva, să fie ca-
terisit și el și acela care l-a hirotonit, afară de cazul, însă, cînd ar dovedi că de la eretici are hirotonia. Căci nu este cu pu-
tință ca aceia, care au fost botezați sau hirotoniți de astfel de (persoane), să fie credincioși (mireni) sau clerici”.
49. Vezi p. 38 din prezenta lucrare.
50. Scrisoarea enciclică (̒Εγκύκλιος ̒επιστολή) a sinodului, adresată mitropoliților și papei de la Roma (v. P.G. Migne, vol.
85, col. 1616C–D, 1617A–C), privind fărădelegea dobîndirii harului sfințitor prin mijlocirea banilor.
250
3. Catehizarea și depunerea mărturisirii de credință ortodoxă deodată cu lepădarea de greșelile an-
terioare (în cazul schismaticilor).
S-au făcut, apoi, unele distincțiuni între cei care, oricît de gravă erezie ar profesa, săvîrșesc totuși
botezul în numele Sfintei Treimi și ereticii care îl săvîrșesc numai în numele Tatălui sau al altei Persoane din
Sfînta Treime (antitrinitarii); apoi, între cei care săvîrșesc botezul printr-o singură cufundare și cei care-l să-
vîrșesc prin trei cufundări, între cei care îl săvîrșesc prin turnare sau stropire și cei care îl săvîrșesc prin cu-
fundare etc., hotărîndu-se în mod felurit – după Biserici – să fie primit ca valid al unora și respins al altora.
De asemenea, în mod practic s-au aplicat și se mai aplică, cu privire la catolici, două norme, și anu-
me: unele Biserici ortodoxe îi primesc fără să-i boteze, dacă sunt simpli mireni, și fără să-i boteze și apoi să-i
hirotonească, dacă sunt clerici; altele îi botează și îi hirotonesc din nou – după caz, sau cel puțin au avut a-
ceastă practică.
Norma a doua s-a introdus la greci în 1756 printr-o hotărîre a Sinodului din Constantinopol, care n-a
fost încă abrogată și care continuă să se aplice în Bisericile grecești.
Aceeași normă se introdusese și în Biserica Rusă printr-o hotărîre a Sinodului din Moscova din 1620.
Ea a fost abrogată însă la 1667, tot printr-un sinod întrunit la Moscova.
Și cu privire la primirea în Biserică a protestanților au existat deosebiri. Biserica Rusă, pe baza unei
hotărîri luate tot de Sinodul de la Moscova din 1620, i-a primit între 1620 și 1718 prin botez, iar de atunci,
abrogîndu-se tot printr-un sinod această măsură, îi primește numai prin ungerea cu Sfîntul Mir.
Hirotonia anglicanilor o recunosc din 1922 ca validă trei Biserici Ortodoxe: patriarhiile din Constanti-
nopol și Ierusalim, precum și mitropolia autocefală din Cipru.
Cu privire la neoprotestanți nu s-a adoptat oficial nici o normă, fiecare Biserică primindu-i după cum
apreciază.
Este evident – oricît de surprinzător ar părea – că practica observată în diferite Biserici cu privire la
botezul și hirotonia ereticilor și schismaticilor nu este în concordanță cu normele care se impun după învăță-
tura despre succesiunea apostolică.
Aceasta, după cum am văzut-o exprimată și prin texte canonice, impune considerarea ca nevalide a
tuturor tainelor care se săvîrșesc în afara Bisericii Ortodoxe fie de către eretici, fie de către schismatici51.
Ca urmare, dacă ar fi să se urmeze norma, pe care o indică această învățătură și canoanele cores-
punzătoare ei, atunci ar trebui ca, în cazul cînd orice neortodox ar dori să intre în Biserică, botezul niciunuia
să nu mai fie socotit valid. De asemenea, cînd ar dori să intre în Biserica Ortodoxă vreun cleric neortodox,
indiferent din care Biserică sau confesiune, acesta ar trebui să fie întîi botezat și apoi hirotonit, bineînțeles
în cazul că ar urma să fie admis în cler.
Cît despre admiterea așa–zisei intercomuniuni „in sacris”, aceasta fiind condiționată de intrarea în
apostolicitate, adică în aria succesiunii apostolice, ea obligă la acceptarea deplină a credinței ortodoxe de
către Biserica sau confesiunea care dorește să stabilească o astfel de intercomuniune cu Ortodoxia.
Pentru stabilirea identității pe linie de succesiune apostolică a episcopilor neortodocși, în scopul de a
se hotărî care dintre aceștia pot fi socotiți membri ai Sinodului ecumenic și care nu, este iarăși limpede că
_________________________________________________________________________________
51. Ignatie al Antiohiei – Epistola către Filadelfieni, III,3, VIII,1; Clement Alexandrinul – Stromata, I,19; Ciprian al Cartagi-
nei – Canonul sinodului din anul 256; Atanasie cel Mare – Contra arienilor. Cuvîntarea II, cap. 43; Vasile cel Mare – Ca-
nonul 1; apoi, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz, etc. etc.
251
o astfel de identitate nu poate fi constatată și deci nici recunoscută decît celor care se integrează prin cre-
dință în succesiunea apostolică. Alții nu pot fi socotiți membri de drept ai Sinodului ecumenic.
În sfîrșit, o serie de alte concluzii se impun cu privire la toate problemele, la a căror soluționare tre-
buie să se țină seama de succesiunea apostolică. Ele sunt ușor de întrezărit.
Cu toată temeinicia ortodoxă a adevărurilor sau principiilor arătate, cu toată justețea normelor care
decurg din ele, Biserica totuși n-a procedat la soluționarea practică a cazurilor care surveneau, numai după
aceste norme, ci în foarte dese cazuri – mai ales în veacurile din urmă – s-a orientat după alte norme, care
nu se potrivesc cu cele impuse de acribia52 ortodoxă.
Astfel, a recunoscut uneori și alte ori n-a recunoscut botezul și hirotonia catolică, a recunoscut sau
nu botezul protestant, etc.
Cum se explică și cum se împacă această nepotrivire care pare destul de gravă?
Cel puțin de la Sfîntul Vasile cel Mare încoace (canonul 1), mijlocul, prin care se explică și se împacă
în același timp nepotrivirea constatată, se numește „iconomie”.
Am mai amintit de iconomie. Să vedem acum ce se înțelege prin aceasta.
În general, iconomia exprimă două lucruri, adică are două accepțiuni sau sensuri. În primul ei sens,
iconomia însemnează metodă de bună chivernisire, chibzuința sau tactul cu care se lucrează pentru asigura-
rea unui interes legitim.
Care poate fi acest interes în cazul nostru, al Bisericii? Acela de a lucra în chipul cel mai potrivit mîn-
tuirea credincioșilor. Deci este la mijloc și interesul Bisericii și acela al credincioșilor.
Într-un al doilea înțeles, iconomia însemnează însăși lucrarea în scopul asigurării respectivului inte-
res, adică aplicarea metodei iconomiei.
Una este însă metoda și alta aplicarea ei. Metoda poate fi constatată și cunoscută de oricine, nu
poate fi însă aplicată decît de acela care dispune de mijloacele pe care le poate folosi în mod „iconomi-
cos”53. Aceste mijloace sunt cuprinse în puterea Bisericii și deci iconomia este, în fond, aplicarea puterii bise-
ricești după o chibzuință sau potrivire corespunzătoare interesului legitim al Bisericii. Acest interes – după
caz – poate să impună îngăduință sau exigență, așa încît iconomia sau chivernisirea54 cea mai bună sau mai
potrivită a mijloacelor necesare pentru lucrarea mîntuirii – mijloace care formează în totalitatea lor puterea
bisericească – poate însemna o ușurare, un pogorămînt55 sau o înăsprire față de norma comună sau general
_________________________________________________________________________________
52. < gr. ̒ακρίβεια – „exactitate, precizie”, „strictețe, severitate”: < ̒ακριβής – „exact, precis”, cuvînt al cărui etimon es-
te raportabil la: 1. ̒ακ́ ρος – „situat la vîrf, la extremitate”, „cel mai înalt, extrem” (v. și ̒ακμή – „vîrf ascuțit”, „vîrf, cul-
me”, lat. acus – „vîrf ascuțit, ac” (> acū tus – „ascuțit”), acies – „vîrf ascuțit”, „ascuțiș al vederii ochilor”); 2. κρίνω – „a
deosebi, a separa, a cerne”, lat. cerno – idem > cribrum/criblum – „sită, ciur” (> fr. crible – idem). .
53. < gr. οίκονομικως (< οίκονομικός – „propriu administrării casei” < οίκονομία – „administrare a casei, a familiei”,
„administrare, dirijare, regulare” <οικος – „casă, familie” + νέμω – „a împărți, a atribui”, „a paște, a se hrăni” > νόμος –
„împărțire, atribuire conform regulii”, „obicei, uzaj, lege”; pentru etimonul nem/nom, vezi vech. germ. de sus neman –
„a primi legal, a lua”, lit. nuoma – „a închiria, a împrumuta”, „rentă, camătă”, avest. nmah – „împrumut”) – „în mod
propriu iconomiei”, „potrivit cu iconomia”.
54. < gr. (̒ε)κυβέρνησα – „am cîrmuit” (< κυβερνάω – „a mînui cîrma navei”, „a conduce nava”, „a cîrmui, a conduce”).
55. pogorămînt („coborîre”, „îngăduință”) echivalează în limbajul teologic–bisericesc gr. συγκατάβασις – „împreună co-
borîre”, „coborîre (spre a fi) împreună cu” (v. lat. condescendentia, cu același înțeles).
252
aplicată.
Oportunitatea ușurării sau înăspririi în folosirea iconomică a mijloacelor mîntuitoare o apreciază Bi-
serica, adică deținătoarea puterii sau a mijloacelor de care se face uz.
Ea își cunoaște mai bine interesele decît oricine, ea dispune singură de mijloacele prin care își poate
asigura interesele și tot ea singură poate și are calitatea de a aprecia cînd, în ce împrejurări sau cazuri și față
de cine este indicat să se facă uz de iconomie.
Este evident că și în cazul pogorămîntului se ține seama de existența unui minimum de condiții ne-
cesare pentru a se putea lucra mîntuirea, Biserica împlinind, prin puterea sa, lipsurile care se constată și care
ar prejudicia sau ar face cu neputință mîntuirea. De asemenea, cînd este cazul invers, Biserica, aplicînd ico-
nomia, nu face decît să-i ceară fiecăruia după „talantul” său.
Și într-un caz și într-altul, iconomia, ca în genere orice lucrare a Bisericii, se extinde numai asupra ce-
lor din cuprinsul ei sau a celor care apelează la ajutorul ei.
Folosind iconomia, și numai astfel, Biserica poate primi pe cei ce vin de la eretici și schismatici în sî-
nul său, fără a-i boteza pe mireni și fără a-i hirotoni pe clerici. Numai în acest chip, și mai precis numai prin
folosirea cu pogorămînt a iconomiei, Biserica poate primi ca valide tainele neortodocșilor, situîndu-i prin pu-
terea sa în aria succesiunii apostolice din care au căzut sau în care nu intraseră niciodată. Este o lucrare nu
după acribie, ci prin pogorămînt „iconomicos”.
În nici un caz însă, după cum am mai spus, Biserica nu poate declara validă, nici chiar prin iconomie,
o lucrare sau o taină a vreunui eretic sau schismatic, atîta timp cît el nu a intrat măcar în tinda ei. Încît, dacă,
spre exemplu, ar fi vorba de a stabili acea intercomuniune „in sacris” cu vreo Biserică sau confesiune neorto-
doxă, o astfel de intercomuniune presupunînd că ar fi admisă printr-un act de iconomie ca prim pas spre u-
nire, acesta nu poate fi făcut decît în urma îndeplinirii unui minimum de condiții din partea respectivei Bise-
rici pentru a putea să intre ca parte în comunitatea ortodoxă.
Din cele pe care am încercat a le limpezi în legătură cu succesiunea apostolică și cu iconomia, rezultă
că lipsa completă a celei dintîi poate fi împlinită, pe de o parte, prin însușirea de către eretici sau schismatici
a adevărurilor de credință care condiționează succesiunea apostolică, iar, pe de altă parte, prin aplicarea ico-
nomiei din partea Bisericii. Trebuie să se înțeleagă, însă, că nici ereticii sau schismaticii singuri nu-și pot do-
bîndi succesiunea apostolică și nici Biserica singură, fără colaborarea conștientă a acelora, fără intrarea lor
măcar în tinda Bisericii, nu le poate conferi succesiunea apostolică sau nu-i poate integra în ea nici prin ico-
nomie și nici altfel.
De asemenea, trebuie să se conceadă că Biserica Ortodoxă nu este îndreptățită să admită validitatea
tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creștine și deci nici existența succesiunii apostolice în vreuna
din acestea, decît dacă fie respectivele, fie oarecari membri ai lor ar cere să stabilească intercomuniune „in
sacris” cu ea sau să fie primiți în Ortodoxie.
*
Cu această perspectivă, noi vom înțelege mai cu ușurință și textele din canoane care se referă la vali-
ditatea tainelor săvîrșite de unii eretici56, precum și hotărîrile amintite ale Sinoadelor de la Patriarhia din
Constantinopol și a Bisericii Ruse, în legătură cu botezul și hirotonia catolicilor, apoi în legătură cu botezul
_________________________________________________________________________________
56. Canonul 7 – Sinod II ecumenic (vezi pp. 52–53 din prezenta ediție); Canonul 95 – Sinod Trulan (692, Constantinopol;
253
protestanților și, în fine, într-o lumină cu totul nouă vom vedea problema recunoașterii validității hirotoniilor
anglicane, problemă pusă de mult în discuție și în legătură cu care s-au auzit multe și felurite păreri, repre-
zentate nu numai de teologi sau ierarhi, ci și de către sinoadele unora dintre Biserici.
_________________________________________________________________________________
textul integral în P.G. Migne vol. 137, col. 840D–841C): Τοὺς προστιθεμένους τη̨̃ ̒ορθοδοξία̨̃ καὶ τη̨̃ μερίδι των σω̨̃ζομέ-
νων ̒απὸ αίρετικων δεχόμεθα κατὰ τὴν ̕υποτεταγμένην ̒ακολουθίαν τε καὶ συνήθειαν’ ̒Αρειανοὺς μὲν καὶ Μακεδονι-
ανούς, καὶ Ναυατιανοὺς τοὺς λέγοντας ̕εαυτοὺς καθαροὺς, καὶ ̒Αριστεροὺς καὶ τοὺς Τεσσαρεσκαιδεκατίτας ̒ήγουν
Τετραδίτας καὶ ̒Απολλιναριστάς, δεχόμεθα διδόντας λιβέλλους, καὶ ̒αναθεματίζοντας πασαν αίρεσιν μὴ φρονουσαν ̕ως
φρονει ̕η ̕αγία του Θεου καθολικὴ καὶ ̒αποστολικὴ ̒Εκκλησία, σφραγιζομένους ̒ήτοι χριομένους πρωτον τω ̕αγίω̨̃ μύρω̨̃
το τε μέτωπον καὶ τοὺς ̒οφθαλμοὺς καὶ τὰς ̕ρινας καὶ τὸ στόμα καὶ τὰ ̒ωτα’ καὶ σφραγίζοντες αύτοὺς λέγομεν’ Σφραγὶς
δωρεας Πνεύματος ̕αγίου. Περὶ δὲ των Παυλιανισάντων, ειτα προσφυγόντων τη̨̃ καθολικη̨̃ ̒Εκκλησία̨̃, ̕όρος ̒εκτέθειται
̒αναβαπτίζεσθαι αύτοὺς ̒εξάπαντος. Εύνομιανοὺς μέντοι τοὺς είς μίαν κατάδυσιν βαπτιζομένους, καὶ Μοντανιστὰς
τοὺς ̒ενταυθα λεγομένους Φρύγας, καὶ Σαβελλιανούς, καὶ τοὺς υίοπατορίαν δοξάζοντας, καὶ ̕έτερά τινα χαλεπὰ
ποιουντας, καὶ πάσας τὰς ̒άλλας αίρέσεις, ̒επειδὴ πολλαί είσιν ̒ενταυθα, μάλιστα οί́ ̒απὸ της Γαλατων χώρας
̕ορμώμενοι’ πάντας τοὺς ̒απ’ αύτων θέλοντας προστίθεσθαι τη̨̃ ̒ορθοδοξί́α̨̃ ̕ως ̕Έ́λληνας δεχόμεθα’ καὶ τὴν μὲν πρώ-την
̕ημέραν ποιουμεν αύτοὺς Χριστιανούς, τὴν δὲ δευτέραν κατηχουμένους’ ειτα τὴν τρίτην ̒εξορκίζομεν μετὰ του
̒εμφυσα̨̃ν τρίτον είς τὸ πρόσωπον καὶ είς τὰ ̒ωτα’ καὶ ούτω κατηχουμεν, καὶ ποιουμεν χρονίζειν είς τὴν ̒Εκκλησίαν, καὶ
̒ακροασθαι των Γραφων, καὶ τότε αύτοὺς βαπτίζομεν’ καὶ τοὺς Μανιχαίους δὲ καὶ τοὺς Ούαλεντινιανούς, καὶ Μαρκι-
ονιστάς, καὶ τοὺς ̒εκ των ̕ομοίων αίρέσεων. Τοὺς δὲ Νεστοριανοὺς χρὴ ποιειν λιβέλλους, καὶ ̒αναθεματίζειν τὴν αί-
ρεσιν αύτων καὶ Νεστόριον καὶ Εύτυχέα καὶ Διόσκορον καὶ Σεβηρον, καὶ τοὺς λοιποὺς ̒εξάρχους των τοιούτων αίρέσε-
ων, καὶ τοὺς φρονουντας τὰ αύτων, καὶ πάσας τὰς προσαναφερομένας αίρέσεις’ καὶ ούτω μεταλαμβάνειν της ̕αγίας
κοινωνίας. – „Pe aceia, care vin de la eretici ca să se rînduiască la ortodoxie și la părticica celor mîntuiți, noi îi primim
conform ordinii și obiceiului mai jos înscrise. Pe arieni și macedonieni și pe navatieni, care-și zic „curați”, și pe aristeri și
pe quartodecimani sau tetradiți și pe apollinariști îi primim dînd înscrisuri și anatematizînd (lepădîndu-se de) toată ere-
zia care nu cugetă așa cum cugetă Sfînta lui Dumnezeu sobornicească și apostolică Biserică, pecetluiți adică unși mai în-
tîi cu sfîntul mir și pe frunte și pe ochi și pe nări și pe gură și pe urechi; și pecetluindu-i pe ei, noi zicem: „Pecete a daru-
lui Duhului Sfînt”. Iar privitor la paulianiștii care ulterior au fugit la Biserica sobornicească, a fost emisă o hotărîre să fie
ei rebotezați în totul. Iar pe eunomieni care sunt botezați printr-o singură cufundare, și pe montaniști, care aici sunt nu-
miți frigieni, și pe sabellieni (și) care susțin identitatea Fiului cu Tatăl și săvîrșesc alte cîteva fapte de grea povară, și pe
toate celelalte erezii, odată ce sunt mulți dintr-aceștia aici, mai cu seamă aceia năvăliți din ținutul galatenilor: anume,
pe toți aceia care, venind de la ai lor, voiesc să treacă în rîndurile dreptei credințe, noi îi primim ca elini, și în prima zi
noi îi facem pe ei creștini, în a doua catehumeni, apoi în a treia zi le facem rugăciunile de exorcizare după ce le-am in-
suflat a treia oară în față și în urechi: și astfel îi catehizăm și îi facem să rămînă un timp mai îndelungat în Biserică și să
asculte Scripturile și de-abia atunci îi botezăm; de asemenea și pe manihei și pe valentinieni și pe markioniști și pe ace-
ia venind de la erezii asemănătoare. Iar nestorienii trebuie să facă înscrisuri și să anatematizeze erezia lor și pe Nestorie
și pe Eutyhie și Dioscor și pe Severus și pe ceilalți începători și conducători ai unor astfel de erezii și pe cei care gîndesc
ca aceia și toate ereziile relatate: și astfel să se împărtășească din sfînta cuminecătură (împărtășanie).” Și alte canoane.
________________________

Pr. Prof. Liviu Stan - Succesiunea Apostolica B

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Prof. Liviu Stan - Succesiunea Apostolica B

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

233

B. PR. PROF. LIVIU STAN

S-ar putea să vă placă și