I.a.

Apolinarie din Laodicea (310 - 390) a ridicat în prim-planul preocupărilor teologice distincția
tranșantă din doctrina hristologică a lui Arie dintre Dumnezeu Cuvântul și omul pe care Și l-a legat (συνηψε)
de Sine. Luptând împotriva concepțiilor lui Origene și ale lui Arie, care vedeau în Logosul întrupat o ființă in-
ferioară lui Dumnezeu, deși dumnezeiască, precum și împotriva concepțiilor lui Pavel de Samosata, care re-
ducea dumnezeirea lui Hristos la o simplă putere dumnezeiască, Apolinarie a vrut să accentueze atât de mult
că Hristos este Dumnezeu Cuvântul (Οεου Λογος) Cel de o ființă (ομοουσιος) cu Dumnezeu Tatăl, încât a re-
dus caracteristicile umanității Lui. În acest mod, Apolinarie s-a apropiat involuntar de Arie prin susținerea u-
manității(ανθρωποτης) nedepline a lui Hristos în baza concepției platoniciene ternare despre om, potrivit că-
reia omul este alcătuit din trup material (σωμα sau σαρξ), suflet irațional (ψυχη αλογος), ca al animalelor, și
suflet rațional, nemuritor (ψυχη λογικη) sau rațiune intelectivă (νους). De aceea, Apolinarie ajunge, printr-
un șir de raționamente, să susțină că ,,lucrarea Dumnezeiască ia locul sufletului (ψυχη) și a părții raționale
(νους) a omului’’ prin sălășluirea (σκηνωσις) Sa în trup omenesc, și că ,,Logosul nu a asumat un suflet uman
(ψυχη), ci numai sămânța lui Avraam. Într-adevăr, templul (ναος) trupului lui Iisus a fost prefigurat de tem-
plul lui Solomon, care era fără suflet (αψυχος), fără intelect (ανους) și fără voință (αθελης).’’ Așadar, după
Apolinarie, Domnul Iisus Hristos a primit un trup omenesc cu suflet irațional, fără partea rațională a sufletu-
lui (νους , rațiunea intelectivă), al cărei loc l-a luat Cuvântul lui Dumnezeu (Θεου Λογος), astfel încât Dumne-
zeu și omul au constituit o singură fire (,,o singură fire a Cuvântului lui Dumnezeu întrupată’’ - μια φυσις Θε-
ου Λογου σεσαρκομενη -, formulare pe care a preluat-o sfântul Chiril al Alexandriei, neștiind că este a lui A-
polinarie, ci crezând că aparține sfântului Atanasie cel Mare al Alexandriei, dar pe care a explicat-o în înțeles
deplin ortodox). Respingerea definitivă a doctrinei lui Apolinarie a făcut-o Sinodul al II-lea ecumenic din 381
de la Constantinopol (canonul 1).
I.b. Despre învățătura lui Apolinarie, sfântul Ioan Damaschin spune (,,Despre erezii’’, P.G. Migne, vol.
94, col. 725B-728A): ,,Dimoiritai’’ (Διμοιριται - ,,Despărțitorii’’), numiți și Apollinarioi, sunt cei care nu mărtu-
risesc a fi desăvârșită venirea (parusia – παρουσια) lui Hristos, adică înomenirea (ενανθρωπησις) Lui; dintre
aceștia, unii au îndrăznit să spună că trupul este de o ființă (homousion - ομοουσιον) cu Dumnezeirea, iar u-
nii, că El Și-a luat suflet, și aceasta o tăgăduiau; iar alții, sprijinindu-se pe spusa ,,Cuvântul trup S-a făcut’’
(Ioan, I,14), tăgăduiau că el Și-a luat trup din trup creat, adică din Maria, dar spuneau cu îndârjire că singur
Cuvântul S-a făcut trup. Dar ulterior, cu ce gând fiind ei, nu știu, ajung să spună că El nu Și-a luat minte (inte-
lect - νους)’’. Despre Apolinarie, care, potrivit sfântului Vasile cel Mare, a folosit doctrina lui Sabellie, se spu-
ne (sf. Ioan Damaschin – op. cit., col. 725D -726C-D, 727-D – nota 55) că a pus trepte în Sfânta Treime: Duhul
Sfânt este mare, Fiul mai mare, iar Tatăl cel mai mare - v. sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), ,,Epistola 1
către Cledoniu’’ - și că a afirmat că funcția părții raționale a omenescului din Persoana Domnului Iisus Hristos
Și-a asumat-o Cuvântul unit cu trupul omenesc (și de aceea adepții lui au fost numiți ,,despărțitorii’’ sufletu-
lui omenesc rațional de trup), încât una singură este persoana, ipostasul și firea lui Hristos, firea numindu-o
,,o fire prin împreună amestec’’ (μια συγκρατος φυσις - mia synkratos physis), amestecul acesta numindu-l
,,coexistență’’ (συνουσιωσις - synusiosis) a firilor - cuvânt folosit de sinodul din Antiohia, care-l condamnase
pe Pavel de Samosata -, de unde și numele de synusiastai (συνουσιασται) al adepților. Dintr-o astfel de ,,co-
existență’’ rezulta că durerile și pătimirile trupului omenesc al lui Hristos le-a suferit însăși Dumnezeirea
(concepție susținută ulterior și de Petru Postăvarul, episcop al Antiohiei, care, voind să elimine greșeala lui
Nestorie, a stabilit forma adăugită a imnului ,,De trei ori Sfânt’’ - Τρισαγιον: ,,Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare,
 2
Sfinte fără de moarte, Care ai fost răstignit pentru noi, miluește-ne pe noi’’).
II. Grigorie de Nazianz (Teologul), afirmând asumarea umanității de către Dumnezeire,(,,căci ceea
ce nu este asumat, nu este vindecat’’ - το γαρ απροσληπτον, αθεραπευτον. - ,,Epistola I către Cledoniu’’),
vorbește de unirea desăvârșită a celor două firi – Dumnezeiască și omenească – în unicul ipostas al Domnu-
lui Iisus Hristos: ,,Mintea (Dumnezeiască) se unește cu mintea (omenească), ca fiind aceasta mai aproape și
mai proprie și, prin aceasta, cu trupul, mijlocind aceasta între Dumnezeire și desimea trupului’’ (ο νους τω
νοι μιγνυται, ως εγγυτερω και οικειοτερω και δια τουτου σαρκι μεσιτευοντος θεοτητι και παχυτητι).
ΙΙΙ. Teodor de Mopsuestia, ucenic al lui Diodor de Tars (care, pornind de la persoana istorică a lui
Iisus Hristos, a evidențiat ferm deplina umanitate a acestuia, periclitată de învățăturile lui Apolinarie și Euno-
mie), a susținut prezența a două persoane (προσωπα sau υποστασεις) în Iisus Hristos, încât nu putea să exis-
te o fire impersonală. Între cele două firi - Dumnezeiască și omenească - ar fi fost doar o legătură (συναφεια)
după har sau după bunăvoință, ori o unire prin relație a celor două firi. Numai la capătul dezvoltării morale a
lui Iisus Hristos și datorită înălțării cu care Dumnezeu L-a răsplătit pentru stăruința Lui, cele două persoane
au devenit un singur subiect al închinării, o modalitate de unitate personală numai de numiri, de simțire, de
cinste și de închinare, datorită legăturii după har sau după voință a celor două firi, astfel încât acest unic su-
biect al închinării apărea în fapt ca o a treia persoană, din relația credinciosului cu Iisus Hristos. Astfel, toate
faptele și pătimirile omenești sunt ale omului Iisus care s-a născut, a pătimit și a murit. De aceea, propriu-zis,
Dumnezeu nu S-a întrupat, nu S-a făcut om, ci a luat ceva (pe cineva: omul), a săvârșit o unire de relație, iar
Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu (numai în sens impropriu fiind numită astfel), ci născătoare
de om. O asemenea doctrină înțelegea mântuirea mai mult juridic și moral, prin efortul liber al omului care-L
imita pe omul Iisus și, astfel, se apropie de doctrina soteriologică a catolicilor și a protestanților.
IV. Nestorie, ucenic al lui Teodor de Mopsuestia, aducând cu el întreaga moștenire a școlii antiohie-
ne, ajunge patriarh al Constantinopolului pe 10 aprilie 428. Dintr-un zel deosebit de a stârpi ereziile, Nesto-
rie a pornit o luptă dârză împotriva arienilor, a novatienilor, a rămășițelor quartodecimanilor din Asia, Lidia și
Caria, împotriva macedonienilor din Hellespont și a maniheilor, protejându-i numai pe pelagieni, deși aceștia
fuseseră condamnați de mai multe sinoade ale Bisericii apusene. În Epistola a II-a către sfântul Chiril al Ale-
xandriei (din iunie 430, condamnată la Sinodul ecumenic III de la Efes din 431), Nestorie susține unirea prin
relație a Dumnezeirii (Οεοτης) cu umanitatea (ανθρωποτης) într-o singură persoană (,,împreună legătura –
relația - acestora într-o singură persoană’’ – την τουτων εις ενος προσωπου συναφειαν), a lui Iisus Hristos.
Unirea a fost deci numai de relație, Dumnezeirea (nepătimitoare)și umanitatea (pătimitoare) rămânând dis-
tincte, Dumnezeirea neputând primi o a doua naștere. De aceea o numește Nestorie pe Sfânta Fecioară
,,Născătoare de Hristos’’ (Χριστοτοκος), dar nu ,,Născătoare de Dumnezeu’’ (Θεοτοκος), titlu pe care, zicea
Nestorie, îl foloseau cu preferință arienii și apolinariștii. Numele de Hristos, fiu, Domn este numele comun al
celor două persoane (Dumnezeiască și omenească), dar numele de Dumnezeu, Dumnezeu cuvântul este nu-
mai al Persoanei Dumnezeiești. În concepția lui nestorie, omul Iisus i-a plătit lui Dumnezeu datoria neplătită
de Adam, cu ascultarea cu care a fost dator acela. Astfel, mântuirea are un caracter numai juridic, căci unirea
celor două firi în Iisus Hristos nu este firească sau ipostatică, ci voluntară, ca între două persoane. După Nes-
torie, unirea firească sau ipostatică ar face ca Dumnezeirea să fie pătimitoare. Dimpotrivă, zice el, firea uma-
nă a lui Iisus Hristos era autonomă, chiar unită cu Logosul dumnezeiesc. Astfel, mântuirea omului ar consta
 3
în propriul său efort către bine și virtute, ca o imitare a efortului lui Iisus Hristos.
V. Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbind de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea
umanității din păcatul neascultării originare (,,Epistola a II-a către Nestorie’’ și ,,Despre întruparea Celui U-
nul Născut’’), spune că Logosul (Cuvântul) lui Dumnezeu, Care este și Fiul lui Dumnezeu dinainte de veacuri,
de o ființă (ομοουσιος) cu El, transcendent, rămânând astfel și în unirea după ipostas cu firea omenească
(nu poate fi pătimitor - απαθητον), Și-a asumat și apropriat firea umană [σαρκα εψυχωμενην ψυχη λογικη
ενωσας ο Λογος εαυτω καθ’ υποστασιν αφραστως τε και απερινοητως γεγονεν ανθρωπος και κεχρηματικεν
υιος ανθρωπου - ,,Cuvântul, unindu-Și Sie Însuși, după ipostas și în chip de negrăit și de necuprins cu mintea,
un trup însuflețit cu suflet rațional și intelectiv, S-a făcut om și a primit numele de Fiu al omului.’’ - ,,Epistola
a II-a către Nestorie’’], a îndumnezeit-o, pentru ca oamenii să devină, prin participare și după har, fii ai lui
Dumnezeu. Numele Hristos Îi este propriu Cuvântului lui Dumnezeu, care, întreg, Și-a unit în mod real, dar
inexprimabil și de necuprins cu mintea, firea omenească (omul întreg) : ,,Prin Hristos se înțelege Cuvântul lui
Dumnezeu unit cu firea umană printr-o unire de neexprimat, conformă iconomiei’’ (,,Despre întruparea Ce-
lui Unul Născut’’, P.G. Migne, vol. 75). Această unire este a firilor (ενωσις φυσικη, ενωσις κατα φυσιν), după
ipostas (καθ’ υποστασιν), firile comunicându-și însușirile datorită unicității Persoanei lui Iisus Hristos. Astfel,
Sfânta Fecioară nu poate fi decât ,,Născătoare de Dumnezeu’’ (Θεοτοκος).