304

*V *

P O S T F A Ț Ă
I. Potrivit învățăturii patristice, „întrucît bunul și preabunul Dumnezeu nu Și-a aflat îndestulare din
contemplarea Lui însuși”1, „din prisosul bunătății”2 Lui El „a binevoit”3 să creeze universul4 – lumea nevăzută
și văzută5 –, centrat în Cuvînt (Logos) și în comuniune cu El6, univers ale cărui tipare7 au preexistat în „min-
tea” Sa „creatoare a lumii”8, în „pregîndirea”9 Sa a creației, pentru ca acele făpturi ale Sale „să primească
lucrarea bunătății Lui și să se împărtășească de bunătatea Lui”10, aducîndu-le astfel pe acestea „din neexis-
tent la existență”10 și creîndu-le „pe toate, nevăzute și văzute, precum și pe omul constituit din fire văzută și
fire nevăzută”10. Gîndirea lui Dumnezeu a creației a devenit deci lucrarea Sa a creației11 „prin Cuvînt împli-
nită și prin Duh desăvîrșită”12.
În creația văzută, ca încununare a ei, dăruindu-i demnitatea întîietății prin conducere a acesteia13,
_________________________________________________________________________________
1 ̒Επεὶ ούν ̕ο ̒αγαθὸς καὶ ̕υπεράγαθος Θεὸς ούκ ̒ηρκέσθη τη̨̃ ̕Εαυτου θεωρία̨̃. – Sfîntul Ioan Damaschin, Expunere
precisă a credinței ortodoxe, cartea II, capit. 2 – „Despre creație”, P.G. Migne, vol. 94, col. 864C.
2. ̕υπερβολη̨̃ ̒αγαθότητος - idem.
3. εύδόκησε - ibidem.
4. κόσμος - „ordine, podoabă, lume, univers”.
5. τὰ ̕ορατὰ καὶ τὰ ̒αόρατα („cele văzute și cele nevăzute”) - Epistola către Colosseni a Sfîntului Apostol Pavel, I, 16.
6. „Așadar, noi suntem și se spune de noi că suntem parte a lui Dumnezeu (μοιρα Θεου) dintru aceea că rațiunile noas-
tre de a fi (τοὺς του ειναι ̕ημων λόγους) sunt mai dinainte subzistente în Dumnezeu (̒εν τω̨̃ Θεω̨̃ προϋφεστάναι), dar se
mai și spune că noi curgem către obîrșie dintru aceea că nu potrivit rațiunii celei preexistente în Dumnezeu, conform
căreia am fost făcuți, ne-am mișcat noi ... Căci, dacă este neîndoielnic că Cel Unul Cuvînt al lui Dumnezeu este esența
(ούσία) virtuții din fiecare om – esență, într-adevăr, a tuturor virtuților este însuși Domnul nostru Iisus Hristos, cum stă
scris: „Cel care ni S-a făcut nouă de la Dumnezeu (Tatăl) înțelepciune, dreptate și sfințire și răscumpărare (1 Corinteni, I,
30), avîndu-le El de bună seamă în mod absolut pe acestea ce sunt spuse privitor la El, ca fiind Însuși Înțelepciune și
Dreptate și Sfințire, iar nu așa cum este spus cu delimitare despre noi, precum „om înțelept” sau „om drept” –, atunci
desigur fiecare om, avînd părtășie la virtute potrivit fermei sale constituiri firești, este fără întoarcere părtaș la esența
virtuților lui Dumnezeu, întrucît sămânța binelui cea după fire cu bună și curată înclinare o lucrează potrivit alegerii vo-
inței sale și arată astfel capătul (τὸ τέλος) identic (ταύτόν) începutului (τη̨̃ αρχη̨̃), dar cu atît mai mult fiind identic înce-
putul și capătul cu cît omul ajunge să fie legitim (̒ανόθευτος – „fără a fi bastard”) împreună vorbitor cu Dumnezeu ...” –
Sfîntul Maxim Mărturisitorul – Ambigua, P.G., vol. 91, col. 1081C-D, 1084A.
7. κόσμου τύποι; v. Sfîntul Grigorie Teologul (de Nazianz) – Poeme dogmatice, P.G., vol. 37, col. 421A.
8. κοσμγόγονος νους - idem.
9. ̕η θελητικὴ Αύτου ̒άχρονος ̒έννοια („gîndirea Lui volitivă atemporală”) – Sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., col. 837A.
10. Sfîntul Ioan Damaschin – op. cit., col. 864C, 864C–865A, 865A.
11. τὸ ̒εννόημα ̒έργον υφίσταται – op. cit., col. 865A.
12. Λόγ̨̃ω̨̃ συμπληρούμενον καὶ Πνεύματι τελειούμενον - idem.
13. „... Că omul a fost făcut în Chipul Firii Care le stăpînește pe toate, nu înseamnă nimic altceva decît că firea sa i-a fost
creată de-a dreptul împărătească.” (τо̀ της δυναστευούσης των πάντων της φύσεως είκόνα γενέσθαι, ούδὲν ̕έτερον
̒εστι ̒ὴ εύθὺς βασιλίδα δημιουργηθηναι τὴν φύσιν) – Sfîntul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, P.G. vol. 44,
cap. 4, col. 136C.
 305
Dumnezeu l-a creat „din fire văzută și fire nevăzută pe om cu propriile Sale mîini, după propriul Său Chip și
după asemănarea cu El14: din pămînt plăsmuind trupul, iar un suflet rațional și intelectiv15 prin insuflarea Sa
dîndu-i-l lui, ceea ce noi numim „chip dumnezeiesc”16, căci „după Chip”17 înseamnă „capacitatea de cugeta-
re intelectivă și de voință proprie de la sine”18, iar „după asemănare”19 „asemănarea de virtute după putin-
ță”20”. Și aceasta, pentru a-l asemăna ascendent pe om, după atributul binelui, cu Dumnezeu: „...Căci, dacă
plinătate a binelui este Dumnezeirea, iar omul este în Chipul Aceleia, atunci, întru aceea că Ea este plină de
tot binele, își are chipul omului asemănarea către Arhetip.”21
Omului astfel creat i s-a dat posibilitatea cunoașterii Creatorului său: „... și luînd din Scriptură Duhul,
din creație Rațiunea (Logosul) ei, iar din sine însuși Gîndirea și unindu-le unele cu altele nedezlegat, omul L-a
aflat pe Dumnezeu, ca unul care-L cunoaște, după cum trebuie și este cu putință, pe Dumnezeul Care prin
Gîndire și prin Rațiunea (Logosul) creației și prin Duh Se face cunoscut ...”22.
Așadar, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu capacitatea cunoașterii prin rațiune, intelect și specu-
lație a lumii observabile, precum și cu aceea a cunoașterii revelate a Lui: naturală (indirectă), „prin oglindă în
mod de enigmă”23, a creației Sale și supranaturală, mediată prin mijlocitori umani (sfinții Săi: patriarhii și
proorocii Vechiului Testament, Prea Sfînta Fecioară Maria, apostolii și ceilalți sfinți ai Noului Testament) sau
divino–umani, Cuvîntul Său întrupat în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, la a Cărui a doua venire cu-
noașterea lui Dumnezeu îi va fi omului „față către față”, ca fapt și realitate ființială24.
_________________________________________________________________________________
14. κατ̒ οικείαν είκόνα τε, καὶ ̕ομοίωσιν. – Sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., cartea 2, cap. 12 – „Despre om”, col. 920B.
15. ψυχὴν δὲ λογικὴν καὶ νοερὰν. – idem.
16. θεία είκών. – ibidem.
17. κατ̒είκόνα. – ibidem.
18. τὸ νοερὸν καὶ αύτεξούσιον. – ibidem.
19. κατʹ ̕ομοίωσιν – ibidem.
20. ̕η της ̒αρετης κατὰ τὸ δυνατὸν ̕ομοίωσις – ibidem. Același Sfînt Părinte precizează într-alt loc (În ce mod are omul
Chipul lui Dumnezeu?, P.G. Migne, vol. 95, col. 228C-D): „Că omul este după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, aceas-
ta înseamnă, că sufletul lui intelectiv și rațional este cu trei însușiri proprii, adică minte intelectivă (νους), rațiune (λό-
γος) și duh (πνευμα), așa cum la Dumnezeiasca Ființă sunt Tată, Fiu și Duh Sfînt. Căci, așa cum Tatăl este Tată și nu Fiu,
și Fiul Fiu, dar nu Tată, iar Duhul Duh Sfînt, dar nu Fiu sau Tată, în același mod și intelectul este intelect și nu rațiune,
rațiunea rațiune, dar nu duh, și duhul duh, dar nu rațiune sau intelect. Acestea, așadar, nu sunt amestecate (împreună
vărsate) prin unirea lor și nici despărțite prin număr, căci cele trei sunt unul, iar unul este în trei veșnic împreună exis-
tînd de o aceeași fire și de o aceeași ființă.”
21. Εί γὰρ πλήρωμα μὲν ̒αγαθων (plinătate a bunurilor) τὸ Θειον, ̒Έκείνου δὲ τουτο είκών, ̒αρʹ έν τω̨̃ πληρες ειναι
παντὸς ̒αγαθου, πρὸς τὸ ̒Άρχέτυπον ̕η είκὼν ̒έχει τὴν ̕ομοιότητα. – Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, P.G.,
vol. 44, cap. XVI, col. 184B.
22. καὶ της μὲν Γραφης, τὸ Πνευμαʹ της δὲ κτίσεως, τὸν Λόγονʹ ̕εαυτου δὲ, τὸν νουν λαβὼν καὶ ̕αλλήλοις ̕αλύτως ̒ε-
νώσας, ̕ευρε Θεόν, ̕ως ̒επιγνούς́ , καθὼς δει καὶ δυνατὸν ̒εστι, τὸν Θεόν, τὸν ̒εν Νω̨̃ καὶ Λόγω̨̃ καὶ Πνεύματι. (Sfîntul
Maxim Mărturisitorul, Către Thalassios, prea cuviosul preot și egumen, despre felurite neclarități ale Sfintei Scripturi,
P.G. vol. 90, col. 372C). De observat că sintagma τὸν ̒εν Νω̨̃ καὶ Λόγω̨̃ καὶ Πνεύματι – „(Dumnezeu) Care este în (iposta-
surile de) Intelect, Rațiune (Logos) și Duh” – trimite la atributele distincte ale Fiecărei Persoane ale Sfintei Treimi.
23. διʹ ̒εσόπτρου ̒εν ̒αινίγματι – 1 Corinteni, XIII, 12.
24. τότε δὲ πρόσωπον πρὸς πρόσωπονʹ ̒αρ ́ τι γινώσκω ̒εκ μέρους, τότε δὲ ̒επιγνώσομαι καθὼς καὶ ̒επεγνώσθην. – „dar
atunci față către față; acum eu cunosc în parte, atunci însă îmi voi cunoaște direct (față către față: ̒επί) după cum
 306
Dar cunoașterea harică a lui Dumnezeu prin mijlocitorii Săi – „legătura” (v. lat. „religio”25) personală
cu El – nu este cu putință fără lucrarea vie, personală, a credinței, numai astfel legătura (religio) omului cu
Dumnezeu devenind o realitate ființială26, făptura umană valorificîndu-și calitatea ei de „legătură firească”27,
unificatoare, a întregii creații cu Dumnezeu28.
II. Neamurile umane, care au descins din Αdam29, și-au menținut multă vreme unitatea de limbă,
încă și după potopul biblic. La cîteva generații după constituirea neamurilor din cei trei fii ai lui Nō ah/Nōe –
Șēm/Sēm, Hām, Yāpheth –, cînd „tot pămîntul era o singură buză (limbă)30 și un singur grai31 pentru toți”, ei,
plecînd de la Răsărit și așezîndu-se a locui în ținutul Șine̕ār32, folosind cărămizi arse și smoală33 au hotărît
_________________________________________________________________________________
am și fost cunoscut.” - idem.
25. religio (<re – „înapoi”, „iarăși” + ligāre – „a lega”): „legătura înapoi (către obîrșie)”, „iarăși legătura (cu Dumnezeu)”.
La vechii romani, religio (<lego/legĕre – „a aduna”, „a alege”, „a citi”) avea înțelesul de „scrupul pios”, „conștiință pioa-
să/meticuloasă” a persoanei care-și cercetează riguros raporturile cu cineva sau ceva.
26. De observat că rom. „credință” (<lat. credens/credentis – „(cel) care crede”) are înțelesul „(pre)darea inimii” către
Dumnezeu: credo (<cor/cordis – „inimă” + do – „dau”) – „îmi dau inima”. Noul Testament în limba latină folosește pen-
tru înțelesul „credință” cuvîntul fides – „încredere (în cineva/ceva)”, „credit”, „loialitate” - > fido – „am încredere în”,
„cred în”, foedus/foederis – „tratat de încredere”, „alianță”, foederati – „aliați”, cuvinte cu aceeași origine ca gr. πείθω
πείθω/πείθομαι – „am încredere în”, „dau crezare”, „sunt convins de”, >πίστις – „încredere”, „credință” - >πιστεύω –
„am încredere (în)”, „cred (în)”, πιθανός – „demn de crezare, credibil”, „convingător, persuasiv”, πεισμα – „cablu (pen-
tru legat)”, toate acestea, din rădăcina πιθ/πειθ – „a lega”. În Vechiul Testament în limba ebraică, aflăm, de la verbul
̒āmán (‫„ – )אמן‬a sta ferm pe picioare”, „a fi ferm, adevărat, credincios”, „a (se în)crede în” –, cuvintele ̒ēmū n (‫– )אמון‬
„credință, credincioșie”, „adevăr”, ̒ĕmū nāh (‫„ – )אמונה‬statornicie”, „adevăr”, „credință, credincioșie”, ̒āmēn (‫– )אמו‬
„adevăr”, „cu adevărat, așa să fie!”.
27. σύνδεσμός τις φυσικός. – Sfîntul Maxim Mărturisitorul - Ambigua, P.G. vol. 91, col. 1305B.
28. „mijlocind în totul extremitățile prin părțile proprii ale lor și aducîndu-le întru una în sine însuși pe acelea, care du-
pă fire stau despărțite unele de altele prin marea distanță dintre ele, pentru ca, după ce a început mai întîi de la pro-
pria-i deosebire unirea care le aduce pe toate împreună către Dumnezeu, ca Pricinuitor al lor, avansînd treptat prin și-
rul și ordinea celor din mijloc, să ia spre Dumnezeu capătul urcușului înalt care se face prin toate potrivit cu unirea lor,
în Care nu este despărțire ...” (idem, col. 1305B-C), „apoi cerul și pămîntul unind datorită identității în raport cu îngerii a
vieții în tot modul după virtute, pe cît le este de atins oamenilor, ca să poată face una creația perceptibilă, nedeosebită
în totul prin raportare la ea însăși.” (idem, col. 1305D–1308A).
29. ‫̒ – אדם‬ādhām – „cel (făcut) din pămînt roșiatic”, „pămîntean(ul) roșcat”.
30. ebr. sāphāh - ‫ ;שפה‬gr. χειλος – „buză, limbă”. – Geneza (Facerea), XI, 1.
31. ebr. dhebhāri ̄m– ‫„ – דברים‬cuvinte, cuvîntări, vorbiri” (<dābhár–‫„ – דבר‬a pune în șir ordonat silabele și cuvintele”, „a
cuvînta, a vorbi”, „a ordona, a comanda”, „a conduce, a ghida”), gr. φωνή – „sunet, grai”; ebr. ̒ahādhi ̄m - ‫„( אחדים‬uni-
ce”, „unite într-una”, „aceleași”), gr. μία („unul singur”). - idem.
32. idem, XI,2. În acest ținut, regele Nim(e)rodh, nepot al lui Ham, întemeiase cetatea Babylon. Este de remarcat că nu-
mele Șine̕ār (‫ )שנער‬poate fi apropiat de numele China (care în limbile greacă și latină apare sub forma Sina sau Sinae),
menționat prima dată în Europa în jurnalul exploratorului portughez Duarte Barbosa în anul 1516, dar cu mult înainte
(mileniul I î. Hr.) în scrieri indiene (Mahabharata; Legile lui Manu; scrierile puranice – vechi texte hindu, v. purāna – „din
timpurile vechi”; sanscr. Chinas/Chi ̄nah/Ci ̄na > pers. Cin), cu referire la o populație la nord de India. În cartea 6, cap. 9
din Mahabharata, mai sunt menționați și Iavanas, probabil descendenți din Iavan, unul din fiii lui Iafet, numele de Iava-
nas fiind folosit în istoria indiană și pentru a-i indica pe grecii ionieni și, mai tîrziu, pe arabi. Literatura epică indiană
 307
34
să-și facă o cetate și un turn al cărui vîrf să ajungă la cer spre a-și face ei faimă înainte de a se răspîndi pe
fața a tot pămîntul35. Dar, coborîndu-se36 Domnul Dumnezeu pentru a vedea lucrarea intenției trufașe a fi-
ilor oamenilor37, care încă erau „un singur neam și o singură limbă”38, a hotărît să le amestece grăirea39 ast-
fel încît „să nu audă (exact) fiecare din ei graiul aproapelui său”40 și, neînțelegîndu-se, să nu-și mai poată în-
deplini gîndul fălos. Din acel loc al amestecării limbii lor i-a împrăștiat Dumnezeu pe oamenii trufași pe tot
pămîntul, locului aceluia dîndu-i-se numele de „Amestecare (a limbii)” (Babel)41.
III. Vătămîndu-și firea prin neascultarea originară, omul creat de Dumnezeu nu mai putea fi acea
„anume legătură naturală” (σύνδεσμός τις φυσικός)42 a întregii creații cu Creatorul ei fără participația resti-
tutivă a lui Dumnezeu43, care reașează astfel umanitatea pe urcușul părtășiei vieții dumnezeiești: „Dumne-
zeu întreg făcîndu-Se părtaș cu toți în întreg, și în modul sufletului în suflet către trup și prin suflet către trup
făcîndu-Se, cum a știut El însuși, pentru ca sufletul să primească însușirea de neschimbare44, iar trupul ne-
murirea45, și omul în întregul lui să fie îndumnezeit46, fiind dumnezeiește lucrat47 prin harul lui Dumnezeu
Care S-a făcut om, în întregime rămînînd om la suflet și la trup datorită firii (naturii) și în întregime fiind fă-
_________________________________________________________________________________
menționează un ținut, situat la vestul îndepărtat al Iavanei, cu numele Parama Iona, care ar putea fi denumirea Ioniei
din Asia Mică.
33. idem, XI, 3.
34. ebr. r̒ōș (‫ ;ראש‬tradus în Septuaginta prin κεφαλή) – „cap”, „extremitate”, „vîrf, culme”, „început”, cuvînt prin care
începe cartea Genezei: „berē̒și ̄th” (‫„ – )בראשית‬la capul (a toate)”, „la început”.
35. idem, XI, 4.
36. idem, XI, 5: „Și a coborît Domnul să vadă ...” („Vayyēredh Yehvāh lir(e)̒ōth ...”; καὶ κατέβη Κύριος ̒ιδειν ...). De ob-
servat că verbul ebraic yārádh (‫„ – )ירד‬a merge în jos”, „a coborî” – conține etimonul silabic „rad(h)”, același ca în engl.
„road”, fr. „route” – „drum”, indiciu al prezenței în aceste limbi a unui cuvînt din limba comună biblică.
37. „fiii oamenilor”: Septuaginta traduce prin οί ̒υιοὶ των ̒ανθρώπων sintagma ebraică „benê hā̒ādhām” (‫– )בני האדם‬
„fiii lui Adam” [Adam – „cel făcut din pămînt roșiatic”, „pămînteanul roșcat”; înțelesul „din pămînt, pămîntean” este
prezent și în lat. homo/hóminis (<humus – „pămînt”; -> rom. „om”), gr. χαιμα – „sînge”, cuvînt asemănător cu lat.
hemo – „om”, menționat de gramaticul Festus].
38. gr. γένος ̕ὲν καὶ χειλος ̕ὲν traduce ebr. ̕am [„neam/popor”– <̕āmám (‫„ – )עמם‬a fi în comun”] ̒ehādh [„unul”] vesā-
phāh [„și buză/grai, limbă”] ̒aháth [„una”].
39. „Haide să coborîm și să amestecăm (nābhelāh – ‫ )נבלה‬acolo graiul lor (sephāthām – ‫”)שפתם‬.
40. ̒așér l ̒o yiș(e)m(e)̕ú ̒i ̄ș șepháth r(e)̕ēhū̄ ; ̕ινα μὴ ̒ακούσωσιν ̕έκαστος τὴν φωνὴν του πλησίον. Așadar, „ameste-
carea” (ebr. bābhél – ‫< בבל‬bālál–‫„ – בלל‬a amesteca”; gr. σύγχυσις) graiului oamenilor trufași – exprimarea diferită, ca-
uzată de Dumnezeu, a cuvintelor limbii lor unice de pînă atunci – a avut ca rezultat imposibilitatea de a percepe („a
auzi”) corect (în forma originară) cuvintele rostite de unul către celălalt.
41. De observat că denumirea „Babel” este folosită în Vechiul Testament și pentru a indica regatul Babylonului.
42. A se vedea nota 27.
43. „Iar firea (omenească) o reașează la ea însăși” (Τὴν φύσιν δὲ πρὸς ̕εαυτὴν ̒αποκατίστησιν). – Sfîntul Maxim Mărtu-
risitorul - Expunere a rugăciunii Domnului, P.G. Migne, vol. 90, col. 877D.
44. ̒ατρεψία (atrepsía) – „neîntoarcere”, „ireversibilitate”.
45. ̒αθανασία (athanasía).
46. θεωθη̨̃ (theō thē).
47. θεουργούμενος (theū rgū menos).
 308
cut Dumnezeu la suflet și la trup prin har și prin strălucirea cea potrivită lui pe de-a-ntregul dumnezeiască
a fericitei slave, următor căreia nu mai este de gîndit și de înțeles ceva mai strălucitor și mai înalt.”48
Lucrarea mîntuitoare pentru umanitate a Cuvîntului (Logosul) Fiului lui Dumnezeu întrupat în Per-
soana divino-umană a Domnului nostru Iisus Hristos, hotărîtă proniator de Tatăl ceresc, Atotcreator și Atot-
țiitor, este exprimată axiomatic în Noul Testament, din care cităm, pentru cititorul prea grăbit al zilelor noas-
tre, din doar trei locuri:
„(13) Care (Tată) ne-a smuls pe noi din puterea întunericului și ne-a strămutat întru Împărăția Fiului
iubirii Sale, (14) în Care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor; (15) Care este icoană (chip) al Dumnezeului
Celui nevăzut, mai întîi născut decît toată făptura, (16) fiindcă în El au fost create toate cele din ceruri și de
pe pămînt, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii: toate prin El și în-
tru El au fost create. (17) Și El însuși este înainte de toate și toate în El însuși sunt constituite, (18) și El însuși
este Capul trupului Bisericii; Care este început, întîiul născut din morți, ca să fie El însuși în toate Cel cu întî-
ietate, (19) fiindcă în El a binevoit (Tatăl) ca toată plinătatea să sălășluiască (20) și ca prin El să le împace pe
toate întru El (Tatăl), pacificîndu-le prin sîngele Crucii Lui (prin El) fie pe cele de pe pămînt, fie pe cele din
ceruri.”49
„(5) Gîndul acesta să-l aveți, care este și în Hristos Iisus, (6) Cel care, în formă50 de Dumnezeu fiind,
nu Și-a socotit răpire a fi El egal lui Dumnezeu (Tatăl), (7) încă și pe Sine însuși S-a deșertat, formă51 de rob lu-
înd, asemenea oamenilor făcîndu-Se, și, la ținută52 aflîndu-Se ca om, (8) S-a umilit53 pe Sine făcîndu-Se ascul-
_________________________________________________________________________________
48. Sfîntul Maxim Mărturisitorul – Ambigua, P.G. vol. 91, col. 1088C. Prin dăruirea de către Dumnezeu a potențialității
de îndumnezeire prin Fiul și Cuvîntul Său întrupat, omul își poate actualiza destinația de „anume legătură firească”
(σύνδεσμός τις φυσικὸς) a întregii creații Cu Creatorul ei, odată ce el a fost creat ca un „mic diacosmos” („Cu adevărat
un mic diacosmos este omul” –κατὰ ̒αλήθειαν μικρὸς διάκοσμος ̒άνθρωπος.; Sf. Vasile cel Mare – Homilia XI a Hexa-
emeronului. Despre originea omului, col. 293B, ediția Alexis Smets și Michel van Esbroeck, Éditions du Cerf, Paris, 1970),
dar această legătură de unire fiind în și prin Iisus Hristos (v. Evanghelia după Ioan, XVII, 23).
49. Epistola către Colosseni a Sfîntului Apostol Pavel, I, 13-20: (13) ̒ος̀ ̒ερρύσατο ̕ημας ̒εκ της ̒εξουσίας του σκότους καὶ
μετέστησεν είς τὴν βασιλείαν του Υίου της ̒αγάπης Αύτου, (14) ̒εν ̕ω̨̃ ̒έχομεν τὴν ̒απολύτρωσιν, τὴν ̒άφεσιν των
̕αμαρτιωνʹ (15) ̕ος́ ̒έστιν είκὼν του Θεου του ̒αοράτου, πρωτότοκος πάσης κτίσεως, (16) ̕οτ́ ι ̒εν αύτω̨̃ ̒εκτίστη τὰ
πάντα ̒εν τοις ούρανοις καὶ ̒επὶ της γης, τὰ ̕ορατὰ καὶ τὰ ̒αό́ρατα, είτε θρόνοι είτε κυριότητες είτε ̒αρχαὶ είτε ̒εξου- σίαιʹ
τὰ πάντα δι̒ αύτου καὶ είς αύτὸν ̒έκτισταιʹ (17) καὶ ̒αυτὸς ̒εστιν πρὸ πάντων καὶ τὰ πάντα ̒εν αύτω̨̃ συνέστηκεν, (18) καὶ
αύτὸς ̒εστιν ̕η κεφαλὴ του σώματος της ̒εκκλησίαςʹ ̕ος́ ̒εστιν ̒αρχή, πρωτότοκος ̒εκ των νεκρων, ̕ιν́ α γένηται ̒εν πασιν
αύτὸς πρωτεύων, (19) ̕οτ́ ι ̒εν αύτω̨̃ εύδόκησεν παν τὸ πλήρωμα κατοικησαι (20) καὶ διʹ αύτου ̒αποκαταλλά- ξαι τὰ
πάντα είς αύτόν, είρηνοποιήσας διὰ του αίματος του σταυρου αύτου, [διʹ αύτου] είτε τὰ ̒επὶ της γης είτε τὰ ̒εν τοις
ούρανοις.
50. Despre „formă” (μορφή), Sf. Ioan Damaschin spune (Capitole filosofice, P.G. Migne, vol. 94, capit. 41 – „Despre for-
mă”, col. 608A-B): „Forma este ființa întrucît ființa ca formată și specificată de diferențele ființiale, ființă care semnifi-
că specia cea mai specifică: așa cum, spre exemplu, ființa, care a fost formată și specificată de trupul însuflețit și dotată
cu simțuri și care a săvîrșit (realizat) astfel animalul (τὸ ζω̨̃ον), și apoi, luîndu-și însușirea de rațional și de muritor, săvîr-
șește specia omului, care specie cea mai specială este numită formă, ca ființă care a primit formă. Prin urmare, Sfinții
Părinți îi dau speciei celei mai speciale numele de ființă și de fire și de formă și spun că totuna sunt ființa și firea și for-
ma, anume specia cea mai specifică ...”
51. Vezi nota 50.
 309
tător pînă la moarte, moarte însă de cruce. (9) De aceea, chiar Dumnezeu (Tatăl) L-a preaînălțat pe El și i-a
dăruit Lui numele cel mai presus de tot numele54, (10) pentru ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se ple-
ce, al celor din ceruri și al celor de pe pămînt și al celor de sub pămînt (11) și ca toată limba să-și facă măr-
turia ei că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl.”55
„(3) Binecuvîntat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a binecuvîntat pe
noi cu toată binecuvîntarea duhovnicească în cele cerești în Hristos, (4) ne-a ales pe noi Sieși în El înainte de
întemeierea lumii, ca să fim noi sfinți și fără pată înaintea Lui în iubire, (5) dinainte hotărîndu-ne pe noi spre
înfiere prin Iisus Hristos întru El, potrivit cu buna socotință a vrerii Sale, (6) spre lauda slavei harului Său cu
care ne-a dăruit pe noi în Cel iubit. (7) În Care avem răscumpărarea prin sîngele Lui, iertarea greșelilor56, po-
trivit cu bogăția harului Său (8) pe care l-a prisosit întru noi, în toată înțelepciunea și chibzuința, (9) făcîndu-
ne cunoscută nouă taina voirii Sale, potrivit cu bunăvoirea Sa pe care mai dinainte Și-a pus-o în El (10) spre
iconomia57 plinirii vremilor, ca să-Și recapituleze58 pe toate în Hristos, pe cele din ceruri și pe cele de pe pă-
_________________________________________________________________________________
52. σχήματι (<̒έχειν – „a ține, a avea”) – „ținută, constituție, mod de a fi, stare, natură, dispoziție, poziție, înfățișare ex-
terioară, aspect” – are aceleași înțelesuri ca lat. habitus (<habēre – „a ține, a avea”).
53. ̒εταπείνωσεν: <ταπεινόω – „a umili, a înjosi” (<ταπεινός – „umil, de jos, înjosit”), cu radicalul ταπ – „a presa, a căl-
ca” (>τάφος – „groapă, mormînt”,τάφρος – „șanț”, τάπης/τάπητος – „carpetă, tapet”), prezent și în numele istoric de
localitate Tapae, în Banat, aproape de trecătoarea spre Transilvania, unde au avut loc sub regele dac Decebal lupte cu
armatele romane; de asemenea, în cuvîntul ebraic tāpháp – ‫„ – תפף‬a bate toba” -> tōph – ‫ – תף‬tobă”.
54. Potrivit cuvintelor Arhanghelului Gabriel (Gavriil) către Iosif, logodnicul Prea Sfintei Fecioare Maria (Evanghelia du-
pă Matei, I, 21): „Iar Ea va naște Fiu, și tu vei chema numele Lui „Iisus”, căci El va izbăvi (mîntui) poporul Său de păcate-
le lor.” (τέξεται δὲ υίὸν, καὶ καλέσεις τὸ ̒ον́ ομα αύτου ̒Ιησουνʹ αύτὸς γὰρ σώσει τὸν λαὸν αύτου ̒απὸ ̀των ̕αμαρτιων
αύτων). În acest loc din Evanghelia după Matei este tîlcuit înțelesul numelui ebraic Iēșū a (redat în pronunția limbii gre-
cești prin ̒Ιησους; lat. Iēsū s), cu mijloacele semantice proprii limbii grecești: „Cel care va face teafăr (întreg, nevătămat;
σώ̨̃σει <σω̨̃ος – „întreg, teafăr, sănătos”; lat. salvum – „întreg, sănătos, izbăvit” – faciet)”, „Cel care va izbăvi, salva”. De
remarcat că în limba ebraică numele Yēșû̕a (‫ )ישוע‬poartă același înțeles, din verbul yāșá̕ (‫„ – )ישע‬a salva, a elibera”. Cît
privește numele Hristos (Christos; Χριστός) – „Cel uns, Unsul”, acesta este echivalentul grec, formal și semantic (<χρίω
– „a unge cu ulei”) al numelui ebraic Māși ̄ah (‫ ;משיח‬pronunțat în limba greacă Μεσσίας; v. Evanghelia după Ioan, I, 41)
– „Cel uns” (regele, preoții; < māșáh – ‫„ – משח‬a duce mîna deasupra”, „a unge cu ulei”; >meșáh – „ulei”, cuvînt al cărui
etimon este prezent în slav. máslo – „ulei” (>rom. maslu), fr. mè che – „feștilă, fitil”).
55. Epistola către Filipeni a Sfîntului Apostol Pavel, II, 5-11: (5) Τουτο φρονειτε ̒εν ̕υμιν ̕ὸ καὶ ̒εν Χριστω ̒Ιησου, (6) ̕ός ̒εν
μορφη̨̃ Θεου ̕υπάρχων ούχ ̕αρπαγμὸν ̕ηγήσατο τὸ ειναι ̒ισ ́ α Θεω̨̃, (7) ̒αλλὰ ̕εαυτὸν ̒εκένωσεν μορφὴν δούλου
λαβών, ̒εν ̕ομοιώματι ̒ανθρώπων γενόμενοςʹ καὶ σχήματι εύρεθεὶς ̕ως ̕άνθρωπος (8) ̒εταπείνωσεν ̕εαυτὸν γενόμε-
νος ̕υπήκοος μέχρι θανάτου, θανάτου δὲ σταυρου. (9) διὸ καὶ ̕ο Θεὸς αύτὸν ̒υπερύψωσεν καὶ ̒εχαρίσατο αύτω̨̃
τὸ ̒όνομα τὸ ̕υπὲρ παν ̒όνομα, (10) ̕ίνα ̒εν τω̨̃ ̒ονόματι ̒Ιησου παν γόνυ κάμψη̨̃ ̒επουρανίων καὶ ̒επιγείων καὶ καταχθο-
νίων (11) καὶ πασα γλωσσα ̒εξομολογήσηται ̕ότι Κύριος ̒Ιησους Χριστὸς είς δόξαν Θεου Πατρός.
56. τὴν ̒άφεσιν των παραπτωμάτων. De observat că παράπτωμα – „cădere pe de lături, alături” – este format din παρὰ
- „lîngă, alături” + πτωμα – „cădere” (<πίπτω – „a cădea”).
57. είς οίκονομίαν. Cuvîntul οίκονομία [<οικος – „casă” + νόμος (<νέμω – „a împărți un lot, a atribui”) – „împărțire, atri-
buire, legiuire, lege”] este folosit în expresia ̒η οίκονομία του Θεου – „iconomia lui Dumnezeu”, pentru a semnifica chi-
vernisirea (cîrmuirea; v. gr. κυβερναν – „a cîrmui nava”) creației potrivit planului Dumnezeului Proniator, cu referire
specială la lucrarea mîntuitoare săvîrșită prin întruparea Cuvîntului (Logosul) în Persoana divino-umană a Domnului
nostru Iisus Hristos.
 310
mînt în El. (11) Întru Care și am fost sortiți moștenitori, dinainte fiind noi hotărîți (de Dumnezeu) potrivit cu
de mai înainte plănuirea Celui care pe toate le lucrează după sfatul vrerii Lui, (12) ca să fim noi spre lauda sla-
vei Sale, noi care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.”59
Creatorul făpturii umane, Dumnezeu, Care supraveghează și menține necontenit cu harul proniei Sa-
le, administrat de sfinții Săi îngeri din ceruri, făptura mîinilor Lui, S-a coborît de multe ori, pe căile și cu mij-
loacele proprii Lui, la această făptură împovărată de păcatul neascultării originare, așa cum au fost modalită-
țile de comunicare și de conlucrare cu protopărinții speciei umane, cu patriarhii și cu profeții Vechiului Testa-
ment60, iar la plinirea vremilor, această „coborîre pentru a fi împreună cu” făptura Sa (συγκατάβασις)61 nu
_________________________________________________________________________________
58. ̒ανακεφαλαιώσασθαι – „ca să-Și recapituleze”.
59. Epistola către Efeseni a Sfîntului Apostol Pavel, I, 3-12: (3) Εύλογητὸς ̒ο Θεὸς καὶ Πατὴρ του Κυρίου ̒ημων ̒Ιησου
Χριστου ̒ο εύλογήσας ̕ημας ̒εν πάση̨̃ εύλογία̨̃ πνευματικη̨̃ ̒εν τοις ̒επουρανίοις ̒εν Χριστω̨̃, (4) καθὼς ̒εξελέξατο ̒η- μας ̒εν
αύτω̨̃ πρὸ καταβολὴς κόσμου ειναι ̕ημας ̕αγίους καὶ ̒αμώμους κατενώπιον αύτου ̒εν ̒αγάπη̨̃, (5) προορίσας
̒ημας είς υίοθεσίαν διὰ ̒Ιησου Χριστου είς αύτὸν, κατὰ τὴν εύδοκίαν του θελήματος αύτου, (6) είς ̒έπαινον δόξης του
χάριτος αύτου ης ̒εχαρίτωσεν ̒ημας ̒εν τω̨̃ ̒ηγαπημένω̨̃. (7) ̒Εν ω̨̃ ̒έχομεν τὴν ̒απολύτρωσιν διὰ του αίματος αύτου,
τὴν ̒άφεσιν των παραπτωμάτων, κατὰ τὸ πλουτος της χάριτος αύτου (8) ης ̒επερίσσευσεν είς ̕ημας, έν πάση̨̃ σοφία̨̃ καὶ
φρονήσει, (9) γνωρίσας ̕ημιν τὸ μυστήριον του θελήματος αύτου, κατὰ τὴν εύδοκίαν αύτου ̕ὴν προέθετο ̒εν αύτω̨̃ (10)
είς οίκονομίαν του πληρώματος των καιρων, ̒ανακεφαλαιώσασθαι τὰ πάντα ̒εν τω̨̃ Χριστω̨̃, τὰ ̒επὶ τοις ούρανοις καὶ
τὰ ̒επὶ της γης ̒εν αύτω̨̃. (11) ̒Εν ̕ω̨̃ καὶ ̒εκληρώθημεν προορισθέντες κατὰ πρόθεσιν του τὰ πάντα ̒ενεργουντος κατὰ τὴν
βουλὴν του θελήματος αύτου (12) είς τὸ ειναι ̕ημας είς ̒έπαινον δόξης αύτου τους̀ προηλπικότας ̒εν τω̨̃ Χριστω̨̃.
60. dintre care, unii au fost ridicați la cer: Henōch [‫„ – חנוך‬Cel instruit, învățat” <hānách–‫„ – חנך‬a instrui, învăța pe ci-
neva”, „a dedica, a consacra”; Geneza, V, 24: „Și a mers Henō ch cu Dumnezeu” (vayyithehallék Henō ch ̒eth-hā̒Elō hi ̄m –
‫האלהים‬-‫ ;])ויתהלך חנוך את‬Mōșéh [‫„ – משה‬Cel scos” (de fiica faraonului din apa rîului, unde prunc fiind, fusese lepă-
dat) -> gr. Μωϋσης > rom. Moise; Evanghelia după Matei, XVII, 3: „Și iată (după ce S-a schimbat la Față Domnul Iisus
Hristos pe muntele Tabor înaintea ucenicilor Săi, Petru, Iacob și Ioan, fratele lui Iacob), li s-au arătat lor Moise și Ilie
vorbind împreună cu El” – καὶ ̒ιδοὺ ̒ώφθη αύτοις Μωϋσης καὶ ̒Ηλίας συλλαλουντες μετ’ Αύ́του ]; ̒El̄ iyyāhû [‫ אליהו‬-
„Dumnezeu este Domnul”/„Dumnezeu este puternic” - >gr. ̕Ηλίας >slav.-rom. Ilie; 2 Regi, II, 11 (Septuaginta: 4 Regi, II,
11): „Și a fost că, mergînd, ei (Ilie și ucenicul său Elisei/̒Eli ̄șā̕ - „Dumnezeu este mîntuirea lui”) mergeau și vorbeau, și
iată un car de foc (rékhebh-̒ēș - ‫אש‬-‫ )רכב‬și cai de foc (vesûsê ̒ēș - ‫ )וסוסי אש‬și s-au oprit între cei doi și a fost ridicat
̒El̄ iyyāhū în o furtună a cerului (vayyá̕al ̒El̄ iyyāhû báse̕ārāh hașșāmāyim – ‫]”)ויעל אליהו בסערה השמים‬. De asemenea,
Sfîntul Apostol Pavel a fost ridicat, pentru o vreme, la al treilea cer (2 Corinteni, XII, 2-4): (2) Știu de un om în Hristos de
acum patrusprezece ani – dacă în trup, nu știu, dacă în afara trupului, nu știu, Dumnezeu știe –, că unul ca acesta a fost
răpit pînă la al treila cer (̕αρπαγέντα τὸν τοιουτον ̕έως τρίτου ούρανου) (3). Și știu de acest om – dacă în trup, dacă în
afara trupului, nu știu, Dumnezeu știe –, (4) că a fost răpit la rai (̕ότι ̕ηρπάγη είς τὸν παράδεισον) și a auzit cuvinte de
negrăit, care nu-i sunt îngăduite omului să le rostească (καὶ ̒ήκουσεν ̒άρρητα ̕ρήματα ̕ά ούκ ̒εξὸν ̒ανθρώπω̨̃ λαλη- σαι).
Din tradiția creștină este cunoscut că Sfînta Fecioară Maria, Maica Domnului, după încheierea vieții ei pămîntești, a fost
ridicată cu trupul la ceruri, iar Sfîntul Apostol și Evanghelist Ioan (Teologul) apare în iconografia creștină ortodoxă ca
mijlocitor al oamenilor, împreună cu Maica Domnului, la tronul ceresc al Domnului Iisus Hristos.
61. „... dacă-l auzi pe profet zicînd „L-am văzut pe Domnul”, să nu-ți închipui aceasta, că el a văzut Ființa aceea, ci „în-
săși coborîrea Lui pentru a fi împreună cu noi” (αύτὴν τὴν συγκατάβασιν), și pe aceasta mai neclar, însă, decît Puterile
de sus: căci el n-a putut vedea atîta pe cît Heruvimii. Și ce zic eu despre acea fericită Ființă, cînd nici măcar ființa înge-
rului nu-i este cu putință omului s-o vadă în toată siguranța?” – Sfîntul Ioan Hrisostom (Gură de Aur), Despre neputința
 311
ființial, pentru că Dumnezeu este incomunicabil și incognoscibil în Ființa Lui62, s-a făcut, din marea Sa iubire
pentru făptura omenească63, prin întruparea mîntuitoare a Fiului și Cuvîntului (Logosul) Său în Persoana
divino-umană a Domnului nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul și Viața”64, Cel care ne-a confirmat prin în-
treaga Sa lucrare mîntuitoare indestructibilitatea celor trei mari virtuți creștine: credința, nădejdea și, mai
măreață ca acestea, iubirea65.
IV. Ajungem acum la întrebarea: Ce este teologia?66 Sfîntul Ioan Damaschin ne spune, cu privire la
aceasta, că: „... cunoașterea teologică înseamnă a înțelege pe cele necorporale și nemateriale, mai întîi pe
Dumnezeu, Cel din fire nematerial, apoi pe îngeri și sufletele.”67; „În teologie este slăvit și primește închinare
un singur Dumnezeu în trei Ipostasuri: o singură Dumnezeire68, o singură Fire (Natură)69, o singură Ființă70,
_________________________________________________________________________________
de a-L cuprinde cu mintea pe Dumnezeu (Περὶ ̒ακαταλήπτου), P.G. Migne, vol. 48, col. 722D.
62. Despre limitele facultăților omenești de a-L cunoaște pe Dumnezeu, Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne spune (Despre
iubire – Περὶ ̒αγάπης, P.G. Migne vol. 90, Centuria I, capit. 96, col. 981C ): „... nu din Ființa Lui Îl cunoaștem noi pe Du-
mnezeu, ci din măreața Lui lucrare și pregîndire a celor ce sunt. (ούκ ̒εκ της ούσίας Αύτου τὸν Θεὸν γινώσκομεν, ̒αλλʹ ̒εκ
της μεγαλουργίας Αύτου καὶ προνοίας των ̒όντων) ... Prin acestea (făpturile Sale), într-adevăr, noi ca prin oglinzi avem
coborîtă înțelegerea nelimitatei Lui bunătăți și înțelepciuni și puteri (διὰ τούτων γὰρ ̕ως διʹ ̒εσόπτρων, τὴν ̒ά-
πειρον α ̒ γαθότητα καὶ σοφίαν καὶ δύναμιν κατανοουμεν).”
63. Evanghelia după Ioan, III, 16: „Căci astfel a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul cel Unul născut L-a dat, pentru ca tot
omul, care crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” – ούτως γὰρ ̒ηγάπησεν ̕ο Θεὸς τὸν κόσμον, ̕ώστε τὸν Υὶό ν
τὸν μονογενη ̒έδωκεν, ̕ίνα πας ̕ο πιστεύων είς Αύτὸν μὴ ̒απόληται ̒αλλʹ ̒έχη̨̃ ζωὴν αίώνιον.
64. idem, XIV, 5-7: „(5) Îi zice Lui Toma: Doamne, noi nu știm unde mergi Tu: cum putem să știm calea? (6) Îi răspunde
Iisus lui: Eu sunt Calea și Adevărul și Viața: nimeni nu merge la Tatăl decât numai prin Mine. (7) Dacă M-ați cunoscut pe
Mine, și pe Tatăl Meu Îl veți cunoaște și chiar de-acum Îl cunoașteți pe El și L-ați văzut pe El.” – (5) Λέγει Αύτω̨̃ Θωμας’
Κύριε, ούκ οίδαμεν που ̕υπάγεις’ πως δυνάμεθα τὴν ̕οδὸν είδέναι; (6) λέγει αύτω̨̃ ̒Ιησους’ ̒Εγὼ είμι ̕η ̕Οδὸς
καὶ ̕η ̒Αλήθεια καὶ ̕η Ζωή́’ ούδεὶς ̒έρχεται πρὸς τὸν Πατέρα εί μὴ διʹ ̒Εμου. (7) εί ̒εγνώκατε Με, καὶ τὸν Πατέρα Μου
γνώ- σεσθε. Καὶ ̒απʹ ̒άρτι γινώσκετε Αύτὸν καὶ ̕εωράκατε Αύτὸν.
65. Epistola 1 către Corinteni a Sfîntului Apostol Pavel, XIII, 13: „Iar acum rămîn, neclintite, credința, nădejdea, iubirea:
acestea trei. Dar mai mare dintre acestea, iubirea este.” – Νυνὶ δὲ μένει πίστις, ̒ελπίς, ̒αγάπη, τὰ τρία ταυτα’ μείζων δὲ
τούτων ̒η ̒αγάπη. Este important de constatat că gr. ̒αγάπη – „iubire” își arată marea vechime biblică prin identi- tatea
radicalului său -γαπ- cu radicalul -ghabh- (-‫גב‬-) din verbul ebraic ̕āghábh (‫„ – )עגב‬a iubi” [de obicei, referitor la iu- birea
trupească; traducătorul Noului Testament în limba ebraică, Fr. Delitzsch, folosește în acest loc cuvîntul ̒ahabhāh –
‫„ – אהבה‬iubire” (<̒āhábh/āhēbh–‫„ – אהב‬a iubi” fizic sau spiritual), cuvînt cu formă apropiată, ca și ̒ābhāh (‫„ – )אבה‬a voi,
a dori” > ̒ābh (‫„ – )אב‬dorință”, de a lat. libet/lubet – „face plăcere, este plăcut” (v.slav. liú biti ̆ >rom. a iubi), sanscr. lubh
– „a iubi cu ardoare” (> lō bhas – „dorință”), goth. liubs – „iubit, drag”, germ. lieben, engl. (to) love – „a iubi”], „iu- bire”
pe care Domnul Iisus Hristos a propovăduit-o după legea Noului Testament poporului Vechiului Testament în lim- ba
aramaică, limba de atunci a poporului, nu în ebraică, limba folosită la templul legii Vechiului Testament.
66. θεολογία (<Θεός – „Dumnezeu” + λόγος – „rațiune”, „cuvînt, cuvîntare, vorbire”): „cuvîntarea despre Dumnezeu”.
67. Sfîntul Ioan Damaschin – Izvorul cunoașterii/I. Capitole filosofice, cap. 3 – „Despre filosofie”, P.G. Migne vol. 94, col.
533D.
68. μία θεότης.
69. μία φύσις.
70. μία ούσία.
 312
o singură Potență și Putere , o singură Voință , dar trei Persoane și trei Ipostasuri73, fiecare cu proprietatea
71 72

Ei. Căci Tatălui Îi este proprie însușirea de a fi „nenăscut”74, Fiului, însă, Îi este proprie însușirea de a fi „năs-
cut”75, iar Duhului Îi este proprie aceea de „purcedere”76. Dumnezeu Tatăl este „fără început”77, Dumnezeu
Fiul „împreună fără început”78, chiar dacă este din Tatăl, iar Dumnezeu Duhul cel Sfînt este „împreună veș-
nic”79 și „împreună fără început”80, din Tatăl purcezînd nu prin filiație născut ca Fiu, ci prin purcedere fiind.
Una sunt Cele Trei prin Dumnezeire, chiar dacă în Trei Ipostasuri.”81 Teologia mai este și cuvîntarea, inspira-
tă de Dumnezeul Proniator, despre lucrarea Sa creatoare, atotțiitoare și mîntuitoare–îndumnezeitoare a
omului.
Apoi: Care sunt raporturile teologiei cu celelalte îndeletniciri ale cugetului și spiritului omenesc, po-
trivit caracteristicilor fiecăreia? Un teolog al veacului XX, Mitropolitul Irineu Mihălcescu, ne spune următoa-
rele82:
I. Religia (Teologia) și Știința. Religia (Teologia) se ocupă de realitatea numenală83, spirituală, trans-
cendentă, veșnică, în timp ce obiectul de cercetare al științei umane este realitatea materială, fenomenală,
vremelnică.84 Chiar dacă are un sector de examinare comun cu știința – realitatea materială vremelnică –, to-
_________________________________________________________________________________
71. μία δύναμις καὶ ̒εξουσία.
72. ̕έν θέλημα.
73. τρία δὲ πρόσωπα, καὶ τρεις ̕υποστάσεις. În privința acestora, Sfîntul Ioan Damaschin spune (Capitole filosofice, cap.
30 – „Despre ființă și fire și formă, individ și persoană și ipostas”, P.G. vol. 94, col. 593A–596A): „... iar ceea ce este par-
ticular (τὸ μερικόν) Sfinții Părinți l-au numit individ ( ̒άτομον) și persoană (πρόσωπον) și ipostas ( ̒υπόστασις), precum
Petru, Pavel. Iar ipostasul voiește să aibă ființa (ούσία) împreună cu cele accidentale (τὰ συμβεβηκότα) și să subziste
prin sine (καθ’ ̕εαυτὴν ̕υφίστασθαι) și să fie obsevat prin percepție, adică prin lucrare (αίσθήσει ̒ήγουν ̒ενεργεία̨̃ θε-
ωρεισθαι). Dar este cu neputință ca două ipostasuri să nu se deosebească unul de altul prin trăsăturile accidentale și să
nu difere prin număr. Mai trebuie să cunoaștem că proprietățile caracteristice sunt accidentele care caracterizează
ipostasul.”; (capit. 44 – „Despre enipostat”, idem, col. 616B): „Căci ipostas în mod propriu și este și se numește‚ ceea ce
potrivit cu el însuși are subzistență cu proprie constituire.” (̕Υπόστασις γὰρ κυρίως τὸ καθ’ ̕εαυτὸ ̒ιδιοσυστάτως
̕υφιστάμενον ̒εστι τε καὶ λέγεται ); (capit. 43 – „Despre persoană”, idem, col. 613A-B): „Persoana este ceea ce se arată
lămurit și prin lucrările proprii și prin proprietățile ei și care ne dă nouă înfățișarea distinctă de cele de aceeași fire cu ea
(πρόσωπον ̒εστι ̕όπερ διὰ των οίκείων ̒ενεργημάτων τε καὶ ̒ιδιωμάτων ̒αρίδηλον, καὶ περιωρισμένην των ̕ομοφυων
αύτου παρέχεται ̕ημιν τὴν ̒εμφάνειαν)...; trebuie apoi să cunoaștem că Sfinții Părinți același lucru l-au numit ipostas și
persoană și individ: pe acela care subzistă prin sine cu proprie constituire din ființă și din accident și diferit prin număr,
și care indică pe cineva, precum Petru și Pavel. Iar ipostas este spus de la ͵a subzistaʹ (τὸ ̕υφεστάναι).”
74. τὸ ̒αγέννητον.
75. τὸ γεννητόν.
76. τὸ ̒εκπορευτόν.
77. ̒άναρχος.
78. συνάναρχος.
79. συναΐδιον.
80. συνάναρχον.
81. Fragmente. „Despre teologie”, P.G. Migne vol. 95, col. 228D–229A.
82. În lucrarea Teologia luptătoare, ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994.
83. <gr. τὸ νοούμενον – „ceea ce este gîndit”.
84. Mitropolit Irineu Mihălcescu – op. cit., p. 22..
 313
tuși, atunci cînd o examinează, teologia o face „sub specie aeternitatis”85, astfel încît ea este mult mai cu-
prinzătoare86. Mijloacele de cercetare și de cunoaștere ale științei sunt rațiunea, observația și experiența
(experimentele), ultimele două fiind de fapt mijloace de investigare ale rațiunii, în timp ce mijloacele de in-
vestigare ale religiei (teologiei) sunt credința și revelația87. Între credință și rațiune nu poate fi dezacord, în-
trucît amândouă sunt date de Dumnezeu și se ajută reciproc, rațiunea precedînd expresiei credinței prin
construirea temeliilor intelectuale ce urmează a fi folosite de credință, care, dobîndind adevărurile revelate,
le examinează și le face inteligibile și accesibile prin utilizarea instrumentarului științei88. Credința, la rîndul
ei, luminează rațiunea călăuzind-o în demersul ei labirintic de cunoaștere, iar revelația89 vine să lumineze a-
tît credința, cît și rațiunea științei90. Dar știința (cercetarea lumii materiale, nu în totalitate încă vizibilă) poa-
te avea concepții greșite și să ajungă la concluzii eronate, în timp ce religia (teologia: credința și revelația)
este ferită de greșeli, dacă are temei cu adevărat dumnezeiesc (ne naștem cu „instinctul” credinței, primim
apoi adevărul revelației)91. Numai religia (credința în Dumnezeu) poate răspunde satisfăcător și deplin la în-
trebările dintotdeauna ale umanității: „De unde venim?”, „Cine suntem?”, „Unde mergem?”92. Dacă apar și
se mențin conflicte uneori ireconciliabile între știință și religie, acestea sunt cauzate de oameni de știință și
de teologi și credincioși superficiali93, adevărații oameni de știință exprimînd contrariul94.
II. Religia și Morala95 prezintă următoarele trăsături de asemănare, cu diferențele specifice fiecă-
reia:
_________________________________________________________________________________
85. „sub aspectul veșniciei”; Baruch Spinoza Etica, V – „De potentia intellectus seu de libertate humana”, Propositio 29:
Quicquid mens sub specie aeternitatis intelligit, id ex eo non intelligit quod corporis praesentem actualem existentiam
concipit, sed ex eo quod corporis essentiam concipit sub specie aeternitatis.”
86. Mitropolit Irineu Mihălcescu – op. cit., p. 23.
87. idem, p. 23.
88. idem, pp. 23–24.
89. lat. revelatio: „îndepărtarea vălului” care acoperă cunoașterea realității supranaturale, „descoperirea” dumneze-
iască.
90. Mitropolit Irineu Mihălcescu – op. cit., p. 24.
91. idem, p. 25.
92. idem, p. 26.
93. idem, p. 27.
94. idem, p.28 (citate din spusele oamenilor de știință): „Cu cît se lărgește cîmpul științei, cu atît mai numeroase și mai
irecuzabile devin dovezile despre existența eternă a unei inteligențe creatoare și atotputernice. Geologi, matematicieni,
astronomi, naturaliști, toți au adus piatra lor la acest mare templu al științei, templul ridicat pentru însuși Dumnezeu.”
(astronomul W. Herschel); „Dacă mințile superficiale, cărora le place mult să figureze ca eroi ai zilei, nu vor să recunoas-
că nimic mai departe, mai înalt, dincolo de lumea materială, nu trebuie învinuită știința de această atitudine ridicolă a
cîtorva singuratici, ceea ce nu le poate fi spre cinste și folos.” (medicul R. von Mayer, autorul legii I a teoriei calorice).
95. lat. moralis – „privitor la moravuri”: < mō s/mō ris – „lege nescrisă” (față de „legea scrisă” – lex/lēgis), „obicei, mod
de a fi, regulă de viață”, pl. „obiceiuri, caracter”. Morala (etica: <gr. ̒ηθική – „(știința) privitoare la moravuri”, „morală,
moralitate, etică” <̒ηθος – „caracter, fire, temperament”, pl. ̒ήθη – „obiceiuri”) este definită drept „ansamblul norme-
lor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate, a căror încălcare nu este sancțio-
nată de lege, ci de opinia publică” și ca „disciplina științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în so-
cietate” (Dicționarul explicativ al limbii române, sub voce).
 314
1. Amîndouă „atribuie o valoare deosebită personalității omenești, consideră omul ca o ființă mai
presus de toate celelalte, prin aceea că este religios și moral. Pentru religie, omul este chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, creatura Sa cea mai aleasă, fiul Său. Sufletul are valoare nesfîrșită înaintea lui Dumnezeu. Din
punct de vedere moral, voința autonomă din om este un lucru așa de mare, încît l-a făcut pe Kant să zică:
„Două lucruri îmi umplu sufletul de admirație: cerul înstelat deasupra capului și conștiința din om.” Și religia
și morala înalță deci pe om, îl transpun din sfera materialității și a senzualității în lumea valorilor și-l fac mai
nobil, mai bun.”96
2. „Și religia și morala urmăresc fericirea omului: morala asigură fericirea în viața pămîntească, reli-
gia o asigură și în viața aceasta și în cea viitoare. Omul moral sau virtuos este mulțumit în adîncul sufletului
său și deci fericit (chiar și după morala rigoristă a lui Kant97), iar religia îi promite fericire și pe pămînt și în
cer. De veți vrea și Mă veți asculta, bunătățile pămîntului veți mânca, zicea Dumnezeu către poporul israe-
lit; Fericiți cei săraci cu duhul, fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este Împărăția cerurilor, zice
Mîntuitorul Hristos.”98
3. „Și religia și morala presupun ideea de sancțiune și operează cu ea, adică și una și alta învață că
virtutea sau fapta bună trebuie răsplătită, iar viciul sau fapta rea trebuie pedepsită. Sancțiunea moralei este
imanentă și relativă99, pe când sancțiunea religiei poate fi cîteodată și imanentă, dar în adevăratul ei aspect
este transcendentă și absolută.”100
4. „Și în religie și în morală, ideea de libertate este cea care formează specificul actelor religioase și
morale, căci am zis că religia este raportul conștient și liber al omului cu Dumnezeu, iar morala poate fi defi-
nită ca știința actelor libere ale omului. Orice act, prin care se manifestă raportul omului cu Dumnezeu, nu
este cu adevărat religios, dacă omul nu este deplin liber în săvîrșirea lui, după cum cea mai nobilă faptă nu
este morală, dacă autorul ei nu a săvîrșit-o în mod cu totul liber.”101
Religia și morala se condiționează reciproc, dar „religia produce morala și cum este religia așa este și
morala. Dacă ideea de Dumnezeu este josnică, la fel este și morala și viceversa, deoarece divinitatea este în-
totdeauna idealul vieții morale... În special, morala creștină este morala absolută, deoarece și religia creștină
este religia absolută... Raportul de reciprocitate dintre religie și morală se observă și în viața de toate zilele și
este confirmat de istorie... Religia fără morală este deci ca un pom sterp, iar morala fără religie este ca un
fruct al cărui miez este lipsit de înveliș. Desigur că poate să existe și o morală independentă de religie. Așa
este morala budistă102, așa a fost morala filosofilor greci, ca Socrate103, Aristotel și stoicii, care era pur rațio-
_________________________________________________________________________________
96. Mitropolit Irineu Mihălcescu – op. cit, pp. 29–30..
97. idem, p. 32, nota 1: „Morala lui Kant se numește rigoristă, în opoziție cu morala eudemonistă (<gr. eudaimonía/eu-
demonía–εύδαιμονία – „fericire”, „prosperitate, bunăstare”; concepția care pune la baza moralei năzuința spre ferici-
re), deoarece el nu recunoaște fericirea ca țintă a moralei sau ca răsplată a faptei bune, ci învață că binele moral sau
virtutea trebuie practicate fără nici o considerație la răsplată. Trebuie să facem binele, deoarece conștiința ne porun-
cește: Du sollst (tu trebuie/ai datoria). De aceea, morala lui se numește și morala imperativului categoric.”
98. idem, p. 30.
99. idem, p. 32, nota 2: „Imanent (<lat. immanens/immanentis – „ce ce rămîne, se menține în”) înseamnă ceea ce se
petrece în lumea materială sau a simțurilor. Aici are sensul special: în viața pămîntească.”
100. idem, p. 32, nota 3: „Transcendent (lat. transcendens/transcendentis – „care urcă dincolo de”) înseamnă ceea ce
este mai presus de simțuri. Aici are sensul: în viața viitoare sau dincolo de mormînt.”
 315
nalistă, și în ziua de azi sunt sistemele de morală numite: utilitaristă, evoluționistă, pozitivistă, senzualistă,
naturalistă, sociologică, autonomă, a egoismului, a forței, a pesimismului, a inconștientului etc. Toate aceste
sisteme de morală sunt însă ceva artificial și cu totul lipsite de viață, deoarece – pe lîngă alte defecte funda-
mentale pe care le are fiecare din ele și cu combaterea cărora se ocupă morala –, sunt lipsite de ideea unei
sancțiuni absolute pe care o dă numai religia creștină.”104
III. Religia și Arta. „Deși este un produs spontan al sufletului omenesc, totuși arta a fost întotdeauna
nedespărțită de religie, s-a dezvoltat alături de ea și a atins cele mai înalte culmi ale desăvîrșirii sub aripile ei
ocrotitoare.”105
Trăsăturile de asemănare ale acestora sunt:
1. „Ideea de inspirație dumnezeiască, comună și religiei și artei”106.
2. „Religia și arta corespund aspirațiilor idealiste ale sufletului omenesc... Cele două aripi care înalță
din sfera realului în cea a idealului, din domeniul imanenței în cel al transcendenței, sunt religia și arta. Și re-
ligia și arta au ca ultim scop al aspirației lor absolutul, dumnezeirea, pe care religia și-l reprezintă ca adevă-
rul, bunătatea, dreptatea, sfințenia desăvîrșită, iar arta ca frumusețea ideală, absolută.”107
3. „Religiile cele mai spirituale au produs arta cea mai desăvîrșită și artiștii mari au avut întotdeauna
și o religie foarte înaltă. Faptul că cei mai mari artiști au fost și sunt creștini, nu este ceva întîmplător, iar
doctrina și cultul creștin, la rîndul lor, își datorează desigur sublimitatea formelor lor în bună măsură și con-
cepției artistice.”108
4. „Și religia și arta se servesc mai mult de simboluri, de imagini create de fantezie, decît de silogis-
me, ori de idei sau noțiuni.”109
_________________________________________________________________________________
101. idem, p. 30.
102. idem, p. 32, nota 4: „Budismul primitiv nu are ideea de Dumnezeu. Morala budistă nu este influențată cu nimic de
religie, dimpotrivă, ia asupră-și rolul religiei de a mîntui pe om.”
103. care a pus ca principiu al filosofiei sale cuvintele inscripționate pe frontonul templului de la Delfi – „Cunoaște-te pe
tine însuți” (Γνωθι σε αύτόν).
104. idem, pp. 31–32.
105. idem, p. 34.
106. ibidem. Goethe a exprimat astfel afinitatea strînsă a religiei cu arta: „Oamenii sunt numai atîta timp productivi în
poezie și artă, cît sunt credincioși.” (idem, p.36).
107. idem, p. 35.
108. ibidem.
109. Arta religioasă și arta profană se folosesc de simboluri specifice conținutului fiecăreia, diferite de simbolurile folo-
site de științele așa-zis exacte, iar „fantezia” lor nu este un act irațional, ci unul rațional, specific inspirat. Despre simbo-
lurile doctrinei religioase creștine, teologul rus Pavel Nikolaevici Evdokimov spune (Ortodoxia – traducere de arhiereu
dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996 –, partea III,
„Credința Bisericii”, capit. 1 – „Dogma”, p. 190): „...Pe lîngă poezia liturgică și cuvîntul metaforic al omiliilor, Biserica
creează limba metalogică, antinomică a dogmelor înzestrate cu o precizie uimitoare. Nu este nicicum vorba de filosofie
pură, chiar religioasă, pentru că dogmele nu se întemeiază pe idei, ci pe realitățile divine și conturează o „icoană” verba-
lă sesizînd „cuvîntul lăuntric”, așa cum icoana surprinde „forma lăuntrică”. În raport cu logica și cu gîndirea, orice dog-
mă este simbolică; totalitatea dogmelor constitue simbolul credinței, sinteza antitipurilor realităților existente.” Ideile și
noțiunile folosite de arta religioasă și cea profană sunt cele adecvate specificului lor (iconografia creștină, de exemplu,
 316
Trăsăturile deosebitoare ale religiei și artei sunt:
1. „Religia operează cu lumea transcendentală, în care înalță sufletele ca într-o realitate absolut o-
biectivă. Afirmațiile ei despre existența reală a lumii spirituale n-au evidența și stringența logică a axiomelor,
căci se întemeiază în cea mai mare parte pe credință. Totuși ele nu sunt mai puțin sigure, deoarece dacă ar
sta măcar o clipă la îndoială asupra realității obiectelor credinței, religia nu ar putea dăinui.”110
2. „Arta, dimpotrivă, nu se întreabă, dacă ceea ce ea reprezintă este real sau nu. Ea este iluzionis-
tă111. În aceasta stă farmecul ei: să ne facă să credem ca real ceea ce nu este decît închipuire, să înfățișeze
realitatea în așa fel și grad încît să ne dea impresia că este realitate, cu toate că nu este. Aceasta este impo-
sibil în religie, deoarece cum am putea noi sau cum s-ar putea ruga cineva la Dumnezeu, care să aibă numai
existență imaginară, iar nu reală?... O religie este cu atît mai înaltă, mai desăvîrșită, cu cît noțiunile ei sunt
mai admisibile din punct de vedere logic, mai demne de crezare. În spatele simbolurilor religioase se ascun-
de întotdeauna o lume de realități spirituale. Arta nu pierde nimic din valoarea sa, dacă ceea ce reprezintă
ea nu are existență reală, dar religia nu poate exista fără realitatea obiectului ei.”112
3. „Arta se adresează părții emotive a sufletului și scopul ei este pe deplin atins, dacă, crearea sau
contemplarea unei opere de artă produce în suflet un sentiment de mulțumire și fericire, pe care nu-l poate
da nici știința, nici acțiunea practică. Religia inflențează și asupra voinței și determină și postulează anumite
fapte, fără de care ea nu ar avea viață adevărată. O religie care nu influențează asupra vieții morale și nu se
manifestă printr-un anumit cult este un misticism bolnav.”113
4. „S-a zis că și arta poate influența asupra voinței și a o determina la săvîrșirea de fapte... În rezu-
mat, puterea pe care arta o are în general și în mod special muzica asupra sufletului omenesc este mare și
poate da naștere la o întreagă serie de acte mărețe. Dar această putere nu rezidă în artă ca atare, ci în fon-
dul religios sau moral ce se ascunde în ea. Arta dă numai atunci impuls către acțiune, cînd artistul urmăreș-
te prin opera sa în mod special un scop religios sau moral și cînd, pentru atingerea lui, prelucrează în opera
sa motive religios-morale. Religia cuprinde însă totdeauna și în mod necesar impulsul către acțiunea morală.
Ea se adresează deopotrivă și intelectului și sentimentului și voinței.”114
5. „Mulțumirea sufletească pe care ne-o dă arta stă numai în contemplare și este trecătoare, pe cînd
cea pe care ne-o dă religia stă în conștiința posedării unui bun nepieritor. Dacă Te am pe Tine, Doamne, ce
mă mai întreb de cer și de pămînt? a zis psalmistul.”115
6. „Religia este în legătură și cu o anumită concepție despre lume, pe care o întărește și o spirituali-
zează și este totodată și o explicare a lumii. Arta nu este în nici un raport cu concepția despre lume. Dacă
sunt și concepții estetice despre lume, ele sunt opera artiștilor și nu a artei, deoarece nu decurg din ființa ei.
_________________________________________________________________________________
este imaginea pictată a dogmei creștine), iar silogismele sunt instrumentul logic demonstrativ utilizat de Sfinții Părinți
(precum Sfîntul Ioan Damaschin, care în scrierile sale de doctrină creștină folosește instrumentarul logico-filosofic ex-
pus în prima parte – Capitole filosofice (Logica/Dialectica) – a trilogiei sale Izvorul cunoașterii).
110. Mitropolit Irineu Mihălcescu – op. cit., p.36.
111. Arta profană, desigur. Arta religioasă, dimpotrivă, înfățișează, cu mijloace specifice ei, realitățile divine.
112. Mitropolit Irineu Mihălcescu – op. cit., pp. 36–37.
113. idem, p. 37.
114. idem, pp. 37-39.
115. idem, p. 39.
 317
Cu alte cuvinte, religia are o latură speculativă, iar arta nu are.”116
7. „În sfîrșit, religia este un puternic factor social, în sensul că ea duce la închegarea societății sau a
comunității, în care-și realizează scopul său. Arta nu are nevoie să-și creeze societăți pentru a-și atinge sco-
pul și, chiar dacă ar vrea s-o facă, nu ar putea, deoarece ea este individualistă, separatistă, pe cînd religia
este agregaționistă.”117
IV. Religia ca factor social. „Religia este baza vieții sociale, deoarece:
1. Ea este principiul constitutiv al familiei și al statului. Căsătoria a fost și este la toate popoarele un
act religios însoțit de ceremonii simbolice, care sunt o imitație a vieții zeilor sau sunt rînduite de ei118. Întreți-
nerea focului casnic și cultul strămoșilor și al spiritelor protectoare este una din îndatoririle de frunte și sco-
pul cel mai înalt al familiei primitive. Capul familiei este și șeful ei religios, singurul îndreptățit de a aduce sa-
crificii în numele familiei. Asocierea mai multor familii cu aceleași divinități a dat naștere clanului și tribului,
iar din asocierea mai multor triburi cu aceleași divinități a rezultat statul. Fiecare stat își are deci zeii lui pro-
tectori, a căror adorare este o datorie cetățenească pentru fiecare individ. Războiul dintre două state sau
două neamuri este războiul dintre zeii lor.”119
2. „Religia dă legilor putere. Fără ideea de Dumnezeu, ca cel mai înalt legiuitor și judecător, de la ca-
re își dețin puterea autoritățile omenești, legile nu ar avea nici o putere. Miturile unora din popoarele vechi
socoteau anumite divinități – de exemplu, egiptenii pe Osiris și Isis, asiro–babilonienii pe Ea, etc. – ca autori
ai celor mai vechi legi ale lor, iar unii legiuitori susțineau că au primit de-a dreptul de la zei legile date de ei.
Astfel, la evrei Moise a primit Tablele Legii din mîna lui Iehova120 pe muntele Sinai; la indieni, Manu a primit
legea sa de la Brahma, iar la romani regele Numa Pompiliu se pretindea inspirat de zeița Egeria în alcătuirea
legii sale.”121
3. „Religia asigură bunăstarea și propășirea popoarelor. Siguranța vieții și a proprietății individuale,
respectarea jurămîntului, supunerea la legi, îndeplinirea conștiincioasă a funcțiunilor publice etc., sunt con-
diții indispensabile progresului social. Religia vine în sprijinul progresului și asigură prosperitatea generală,
proclamînd viața și proprietatea individuală ca bunuri sfinte, iar respectarea jurămîntului, supunerea la legi
și îndeplinirea conștiincioasă a funcțiunilor publice, drept rînduiri dumnezeiești, a căror nesocotire este pe-
_________________________________________________________________________________
116. ibidem.
117. ibidem.
118. Potrivit doctrinei creștine, căsătoria, consfințită prin actul sacramental oficiat în Biserică al Sfintei Taine a cununiei,
este instituită de însuși Creatorul omului [Matei, XIX, 4–6: „(4) ...Nu ați citit că Cel ce l-a creat (pe om) dintru început
bărbat și femeie i-a făcut pe ei? (Geneza, I,27, V,1-3) (5) Și a zis (Iisus): De aceea îi va lăsa omul (bărbatul) pe tatăl și pe
mama (lui) și va fi lipit femeii lui, și vor fi cei doi întru un trup unul (Geneza, II,24). (6) Încît nu mai sunt doi, ci un trup.
Ceea ce, așadar, Dumnezeu a unit (într-un jug), omul să nu despartă.” – (4) ...ούκ ̒ανέγνωτε ̕ότι ̕ο κτίσας ̒απ’ ̒αρχης
̒άρσεν καὶ θη̃λυ ̒εποίησεν αύτούς; (5) καὶ ειπεν˙ ̕ένεκα τούτου καταλείψει ̒άνθρωπος τὸν πατέρα καὶ τὴν μητέρα καὶ
κολληθήσεται τη̨̃̃ γυναικὶ αύτου̃, καὶ ̒έσονται οί δύο είς σάρκα μίαν. (6) ̕ώστε ούκέτι είσὶν δύο ̒αλλὰ σάρξ μία. ̕ὸ ουν ̕ο
Θεὸς συνέζευξεν ̒άνθρωπος μὴ χωριζέτω]. Desigur, această lipire-unire de doi în unul își are temeiurile ei ontologic și
soteriologic.
119. idem, pp. 39-40.
120. Dumnezeul Vechiului Testament.
121. Mitropolit Irineu Mihălcescu – op. cit., p. 40.
 318
122
depsită și în această viață și în cea viitoare.”
4. „Religia dă naștere și avînt culturii. Literatura, artele și științele au luat naștere și s-au dezvoltat
din religie și sub ocrotirea ei.”123
5. „Religia apropie pe oameni unii de alții și cimentează solidaritatea socială, întreținînd în ei totdea-
una vie conștiința că toți sunt creații sau emanații ale aceleiași divinități. Aceasta o realizează în cea mai ma-
re măsură Creștinismul, care numește pe Dumnezeu Tată, iar pe oameni fiii Lui și deci egali între ei și frați.
O societate fără religie este, astfel, cu neputință să existe, cum a zis, demult, Plutarh: «Priviți pe fața pămîn-
tului. Veți găsi orașe fără întărituri, fără legi, fără cîrmuitori. Veți întîlni oameni fără locuințe stabile, care nu
cunosc întrebuințarea monedelor și nu au idee de arte, dar nu veți găsi nici o societate omenească fără cre-
dința într-o divinitate, fără jertfe, fără rugăciuni».”124

*
* *

Încheiem aceste gînduri rezumative la capătul lecturii prezentei lucrări – Învățătura biblică, aposto-
lică și patristică, a Sinoadelor ecumenice. Actualitatea acesteia. Vol. 1 – Sinoadele ecumenice I și II a dom-
nului profesor Niculae Sârbu–Ionescu, pe care o considerăm binevenită și necesară în contextul cultural și
spiritual al începutului de secol XXI și de nou mileniu.

acad. Alexandru Surdu

_________________________________________________________________________________
122. idem, p. 41.
123. ibidem.
124. ibidem.