Lucrare Istoria Biserici Universale

Marturisiri de Credinta in sec XVII

Profesor indrumator: Pr.Prof.Nita Danielescu

Student:Bogdan Antonio
Anul II Pastorala
Grupa I
 Introducere

Mărturisirile de credinţă sunt scrieri simbolice care expun adevărul revelat în definiţii
scurte şi concise. Ele au fost alcătuite la cerere sau determinate de propagarea printre
credincioşi a învăţăturilor de credinţă catolică şi protestantă sub formă de confesiuni sau
catehisme. Preluând formele sau tiparele apusene, ortodoxii au căutat să exprime prin ele
conţinutul credinţei lor, pentru a-l face cunoscut şi pentru a-l apăra. Fiecare sinod ecumenic a
elaborat şi aprobat o definiţie dogmatică însă niciodată nu s-a epuizat tezaurul revelat. De
aceea, exceptând Simbolul de credinţă niceoconstantinopolitan şi Expunerea exactă a
credinţei ortodoxe a Sfântului Ioan Damaschin, prima mărturisire de credinţă a fost alcătuită
abia în anul 1456 de patriarhul ecumenic Ghenadie al II-lea Sholarios, Mărturisirea purtând
titlul Despre calea mântuirii oamenilor, cuprindea 12 articole de credinţă după numărul celor
12 apostoli, formulate pe baza unor principii dogmatice largi, după modelul gândirii patristice
şi definiţiilor Sinoadelor Ecumenice fără a implica disputele teologice dintre ortodoxi şi
catolici, fiind caracterizată drept „o capodoperă de apologetică creştină”. Ea rezumă şi
expune clar esenţa învăţăturii creştine, în special a celei ortodoxe.
Mărturisirea patriarhului Ghenadie împreună cu celelalte mărturisiri apărute ulterior
fac parte din izvoarele dogmatice secundare ale Bisericii Ortodoxe1.
Secolul al XVII-lea a adus în viaţa Bisericii Ortodoxe dispute teologice aprinse
generate de manevrele politico-religioase ale catolicilor şi protestanţilor în spaţiul răsăritean,
mai ales în Constantinopol, cărora le-a căzut victimă patriarhul Kiril Lukaris2.
În istoria Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii universale, secolul al XVII-lea are o
deosebită importanţă, având în vedere că în acest secol prin hotărârile unor importante
sinoade ortodoxe şi prin Mărturisirile de credinţă care s-au alcătuit, Biserica Ortodoxă a reuşit
să-şi lămurească atitudinea şi poziţia ei atât faţă de lutheranism şi calvinism, cât şi faţă de
doctrina Bisericii Romano-Catolice, care se afla atunci în aprinsă dispută teologică cu
protestantismul.
Personajele principale ale Ortodoxiei în lupta ei de apărare faţă de lutheranism,
calvinism şi catolicism în acest secol au fost din partea Ortodoxiei greceşti, patriarhul Kiril
Lukaris al Constantinopolului (1620-1623; 1623-1633; 1633-1634; 1634-1635; 1637-1638),
patriarhul Ierusalimului Dositei al II-lea Notara (1669-1707), mitropolitul Kievului Petru
Movilă (1633-1647).
S-au ţinut în secolul al XVII-lea în Biserica Ortodoxă, şapte sinoade generate de
apariţia Mărturisirii calvinizante la Geneva, în 1629 în numele patriarhului ecumenic Kiril
1
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p.178-180.
2
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 167.
Lukaris. Mai târziu în 1633 Mărturisirea calvinizată atribuită patriarhului Kiril Lukaris a
apărut şi în limba greacă iar apariţia ei atât în limba greacă cât şi latină a provocat o mare
tulburare în sânul Ortodoxiei, mai ales în Patriarhia ecumenică de Constantinopol.
Sinoadele ortodoxe provocate de apariţia Mărturisirii calvinizante au fost următoarele:
Constantinopol 1638, Kiev 1640, Constantinopol 1642, Iaşi 1642, Constantinopol 1643,
Ierusalim 1672, Constantinopol 16913 .

Capitolul I Mărturisirile de credință din secolul XVII

3
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 27-28.
 a. Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Critopulos 1625

Originar din Berroia, aproape de Tesalonic, Mitrofan Critopulos s-a bucurat de

sprijinul deosebit al patriarhului Kiril Lukaris, care remarcându-l la Muntele Athos, l-a luat
cu el în lunga călătorie în Ţările Române (1612- 1613). Însoţindu-l pe patriarh, Mitrofan a
avut posibilitatea să cunoască diplomaţia şi relaţiile prieteneşti cu protestanţii, atât de
necesare într-o perioadă de intensă propagandă şi expansiun catolică pentru ortodoxie. După
terminarea studiilor la Universitatea din Oxford, unde a legat multe prietenii cu anglicanii, şi
a vizitat mai multe biserici din Anglia şi Scoţia, iar la întoarcere spre Constantinopol a trecut
prin mai multe oraşe din Germania- aici a frecventat cursurile Universităţii, a discutat intens
cu profesorii luterani cărora le-a expus învăţătura şi organizarea Bisericii Ortodoxe, căutând
să identifice posibilităţile de apropiere între ortodoxi şi luterani. Din această strânsă legătură
cu teologii de la Helmstädt, a rezultat Mărturisirea Bisericii Răsăritene Catolice şi Apostolice
scrisă la cererea lor. Prin aceasta el urmărea să consolideze şi să răspândească printre
protestanţi cunoaşterea corectă şi fidelă a spiritului autentic al Bisericii Ortodoxe, trezind
dragostea şi prietenia faţă de ea şi să creeze bazele unei apropieri viitoare.
Mărturisirea, cuprinzând 23 de capitole, are un caracter informativ, conciliant şi
ecumenist, respirând un suflu evident binevoitor faţă de protestanţi şi urmărind să expună în
mod pozitiv credinţa ortodoxă şi nu comparativ, antieretic sau polemic, fără ca prin aceasta să
aducă prejudicii Ortodoxiei, chiar dacă unele formule nereuşite par a trăda unele concesii
făcute teologiei protestante. Sunt prezentate principalele învăţături de credinţă Ortodoxă, într-
o formă mai puţin sistematică cum ar fi: învăţătura despre izvoarele revelaţiei, Sfânta Treime,
creaţie, providenţă, antropologie, hristologie, soteriologie, Sfintele Taine şi estratologie.
Faptul că nu combate unele păreri protestante despre caracterul invizibil al Bisericii sau
că vorbind despre Sfintele Taine, afirmă că pentru mântuire sunt necesare Botezul, Euharistia
şi Pocăinţa, iar Mirungerea, Hirotonia, Nunta şi Maslul, privindu-le nu în raport individual cu
credinciosul, ci raportate la întreaga comunitate, adică la Biserică, s-ar deduce că sunt numai
benevole, a stârnit critica unor teologi acuzându-l pe Mitrofan de protestantism4.
Deşi este o mărturisire particulară, dat fiind, că nu este aprobată de patriarhii Bisericii
Răsăritului, ea are totuşi mare valoare teologică şi istorică, întrucât tratează la un nivel înalt
punctele deosebite dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni, catolică şi protestantă5.
Mărturisirea de credinţă calvinizantă atribuită patriarhului Kiril Lukaris, care a dominat
întreg secolul al XVII-lea este o broşură de opt pagini purtând titlul în latină- Mărturisirea de
credinţă a preacinstitului Kiril, patriarhul Constantinopolului, scrisă cu concursul patriarhilor
de Alexandria şi Ierusalim şi de alţi ierarhi ai Bisericii Răsăritului. Din titlu remarcăm că
4
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 180-182.
5
Pr. Prof. I. Ică, Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos, Sibiu, 1973, apud Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria
bisericească universală, manual pentru Seminariile teologice, Ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 460.
autorul, dorind să-i dea autoritate apelează şi la numele celor doi patriarhi: Gherasim al
Alexandriei şi Teofan al Ierusalimulul.
În anul 1633 apare o nouă ediţie la Geneva în limba greacă, care cuprinde, pe lângă
cele 18 articole- cât cuprindea ediţia latină- şi alte patru probleme adăugate cu ocazia acestei
traduceri.
Apariţia acestei Mărturisiri calvinizante, pusă pe numele patriarhului Kiril Lukaris, a
produs mari tulburări nu numai în Constantinopol, ci şi în toată lumea ortodoxă. Toţi acei
care-l cunoşteau pe patriarh, au rămas surprinşi la apariţia acestei Mărturisiri de credinţă.
Părerile în privinţa autenticităţii s-au împărţit şi de atunci persoana patriarhului a devenit
obiect de studiu.
În legătură cu această mărturisire calvinizantă există câteva ipoteze, lansate de diferiţi
cercetători. Unii pun alcătuirea şi publicarea ei pe seama călugărilor iezuiţi, interesaţi în a-l
compromite în lumea ortodoxă. O altă ipoteză, susţine că Mărturisirea calvinizantă este opera
pastorului olandez, calvinul Antonius Leger, ipoteza plauzibilă. O a treia ipoteză susţinută de
unii cercetători, ce-i drept foarte puţini, indică, spre atribuirea ei patriarhului Kiril Lukaris.
Odată cu apariţia ei, teologii calvini s-au declarat mulţumiţi de activitatea pastorului
Antonius Leger şi a ambasadorului Cornelius Haga, se pare autorul moral. De atunci teologii
reformaţi susţin că autorul ei este pastorul Kiril Lukaris.
După moartea patriarhului Kiril Lukaris în 1638, la 20 iunie1638 Kiril Kontaris este
ales pentru a treia oară patriarh ecumenic, de data aceasta cu ajutorul interesat al catolicilor.
Imediat după alegere, acesta aştepta momentul să condamne nu numai pretinsa Mărturisire
calvinizantă a înaintaşului său dar dorea şi anatematizarea persoanei acestuia; în acest sens, el
convoacă un sinod la Constantinopol.
Sinodul a avut loc la 2 septembrie 1638, sub preşedenţia lui Kiril Kontaris, ca patriarh
ecumenic. Au luat parte la sinod aşa cum reiese din parcurgerea semnăturilor de pe actele
sinodului, Mitrofan Kritopulos, patriarhul Alexandriei, Teofan al Ierusalimului, 20 de
mitropoliţi şi 21 de preoţi.
Actele sinodului s-au păstrat în întregime şi ele reflectă tendinţa patriarhului Kiril
Kontaris de a-l prezenta pe înaintaşul său ca singurul autor al Mărturisirii calvinizante.
Scopul arătat de patriarhul Kiril Kontaris în condamnarea lui Kiril Lukaris şi a Mărturisirii
calvinizante a fost: „să liniştească turma credincioşilor de pretutindeni de agitaţia şi confuzia
create de Mărturisirea lui Kiril Lukaris şi să ia măsurile necesare împotriva propagării de idei
protestante pentru credincioşii ortodoxi”.
Mitrofan Kritopulos a semnat şi el actele sinodului după lungi presiuni exercitate de
Kiril Kontaris, dar este sigur că el nu a crezut niciodată în vinovăţia lui Kiril Lukaris pe care-l
cunoştea foarte bine.
 Kiril Kontaris a reuşit, prin intimidări şi presiuni să determine pe cei prezenţi la Sinod,
mitropoliţi şi preoţi, să semneze condamnarea lui Kiril Lukaris ca autor al Mărturisirii pusă
pe numele lui6.
b. Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă 1639-1640
Un merit deosebit pentru apărarea Ortodoxiei l-a avut în prima jumătate a secolului al
XVII-lea mitropolitul Kievului Petru Movilă (1633-1646). Pentru întărirea Ortodoxiei şi
combaterea propagandei catolice, Petru Movilă a compus în 1639-1640 o Mărturisire de
credinţă în limba latină. Ca formă Mărturisirea are un vădit caracter catehitic, fiind împărţită
în trei părţi, corespunzătoare celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, având
261 de întrebări şi răspunsuri7.
Are o scurtă introducere, compusă din trei întrebări şi răspunsuri care afirmă
necesitatea credinţei şi a faptelor bune pentru dobândirea vieţii veşnice.
Prima parte este cea mai lungă (întrebarea 4-126) şi tratează principalele adevăruri de
credinţă după cele 12 articole ale Simbolului niceo-constantinopolitan. Insistă asupra unor
capitole, ca Sfintele Taine, trecând sumar peste Soteriologie şi Antropologie. Pe rând expune
învăţătura despre Sfânta Treime, Antropologie, Hristologie, Eshatologie.
A doua parte (întrebările 127-190) tratează despre nădejde, explicând rugăciunea Tatăl
Nostru şi Fericirile. Dezvoltă pe larg Fericirea a V-a (întrebările 138-154) şi într-un chip
foarte actual pe prima (întrebarea 131).
Partea a treia (întrebările 191-261) tratează despre dragostea faţă de Dumnezeu şi de
aproapele. Cuprinde învăţătura despre poruncile lui Dumnezeu, păcat, Decalog, justificându-
se rugăciunea pentru sfinţi, cinstirea sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte.
Mărturisirea se întemeiază pe învăţătura Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii, a Sfinţilor
Părinţi şi a Canoanelor Bisericii8.
Un sinod local, întrunit între 9-18 septembrie 1640, în catedrala Sfânta Sofia din Kiev
a apropat Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, cu excepţia a două chestiuni: Dacă
există pentru suflete după moarte un loc curăţitor între rai şi iad, numit de romano-catolici
purgatoriu şi Momentul prefacerii sau sfinţirii Darurilor în Trupul şi sângele Domnului la
Sfânta Liturghie. Pentru lămurirea acestor două puncte de credinţă, mitropolitul Petru Movilă
al Kievului a trimis Mărturisirea sa de credinţă Patriarhiei ecumenice, propunând patriarhului
Partene I (1639-1644) ca să fie discutată şi aprobată de un sinod ortodox.
În dorinţa de a pune capăt aprinselor discuţii, ridicate în jurul Mărturisirii calvinizante,
atribuită fostului patriarh Kiril Lukaris, patriarhul Partenie I a convocat la Constantinopol în
luna mai a anului 1642, un sinod la care au participat un număr de 45 de clerici, ierarhi,
ieromonahi şi alţi demnitari, care a condamnat Mărturisirea calvinizantă , ca fiind străină de
6
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea Ortodoxiei, teză de doctorat (partea I),
în Ortodoxia, nr. 3/1987, p. 91-92.
7
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p.
8
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea ortodoxiei…, p. 97-98.
spiritul Ortodoxiei, dar nu a mai condamnat şi persoana patriarhului Kiril Lukaris socotind că
el nu este autorul ei, cum făcuse sinodul precedentdin 24 septembrie 1638, sub patriarhul
Kiril al II-lea Kontaris. Totodată sinodul şi patriarhul Partenie I au aprobat propunerea
mitropolitului Kievului Petru Movilă că Mărturisirea sa compusă în limba latină, să fie
discutată într-un sinod ortodox. S-a convenit de către Patriarhia ecumenică de Constantinopol
ca locul cel mai potrivit pentru ţinerea unui astfel de sinod este Iaşul Moldovei, ţară ortodoxă,
condusă de un domn creştin de mare prestigiu: Vasile Lupu (1634-1635), având în vedere că
la Constantinopol stăpâneau turcii, iar Kievul se afla sub stăpânirea Poloniei catolice.
Lucrările sinodului de la Iaşi s-au ţinut între 15 septembrie şi 27 ocombrie 1642, în sala
gotică a mănăstirii Trei Ierarhi.
Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, scrisă în limba latină, a fost cercetată articol
cu articol în sinodul de la Iaşi din 1642 şi tradusă după în greceşte.
Sinodul a respins învăţătura despre purgatoriu, strecurată în Mărturisirea lui Petru
Movilă sub influenţă latină, hotărând că nu există după credinţa ortodoxă, pentru sufletele
trecute din viaţă, un loc intermediar între rai şi iad, echivalând cu purgatoriul catolic.
În ceea ce priveşte momentul sfinţirii Darurilor la Sfânta Euharistie, sinodul a precizat
că aceasta se săvârşeşte în momentul rugăciunii de invocare a Sfântului Duh sau a epiclezei
euharistice.
Astfel cercetată şi aprobată de sinodul de la Iaşi, Mărturisirea ortodoxă a lui Petru
Movilă, a fost trimisă la 30 decembrie 1642, Patriarhiei ecumenice, cu rugămintea adresată
patriarhului Partenie I ca să fie cercetată şi aprobată de sinod.
Dând urmare acestei rugăminţi, Patriarhul ecumenic Partenie I a convocat sub
preşedenţia sa, la 11 martie 1643, în biserica Sfântul Gheorghe din Fanar, catedrala
patriarhală, in sinod, spre a cerceta Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă, aprobată de
sinodul de la Iaşi din 1642.
Sinodul a aprobat ca traducerea grecească a Mărturisirii lui Petru Movilă să devină
Mărturisirea ortodoxă a Bisericii universale şi apostolice a Răsăritului.
Având aprobarea a două sinoade, ea a devenit cea mai remarcabilă operă de îmvăţătură
ortodoxă şi de zidire morală, fiind o expunere dogmatică, morală şi canonoică a întregii
învăţături a Bisericii Ortodoxe9.
Mărturisirea ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă a căpătat în cel mai scurt timp un
renume, ea fiind o expunere completă şi totodată foarte pătrunzătoare a sistemului dogmatic
şi moral al Bisericii Ortodoxe.
Cu toate că această Mărturisire a pus la dispoziţia eterodoxilor o expunere completă a
învăţăturii ortodoxe, au existat totuşi unii care o reconsiderau pe cea pseudolucarină. Motivul
era lesne de înţeles, ea le oferea material împotriva Bisericii Ortodoxe.

9
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 30-32.
 Biserica Ortodoxă, prin Sinoadele de la Kiev 1640, Constantinopol 1642 şi Iaşi 1642,
arătase că Mărturisirea calvinizantă nu este opera lui Kiril Lukaris, ci un fals, pus însă pe
numele lui. Cu toate acestea, calvinii considerau Mărturisirea calvinizantă ca autentică şi o
foloseau în disputele cu romano-catolicii. În contextul acesta, Biserica Ortodoxă se vede în
situaţia de a-şi fixa odată în scris doctrina sa. Acest lucru îl va face Sinodul de la Ierusalim
din 1672, convocat de patriarhul Dositei10. El a compus pe baza învăţăturii ortodoxe şi a
hotărârilor sinoadelor de la Constantinopol din 1642 şi 1643 o importantă Mărturisire de
credinţă sub titlul Pazăva Ortodoxiei, care are un dublu caracter: antiprotestant, mai ales
anticalvin şi în parte anticatolic11.
c. Mărturisirea lui Dositei- patriarhul Ierusalimului 1672
Mărturisirea lui Dositei cuprinde 18 hotărâri corespunzătoare celor 18 capitole din
Mărturisirea calvinizantă, pe care le combate temeinic pe rând şi 4 întrebări şi răspunsuri.
Mărturisirea expune învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime (hotărârea I), Sfânta
Scriptură (hotărârea a II-a), despre libertatea omenească (hotărârea a VI-a), despre Biserică
(hotărârea a X-a şi a XI-a), despre Sfântele Taine (hotărârea a XV-a) 12. Pentru aprobarea
Mărturisirii sale, patriarhul Dositei al II-lea Notara, a convocat, cu ocazia sfinţirii bisericii
Naşterii Domnului din Betleem, la 26 martie 1672, sinodul de la Ierusalim, la care au
participat 71 de episcopi.
Sinodalii au hotărât în unanimitate că Mărturisirea calvinizantă, apărută la Geneva în
1629, în text latin, iar în 1633, în text grec, este în contradicţie cu întreaga activitate şi operă
pur ortodoxă a patriarhului Kiril Lukaris, iar el nu a mărturisit niciodată căeste autorul ei.
Pentru explicarea prefacerii Darurilor la Sfânta Euharistie, patriarhul Dositei a folosit
în Mărturisirea sa termenul latin transsubstantiatio în greceşte prefacere, introdus pentru
prima dată în teologia ortodoxă de patriarhul ecumenic Ghenadie al II-lea Scholarios, care a
dat naştere ulterior la discuţii aprinse. Introducerea termenului a întâmpinat opoziţia îndârjită
a doiprofesori ai Şcolii patriarhale din Constantinopol-Teofil Coridaleu şi Ioan Cariofil.
Pentru aplanarea disputelor iscate în Biserica Răsăritului în jurul termenului
transsubstantiatio, patriarhul ecumenic Calinic al II-lea (1689-1693) a convocat sinodul de la
Constantinopol din 1691, în prima săptămână a a postului Paştelui, pentru a lămuri din punct
de vedere ortodox semnul acestui termen. Sinodul a arătat că termenul latin transsubstantiatio
este sinonim cu cel grecesc de prefacere, prin ele înţelegându-se acelaşi lucru.
Mărturisirea patriarhului Dositei al Ierusalimului, aprobată de sinodul local de la
Ierusalim din 26 martie 1672, deşi nu a obţinut aprobarea unui sinod panortodox sau
ecumenic, are totuşi o mare valoare, fiind cercetată şi aprobatăde 71 de episcopi13.

10
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea ortodoxiei…, p. 56
11
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 33
12
Pr. Dănuţ Manu, Sinodul din Ierusalim (1672), Importanaţa lui pentru întărirea ortodoxiei secolului al XVII-lea, în Glasul
Bisericii, nr. 5-6/1974, p.448-449
13
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 34
 Dintre toţi, patriarhul Dositei poate fi socotit cel mai activ patriarh panortodox, nu
numai cu privire la publicaţiile sale pentru Ortodoxie, tipărite în Moldova şi Ţara
Românească, ci şi pentrucălătoriile sale neobosite la ortodoxii din Balcani, în Ţările Române,
în Asia Mică, Siria şi Georgia14.

Importanţa Mărturisilor de credinţă

Mărturisirile de credinţă apărute în secolul al XVII-lea nu au pledat pntru o nouă formă
de creştinism, ci şi-au manifestat ataşamentul lor la Sfânta Tradiţie de totdeauna a Bisericii
Ortodoxe. Aceste Mărturisiri de credinţă nu erau o constituţie fundamentală pentru o nouă
formă a credinţei şi a vieţii creştine; ele nu apărau o formulare mai nouă a credinţei, ci voiau
să evidenţieze persistarea Bisericii răsăritene în duhul Bisericii neîmpărţite din primul
mileniu, faţă de cele două forme noi ale creştinismului apusean; voiau să sublinieze faptul că
credincioşii Bisericii Ortodoxe, păstrau credinţa neschimbată de la începutul Bisericii, că îşi
trăiau viaţa creştină pe baza Tradiţiei neîntrerupte de la Apostoli 15. Mărturisirile ortodoxe
apărute în secolul al XVII-lea sunt opere create după concepţia ortodoxă, pe temeiul celor
două izvoare ale Revelaţiei divine, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi aprobate de ierarhia
superioară a Bisericii în împrejurări istorice speciale.
Ele nu fac parte din Tradiţia Dumnezească, dar formează unul din principalele capitole
ale Tradiţiei bisericeşti şi sunt parte integrantă a Tradiţiei creştine.
Mărturisirile de credinţă pot fi enumerate între izvoarele Teologiei dogmatice,
deoarece se înrudesc cu acestea datorită faptului că folosesc acelaşi material. Ele se aseamănă
ca întindere şi ca mod de prelucrare şi înfăţişare a adevărului descoperit cu tratatele
dogmatice catehetice. Teologia ortodoxă atribuie acestor Mărturisiri rolul de călăuze.
Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Dositei au apărut ca o necesitate
firească de a demonstra că Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la linia ei tradiţională, ci a
rămas păstrătoarea tezaurului sfânt primit de la Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli.
Ele au apărut din nevoia de a face cunoscută învăţătura Bisericii Ortodoxe în împrejurări
istorice tragice pe care ea le-a străbătut. Ele au apărut din nevoia de a se apăra împotriva
celorlalte confesiuni eterortodoxe. Biserica Ortodoxă şi le-a însuşit, le-a primit cu bucurie şi
le-a introdus în tezaurul ei. Ele au primit aprobarea unor Sinoade şi au fost recomandate ca
normative în Biserica Ortodoxă. În această aprobare a Bisericii nu trebuie să vedem investirea
cu autoritate absolută şi infailibilă. Biserica Ortodoxă le-a dat această aprobare pentru ce ele
să fie călăuze nemincinoase în împrejurările date.
Mărturisirile de credinţă din secolul al XVII-lea sunt considerate călăuze de orientare
în viaţa credincioşilor. Autorii lor au avut ca punct de plecare adevărul propăvăduit de
Mântuitorul Iisus Hristos transmis de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor.

14
Pr. Dr. Milan Şesan, Biserica Ortodoxă în veacurile XV-XVIIîn Mitropolia Ardealulzui, nr.11-12/1963, p.875
15
Pr. C. Corniţescu, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în Studii Teologice, nr.7-10, p.715.
 Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Dositei redau cu fidelitate conţinutul
Sfintei Tradiţii, din care s-a născut însăşi Sfânta Scriptură. Citatele bogate din Sfânta
Scriptură şi Sfinta Tradiţie vin să confirme afirmaţiile de mai sus, Mai mult chiar, aceste
citate dau Mărturisirilor o valoare normativă în materie de credinţă.
Mărturisirea de credinţă Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă este un monument
simbolic ortodox. Prin redactarea ei, Petru Movilă voia să pună la îndemâna celor interesaţi
un ghid în materie de credinţă. Această Mărturisire a fost pe de o parte călăuză generală în
Tradiţia de totdeauna a Bisericii Ortodoxe, pe de altă parte a dat o formulare mai precisă ale
acestei Tradiţii, pe care le vedea puse la îndoială de Reformă şi de Catolicismul scolastic.
După cuprins, Mărturisirea Ortodoxă, este o expunere foarte completă şi foarte
pătrunzătoare a sistemului dogmatic şi moral al Bisericii Ortodoxe, iar ca formă este un
catehism.
Din parcurgerea ei, se observă limba populară, structura populară, structura
gramaticală şi stilul simplu, acestea spre a fi accesibilă tuturor.
Mărturisirea Ortodoxă este dintre toate Mărturisirile de credinţă cea mai întinsă,
voluminoasă. Prezentarea învăţăturii ortodoxe se face în trei părţi, după cele trei virtuţi
teologice. Ea este un document istoric care a îndeplinit un rol pozitiv în apărarea ortodoxiei
contra duşmanilor săi în secolul al XVII-lea, iar apariţia ei în cadrul istoric special a fost ca o
rază de lumună, a cărei autoritate s-a exercitat asupra întregii lumi ortodoxe.
Pavăza Ortodoxiei a patriarhului Dositei este opera marelui patriarh, fire enegică,
apărător al credinţei ortodoxe, patriarhul Dositei şi-a lăsat numele înscris în panoplia valorilor
Bisericii Ortodoxe.
Mărturisirea lui Dositei nu se adresează numai ortodoxilor ci şi celor din Apus.
Datorită motivelor care au stat la baza alcătuirii ei, Mărturisirea lui Dositei dezvoltă pe
larg unele capitole ale învăţăturii ortodoxe cum ar fi: Taina Sfintei Euharistii, cultul sfinţilor,
Biserica. Ea dovedeşte capacitatea Bisericii Ortodoxe de a se pronunţa în diverse situaţii
istorice.
Mărturisirea lui Dositei are un caracter antiprotestant urmărind expunerea învăţăturii
ortodoxe în raport cu învăţătura calvină în Mărturisirea calvinizantă. Stilul său este antieretic
şi expune în mod corect învăţătura ortodoxă.
Ţinând cont de împrejurările istorice în care a apărut valoarea Mărturisirii lui Dositei
este mare. Ea rămâne până azi un exemplu.
Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Dositei au o mare valoare, recunoscută
prin folosirea lor ca manuale şcolare sau ca bază de discuţii. Ele nu sunt simple catehisme sau
scrieri cu caracter particular, ci au o mare însemnătate istorică, dogmatică şi simbolică. Au
avut darul limpezirii şi întăririi conştiinţei ortodoxilor care au fost atât de solicitaţi psihic şi
moral în acest secol zbuciumat.
 Mărturisirile au răspuns problemelor străine Ortodoxiei, dar puse practic în viaţă din
cauza contactelor cu lumea eterodoxă. Ele au apărut ca o reacţie şi un răspuns faţă de
concepţiile teologice din Apus. Ele vor rămâne peste timp datorită valorii lor de ansamblu, ca
nişte îndreptare, călăuze şi scuturi vii, răspândind în jur lumina adevărului şi a vieţii ortodoxe
autentice16.

Bibliografie:
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005.
Pr. Prof. I. Ică, Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos, Sibiu, 1973, apud
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru Seminariile
teologice, Ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru
unitatea Ortodoxiei, teză de doctorat (partea I), în Ortodoxia, nr. 3/1987.
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987,.
Pr. Dănuţ Manu, Sinodul din Ierusalim (1672), Importanaţa lui pentru întărirea
ortodoxiei secolului al XVII-lea, în Glasul Bisericii.
Pr. Dr. Milan Şesan, Biserica Ortodoxă în veacurile XV-XVIIîn Mitropolia
Ardealulzui.
Pr. C. Corniţescu, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în
Studii Teologice.

16
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p.30-32.