Curs Ibu Tot

TEOLOGIE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
ARTĂ SACRĂ
Anul I, Sem. I

Anul univ. 2013/2014

CURS
Istoria Bisericească Universală

Pr. Conf. Dr. Daniel Benga

ATENȚIE !!! -‐ Prezentul suport de curs conține 85% din materialul
predat

1

TEMATICA CURSULUI

1. Introducere în studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Cronologie. Periodizare.
2. Istoricitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos: izvoarele antice iudaice şi profane.
Întemeierea Bisericii și activitatea misionară a Sfinţilor Apostoli.
3. Persecuţiile împotriva creştinilor. Martiriul și cultul martirilor.
4. Constantin cel Mare. Sinoadele Ecumenice I și II. Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan.
5. Sinoadele Ecumenice III-‐VI. Dogma Hristologică.
6. Iconoclasmul. Sinodul VII Ecumenic. Duminica Ortodoxiei.
7. Înfiinţarea Bisericilor Vechi Orientale și situația lor până azi.
8. Încreștinarea popoarelor Europei.
9. Schisma cea Mare. Cauze, desfășurare, consecințe.
10. Monahismul răsăritean şi apusean.
11. Creștinismul în Răsărit și Apus între 1054 -‐ 1453.
12. Cauzele, desfășurarea și urmările Reformei protestante.
13. Conciliul I Vatican. Apariţia Bisericii Vechi-‐Catolice. Conciliul II Vatican. Biserica Romano-‐
Catolică azi.
14. Bisericile Ortodoxe între 1453-‐2013. Conferinţele panortodoxe (sec. XX). Sinodul
panortodox. Diaspora ortodoxă.

2

1. Introducere în studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Cronologie. Periodizare.

Termenul „istorie“ are două înţelesuri majore. Istoria desemnează evenimentele
trecutului, dar și relatarea acestor evenimente. Etimologic cuvântul vine de la verbul grecesc
istoreo – a întreba, a cerceta, a cunoaşte, dar şi a relata despre cele cercetate şi substantivul
istoria (în limba latină historia) – cercetarea, cunoaşterea, relatarea, povestirea celor cunoscute. În
limbile moderne înţelesul cuvântului se referă mai mult la istorisirea faptelor trecutului: history şi
story, istorie şi istorisire. Cuvântul „istorie“ este folosit în practica zilnică într-‐un limbaj mult mai
larg, de la istoria sistemului solar, a infernului sau a muzicii, până la istoria internetului, a unui om,
a unei jucării sau a unei flori.
Istoria se ocupă cu cercetarea faptelor istorice, iar atunci trebuie definit faptul istoric, un
lucru deosebit de complex şi nesfârşit. Tucidide a fost preocupat să lase generaţiilor de după el
desfăşurarea războiul peloponesiac dintre Sparta şi Atena (sec. V. î. Hr.), perceput de
contemporani ca fiind de însemnătate majoră (el însuşi era strateg al Atenei). Primele înscrisuri
care şi-‐au propus să relateze fapte istorice au fost genealogiile faraonilor. Dar fapte istorice pot fi
considerate orice vestigii lăsate de oamenii din trecut.
Din punct de vedere creştin pe lângă istoria profană a lumii se derulează însă istoria
mântuirii. Istoria mântuirii este planul lui Dumnezeu cu privire la această lume şi la fiecare
persoană în parte. Lumea şi istoria sunt creaţia lui Dumnezeu, iar ele au ca scop reîntoarcerea la
Dumnezeu. Primul istoric al Bisericii, Eusebiu de Cezareea, în primul capitol al Istoriei Bisericeşti
consideră că „oricine va vrea să redacteze istorie bisericească trebuie să se ducă înapoi până la
începuturile Iconomiei lui Hristos“ (Mielul jertfit înainte de facerea lumii văzut de Sf. Ioan
Evanghelistul în Apocalipsă). Pentru realizarea planului de mântuire Dumnezeu a întemeiat
Biserica, iar IBU se ocupă cu prezentarea istoriei acestei instituţii, care are o preistorie în Vechiul
Testament.
Lui Petre Ţuţea i s-‐a spus că Noica practica istoria ca o disciplină deschisă, la care gânditorul
creştin i-‐a răspuns: „I-‐am spus odată lui Noica: istoria e într-‐adevăr deschisă spre cimitir! Ai intrat
în cimitir şi bună ziua. Cum e istoria deschisă?“. Pentru ca istoria să nu fie „deschisă spre cimitir“
Dumnezeu a întemeiat biserica. Astfel, a face IBU înseamnă a prezenta istoria mântuirii de la
Hristos până azi, de la comunitatea apostolică a începuturilor până la bisericile creştine de azi.
Denumirea disciplinei este IBU (bisericească şi universală sunt adjective), deoarece prezintă
istoria privitoare la bisericile creştine de pretutindeni, nerezumându-‐se numai la Biserica
Ortodoxă. În realitate, istoria bisericească prezentată de noi este una europocentrică, mişcându-‐se
în pimul mileniu în special în spaţiul mediteranean.
Conţinutul IBU este dat de viaţa internă a bisericii (răspândirea, organizarea, cultul, viaţa,
hotărârile doctrinaire, arta, arhitectura), cât şi de raportarea bisericii la exterior (stat, societate,
culturi etc.).
Scopul studierii trecutului bisericii este înţelegerea prezentului în perspectiva viitorului.
Astfel, se poate înţelege configuraţia actuală a creştinismului. Întâlnirea cu istoria bisericii este în
acelaşi timp o întâlnire cu mine însumi, deoarece îmi pot verifica identitatea creştină raportându-‐
mă la cei care au trăit viaţa în Hristos înaintea mea, deoarece Hristos ieri şi azi şi în veci este
Acelaşi.
3

Cronologie. Marile perioade ale IBU.

Timpul a fost măsurat, pornind de la mai multe evenimente majore din istoria umanității.
Există un timp al istoriei numit kronos și un timp sfânt și veșnic numit kairos.
Era olimpiadelor -‐ de la prima olimpiadă -‐ 778 î. Hr.
Era romană -‐ de la întemeierea Romei -‐ 753 î. Hr.
Era bizantină de la facerea lumii -‐ 5509 î. Hr.
Dionisie Exiguul -‐ a calculat pentru prima oară era creștină, ca începând în anul 753 de la
întemeierea Romei.
Calendarul iulian a fost reformat de papa Grigorie al XIII-‐lea în 1582, iar în Bisericile
Ortodoxe s-‐a adoptat calendarul iulian în 1923 la Conferința Panortodoxă de la Constantinopol.
Patriarhia de Ierusalim, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă și Muntele Athos nu au
aplicat îndreptarea calendarului până azi. Celelalte biserici ortotodoxe serbează sărbătorile cu dată
fixă pe stil nou, iar pe cele cu dată schimbătoare pe vechiul calendar. Excepție Biserica Ortodoxă a
Finlandei.

Marile Perioade ale Istoriei Bisericești Universale

I. 1 -‐ 324 -‐ de la Hristos până la Constantin cel Mare

-‐ dezvoltarea primelor comunități creștine în urma predicii apostolice
-‐ răspândirea creștinismului în spațiul mediteranean
-‐ o vreme a persecuțiilor din partea statului roman
-‐ martiriul și cultul martirilor

II. 325 -‐ 381 -‐ perioada Sinoadelor Ecumenice

-‐ precizarea dogmei trinitare, concretizată în Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan
-‐ precizarea dogmei hristologice
-‐ formularea teologiei icoanei
-‐ întemeierea Bisericilor Vechi Orientale
-‐ apariția islamului și cucerirea zonelor orientale creștine

III. 787-‐1054 -‐ de la ultimul Sinod Ecumenic la Schisma cea Mare

-‐ încreștinarea popoarelor slave și a Europei de Nord
-‐ înaintarea ocupației islamului în Asia Mică
-‐ întemeierea monahismului athonit

IV. Răsărit -‐ 1054-‐1453 -‐ de la Schisma cea Mare la căderea Constantinopolului

4
-‐ încercările de unire dintre Roma și Constantinopol
-‐ spațiul creștinismului grec cade total sub stăpânirea turcilor otomani
-‐ creștinismul rus sub stăpânirea tătarilor
-‐ mișcarea isihastă și formularea teologiei energiilor necreate
-‐ confruntarea cu creștinismul latin în cadrul cruciadelor

IV. Apus -‐ 1054 -‐ 1517 -‐ de la Schisma cea Mare la Reforma protestantă

-‐ monahismul occidental se diversifică și se întemeiază noi ordine
-‐ mișcări de reformă interioară a bisericii
-‐ cearta pentru investitură
-‐ apariția noilor erezii și dezvoltarea inchiziției
-‐ activitatea prereformatorilor

V. Răsărit -‐ 1453 -‐ 1821 -‐ creștinismul răsăritean sub stăpânirea musulmană

-‐ creștinii din Imperiul Otoman organizați sub formă de millet
-‐ sunt redactate Mărturisirile de credință ortodoxe
-‐ Patriarhul de Constantinopol devine etnarh

V. Apus -‐ 1517 -‐ 1789 -‐ de la Reformă la Revoluția franceză

-‐ de acum începe laicizarea statelor europene
-‐ se diversifică ramurile protestante -‐ evanghelici, reformați și anglicani
-‐ încep misiunile pe alte continente, mai ales după cucerirea Americii
-‐ Biserica Romano-‐catolică realizează unele reforme interne

VI. Răsărit -‐ 1821 -‐ azi

-‐ constituirea și afirmarea statelor moderne din Europa de Est
-‐ proclamarea autorcefaliei sau a autonomiei Bisericilor naționale din Răsărit
-‐ secularizarea societăților din statele ortodoxe
-‐ persecuția comunistă împotriva Bisericilor Ortodoxe

VI. Apus -‐ 1789 -‐ azi

-‐ convocarea Conciliilor I (1869-‐1870) și II Vatican (1962-‐1965) -‐ aduc schimbări importante
în viața catolicismului
-‐ conflictul cu modernitatea în Apus
-‐ nașterea mișcării ecumenice -‐ încercarea de refacere a unității pierdute

5

2. Istoricitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos: izvoarele antice iudaice şi profane.
Întemeierea Bisericii și activitatea misionară a Sfinţilor Apostoli.

2.1 -‐ Istoricitatea Persoanei lui Iisus Hristos

2.1.1 Izvoare creştine

Atunci când vorbim despre persoana istorică a lui Hristos trebuie să nu pierdem din vedere
faptul că vorbim despre Fiul lui Dumnezeu Intrupat. Deoarece chipul evanghelic al lui Iisus Hristos
este prezentat amănunţit de teologia biblică, ne vom opri în rândurile ce urmează asupra
izvoarelor istorice privitoare la viaţa şi activitatea Sa.
În cazul Mântuitorului Iisus Hristos izvoarele istorice nu sunt sărace, în ciuda a ceea ce se
crede adesea. Evangheliile canonice (poartă amprenta comunităţilor creştine timpurii care au
depus mărturie despre moartea şi învierea Sa), unele texte apocrife posterioare acestora şi unele
izvoare necreştine ne furnizează o documentaţie complexă asupra Intemeietorului bisericii
creştine1.
Evangheliile canonice au fost redactate între anii 50-‐100, conţinând majoritatea tradiţiilor
orale care circulau în creştinismul timpuriu. Cel mai vechi papirus păstrat cu un text evanghelic
este P 52 (cuprinde versete din capitolul 18 al Evangheliei după Ioan), fiind datat spre 125 d.Hr. La
ora actuală numărul manuscriselor greceşti ale NT depăşesc 3000 (98 papirusuri sec. II-‐VIII; 301
manuscrise cu litere unciale sec. IV-‐X şi 2800 manuscrise cu litere minuscule sec. IX-‐XVIII). Pe lângă
Evanghelii amintim celelalte texte ale NT şi scrierile părinţilor apostolici.
Pe noi ne interesează să urmărim procesul întâmplat de la Iisus la cele patru Evanghelii, de
la tradiţia orală la cea scrisă. Tradiţia orală, ca expresie vie a memoriei collective, este dominantă
în Antichitatea creştină şi în Galileea epocii lui Iisus. Comunităţile primare rememorau în cadrul
întâlnirilor cuvintele, faptele şi învăţătura lui Hristos. Transmiterea s-‐a făcut sub impactul
evenimentului fundamental al istoriei creştine: Invierea din morţi a lui Hristos. Informaţiile
provenite din tradiţia orală au luat o formă scrisă în următorii ani.
După ce între anii 30 şi 60 domină tradiţia orală, spre anul 50 încep colecţiile de cuvinte
scrise ale lui Iisus (culegerea cea mai importantă ar fi după cercetătorii apuseni colecţia Q – de la
Quelle = izvor în limba germană – existenţa acestei colecţii fiind numai o ipoteză deductibilă din
cercetările de până acum)2, urmând apoi redactarea Evangheliilor cândva între anii 50 şi 100 d. Hr.
Evangheliile canonice sunt biografii, a căror intenţie este naşterea credinţei în Hristos la
cititorii lor. Evangheliile necanonice sau apocrife (Protoevanghelia lui Iacob, Evanghelia lui
Nicodim, Evanghelia lui Iuda etc.), redactate în secolele II-‐III d. Hr., nu narează viaţa, activitatea şi
învăţăturile lui Hristos, ci se referă doar la unele aspecte ale itinerariului sau ale învăţăturii Sale.
1
The lost Tomb of Jesus – documentar al National Geographic (2007) care are pretenţia de a prezenta un mormant ce
conţine rămăşiţele pământeşti ale lui Iisus Hristos este considerat un fals de cei mai importanţi savanţi ai lumii. Filmul
constituie o încercare de a distruge esenţa creştinismului, adică Invierea din morţi a lui Hristos.
2
Chiar dacă ar fi existat Q nu este o biografie a lui Iisus la fel ca Evangheliile, deoarece nu prezintă viaţa şi faptele sale,
ci numai învăţături de-‐ale lui Hristos.
6
Ele nu pot fi citite şi înţelese în afara Evangheliilor canonice. Astfel aceste texte nu contribuie cu
nimic la cunoaşterea persoanei istorice a lui Hristos, dar sunt o dovadă în plus că aceasta a existat.

2.1.2 Izvoare iudaice

Istoricul iudeu Iosif Flaviu, născut într-‐o familie de preoţi la Ierusalim în anul 37 d.Hr., a fost
un lider al răscoalei împotriva romanilor, a căzut prizonier şi i-‐a promis generalului Vespasian că va
ajunge împărat, lucru care s-‐a întâmplat. Astfel, noua familie imperială a flavienilor l-‐au protejat
(Vespasian, Tit şi Domiţian 69-‐96), el activând la Roma şi luându-‐şi numele de Flavius.
De la el s-‐au păstrat 3 relatări importante pentru creştinism: una vorbeşte pe larg despre
Ioan Botezătorul (AI 18,5,2); a doua se referă la moartea violentă a lui Iacob, fratele Domnului (AI
20,9,1) şi al treilea cunoscut ca „Testimonium Flavianum“ vorbeşte direct de Iisus (AI 18,3,3).
În cartea Sanhedrin din Talmudul Babilonian (redactat la sf. sec. V d.Hr.) sunt redate două
tradiţii iudaice datând din secolul II, care fac referire la Iisus.

2.1.3 Izvoare romane

Istoricul roman Cornelius Tacitus (56-‐120 d.Hr.) a scris în anii 116-‐117 Annales, operă
dedicată istoriei Romei de la Augustus la Nero. Vorbind despre incendierea Romei în anul 64 de
către Nero, îi numeşte pe creştini răufăcători, explicând de unde le vine numele: „Hristos,
căpetenia de la care îşi luaseră numele, pe vremea împăratului Tiberiu fusese osândit de către
procuratorul Pontius Pilat“ (Annales 15, 44).
Suetoniu (70-‐130), biograful celor 12 cezari ce s-‐au succedat de la Iulius Caesar la
Domitian, relatează în Viaţa lui Claudius 25 că împăratul i-‐a alungat pe evrei din Roma „din cauza
neîntreruptelor răzmeriţe la care erau aţâţaţi de Hristos“.
Pliniu cel Tânăr – legat al împăratului Traian în Pont şi Bitinia – aminteşte în celebra
scrisoare trimisă împăratului între 111 şi 113, în care descrie viaţa creştinilor din acele provincii,
numele lui Hristos de mai multe ori.
Aceste trei relatări ale autorilor latini sunt dovezi indubitabile ale existenţei istorice a lui
Iisus Hristos. Pe lângă acestea există şi izvoare elenistice care vorbesc despre Iisus – filozoful stoic
Mara bar Sarapion (sec. I) şi Lucian de Samosata (sec. II) îl amintesc ca înţelept şi sofist. Coranul
însuşi, redactat în secolul al VII-‐lea, îl aminteşte ca fiu al Mariei, căruia Alah i-‐a dat puterea de a
face minuni, fiind un profet sfânt (surele 2, 253 şi 21, 91).

7

2.2 Întemeierea Bisericii. Sfinții Apostoli și activitatea misionară a acestora

2.2.1 Întemeierea Bisericii

La Înălțarea Mântuitorului exista la Ierusalim un grup de 120 de frați care stăteau alături de
cei doisprezece apostoli (Matia a completat numărul lor -‐ Fapte 1, 15-‐26) direcți ai lui Hristos,
așteptând împlinirea făgăduinței lui Hristos de a le trimite un alt Mângâietor (Fapte 1, 4-‐5).
Învierea lui Hristos şi Cincizecimea petrecute la Ierusalim stau la începutul Bisericii creștine.
Apostolii erau adunați în casa lui Ioan Marcu, după cum știm din Tradiție, când pe la ceasul 3 din zi
un vuiet puternic a umplut casa, s-‐au arătat limbi ca de foc pe fiecare dintre ei și s-‐au umplut toți
de Duhul Sfânt, începând să vorbească în alte limbi (Fapte 2, 1-‐4). Petru ține o predică, în care
arată că toate profețiile Vechiului Testament s-‐au împlinit în Hristos, care a înviat din morți, iar în
urma ei 3000 de suflete s-‐au botezat. Auzind cuvântul lui Petru aceștia „au fost pătrunși la inimă“
(Fapte 2, 37) și au întrebat de să facă? Petru le-‐a răspuns: „Pocăiți-‐vă și să se boteze fiecare dintre
voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt“
(Fapte 2, 38). Așa se intră în Biserică de atunci și până azi.
Această umplere a oamenilor de Duhul Sfânt este evenimentul fundamental al nașterii
Bisericii. Prima comunitate creștină se naşte din Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii şi îşi duce
existenţa în umbra Duhului. Sfântul Luca relatează că "Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi
Samaria, avea pace, zidindu-‐se şi umblând în frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului
Sfânt" (F.Ap. 9, 31). Această mângâiere a Duhului care se revarsă neîncetat zidind împreună cu
apostolii şi ucenicii Biserica lui Hristos este experienţa trăită de primele comunităţi creştine.
Diferenţa esenţială dintre comunitatea creştină şi orice alt tip de comunitate a fost şi trebuie să
rămână "calitatea inspirată a propriei sale vieţi"3. Prin aceasta Biserica diferă de orice asociație sau
confrerie umană, deoarece își trage viața din Iubirea nemărginită a Sfintei Treimi revelată în Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție. Un mare teolog apusean spunea că „Biserica este cel mai frumos gând
de iubire al lui Dumnezeu“ pentru această lume.
Comunitatea descrisă are un ethos propriu, născut din ethosul iudaic radicalizat şi
transformat calitativ uneori până la limita puterilor umane de către Mântuitorul Hristos în
cunoscuta Predică de pe Munte prin celebrele formulări: "Aţi auzit că s-‐a zis celor de demult... Eu
însă vă spun vouă..." (Mt. 5, 21-‐22, 27-‐28, 31-‐34, 38-‐39, 43-‐44).
Creştinismul s-‐a prezentat încă la începuturile sale drept o cale, "calea mântuirii" sau
citându-‐l pe un duhovnic român din secolul al XX-‐lea, drept Cărarea Împărăţiei. Cei care s-‐au
convertit la Hristos dintre iudei au pornit de fapt pe o cale nouă de viaţă, urmându-‐l pe Hristos. FA
relatează ca Saul a plecat la Damasc să-‐i aducă legaţi la Ierusalim pe cei care mergeau pe calea lui
Hristos (FA 9, 2). Priscila şi Aquila i-‐au arătat lui Apollo "cu de-‐amănuntul calea lui Dumnezeu" (FA
18, 26). Iudeii din Efes, care nu au crezut mărturiei lui Pavel, nu credeau în Hristos, iar astfel
bârfeau calea Domnului (FA 19, 9). Calea creştină a începuturilor are "rezonanţe ecleziale, fiindcă,
îmbrăţişând "Calea" se adoptă modul de viaţă, radical înnoit, al comunităţii, are loc inserarea vieţii
3
James Vernon Bartelet, Church-‐life and Church-‐order during the first four centuries, Oxford, 1943, p. 10, nota 1.
8
personale în Legământul pe care Dumnezeu l-‐a încheiat cu această comunitate, ce fiinţează prin
comuniunea în Duhul Sfânt"4.
Biserica s-‐a întemeiat pe credinţa în învierea lui Iisus Hristos, pe care Domnul Însuşi o
mijloceşte ucenicilor Săi prin repetate arătări, care au culminat cu şederea la masă şi mâncarea
împreună cu ei, urmate apoi de Înălţarea la ceruri. Apostolii şovăitori sunt întăriţi în credinţă de
Mântuitorul Hristos, iar mai apoi de Duhul Sfânt pogorât asupra lor. Apostolii au devenit martori ai
învierii Domnului. Mărturia primă nu se naşte din credinţă, ci din evidenţă, din manifestarea
directă a lui Hristos în faţa ucenicilor Săi, care vor propovădui apoi ceea ce au văzut cu ochii lor şi
au pipăit cu mâinile lor despre Cuvântul vieţii.
Credinţa este însă un dar al lui Dumnezeu şi se naşte în urma auzirii cuvântului lui
Dumnezeu din mărturia oamenilor şi mângâierea Sfântului Duh. Faptele Apostolilor ne prezintă o
lume în care Dumnezeu lucrează prin îngeri, oameni şi minuni ale acestora la aducerea oamenilor
la credinţă. Dumnezeu îi cheamă pe oameni prin propovăduirea kerygmatică apostolică, iar aceştie
răspund liber chemării divine. Sfântul Luca i-‐a denumit pe primii creştini cu expresiile "cei care
cred" sau "cei care au crezut" (FA 2, 44; 4, 32)5.
Faptele Apostolilor (2, 42) ne relaează că primii creștini stăruiau „în învățătura apostolilor și
în comuniune (koinonia), în frângerea pâinii și în rugăciuni“. Acestea sunt de atunci încoace
elementele fundamentale ale vieții creștine.
Comunitatea creştină diferea de celelalte asociaţii sau colegii ale lumii antice nu numai prin
faptul că era o grupare eterogenă, ci şi datorită celor două "cetăţenii", pământească şi cerească,
obţinută în urma convertirii prin botez, pe care membrii săi le deţinea, asigurându-‐le drepturi şi
datorii. Participarea la rugăciunea comună și la Liturghia euharistică reînnoia apoi neîncetat
unitatea creştinului cu Hristos şi cu ceilalţi fraţi6, devenind sursă de putere pentru "Liturghia de
după Liturghie", adică slujirea adusă lumii şi oamenilor de către creştin. Creștinismul nu s-‐a afirmat
apoi ca o forță persuasivă prin vorbe, ci ca o măreție a iubirii.
Mărturia comunității apostolice despre Iisus Hristos cel Înviat are valoarea unei paradigme
valabile în orice biserică creştină până la sfârşitul veacurilor, mijlocindu-‐ne elementele
fundamentale ale ethosului creştin al începuturilor.

2.2.2 Sfinții Apostoli și activitatea misionară a acestora

Cercetătorii au distins trei cercuri de ucenici ai lui Hristos: grupuri de oameni din popor
cuceriţi de mesajul şi Persoana Sa (mulţimile care îl urmează – de ex. la înmulţirea pâinilor Ioan 6),
ucenicii sau discipolii sedentari şi itineranţi (Lazăr şi surorile sale, Marta şi Maria din Betania -‐ Luca
10, diferite case în care intră şi mănâncă) şi cei 12 apostoli.
4
Aurelian C. Marinescu, Semnificaţia convertirii la creştinism în teologia secolelor I-‐III, (Teză de doctorat), Bucureşti,
1999, p. 117-‐118, nota 291.
5
Cf. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, Editura IBMBOR, Bucureşti,
2002, p. 60 ş.u.
6
Euhariastia este întâi o taină a adunării. Adunarea în Biserică este prima lucrare liturgică, baza întregii Liturghii. Merg
la Biserică pentru a alcătui Biserica împreună cu celelalte mădulare, pentru a fi ceea ce am devenit prin Botez, adică
mădular în sensul deplin şi absolut al trupului lui Hristos. Cf. Alexander Schmemann, Euharistia Taina Impărăţiei, Trad.
Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 28-‐29.
9
Apostol înseamnă trimis și prin acest concept sunt desemnați toți cei care au fost aleși de
Hristos și trimiși ăn misiune cu împuterniciri și daruri deosebite.

Cei doisprezece apostoli

Izvoarele evanghelice prezintă patru liste cu numele celor 12 ucenici (Marcu 3, 16-‐19;
Matei 10, 2-‐4, Luca 6, 14-‐16 şi Fapte 1, 13), iar Evanghelia după Ioan cuprinde 9 nume. Cele
douăsprezece nume sunt grupate în trei serii de câte patru, având în frunte constant pe Simon
Petru, Filip şi Iacob, fiul lui Alfeu.

Prima serie: Simon Petru, Andrei, Iacob şi Ioan

Este vorba de două perechi de fraţi, unde Petru şi Iacob sunt fraţii mai mari. Primii doi sunt
originari din Betsaida, iar ceilalţi doi din apropiere de Capernaum, toţi patru pescari galileeni.
Andrei este ucenicul prim al lui Hristos, numit protocletos (primul chemat).
Petru era căsătorit şi a venit la Hristos chemat de fratele său Andrei, care fusese ucenic al
lui Ioan Botezătorul. Primeşte supranumele aramaic de Chefa, tradus în greceşte cu Petros, adică
piatră.
Iacob şi Ioan, cunoscuţi ca „fiii lui Zevedeu“, numiţi de Iisus Boanerghes, adică „fiii
tunetului“, datorită caracterului îndrăzneţ al celor doi. Ultimii trei, Petru, Iacob şi Ioan, sunt cei
mai apropiaţi ucenici ai săi, pe care Iisus a dorit să-‐i aibă aproape în cele mai speciale momente ale
activităţii sale: învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 37), Schimbarea la Faţă (Marcu 14) şi în timpul
rugăciunii din Grădina Ghetsimani. Preeminenţa (Matei 26, 37).
Preeminenţa acestor trei ucenici în comunitatea creştină timpurie de la Ierusalim este
evidentă din faptul că Iacob este decapitat din porunca lui Agrippa (prăznuit pe 30 aprilie), iar
Petru şi Ioan îşi asumă un rol determinant la începuturile Bisericii (Cf. FAp cap. 3-‐8). Din
relatarea lui Eusebiu de Cezareea știm că Andrei a predicat în Sciția, Petru în Palestina, Asia Mică și
Italia, iar Ioan în Asia.
Ioan a participat la Sinodul de la Ierusalim din anul 50, când s-‐a stabilit ca creștinii să nu fie supuși
circumciziei. Trăiește ultima parte a vieții la Efes, iar mai apoi în exil pe insula Patmos, unde are
revelația Apocalipsei. Este prăznuit pe 8 mai.
Petru a participat la Sinodul de la Ierusalim (50), a predicat în Ierusalim, Iudeea, Asia Mică,
Babilon, Roma. La Roma a murit răstignit pe o cruce cu capul în jos. Sfintele sale moaște se află în
Basilica Sfântul Petru din Roma.

A doua serie: Filip, Toma, Natanael Bartolomeu şi Matei

Filip este primul din al doilea grup. Era din Betsaida, fost ucenic al lui Ioan, care îl va chema
şi pe Natanael la urmarea lui Hristos (Ioan 1). Eusebiu ne spune că ar fi murit la Ieropole în Frigia,
unde au trăit și două fiice de-‐ale lui care aveau darul profeției.
Toma se bucură de o atenţie deosebită în Evanghelia după Ioan. Te’oma înseamnă în
aramaică geamăn, lucru tradus în greacă prin dydimos, fiind ucenicul care reprezintă trecerea de la
10
îndoială la credinţă. El este cel care l-‐a pipăit pe Domnul Înviat, iar după Cincizecime se spune că a
predicat în India și în Parția. Biserica îl serbează pe 6 octombrie.
Bartolomeu, care apare în trei din cele patru liste cu cei doisprezece a fost identificat cu
Natanael. Natanael este prenumele patronimului Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu, derivate din
aramaicul Tolmai. După tradiție ar fi predicat în Armenia.
Matei este chemat de Iisus în apropiere de Capernaum să îl urmeze, acesta fiind vameş.
Matei este identificat cu Levi, fiul lui Alfeu, deşi este foarte greu de explicat de ce Marcu şi Luca nu
îl identifică pe Matei cu Levi. El scrie Evanghelia care îi poartă numele pentru compatrioții săi
iudei, în anul 43-‐44, în limba aramaică. Este prăznuit pe 16 noiembrie.

A treia serie: Iacob al lui Alfeu, Simon Zelosul, Iuda Tadeu şi Iuda Iscarioteanul

Iacob al lui Alfeu este numit şi Iacob cel Mic, pentru a putea fi distins de Iacob al lui
Zevedeu. Pe mama sa o chema Maria (femeie mironosiţă, numită la Matei 28, 1 „cealaltă Marie“)
şi avea şi un frate Iosif. A participat la alegerea lui Matia, dar nu se știe unde a predicat. Este
prăznuit la 9 octombrie.
Simon Zilotul sau Canaaneul, de la qan’ana sau zelotes, care înseamnă „zelos“, dar nu făcea
parte din grupul zeloţilor, rezistenţii cu arma împotriva stăpânirii romane.
Iuda Tadeu apare în două liste cu numele Iuda (Luca 6 şi FAp. 1), iar în celelalte două cu
numele Tadeu (Marcu 3 şi Matei 3). Cercetătorii au identificat cele două persoane, considerând că
numele lui era Iuda şi supranumele Tadeu (de la grecescul Teodot – dăruit de Dumnezeu).
Ultimul este Iuda Iscarioteanul, diferit de celălalt Iuda, trădătorul lui Iisus Hristos. Explicaţia
ultimă a trădării nu sunt banii, ci faptul că diavolul a intrat în el (Luca 22, 3).
Cei doisprezece ucenici îl părăsesc pe Mântuitorul în timpul patimilor şi al răstignirii, dar
după arătările Celui Înviat vor mărturisi cu toată puterea ceea ce au văzut şi auzit despre Cuvântul
Vieţii. Acest lucru reprezintă una din cele mai puternice dovezi pentru dumnezeirea şi Învierea
Domnului.
Ucenicii, aleşi în număr de 12 pentru a sintetiza tendinţele mesianice existente în poporul
Israel, devin o prelungire vie a Persoanei lui Iisus şi a activităţii Sale în prezent şi în viitor. Şederea
apostolilor pe 12 tronuri la venirea împărăţiei Sale arată că rolul celor 12 nu va înceta până la
sfârşitul veacurilor. Apostolii (trimişii) vor face tot ceea ce a făcut Învăţătorul lor, vestesc Împărăţia
lui Dumnezeu cu putere. Trimişii au acelaşi rang ca Cel care i-‐a trimis: „Cine vă primeşte pe voi pe
mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel care m-‐a trimis pe mine“ (Mt. 10,
40).
Sfinții Apostoli au fost cinstiți ca martiri, după cum atestă tradiția apostolică. Cea mai veche
mărturie despre un martiriu al apostolilor în totalitatea lor o întâlnim la Policarp al Smirnei7, iar
cinstirea acestora s-‐a realizat și printr-‐un cult la mormintele lor de la sfârșitul secolului al II-‐lea8.
Cinstirea Sfinților Apostoli s-‐a generalizat definitiv în secolul al III-‐lea9. Cele mai vechi imagini ale
7
Cf. Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni (9), în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de pr. dr. Dumitru
Fecioru, București, 1995, p. 254.
8
Dovezile se găsesc în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea. Pentru amănunte vezi Theofried Baumeister,
„Heiligenverehrung I”, p. 105-‐106.
9
Cf. Karl Suso Frank, „Vita Apostolica. Ansätze zur apostolischen Lebensform in der alten Kirche”, în: Zeitschrift für
Kirchengeschichte, Band 82 (1971), p. 153-‐159.
11
Sfinților Apostoli Petru, Pavel, Ioan și Andrei au fost descoperite în anul 2012 într-‐o catacombă din
apropierea Romei cu ajutorul unor tehnici noi de restaurare care folosesc laserul. Imagile pictate
pe plafonul unui mormânt au fost datate în a doua jumătate a secolului al IV-‐lea.

Eusebiu de Cezareea menționează următoarele teritorii de misiune ale unora dintre Sfinții
Apostoli:
«Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-‐au împrăştiat peste întreg
pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-‐a căzut la sorţi Ţara parţilor, lui Andrei Scythia, lui
Ioan, Asia, unde şi-‐a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor
răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Cappadocia şi Asia, pentru ca la urmă ajuns la Roma să fie
răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, care, după
ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-‐n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub
Nero? Acestea sunt arătate tocmai de Origen în cartea a III-‐a a Comentariilor asupra Genezei »
(Istoria Bisericească, III, 1, 1-‐3).

2.2.3 Sfântul Apostol Pavel

Alături de cei doisprezece apostoli, un loc de frunte în răspândirea creștinismului l-‐a jucat
Sfântul Apostol Pavel. Deoarece viața, activitatea și misiunea sa sunt studiate în cadrul Noului
Testament, vom schița doar succint importanța sa pentru misiunea creștină în primul secol.
Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel, însoţit de colaboratorii săi, au avut drept
consecinţă întemeierea mai multor centre creştine urbane în Cipru, Asia Mică şi Grecia. Mesajul
creştin a ajuns însă în unele oraşe înainte de misiunea apostolului neamurilor, spre exemplu în
Efes10. Din nefericire nu ştim decât foarte puţin sau deloc despre modul în care comunităţile
pauline din aceste provincii s-‐au dezvoltat. După ce Pavel şi Barnaba au vestit Evanghelia în Cipru
nu mai avem nici o ştire despre evoluţia creştinismului în această insulă până în secolul al IV-‐lea,
când trei episcopi ciprioţi sunt prezenţi la lucrările Sinodului I Ecumenic. Nu ştim ce s-‐a întâmplat
după propovăduirea paulină în Perga, Antiohia Pisidiei, Iconium, Listra, Derbe, pentru a numi doar
cetăţile vizitate în prima călătorie misionară (45-‐48). În cea de-‐a doua și cea de-‐a treia călătorie
misionară (51-‐54 și 54-‐58), Sfântul Apostol Pavel își mărește zona de misiune înspre Nordul și
Vestul Asiei Mici, petrecând cea mai multă vreme în Efes, dar încreștinând și cele mai importante
cetăți ale Greciei de azi, începând de la Filipi și până la Atena și Corint.
Și-‐a sfârșit viața martirizat la Roma prin tăierea capului în anul 67 d. Hr, în timpul
persecuției împăratului Nero.

10
Cf. Simon Légasse, Les autres voies de la mission (de l'Orient jusqu'à Rome), în Histoire du christianisme: Tome I -‐ Le
nouveau peuple (des origines à 250), Desclée, Paris, 2000, p. 155.
12

3. Persecuţiile împotriva creştinilor. Martiriul și cultul martirilor.

3.1 Persecuțiile împotriva creștinilor.

A. Persecuții iudaice: Sf. Arhid. Ștefan; Iacob, fratele Domnului -‐ mor ca martiri le
Ierusalim, fiind uciși de iudei, acuzați de blasemenie împotriva lui Dumnezeu, prin recunoașterea
lui Iisus Hristos cel Înviat ca Fiu al lui Dumnezeu.
Martiriul Sf. Ștefan. Sfântul Ștefan a făcut parte din cei șapte diaconi aleși de Sfinții
Apostoli la Ierusalim pentru slujba diaconiei, adică ajutorarea văduvelor, săracilor și orfanilor.
Sfântul Luca istorisește că era un „bărbat plin de credință și de Duh Sfânt” (F. Ap. 6, 5), excelând în
înțelepciune și putere, făcând semne și minuni mari în popor (F.Ap. 6, 8-‐10). Mărturisind plin de
curaj faptul că Iisus Hristos, cel răstignit de iudei, este Fiul lui Dumnezeu și a înviat din morți, este
acuzat de hulă și judecat în sinedriu, instanța de judecată a evreilor. În ședința sinedriului Sfântul
Ștefan ține o cuvântare extraordinară, în care interpretează toată istoria poporului Israel în cheie
hristologică, iar urma acestei cuvântări este condamnat la lapidare. Finalul vieții lui este istorisit
astfel de Sfântul Luca:
„Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus
stând de-‐a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-‐a
dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, și-‐au astupat urechile și au năvălit asupra lui.
Și scoțându-‐l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii și-‐au pus hainele la picioarele unui
tânăr, numit Saul. Și îl băteau cu pietre pe Ștefan care se ruga și zicea: Doamne Iisuse, primește
duhul meu! Și, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și
zicând aceasta a murit” (F. Ap. 7, 55-‐60).
Aceasta este mărturia lăsată nouă de primul sfânt al bisericii, o mărturie a iubirii de
Dumnezeu și a iertării dușmanilor. Martiriul este cel mai înalt gest de mărturie pe care îl poate de
cineva înaintea lui Dumnezeu.
Martiriul Sf. Iacob, fratele Domnului: Începând cu anul 30 d. H. în fruntea Bisericii
Ierusalimului s-‐a aflat Iacov, "fratele Domnului". Hegesip, evreu convertit la creştinism, care a trăit
în generaţia imediat următoare apostolilor, renumit datorită călătoriilor întreprinse prin marile
centre creştine, a relatat în Memoriile sale despre Iacov fratele Domnului că a fost primul episcop
al Ierusalimului, fiind aşezat la conducerea Bisericii de către apostolii înşişi.11 Mărturia dată de
acesta pentru mesianitatea lui Hristos şi faptul că a desfăşurat o misiune deosebită convertindu-‐i
pe mulţi conducători evrei la creştinism i-‐au atras ura iudeilor, care l-‐au ucis aruncând-‐l de pe
aripa templului12. În timp ce tronul său episcopal putea fi văzut încă în vremea lui Eusebiu de
11
Acesta este diferit de "Iacov al lui Alfeu" şi de "Iacov, fratele lui Ioan", ambii fiind fiii lui Zevedei. Fericitul Ieronim şi
după el teologii romano-‐catolici îl identifică pe Iacov al lui Alfeu cu Iacov fratele Domnului, afirmând prin aceasta că
este numai văr cu Mântuitorul, în timp ce răsăritenii, urmând lui Clement, Origen şi Epifanie, susţin că el este deosebit
de apostoli. O prezentare a persoanelor cu numele de Iacov care apar în Evanghelie prezintă André Benoit,
Personajele din Evanghelie numite Iacov, în Originile creştinismului, trad. de Gabriela Ciubuc, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 208-‐210.
12
Cf. Eusebiu, Ist.bis., II, 23, 4-‐20. Iosif Flavius vorbeşte despre omorârea sa cu pietre Cf. Josephus Flavius, Antichităţi
iudaice, II, p. 571.
13
Cezareea 13 , mormântul său se poate vedea până azi în valea Chidronului, alături de cel al
profetului Zaharia şi al lui Abesalom.
Între anii 34-‐37, atunci când Apostolul Pavel a făcut prima vizită la Ierusalim, nu a întâlnit aici
decât pe Petru şi pe Iacov fratele Domnului (Gal. 1, 18-‐19), pe care l-‐a vizitat şi după sosirea la
Ierusalim din cea de-‐a treia călătorie misionară în anul 58 (F. Ap. 21, 18)14. Prin urmare, ceilalţi
apostoli nu se mai aflau în Cetatea Sfântă în vremea aceea, fiind împrăştiaţi deja printre neamuri
spre a-‐L vesti pe Hristos.
Moartea lui Iacov fratele Domnului s-‐a întâmplat cu puţin timp înaintea asediului lui
Vespasian asupra Ierusalimului, aproximativ în anul 62, fiind iniţiată de către marele arhiereu
Anania din partida saducheilor, care s-‐a folosit de dreptul de procurator în timpul vacanţei dintre
procuratorii romani Porcius Festus şi Albinus, lucru care a dus la destituirea sa din funcţia
sacerdotală15.
Războiul iudeo-‐roman izbucnit în mai 66 din cauza jefuirii casei templului de către
procuratorul roman Florus urmărea eliberarea iudeilor de sub jugul romanilor, fiind iniţiat de
zeloţi. Vespasian şi Tit au condus armatele romane, cucerind în anul 70 Ierusalimul, iar în 73 ultima
fortăreaţă a zeloţilor, Masada16. Templul din Ierusalim, despre care Mântuitorul Iisus Hristos a
mărturisit că nu va rămâne piatră pe piatră (Mt. 24, 2) a fost distrus, iar astfel au încetat jertfele
sângeroase, dar s-‐a realizat și separarea definitivă a creștinismului de iudaism. Conducerea
spirituală a iudeilor a fost preluată de școlile iudaice din Babilon și Tiberias.
Comunitatea creştină din Ierusalim, compusă din creştini dintre evrei, a părăsit cetatea
înainte de izbucnirea războiului iudaic datorită unei "proorocii împărtăşite mai marilor acestei
cetăţi" 17 , mutându-‐se la Pella, oraş păgân din Pereea. Nu se ştie mai nimic despre istoria
posterioară mutării la Pella a comunităţii ierusalimitane.
Intenţia împăratului Adrian de a construi în locul Ierusalimului oraşul păgân Aelia
Capitolina, cât şi un decret care interzicea circumcizia au condus la o a doua revoltă condusă de
Bar Cohbar (fiul stelei) între anii 132-‐135. După înăbuşirea revoltei şi dărâmarea Ierusalimului a
fost construit pe locul templului un sanctuar în cinstea lui Jupiter, evreilor fiindu-‐le interzis accesul
în oraş sub pedeapsa cu moartea. În secolul al 4-‐lea le era permis accesul în oraş numai în ziua de
8 august (ziua distrugerii oraşului de către Tit), pentru a plânge lângă vechiul zid al templului18. De
atunci până azi evreii se roagă zi şi noapte la Zidul Plângerii pentru binele personal, al poporului
lor, dar şi pentru reconstruirea templului distrus19.
Împăratul a construit în acelaşi timp deasupra locului unde se aflase Golgota şi Mormântul
Mântuitorului, locuri cunoscute de creştinii vremii prin tradiţie şi respectate ca atare, un
terasament de piatră, pe care a fost ridicat un templu în cinstea zeiţei Afrodita. Ceea ce trebuia să
13
Cf. Eusebiu, Ist.bis., VII, 19.
14
Privitor la importanţa sa ca episcop al Ierusalimului cf. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1955, p. 52-‐53.
15
Cf. Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, II, p. 571.
16
O descriere amănunţită a războiului oferă Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. de
Gheneli Wolf şi Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999.
17
Cf. Eusebiu, Ist.bis., III, 5, 3.
18
Cf. Joachim Gnilka, op. cit., p. 31-‐32.
19
Valoarea spirituală pe care acest zid rămas din templu o are pentru evrei este arătată şi de faptul că cele mai
scumpe locuiţe din lume sunt locuinţele aflate în imediata apropiere a acestui zid. Pe vechiul loc al templului se ridică
azi moscheea El-‐aqsa, al treilea loc sfânt al musulmanilor după Meca şi Medina.
14
fie o victorie a păgânismului s-‐a arătat însă aproape 200 de ani mai târziu a fi fost providenţă
divină, deoarece această platformă a protejat locurile sfinte ale creştinilor, astfel încât la începerea
săpăturilor de către Constantin cel Mare în anul 326 stânca Golgotei şi peştera Învierii au fost
găsite intacte.

B. Persecuții ale autorităților romane păgâne: Nero (54-‐68) -‐ Dioclețian (285-‐305)

Persecuțiile au cunoscut două etape:

1. până la Deciu (249-‐251) -‐ incidentale și locale, aplicate pe bază de rescript, creștinii fiind
urmăriți mai mult din inițiativa guvernatorilor de provincii și a mulțimii păgâne.
2. de la Deciu la Dioclețian (285-‐305) -‐ sistematice și generale, aplicate pe bază de edict,
fiind dezlănțuite de autoritățile romane cele mai înalte, îndeosebi de împărați.

Cauzele persecuțiilor:

Monoteismul creștin și exclusivismul său au intrat imediat în conflict cu lumea politeistă,
care permitea în panteonul său nenumărați zei, care nu se excludeau unul pe altul. Strânsa
legătură dintre religie și viața socială și politică au condus la prezența idolatriei în toate
manifestările sociale și culturale ale lumii greco-‐romane. Nu exista nici o manifestare politică în
care zeii să nu fie mai întâi cinstiți. Necinstirea acestora de către creștini a fost considerată de
păgâni ca ofensă adusă statului și zeilor săi. Orice calamități venite asupra orașelor romane
(molime, incendii, cutremure etc.) erau considerate răzbunări ale zeilor, pentru faptul că nu erau
cinstiți de creștini. Cultul împăratului, considerat în rândul zeilor, era o obligație cetățenească de
prim rang și el asigura unitatea politică a imperiului. Acesta se realiza prin jertfe de tămâie și libații
aduse în fața statuii împăratului. Aceste acte erau însă considerate idolatrie de către creștini, fapt
pentru care le refuzau, fiind ca urmare acuzați de ofensă adusă majestății imperiale.

Persecuția lui Deciu (249-‐251)

Edict de persecuție în toamna lui 249, nu se păstrează textul, dar se știe ce prevedea din
modul de aplicare. Creștinii trebuiau să facă acte de adeziune la păgânism în întreg imperiul:
sacrificii, libațiuni, jertfe de tămâie. Erau chemați după liste în toate orașele, iar după cinstirea
zeilor se emiteau certificate. Au fost nenumărați apostați, dată fiind amploarea persecuției,
reprimirea acestora în Biserică după încetarea persecuției constituindu-‐se într-‐o foarte mare
dilemă. Au fost patru categorii de apostați:
-‐ sacrificati -‐ cei ce au sacrificat zeilor.
-‐ thurificati -‐ cei ce au adus ardere de tămâie
-‐ libellatici -‐ cei care au adus un certificat obținut fără mărturisire creștină de la autorități
(descurcăreții)
-‐ acta facientes -‐ au declarat la interogatoriu că nu sunt creștini, dar nu au adus jertfă zeilor
în nici un fel.
15
Au fost stabilite grade de penitență diferite pentru reprimirea în biserică, în funcție de
gravitatea vinei lor.
În timpul lui Dioclețian (285-‐305) a fost declanșată cea mai amplă ofensivă împotriva
creștinilor, fiind emise patru Edicte de persecuție (303-‐304). S-‐a urmărit nimicirea totală a
creștinismului, fiind prevăzută distrugerea locașurilor de cult, interzicerea adunării creștinilor,
arderea cărților sfinte, arestarea clericilor etc. Au murit cei mai mulți martiri de până atunci.

Martiri din timpul persecuțiilor:
Sf. Ap. Petru și Pavel (Roma, 67); Sf. Ioan Evanghelistul (Efes, 100); Ignatie al Antiohiei
(Roma, 107); Simeon al Ierusalimului (în timpul lui Traian 117-‐138); Sf. Policarp (Smirna, 155); Sf.
Justin Martirul și Filozoful (Roma, 165); Cecilia (Roma, sub Marcu Aureliu 161-‐180); Potin și alți 48
de martiri din Lugdunum (sub Marcu Aureliu); 12 martiri în Scili (Africa), anul 180, sub Comod 180-‐
192; Leonida (Alexandria, sub Septimiu Sever 193-‐211); Perpetua și Felicitas (Cartagina, 203); Ipolit
și Ponțian ai Romei (Roma, 235); Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei,
preotul Pionius din Smirna (sub persecuția lui Deciu 249-‐251); Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei,
diaconul Laurențiu din Roma (sub persecuția lui Valerian 253-‐260);
Martiri în timpul persecuțiilor lui Dioclețian (285-‐305): Antim al Nicomidiei; Sfânta Varvara
(Eliopol, Egipt); Cosma și Damian (medici fără de arginți, Asia Mică, Roma); Gheorghe (Capadocia);
Dimitrie, diacon din Sirmium; Dimitrie din Tesalonic; Ecaterina (307, sub Maximin Daia), Petru al
Alexandriei, preotul Pamfil din Cezareea Palestinei; Cei 40 de martiri din Sevastia (320 sub Liciniu).
Epoca persecuțiilor s-‐a încheiat în timpul împăratului Constantin cel Mare, care prin
decretul de la Milano 313, iar mai apoi prin învingerea lui Liciniu (324) a asigurat libertatea totală
de cult a creștinilor. Chiar și în această perioadă nu toți împărații au fost persecutori, existând
printre ei și unii care au fost favorabili creștinilor: Filip Arabul (244-‐249) și Gallienus (260-‐268).

3.2 Martiriul și cultul martirilor

Sfântul Apostol Pavel îi numește în adresele epistolelor sale pe primii creștini convertiți, ca
fiind mădulare ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii, „sfinți și aleși”. Prin aceasta el exprimă
sfințenia colectivă a comunității creștine. Participarea acestora la sfințenia lui Dumnezeu prin
urmarea lui Hristos (cf. Rom 1, 7; 1 Cor 1, 2) se realizează prin Sfântul Duh20. Dorința de sfințenie
este urmarea lui Hristos în umbra Sfântului Duh21.
În Noul Testament se întâlnește calificativul de „sfânt”, de asemenea, pentru profeți,
apostoli și martiri. Sufletele martirilor care au fost uciși pentru cuvântul lui Dumnezeu se află la
picioarele dumnezeiescului altar din ceruri22, conform Apocalipsei lui Ioan, și strigă cu voce tare:
„Până când, Stăpâne sfinte și adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru, față de cei
ce locuiesc pe pământ?” (Apoc 6, 9-‐10)23. De aici, s-‐a născut concepția că martirii după moartea lor
20
Albrecht Dihle, „Heilig”, în: Reallexikon für Antike und Christentum, Band XIV (1988), col. 40.
21
Bernhard Kötting, „Entwicklung der Heiligenverehrung und Geschichte der Heiligsprechung”, în: Die Heiligen in ihrer
Zeit, Band I, hrsg. von Peter Manns, Mainz, 1966, p. 27.
22
Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien. Die Geschichte ihres Kultes von frühen Christentum bis zur Gegenwart,
zweite, überarbeitete Auflage, Verlag C. H. Beck, München, 1997, p. 172.
23
Cf. Apocalipsa 7, 13-‐17.
16
petrec în rai la Dumnezeu și pot vorbi cu El24. Această înțelegere a ridicat ceata martirilor deasupra
„creștinilor obișnuiți” și le-‐a creat un acces spre sfințenie într-‐o manieră ieșită din comun. Același
proces s-‐a întâmplat și cu privire la mărturisitorii credinței, asceți, fecioare, episcopi și alte
personalități ale Bisericii vechi, care au fost considerați sfinți în sens restrâns. Toți acești sfinți sunt
invocați în rugăciune și cinstiți ca vase ale Sfântului Duh.
Aceste două aspecte complementare ale sfințeniei -‐ cea a comunității și cea a sfinților -‐
sunt exprimate foarte clar și pot fi trăite în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Înaintea
împărtășirii, preotul ridică Sfântul Agneț și spune: Să luăm aminte! Sfintele sfinților. Comunitatea,
ca trezită de această chemare25 , cântă imediat, mărturisindu-‐și nevrednicia: Unul Sfânt, Unul
Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin26. Prin aceasta, membrii comunității
sfințiți prin baia botezului primesc Sfânta Euharistie spre sfințirea vieții lor. La sfârșitul Sfintei
Liturghii, Hristos este rugat, ca pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale
Sfinților Apostoli și ale Sfinților Martiri să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi27. Prin aceasta,
comunitatea euharistică intră în communio sanctorum și primește prin mijlocirea sfinților harul
mântuitor al lui Dumnezeu28.
Primul sfânt cunoscut al creștinătății a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan29, care și-‐a dăruit
viața lui Iisus Hristos (FA 6 și 7) și prin aceasta a imitat dăruirea lui Hristos până la moarte și
ascultarea Sa față de Tatăl30. Faptele Apostolilor relatează că el „plin de credință și de Duh Sfânt
făcea minuni și semne mari în popor” (FA 6, 5 și 8). În timpul uciderii cu pietre a strigat către
Dumnezeu și a zis: „Doamne Iisuse, primește Duhul meu!” (FA 7, 59). Această strigare și prezența
sufletului său la altarul lui Dumnezeu, așa cum este descris acest lucru în Apocalipsă 6, au creat
premisele teologice necesare pentru invocarea martirilor din ceruri. Cinstirea sfintelor sale moaște
este atestată mai târziu, după ce au fost descoperite de un presbiter din Ierusalim în anul 41531.
Pentru sufletul aflat în ceruri a fost creat un corespondent pentru trup pe pământ, mai întâi
mormântul și apoi translarea Sfintelor Moaște la picioarele altarelor32. Pe aceasta s-‐a întemeiat
practica de azi a Bisericii Ortodoxe de a construi bisericile deasupra moaștelor sfinților.
Ceata Sfinților era formată în secolele I și II în mod special din martiri. Sfinții Apostoli,
„martori ai învierii” (FA 1, 21), au fost cinstiți, de asemenea, ca martiri, lucru atestat în tradiția
apostolică. Cea mai veche mărturie despre un martiriu al apostolilor în totalitatea lor o întâlnim la
Policarp al Smirnei33, iar cinstirea acestora s-‐a realizat și printr-‐un cult la mormintele lor de la
24
Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, în: Reallexikon für Antike und Christentum, Band XIV (1988), col. 115-‐
116.
25
Vgl. Paul Evdokimov, „Sfințenia în tradiția Bisericii Ortodoxe”, 572.
26
Cf. Die Göttliche Liturgie des Hl. Johannes Chrysostomus mit den besonderen Gebeten der Basilius-‐Liturgie im
Anhang, hrsg. von Fairy von Lilienfeld, 2., verbesserte Auflage, (OIKONOMIA, Band 2, Heft A), Erlangen, 1986, p. 153.
27
Ibidem, p. 181.
28
Un loc foarte important referitor la cinstirea sfinților în Dumnezeiasca Liturghie se găsește în anafora după epicleză.
Cf. Fairy von Lilienfeld, „Die Bedeutung der Heiligenverehrung in der orthodoxen Theologie und Volksfrömmigkeit”, în:
Fairy von Lilienfeld, Sophia -‐ Die Weisheit Gottes. Gesammelte Aufsätze 1983-‐1995, hrsg. von Karl Christian Felmy,
Heinz Ohme, Karin Wildt, (Oikonomia, Band 36), Erlangen, 1997, p. 102-‐103.
29
Cf. Paul Evdokimov, „Sfințenia în tradiția Bisericii Ortodoxe”, p. 576.
30
Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien, p. 26.
31
Cf. Epistula Luciani, în: PL 41, col. 809-‐815. P. Peeters, Le tréfonds oriental de l’hagiographie byzantine, Bruxelles,
1950, p. 56.
32
Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien, p. 173.
33
Cf. Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni (9), în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de pr. dr.
Dumitru Fecioru, București, 1995, p. 254.
17
sfârșitul secolului al II-‐lea34. Cinstirea Sfinților Apostoli s-‐a generalizat definitiv în secolul al III-‐lea35.
Marea cinste de care se bucura martirul a condus la dezvoltarea unei teologii a martiriului, care s-‐a
combinat cu o venerare a martirului. după cum reiese din Martyrium Polycarpi (jumătatea sec. al
II-‐lea). În scrisoarea „Bisericii lui Dumnezeu din Smirna către Biserica lui Dumnezeu din Filomelium
și către toate comunitățile Sfintei Biserici catholice de pretutindeni”, se spune privitor la martiriul
său:
„Văzând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului
Policarp în mijloc, cum e obiceiul lor, l-‐a ars. În acest chip, noi am dobândit mai în
urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât
aurul, şi le-‐am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo,
după putinţă, cu bucurie şi veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a
naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pentru
deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă”36.
Adunarea comunității la mormânt, în ziua morții Sfântului Policarp, era legată foarte
probabil și cu o celebrare euharistică , în cadrul căreia era amintit numele martirului și era citită
relatarea martiriului său. Aceasta este prima mărturie sigură despre cultul martirilor, aflat în
formare în acea perioadă37. Ziua anuală a morții și locul unde erau așezate Sfintele Moaște au
format primele date fundamentale ale cinstirii martirilor38.
Toate actele martirice atestă prezența și puterea Sfântului Duh sau a Mântuitorului Iisus
Hristos în desfășurarea pământeană a suferinței (Christus in martyre est) 39 . Martirii simțeau
ajutorul și mângâierea Sfântului Duh nu doar duhovnicește, ci și în corporalitatea lor40. De aceea,
nu trebuie să ne mire faptul că în cultul martirilor au fost incluse și rămășițele lor pământești,
deoarece acestea au fost considerate a fi pline de Sfântul Duh41. Astfel, în mod corespunzător, atât
mormântul, cât și Sfintele Moaște ale unui martor al lui Hristos ofereau celor rămași o posibilitate
de contact direct cu el aici pe pământ.
Istoricul bisericesc Ioan Rămureanu, plecând de la cele mai vechi relatări despre martiri, a
stabilit faptul că atât cultul martirilor, cât și cel al rămășițelor pământești ale acestora s-‐au născut
34
Dovezile se găsesc în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea. Pentru amănunte vezi Theofried Baumeister,
„Heiligenverehrung I”, p. 105-‐106.
35
Cf. Karl Suso Frank, „Vita Apostolica. Ansätze zur apostolischen Lebensform in der alten Kirche”, în: Zeitschrift für
Kirchengeschichte, Band 82 (1971), p. 153-‐159.
36
Martyrium des Hl. Polykarp (18), în: Frühchristliche Apologeten, Band II. Aus dem Griechischen oder Lateinischen
übersetzt von Gerhard Rauschen, (Bibliothek der Kirchenväter, 1. Reihe, Band 14), München, 1913.
37
Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 114. Referitor al relația din adorarea lui Hristos și cinstea arătată
martirului, scrierea relatează: „[...] Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim
după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor.
Fie ca şi noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei!”. Martyrium des Hl. Polykarp (17).
38
Cf. Hippolyte Delehaye, Cinq leçons sur la méthode hagiographique, (Subsidia Hagiographica 21), Bruxelles, 1934, p.
13-‐17.
39
Cf. Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, Bruxelles, 1933, p. 9-‐10.
40
Cf. Scrisoarea comunităților din Lyon și Vienne către Bisericile lui Dumnezeu din Asia Mică despre persecuția din
timpul lui Marcu Aureliu (161-‐180). Eusebius, Ausgewählte Schriften Band II: Kirchengeschichte, Aus dem Griechischen
übersetzt von Phil. Häuser, (Bibliothek der Kirchenväter, 2. Reihe, Band 1), München, 1932, p. 207-‐221.
41
Amănunte la Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 113-‐114.
18
într-‐o strânsă relație unui față de altul42. Epoca martirilor era la sfârșitul secolului al IV-‐lea deja
intrată în istorie. Aceasta nu a însemnat însă în interiorul comunității creștine că acei sfinți ai
începuturilor și-‐ar fi pierdut influența asupra bisericii. Prin răspândirea Sfintelor Moaște, aceștia
nu au rămas prezenți doar în comunitățile lor de baștină, ci au inflențat biserica într-‐o manieră mai
mare decât în timpul existenței lor pământești43. Dacă au murit mai mulți martiri într-‐o sigură
comunitate, aceștia nu erau cinstiți în mod egal. După ce Biserica a dobândit pacea în anul 313,
comunitățile creștine care nu aveau martiri au început să-‐ți creeze propriile centre de cult al
martirilor44 prin împărțirea sau translarea acestora45. Au existat însă două evoluții diferite: 1. în
Roma au fost păstrate sfintele trupuri ale martirilor neatinse, iar ca înlocuitor pentru aceasta au
fost acceptate relicvele de contact 46 ; 2. în Răsărit era însă foarte răspândită împărțirea sau
translarea Sfintelor Moaște47.
Invocarea martirilor în rugăciune este atestată de la jumătatea secolului al 3-‐lea în
catacombele din Roma de diferite inscripții păstrate până azi. Cu formule precum „pete pro nos”
sau „roga pro nos” s-‐a dezvoltat un cult propriu-‐zis de invocare și rugăciuni adresate martirilor48.
Sfântul Vasile i-‐a numit pe martiri „intercesori puternici”, iar familia sa păstra Sfinte Moaște de-‐ale
celor 40 de martiri din Sevasta, care au fost uciși în anul 320 sub împăratul Liciniu 49 . Prin
înmormântarea ad sanctos, ridicarea de capele martirice și relatările despre nenumăratele minuni
făcute de martiri, aceste areae martyrum au devenit unele din cele mai importante centre de
pelerinaj ale Antichității.
Lectura actelor martirice (passio) aducea cu sine prezența sfântului (praesentia), în sensul
în care acesta era cu adevărat în mijlocul comunității. Aceasta conducea la speranța și încrederea
nestrămutată în puterea (potentia) lui. Este cunoscut faptul că sfinții ale căror acte martirice și
vieți nu erau cunoscute, se bucurau de o mai mică venerare și invocare în rugăciune50. Praesentia
înțeleasă ca prezență a sfântului în mijlocul unei comunități prin Sfintele Moaște, constituia cel
mai mare dar și cea mai mare binecuvântare pentru un creștin al Antichității. Paulin de Nola
descria în poemele sale dedicate Sfântului Felix, al cărui mormânt se afla în apropierea orașului,
comuniunea sa cu acest „însoțitor și prieten nevăzut”51.
42
Cf. Actele martirice, studiu, introducere, traducere și note de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 17. Dr. Petru Rezuș, Aghiologia Ortodoxă, Caransebeș,
1940, p. 280 ș.u.
43
Cf. E. D. Hunt, „The Traffic in Relics: some Late Roman Evidence”, în: Sergei Hackel (ed.), The Byzantine Saint,
London, 1981, p. 171-‐172 și 179-‐180.
44
Cf. Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 649.
45
Prima traslare cunoscută a Sfintelor Moaște este cea a rămășițelor Sfântului Vavila din Antiohia la Daphne. Aceasta
este însoțită de nenumărate minuni. Cf. Jean Chrysostome, Discours sur Babylas, (Sources Chrétienns, nr. 362), Paris,
1990, p. 179 ș.u.
46
Este vorba despre obiecte de tot felul (de. ex. batiste, amulete, filacterii etc.), care erau atinse de mormânt sau de
moaștele propriu-‐zise.
47
Cf. Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, p. 52-‐53.
48
Pentru nenumăratele dovezi rămase până azi a se vedea Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, p.
102-‐105; Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 649;
Damasus und die römischen Märtyrer, Città del Vaticano, 1986.
49
Cf. Christoph Markschies, Zwischen den Welten wandern. Strukturen des antiken Christentums, Fischer Verlag,
Frankfurt am Main, 1997, p. 121.
50
Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților. Apariția și rolul său în creștinismul latin, traducere de Doina Lică, Editura Amarcord,
Timișoara, 1995, p. 89.
51
Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților, 63. Referitor la tema prieteniei între sfinți vezi Daniel Benga, „Întâlnirea dintre
istorie şi eshaton în teologia şi viaţa Sfinţilor Trei Ierarhi“, în: Studii Teologice, Seria a III-‐a, II (2006), nr. 1, p. 25-‐26.
19
Începând cu secolul al III-‐lea poate fi observată o extindere a cinstirii sfinților. Mărturisitorii
se bucurau de o mare cinstire la creștini, deoarece s-‐au dovedit martori curajoși ai credinței în fața
autorităților romane52. Viața ascetică și cea feciorelnică au fost fost înțelese după schimbarea din
anul 313 ca martiriu nesângeros53, astfel că
„din reinterpretarea martiriului în forma mortificării exersată zilnic s-‐a
născut un nou tip de sfințenie, cel al asceților și fecioarelor, care s-‐a păstrat de-‐a
lungul secolelor până în ziua de azi și a dăruit bisericii cea mai mare grupă a
sfinților recunoscuți”54.
Marii asceți ai lumii monahale, părinții duhovnicești și unii episcopi erau cinstiți ca sfinți
încă din timpul vieții lor. Cete întregi de oameni mergeau la ei în pelerinaje, iar după moartea
acestora la moaștele și mormintele lor55. Un singur exemplu este de ajuns. Sâmbătă, 11 decembrie
493, a trecut la cele veșnice Sfântul Daniel Stilitul, după ce trăise pe o coloană aflată în apropiere
de Constantinopol, timp de 33 de ani. Era cunoscut pentru asceza sa severă, renumit exorcist,
sfătuitorul a trei împărați bizantini, cea mai mare autoritate din imperiu de-‐a lungul vieții sale.
Imediat după moartea sa, „trupul său sfânt” a fost venerat și sărutat mai întâi de arhiepiscopul
Eufemiu, iar mai apoi de consilierii imperiali și de toți credincioșii56.
Cultul sfinților a marcat într-‐un mod deosebit istoria creștinismului și a lumii. Prin
venerarea Sfintelor Moaște și pătrunderea acestora intra muros s-‐a creat o nouă topografie a
orașelor antice și s-‐a dezvoltat o evlavie vie. Granița dintre cei vii și cei morți, între cer și pământ, a
fost anulată. Creștinismul a purtat cu el, oriunde s-‐a răspândit, „prezența” sfinților57.

52
Cf. Pr. dr. Vasile Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, XXXVII (1986), nr. 3-‐4, p. 104.
53
Referitor la asceză ca premisă pentru un om sfânt vezi Daniel Caner, Wandering, Begging, Monks. Spiritual Authority
and the Promotion of Monasticism in Late Antiquity, University of California Press, 2002, p. 4-‐11.
54
Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 650.
55
Cf. Georgia Frank, The Memory of the Eyes. Pilgrims to Living Saints in Chiristian Late Antiquity, University of
California Press, 2000, p. 79 ș.u.
56
Pr. Constantin Necula, Elena Tâmpănariu, Sfântul Daniil Stâlpnicul, Editura Agnos, Sibiu, 2007, p. 134.
57
Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților, p. 15-‐23.
20

4. Constantin cel Mare. Sinoadele Ecumenice I și II. Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan.

4.1 Sfântul Împărat Constantin cel Mare
Constantin s-‐a născut din părinţi păgâni, Constantius Chrlorus și Elena, la Naissus (Niș,
Serbia de azi), în 272, dar atmosfera din familie a fost una prietenoasă vis-‐à-‐vis de creştini. La
curtea lui Diocleţian în Nikomidia el a trăit perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, observând
arbitrarul acestora. Presupusul edict de toleranţă dat în favoarea creştinilor la urcarea pe tron în
anul 306, despre care relatează Lactanţiu58, este până azi controversat, deşi nu este exclus ca în
unele cazuri noul împărat să fi asigurat libertatea de cult creştinilor59.
Monezi datate în 310 dovedesc că cel târziu în acest an Constantin a abandonat teologia
tetrarhică herculiană, alegându-‐l ca zeu pe Sol Invinctus, zeul soarelui, venerat în toate părţile
imperiului, în Galia ca Apollo, iar în armată ca Mithra. Acum are loc mutaţia de la politeism la
monoteismul solar. Împăratul protejat de acest zeu este chemat să domnească peste întreg
imperiul, iar la vizitarea templului lui Apollo din Galia lui Constantin i-‐a fost revelat şi promis acest
lucru60.
Marşul împotriva uzurpatorului Maxenţiu din toamna anului 312 este primul pas al lui
Constantin în realizarea dorinţei sale de stăpânire universală. În preajma acestei bătălii a avut loc
descoperirea Dumnezeului creştinilor care l-‐a ajutat să câştige lupta şi pe care Constantin va
începe să îl venereze61, deşi într-‐o manieră foarte personală.
Eusebiu a redat pe larg acest eveniment în Vita Constantini, sursă fiind împăratul însuşi, care îi
povestise înainte de moarte ce s-‐a întâmplat. Şi anume că, în ajunul luptei, în urma unei rugăciuni
adresate Dumnezeului tatălui său, i s-‐a arătat pe cer, „pe la ceasurile amiezii”, semnul biruitor al crucii,
alături de cuvintele: "Întru aceasta vei birui!”. După ce a reflectat îndelung asupra acestei apariţii
miraculoase, fără să-‐i găsească sensul, împăratului i S-‐a arătat Hristos la ceas de noapte, poruncindu-‐i
să folosească imaginea apărută pe cer ca semn de ocrotire împotriva duşmanului. După aceasta,
Constantin a poruncit să se înscrie acel semn pe steagurile de luptă62.
Constantin fusese un protector al creştinilor din provinviile lui, mulţi preoţi frecventând anturajul
acestuia. Cu siguranţă aceştia l-‐au informat despre semnul crucii, ca simbol al victoriei asupra morţii, ca
semn apotropaic şi protector împotriva forţelor răului. Victoria purtată cu ajutorul acestui semn a fost
decisivă pentru convertirea lui Constantin la creştinism. Revelaţia de dinaintea bătăliei de la Pons
58
Lactantius, De mortibus persecutorum, XXIV, 9. (trad. de Claudiu T. Arieşan, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p.
150-‐151).
59
Cf. Karl Baus, op. cit., p. 456.
60
A se vedea textul panegiricului din 310 în care este amintită venerarea lui Sol Invinctus sub chipul lui Apollo de către
Constantin. Este important de reţinut că această comunicare a zeului a avut loc tot sub forma unei viziuni. Textul
panegiricului la Volkmar Keil (Hrsg.), Quellensammlung zur Religionspolitik Konstantins des Grossen, (Texte zur
Forschung, Band 54), Darmstadt, 1995, p. 68-‐69.
61
O prezentare a controverselor legate de viziunea şi convertirea lui Constantin înainte de bătălia de la Pons Milvius
oferă prof. dr. Emilian Popescu în Studiul introductiv la Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere
de Radu Alexandrescu, (PSB, vol. 14), Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 29-‐32.
62
Relatarea cuprinde mult mai multe amănunte. Vezi Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere şi
note de Alexandru Mironescu, (PSB, 14), Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 76-‐77.
21
Milvius din 28 octombrie 312 l-‐a convins că Dumnezeul creştinilor i-‐a răspuns la rugăciunile lui sincere
şi că acele signa ale cultului lor îi îndeplinesc dorinţele63.
Panegiricul de la Trier din toamna anului 313 relatează că după intrarea în Roma împăratul
n-‐a urmat drumul tradiţional de trimf spre Capitoliu şi nici nu a adus jertfă lui Jupiter, cum se
obişnuia 64 . Lucrul acesta arată că împăratul nu a mai dedicat victoria sa lui Jupiter, ci altui
Dumnezeu, ceea ce va conduce treptat la o îndepărtare a lui Constantin de cultul păgân. Analiza
monedelor bătute între 313 şi 322 arată că pe lângă Sol Invictus apar treptat şi insemne creştine,
în special monograma creştină chiar pe coiful împăratului. Unii cercetători au interpretat acest
lucru ca fiind o dovadă a neutralităţii lui Constantin, care pe lângă păgânism are în vedere şi
creştinismul. Dar, folosirea monogramei lui Hristos pe coiful imperial nu poate fi înţeleasă decât ca
o mărturisire de credinţă personală a lui Constantin65.
Între octombrie 312 şi februarie 313 Constantin a redactat trei scrisori, două adresate
proconsulului Africii Anullinus şi una episcopului Cecilian al Cartaginei contestat de către donatişti.
Toate cele trei scrieri arată o cunoaştere exactă a problemelor practice legate de controversa
donatistă, biserica oficială fiind minoritară şi fără mijloace materiale substanţiale. În timp ce
aristocrata bogată Lucilla din Cartagina sprijinea mişcarea donatistă 66 Constantin se aşază de
partea bisericii catolice, intervenind în favoarea acesteia.
Din cele trei scrisori citate mai sus rezultă implicit întreaga libertate de cult a creștinilor,
dar apar în plus următoarele măsuri luate de împăratul Constantin pentru Africa Proconsulară:
1. Retrocedarea bunurilor confiscate în timpul persecuţiilor anterioare (loca-‐șuri de cult,
grădini, case).
2. Punerea la dispoziția clericilor bisericii catholice a unor consistente sume de bani și
disponibilitatea de a ajuta mai departe.
3. Scutirea clerului de sarcinile publice (implicit impozite) pentru a practica fără tulburare
cultul cuvenit Dumnezeului creștin67.
În februarie 313 a fost emis un decret de libertate în favoarea creștinilor cunoscut sub
numele de Edictul de la Milano. Măsurile decise de Constantin și Liciniu s-‐au păstrat în două
scrisori trimise de Liciniu după victoria asupra lui Maximin Daia în vara lui 313, către doi
guvernatori aflaţi în provincii din nou cuceritul teritoriu, Bithynia şi Palestina. Textele transmise de
Lactanţiu, respectiv Eusebiu 68 prevăd pe lângă libertatea practicării cultului şi retrocedarea
bunurilor confiscate ale creştinilor.
Împăratul Constantin cel Mare a sprijinit din 313 până la moartea sa credința creștină,
devenită permisă (religio licita) în imperiu, dar nu recunoscută ca religie de stat, lucru întâmplat
doar în timpul împăratului Teodosie cel Mare în 380.
Măsurile în favoarea creștinismului sunt nenumărate în următorii ani: a convocat sinoadele
împotriva donatiștilor de la Roma 313 și Arelate 314, a convocat Sinodul I Ecumenic (325), a luat o
63
Cf. Charles Matson Odahl, Constantin şi imperiul creştin, traducere de Mihaela Pop, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2006,
p. 107.
64
Ibidem, p. 31.
65
Cf. Karl Baus, op. cit., p. 461.
66
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1987, p. 362.
67
Un nou comentariu asupra acestor scrisori oferă Klaus Martin Girardet, Der Kaiser und sein Gott, p. 125-‐128. Cf.
Hermann Dörries, Das Selbstzeugnis Kaiser Konstantin, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1954, p. 16-‐19.
68
Pentru cele două texte în versiune originală cf. Volkmar Keil (Hrsg.), op. cit., p. 58-‐67.
22
serie de măsuri pentru a se respecta demnitatea umană: a interzis tortura, a dat dreptul
episcopilor de a-‐i elibera pe sclavi, a pedepsit adulterul, a protejat văduvele și săracii, a generalizat
duminica, ca zi de repaus în imperiu, a bătut monezi cu monogramul creștin, a ridicat biserici
mărețe, iar la 11 mai 330 a inaugurat Constantinopol ca a doua Romă, unde a construit Biserica
Sfinților Apostoli, în care a fost înmormântat alături de sarcofagele celor 12 apostoli, după botezul
primit pe patul de moarte în 337.

Sfânta Împărăteasă Elena

Împărăteasa Elena era fiica unui hangiu din Bitinia, regiune de la Sud de Marea Marmara,
în Turcia de astăzi. Ştim că s-‐a născut în localitatea Drepanum, unde tatăl său avea un han, în anul
249. Acolo a cunoscut-‐o şi viitorul împărat, Constanţiu Clor, care era ofiţer în armata imperială.
Fiind ofiţer şi mergând din loc în loc, s-‐a oprit la acest han şi, uimit de frumuseţea ei, a cerut-‐o în
căsătorie. Viaţa ei nu va fi uşoară alături de Constanţiu Clor, pentru că, în cariera sa militară,
acesta va atinge diverse trepte care impuneau la vremea aceea unele restricţii. Se va ajunge chiar
la un moment în care ea va fi abandonată ca soţie. După căsătorie, la vârsta de 20 de ani, îl
urmează şi, în oraşul Naissus din Moesia – Nişul din Serbia de astăzi – îl naşte pe viitorul împărat
Constantin cel Mare. După naşterea fiului, cariera lui Constanţiu Clor capătă o ascensiune fără
precedent, fiind numit de către Diocleţian cezar al Apusului. Realitatea vremii nu-‐i permitea,
pentru a deveni cezar, să aibă o soţie dintr-‐o clasă inferioară. Este nevoit să renunţe la Elena şi se
căsătoreşte cu Teodora, o rudă a împăratului Diocleţian. Elena este nevoită să rămână în Orient,
soţul ei plecând în Apus. Sistemul tetrarhiei pe care împăratul Diocleţian l-‐a iniţiat în anul 285
cerea unele sacrificii: el îşi asocia la domnie un cezar, dar lua garanţii pentru ca acela să fie fidel.
Astfel, tânărul Constantin este nevoit să trăiască la curtea lui Diocleţian, ca un fel de garanţie.
Elena este despărţită, aşadar, şi de fiul ei.
După ce împăratul Constantin ajunge cezar în Apus, în locul tatălui său, în anul 306, o ia pe
Elena la curtea sa de la Trier, din Germania. În 312, Constantin îl învinge pe Maxenţiu şi îi acordă
mamei sale primul titlu, de „Nobilissima Femina”. Ascensiunea ei se va definitiva în anul 324, după
învingerea împăratului Liciniu de către Constantin, când primeşte titlul de „Augusta”, co-‐
împărăteasă. Abia după acest moment putem vorbi de Elena ca împărăteasă. Nu s-‐a bucurat de
acest titlu foarte multă vreme, ci numai 5-‐6 ani, pentru că în anul 329 sau 330 a trecut la cele
veşnice.
Asociată la domnie cu împăratul Constantin cel Mare şi dată fiind convertirea acestuia la
creştinism, începând cu anii 310-‐312, Sfânta Elena va avea marea şansă de a sprijini instaurarea
creştinismului şi primele comunităţi creştine. Noi nu ştim despre împărăteasă până astăzi dacă ea
a fost botezată încă de mică sau s-‐a botezat mai târziu, dacă ea l-‐a încreştinat pe Constantin cel
Mare sau abia după acest moment a venit în contact cu elemente creştine. Este cert că în Bitinia,
regiunea în care s-‐a născut, creştinii erau foarte prezenţi.
Mărturiile despre activitatea ei sunt păstrate la diverşi istorici sau teologi din sec. IV-‐V şi ne
relevă mai multe aspecte legate de atitudinea împărătesei faţă de creştini. În primul rând,
activităţile de filantropie. Era o împărăteasă milostivă, avea grijă de săraci, încerca să-‐i ajute, de
multe ori îl îndemna pe fiul său să fie milostiv şi să sprijine spitalele, să ajute oamenii bolnavi. Un al
doilea aspect este dragostea pentru locurile creştine şi pentru ajutorarea creştinilor din Orient.
23
Aici libertatea a venit mai târziu. Fiind împărat Liciniu, el nu a protejat comunităţile creştine aşa
cum a făcut-‐o împăratul Constantin în Apus. Abia după 324, când Constantin devine împărat al
întregului imperiu, acest lucru este posibil. Mama sa, Elena, a făcut o călătorie după Sinodul I
Ecumenic de la Niceea, în anul 326, la Locurile Sfinte. Sunt mai multe discuţii despre motivaţia
pelerinajului. A existat şi o dramă în familia împăratului Constantin legată de fiul său şi de soţia
Fausta, care au sfârşit într-‐un mod nefericit. Există o relatare relativ târzie, la un cronicar bizantin
din sec. al XIII-‐lea, care ne spune că împărăteasa Elena a plecat la Locurile Sfinte la îndemnul lui
Constantin cel Mare, care discutase deja cu Patriarhul Macarie al Ierusalimului, prezent la Sinodul I
Ecumenic, să încerce descoperirea locului Sfintei Cruci şi al Sfântului Mormânt. Ajunsă în Ţara
Sfântă, mai întâi s-‐a ocupat de ajutorarea şi eliberarea celor care din închisori, din mine şi din alte
captivităţi datorate credinţei creştine. Urmează activitatea sa de edificare a locaşurilor sfinte din
Orient, în special la Ierusalim. În primul rând a fost descoperirea Cinstitului Lemn al Sfintei Cruci,
apoi construirea de biserici. S-‐a implicat direct în construirea a trei locaşuri: Biserica Învierii,
deasupra Sfântului Mormânt şi a Golgotei; Biserica Naşterii de la Betleem şi Biserica Înălţării
Domnului de pe Muntele Măslinilor.
La locurile Sfinte găseşte templul închinat zeiţei Afrodita. Împăratul Adrian, în 136, după
reprimarea răscoalei iudeilor, a distrus Ierusalimul, iar pe locul Sfântului Mormânt a fost construit
acest templu. Acolo s-‐a făcut un paviment din marmură, pe care s-‐a ridicat statuia zeiţei.
Împărăteasa a dat poruncă să se dărâme templul şi, după ridicarea plăcii de marmură, s-‐au
descoperit Mormântul Mântuitorului şi stânca Golgotei. Acolo s-‐au găsit şi cele trei cruci, precum
şi mai multe cuie. Aceste cuie vor face o tradiţie, considerate fiind obiecte sfinte în creştinism.
Unul dintre istoricii sec. al V-‐lea spune că împărăteasa a dăruit două cuie sfântului Constantin, care
le-‐a folosit într-‐un sens protector: pe unul l-‐a topit şi l-‐a pus în coiful său, iar pe celălalt l-‐a pus la
căpăstrul calului, pentru a fi ocrotit de Dumnezeu. Evident că se punea problema identificării
Sfintei Cruci a Mântuitorului, dintre cele trei. O tradiţie spune că s-‐ar fi găsit pe una dintre Cruci
expresia „Iisus Hristos, regele iudeilor”, cunoscută din Evanghelii. Alte tradiţii vorbesc de minuni:
fie vindecarea unei femei bolnave, fie învierea unui copil prin atingerea de Sfânta Cruce. Cert este
că Cinstitul Lemn a fost identificat şi venerat ca obiect de mare valoare în istoria creştinismului. Pe
locul acela se va construi Bazilica Învierii, aşa-‐numita Rotondă. Activitatea Sfintei Elena la Locurile
Sfinte a dus la o dezvoltare a cultului şi a tradiţiei creştine într-‐o manieră cum nu s-‐a mai cunoscut,
astfel că deja la finele sec. IV devenise o tradiţie pentru fiecare creştin să încerce să ajungă, o dată
în viaţă, la locurile unde Dumnezeu S-‐a pogorât pe pământ.
Împărăteasa Elena a murit la scurt timp după pelerinajul din Ţara Sfântă, în 329 sau 330, se
pare că la Nicomidia. Eusebiu de Cezareea istoriseşte că a fost înmormântată într-‐o cetate
împărăteasă, într-‐un mormânt împărătesc, dar nu numeşte locul. Împăratul Constantin cel Mare i-‐
a făcut un sarcofag de marmură, artefact ce se păstrează până astăzi în Muzeul Vaticanului. Trupul
Sfintei Elena se află într-‐o mănăstire de lângă Veneţia, pe o insulă ce-‐i poartă numele, păstrat într-‐
un sicriu de sticlă, într-‐o biserică romano-‐catolică.

24
4.2 Sinoadele Ecumenice I și II. Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan.

Fomula din prologul ioanin "Cuvântul S-‐a făcut trup" (In 1, 14) şi imnul hristologic din
Epistola către Filipeni 2, 5-‐11, unde Sfântul Apostol Pavel descrie parcursul iconomiei lui Hristos
începând cu coborârea de la Tatăl, trecând prin moarte și înviere, până la înălţarea la cer, au
constituit în teologia Părinţilor jaloanele învăţăturii hristologice. Primii teologi creştini au analizat
taina Sfintei Treimi din perspectiva trimiterii Fiului lui Dumnezeu în lume, adică a iconomiei
mântuirii. Întrebările apărute se referă atât la raportarea Fiului faţă de Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi la
posibila unire dintre dumnezeire şi umanitate în persoana Sa. Cu această problematică se deschide
perioada Sinoadelor Ecumenice (325-‐787), în care s-‐au formulat dogma trinitară, cea hristologică
şi teologia icoanei.
Atunci când Biserica a mărturisit şi a precizat ceea ce credea a făcut-‐o ca răspuns la
atacurile venite dinăuntrul şi din afara creştinismului. Este paradoxal că primele erezii hristologice
-‐ gnosticismul (considera materia și trupul a fi rele) şi dochetismul (considera că Hristos a avut
doar un trup aparent) -‐ au vizat umanitatea, nu divinitatea lui Hristos. Astfel că strădania părinţilor
apostolici şi a apologeţilor de la Sfântul Ignatie al Antiohiei la Sfântul Irineu al Lyonului şi Tertulian
a constat în afirmarea realităţii "trupului" lui Hristos, înţeles ioaneic ca întreaga condiţie umană. În
lucrarea "Contra ereziilor", Sfântul Irineu îi combate pe gnostici care respingeau umanitatea lui
Hristos, dar şi pe ebioniţi, care susţineau că Iisus este un simplu om născut din Iosif şi Maria,
anunţând temele majore ale hristologiei ulterioare lui: Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om
adevărat69.
Părinţii secolului al III-‐lea au teologhisit pe linia Iconomiei mântuirii, reflectând asupra
Sfintei Treimi în relaţie cu creaţia şi în perspectiva mântuirii omului, trimiterea Fiului în trup fiind o
temă centrală în această problematică. Provocarea în definitivarea Dogmei Trinitare a fost tot
înţelegerea Tainei lui Hristos. El era înţeles ca Dumnezeu şi om, dar trebuia precizat modul
raportării sale la Tatăl. Datorită supunerii Fiului faţă de Tatăl şi ascultării de El până la moartea pe
Cruce pe parcursul vieţii sale pământeşti apare în teologia preniceeană eroarea
subordinaţianistă70 (Justin Martirul, Irineu de Lyon, Origen şi Ipolit).
Pe lângă această eroare existau şi două direcţii eretice. Una era constituită din antitrinitarii
dinamici (Teodot Curelarul şi Pavel de Samosata) care considerau că Logosul nu este o persoană, ci
o putere atunci când se refereau la Sfânta Treime, iar când vorbeau de întrupare considerau că
asupra omului Iisus, născut din fecioară, s-‐a pogorât Hristos în chip de porumbel. Cealaltă
constituită din antitrinitarii modalişti (Sabelie şi Praxeas), care plecând de la prejudecata unui
Dumnezeu unic şi solitar considera pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ca "modalităţi" de manifestare în
lume sau nume ale persoanei unice a lui Dumnezeu. Astfel, teologia creştină era provocată să
formuleze învăţătura despre Sfânta Treime (Dumnezeu Unul şi Trei în acelaşi timp), în faţa
concepţiei filozofice antice, care nu putea accepta „împărţirea“ divinităţii unice şi solitare în trei.
Această formulare s-‐a realizat mai întâi în cadrul a ceea ce s-‐a numit „disputa trinitară din
secolul al IV-‐lea“ (Christoph Markschies), începută în anul 318 şi încheiată în 381, prin formularea
definitivă a Crezului Niceno-‐Constantinopolitan. Deşi Sinodul I Ecumenic l-‐a condamnat definitv pe
69
O excelentă prezentare a hristologiei Sfântului Irineu al Lyonului oferă Bernard Sesboüé, Tout récapituler dans le
Christ. Christologie et sotériologie d'Irénée de Lyon, Desclée, Paris, 2000.
70
Idem, Hristologia patristică..., p. 16.
25
Arie în 325, abia marii teologi capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi
Sfântul Grigorie de Nyssa) au reuşit după 362 să împace subordinaţianismul tradiţional cu teologia
antisubordinaţianistă de la Niceea, în faimoasa sinteză a „teologiei neoniceene“. A fost nevoie
astfel de munca şi jertfa a trei generaţii de teologi care au realizat sinteza trinitară.

Sinodul I Ecumenic

(Niceea 325, 318 Sfinţi Părinţi, C-‐tin cel Mare, arianismul, Crezul – primele 7 articole, 20
canoane). „Primul Sfânt Sinod Ecumenic, de la Niceea, a fost cel alcătuit din 318 de Dumnezeu
purtători Părinţi pe vremea împărăţiei marelui împărat cel întocmai cu Apostolii Constantin
împotriva smintitului Arie, prezbiter al Bisericii Alexandriei. Au condus Sinodul Silvestru al Romei,
Alexandru al Constantinopolului, Alexandru al Alexandriei, Eustatie al Antiohiei şi Macarie al
Ierusalimului. A avut loc în anul 5833 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 325. De la primul Sinod
până la cel de-‐al doilea vor trece 55 de ani. De la el am primit şi credem că Domnul nostru Iisus
Hristos nu e creatură, ci Cel ce este peste toate, Dumnezeu binecuvântat, potrivit expresiei lui
Pavel [Rm 9, 5], şi de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl Lui şi cu Sfântul Duh potrivit dumnezeirii Lui, iar
pe cel ce nu gândeşte aşa îl anatemizăm“71.

Arianismul a rezolvat paradoxul trinitar adoptând o direcţie opusă modalismului din secolul
al III-‐lea, propunând pentru Fiul un statut ontologic inferior Tatălui, considerându-‐l făptură creată
(chiar dacă prima dintre făpturi). S-‐a vorbit despre cearta pentru un iota, plecând de la faptul că
două concepte fundamentale din cadrul disputelor ariene se diferenţiau prin litera jota
(omoousioς şi omoiousioς). Dezbaterea s-‐a purtat pe trei paliere: prin tratate ştiinţifice şi scrisori
teologice, prin predici în cadrul cultului şi prin rugăciuni şi cântări populare (vezi Thalia).
Biserica egipteană era în schismă la începutul sec. IV, provocată de Melitie de Lycopolis,
care nu mai recunoştea autoritatea ep. de Alexandria. Preocupările teologice ale presbiterului Arie
de la Biserica Baukalis din Alexandria au provocat disputele în jurul modului în care trebuie înţeles
subordinaţianismul. Arie susţinea, influenţat de neoplatonism, transcendenţa absolută a lui
Dumnezeu, mărturisită în multe scrisori, dar şi unicitatea sa, înţelegându-‐l ca monadă. După
excomunicarea lui Arie de către episcopul Alexandru al Alexandriei, într-‐un sinod alexandrin din
anul 318, au izbucnit nelinişti şi certuri care au divizat episcopatul din imperiu, având loc o serie de
sinoade care au afirmat învăţătura lui Arie. Victoria lui Constantin asupra lui Liciniu la 19
septembrie 324 a adus unitatea politică, acesteia trebuind să-‐i urmeze cea religioasă (adică
rezolvarea problemelor legate de teologia trinitară, data Paştilor şi schismele melitienilor şi
novaţienilor). Pentru aceasta împăratul a convocat Sinodul I Ecumenic72 la Niceea (azi Iznik în
Turcia), reşedinţă imperială de vară, probabil în virtutea titlului de pontifex maximus, pe care l-‐a
exercitat deja la convocarea sinoadelor de la Roma 312 şi Arelate 314 pentru lămurirea
71
Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐, Relatare
sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice, (preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis,
trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).
72
Ecumenic în sensul participării episcopilor din întreg imperiul. Trei episcopi erau din afara imperiului, din
Mesopotamia, Caucaz şi Goţia.
26
controversei donatiste din Nordul Africii. Cei 318 părinţi73 erau în mare parte din răsărit, din apus
participând doar patru episcopi şi doi prezbiteri.
În Vita Constantini III Eusebiu de Cezareea descrie în mare desfăşurarea lucrărilor din
palatul imperial al Niceii. Şedinţa de deschidere a avut loc în prezenţa împăratului -‐ intrarea sa
fiind prezentată sub forma unui adventus augusti, „asemeni unui înger trimis de Dumnezeu din
cer. Constantin era îmbrăcat în veşminte atât de strălucitoare că aruncau în jur talazuri de fulgere
înfocate, cărora li se adăuga orbitoarea sclipire a aurului şi a pietrelor nestemate“ (Eus., v.C., III,
10, 1) – în iunie 325, sinodul încheindu-‐se la 25 iulie 325, o dată cu vicennalia. Discuţiile s-‐au purtat
în greacă şi latină, concretizându-‐se în simbolul niceean, alcătuit pe baza unei propuneri iniţiale,
adăugită ulterior, lucru arătat de repetiţiile din prima parte, centrală fiind particula omoousios
(deofiinţă). Pe lângă afirmarea dumnezeirii Fiului simbolul aminteşte la sfârşit: „Credem şi în Duhul
Sfânt“, antematizând apoi învăţăturile ariene. Unii au refuzat semnarea textului datorită unui
cuvânt neexistent în Sf. S. – omousios. La ameninţarea împăratului majoritatea episcopilor a
semnat textul simbolului, Eusebiu de Nicomidia şi Teognis de Niceea refuzând să semneze şi
anatematizmele au fost exilaţi împreună cu Arie.
Expunerea credinţei celor 318 de Părinţi
(Niceea, 325)
Credem într-‐Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi

nevăzute.
Şi într-‐Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-‐Născut,
adică din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care
toate s-‐au făcut, cele din cer şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru
a noastră mântuire S-‐a pogorât şi S-‐a întrupat şi S-‐a făcut om, a pătimit, a înviat a
treia zi, S-‐a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei ce spun „a fost cândva când nu era” şi „înainte de a se fi născut nu era”
şi s-‐a făcut „din cele ce nu sunt” sau spun că Fiul lui Dumnezeu este „din altă
ipostasă” sau „fiinţă” sau că e „creat”, „schimbător” sau „transformabil”, Biserica
universală şi apostolică îi anatemizează.74

Sinodul I Ecumenic de la Nicea 325 a afirmat în limbajul filozofiei greceşti deofiinţimea
Fiului cu Tatăl. "Paradoxul niceean constă în faptul că elenizarea limbajului credinţei, operată de
sinod, a fost pusă în slujba dez-‐elenizării conţinutului credinţei75".
Dintre cele 20 de canoane, c. 10, 11, 12, 13 şi 14 se ocupau de reprimirea lapsilor în
Biserică, excluzând de la preoţie pe cei căzuţi în persecuţie şi punând termene de pocăinţă pentru
73
În listele din secolul al IV-‐lea numărul este de 220, 222 sau 218, ele fiind completate până la numărul de 318 pentru
a avea o similitudine cu cele 318 slugi ale lui Avraam.
74
Text preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin
bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).
75
Bernard Sesboüé, Hristologia patristică..., p. 19.
27
reprimirea laicilor în biserică (3 ani cu catehumenii -‐ audientes, şapte ani plecaţi – genuflectentes
şi doi ani fără împărtăşire -‐ consistentes), urmând să fie totuşi împărtăşiţi dacă ar fi pe moarte.
Canonul 8 acceptă reprimirea novaţienilor (katharoi – nu acceptau reprimirea lapsilor, aveau în
frunte pe Novaţian al Romei) în biserică prin punerea mâinilor şi acceptarea Simbolului niceean,
iar c. 19 prevede rebotezarea ereticilor antitrinitari pavlinişti (adepţi ai lui Pavel de Samosata sec.
III). O altă serie de canoane reglau raporturile dintre episcopi şi eparhii (c. 4, 5, 6), cât şi criteriile
de alegere a clericilor (c. 1, 2, 9) şi ordinea ierarhică în parohii (c. 18 – diaconii nu pot da
împărtăşania). Episcopului Ierusalimului îi este recunoscut un primat de onoare, dar sub jurisdicţia
scaunului metropolitan al Cezareii Palestinei (c. 7). C. 20 prevede că nu se îngenunchează în
biserici duminica şi în zilele Cincizecimii.
Sinodalii au reprimit pe melitienii schismatici din Egipt în biserică sub ascultarea
episcopului alexandrin şi au stabilit data Paştilor – prima duminică după lună plină, ce urmează
echinocţiului de primăvară – anulând tradiţia quartodecimană.
După Sinodul niceean nu s-‐a aşternut dorita pace, iar luptele teologice au continuat în anii
următori nu numai prin tratate, ci prin implicarea împăraţilor şi exilarea episcopilor care se
opuneau unei atenuări a formulei de credinţă niceene. Receptarea definitivă a avut loc abia la
Sinodul II Ecumenic, după dispute teologice, mai multe sinoade locale şi chiar exiluri ale
episcopilor (cf. Sf. Atanasie cel Mare).

Sinodul II Ecumenic

(Constantinopol 381, 150 părinţi, Teodosie cel Mare, pnevmatomahismul şi apolinarismul,
ultimele 5 articole ale Crezului, 8 canoane). „Al II-‐lea Sfânt Sinod Ecumenic, de la Constantinopol,
a fost pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare, fiind alcătuit de 150 de episcopi împotriva lui
Macedonie pnevmatomahul, patriarhul Constantinopolului, a lui Sabelie din Libia şi lui Apolinarie
al Laodiceii. Au condus Sinodul Damasus al Romei, Nectarie al Constantinopolului, Timotei al
Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Meletie al Antiohiei, Grigorie Teologul, Grigorie al Nyssei şi
Amfilohie al Iconiei. Era anul 5889 de la zidirea lumii, iar la Hristos 381. De la al II-‐lea Sinod până la
al III-‐lea vor trece 41 de ani. De la el am primit şi credem că Preasfântul Duh este Dumnezeu
adevărat, ca Unul de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl şi cu Fiul, pentru că Domnul Iisus a zis aşa: „Să
se boteze şi să creadă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” [Mt 28, 19], lucru pe care nu
l-‐ar fi zis dacă ar fi fost creatură. Deci cel ce nu gândeşte aşa să fie anathema“76.

Disputele pentru receptarea formulei de credinţă de la Niceea au continuat până la al II-‐lea
Sinod Ecumenic, arienii fiind sprijiniţi în special de împăraţii arieni care i-‐au urmat lui Constantin.
Între timp arienii se grupaseră în trei direcţii:
- anomei sau eunomieni – conduşi de Eunomie de Cizic – radicali ce negau orice
asemănare a Fiului cu Tatăl – anomios.
- omiusienii sau semiarienii – în frunte cu Eusebiu de Nicomidia – similitudine
substanţială
76
28
- omienii – 358 – similitudine nesubstanţială – „asemănător cu Tatăl după
Scripturi“.
La începutul anului 379, după moartea împăratului arian Valens petrecută în urmă cu
câteva luni şi numirea lui Teodosie ca împărat al Imperiului, mica comunitate ortodoxă din
Constantinopol şi-‐a chemat un episcop propriu pentru restaurarea ortodoxiei în oraşul lui
Constantin, nimeni altul decât Sfântul Grigorie de Nazianz, personalitate crescută într-‐o familie de
aristocraţi şi instruită la cele mai bune şcoli ale vremii. Toate bisericile se aflau în mâna arienilor,
astfel că Grigorie a fost nevoit să slujească într-‐o biserică improvizată, pe care a numit-‐o Anastasia.
Aici a rostit celebrele Cinci cuvântări teologice, în care a formulat în termeni fără echivoc teologia
trinitară a deofiinţimii celor trei Persoane ale Sfintei Treimi77.
Între timp a apărut o grupă de episcopi, clerici şi teologi care negau dumnezeirea Sfântului
Duh, numiţi macedonieni de la numele episcopului semiarian Macedoniu al Constantinopolului,
dar şi pnevmatomahi – adică luptători împotriva Sfântului Duh.
La începutul anului 380, Teodosie care era grav bolnav a fost botezat de episcopul
Ascholios al Tesalonicului, iar Crezul rostit de împărat a fost cel de la Niceea. Prin decretul Cunctos
populos, promulgat la 28 februarie 380 la Tesalonic ortodoxia a devenit religie de stat, singura
credinţă care avea dreptul să existe78. După ce episcopul arian Demofil al Constantinopolului a
refuzat semnarea Crezului de la Niceea, Grigorie a fost instalat de Teodosie la 27 noiembrie 380
episcop al capitalei imperiului.
Deoarece macedonienii contestau dumnezeirea Sfântului Duh, Teodosie a convocat
Sinodul II Ecumenic la Constantinopol în luna mai a anului 381. Grigorie este ales episcop al
capitalei, dar este contestat de episcopii egipteni, care deja cu un an înainte hirotoniseră pe
Maxim ca episcop al Constantinopolului. Văzând certurile dintre partide şi contestarea
canonicităţii alegerii sale, reproşându-‐i-‐se că era deja episcop al Sasimei, Grigorie se va distanţa de
sinod, retrăgându-‐se în palatul episcopal79. Sfântul Grigorie afirmase însă în Cuvântarea a 5-‐a
teologică deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl, iar formularea homotimiei – „închinat şi mărit
împreună cu Tatăl şi cu Fiul“ – părea acestui teolog al Sfintei Treimi a fi o garanţie insuficientă a
adeziunii la divinitatea deplină şi totală a Sfântului Duh.
Expunerea credinţei celor 150 de Părinţi
(Constantinopol, 381)
Credem într-‐Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului,
al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-‐Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-‐Născut, Care din Tatăl S-‐a
născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-‐au
făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-‐a coborât din ceruri şi S-‐a
întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-‐a făcut om,
77
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993.
78
Cf. pr. Adrian Gabor, Biserică şi stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 100-‐101.
79
Ibidem, p. 243-‐245.
29
Care S-‐a răstignit pentru noi sub Pontius Pilatus, a pătimit şi a fost îngropat,
şi a înviat a treia zi după Scripturi,
şi S-‐a înălţat la ceruri şi şade de-‐a dreapta Tatălui,
şi iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va avea
sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e
închinat şi mărit, Care a grăit prin proroci.
Şi întru una, sfântă, universală şi apostolică Biserică.
Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.80

Dogmei niceene care definise deofiinţimea sau consubstanţialitatea dintre Fiul şi Tatăl i-‐a
urmat hotărârea de la Constantinopol 381, care definitiva dogma trinitară, dar la acelaşi sinod
Apolinarie de Laodiceea aduce atingere "omului adevărat" din Hristos, considerând că omul este
format din trup material, suflet neraţional şi suflet raţional şi nemuritor. Plecând de la această
concepţie antropologică trihotomică, Apolinarie a considerat că în Hristos locul sufletului raţional a
fost luat de Logosul veşnic. Deşi această învăţătură a fost condamnată, ea va deschide în deceniile
următoare întrebarea asupra relaţiei dintre divin şi uman în Hristos, asupra posibilităţii naşterii în
timp a Logosului Unul-‐Născut din veşnicie81.
Sinodul a redactat 8 canoane. Primul este de natură dogmatică şi anatematizează pe arieni
şi semiarieni, pnevmatomahi, sabelieni, marcelieni şi fotinieni, dar şi pe apolinarişti. Canoanele 5,
7 şi 8 se ocupă de reprimirea ereticilor în biserică; cei care erau botezaţi în numele Sfintei Treimi
erau primiţi după abjurarea ereziei prin mirungere (arienii moderaţi, pnevmatomahii, novaţienii,
quartodecimanii şi apolinariştii), iar eunomienii, montaniştii şi sabelienii erau rebotezaţi. După ce
canonul 2 a stabilit autonomia diocezană, canonul 3 a hotărât că „episcopul de Constantinopol să
aibă întâietatea de onoare – primatum honoris – după episcopul Romei, deoarece este Roma cea
nouă“.

80
Acest Simbol de credinţă se rosteşte în cadrul Sfintei Liturghii începând cu secolul al VI-‐lea, până atunci fiind rostit
numai de catehumeni în Vinerea Mare.
81
Ibidem, p. 20-‐21.
30
5. Sinoadele Ecumenice III-‐VI. Dogma Hristologică.

Sinodul III Ecumenic

(Efes 431, 198 părinţi, Teodosie II, nestorianismul, 9 canoane). „Al III-‐lea mare Sfânt Sinod
Ecumenic, de la Efes, a fost ţinut pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiind alcătuit din 200
de Sfinţi Părinţi împotriva lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului. L-‐au condus Celestin al
Romei, Chiril al Alexandriei, Iuvenalie al Ierusalimului, Memnon al Efesului. Era anul 5939 de la
zidirea lumii şi 431 de la Hristos. De la al III-‐lea Sinod la al IV-‐lea vor trece 30 de ani. De la el am
primit şi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu, căci aşa a zis
Petru întrebat fiind de Domnul despre El, şi pentru aceasta a fost lăudat şi a fost mărturisit de Cel
ce este Însuşi Adevărul că această ştiinţă i s-‐a descoperit de la Dumnezeu-‐Tatăl [Mt 16, 13–17].
Deci cel ce nu gândeşte aşa să fie anathema“82.

Dacă pentru realizarea sintezei trinitare a fost nevoie de munca teologică a trei generaţii,
formularea dogmei hristologice a necesitat aproape trei secole, deci jertfa a zeci de generaţii şi
martiriul multora dintre părinţi (vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Motivaţia hristologiei Părinţilor este una soteriologică. Toate ereziile hristologice apărute
în antichitate lezau calitatea de Mântuitor a lui Iisus Hristos. Pentru ca să ne poată mântui El
trebuia să fie Dumnezeu desăvârşit, altfel nu ne putea pune în legătură directă cu Dumnezeu şi om
desăvârşit, altfel n-‐am fi fost noi cei mântuiţi de vreme ce nu şi-‐a asumat întreaga fire umană, deci
o solidaritate adevărată cu noi83.
Nestorie spre deosebire de Arie era convins de dumnezeirea transcendentă a Fiului lui
Dumnezeu, dar nu putea să accepte întruparea Logosului, chenoza Întrupării şi alăptarea la sânul
Fecioarei, o umilinţă de nesuportat. În urma predicii diaconului antiohian Anastasiu, care punea în
discuţie termenul theotokos, Nestorie intervine şi propune christotokos. Se pare că adevăratul
motiv al ereziei nestoriene a fost neputinţa lui Nestorie de a accepta un Dumnezeu care devine
prunc84. Afirmând faptul că în Hristos există două persoane şi două firi, unite în chip moral,
Nestorie a introdus o distanţă definitivă între Logos şi umanitatea Sa, periclitând mântuirea în
Hristos. Şcoala alexandrină susţinea însă o unire reală a celor două firi în Hristos. Cele două poziţii
diferite au condus la o puternică dispută teologică privitoare la hristologie între cele două şcoli, în
prima jumătate a secolului al V-‐lea.
Cel care a intervenit în dezbaterea teologică a fost Sfântul Chiril al Alexandriei, combătând
viziunea hristologică nestoriană în mai multe tratate, în care a demonstrat că Maica Domnului nu a
născut Dumnezeirea în Sine, ci Logosul unit cu firea umană, fiind astfel cu adevărat Născătoare de
Dumnezeu – theotokos. În noiembrie 430 a convocat un Sinod la Alexandria, ale cărui hotărâri
82
83
Cf. Bernard Sesboüé, Hristologia patristică..., p. 28.
84
Un istoric constantinoplitan precizează că Nestorie "a fost înspăimântat de cuvântul Maica lui Dumnezeu ca de o
fantomă şi această spaimă n-‐a provenit decât din ignoranţa sa". Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, traducere de
Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1899, p. 344 (VII, 32).
31
dogmatice le-‐a cuprins într-‐o lungă Epistolă sinodală, care se încheia cu 12 anatematisme, pe care
Nestorie trebuia să şi le asume, pentru a rămâne în comuniune cu celelalte biserici. La acestea
Nestorie a răspuns cu 12 contraanatematisme.
Aceasta a dus la convocarea celui de-‐al III-‐lea Sinod Ecumenic la Efes, între 22 iunie şi 31
iulie 431. Sfântul Chiril a deschis Sinodul la 22 iunie 431, fără să aştepte episcopii din Asia în frunte
cu Ioan al Antiohiei. Episcopii prezenţi au hotărât că Fecioara Maria poate fi numită theotokos, iar
Nestorie a fost antematizat şi excomunicat.
Peste cinci zile au sosit în capitală Ioan al Antiohiei şi episcopii din Asia, care auzind de cele
întâmplate s-‐au întrunit într-‐un sinod propriu şi au declarat nule şi fără valoare hotărârile luate de
Sfântul Chiril şi episcopii întruniţi cu el, anatematizându-‐i pe chirilieni şi acuzându-‐i de arianism,
eunomianism şi apolinarism. Între timp au sosit şi delegaţii papei Celestin al Romei, în prezenţa
cărora Sfântul Chiril şi episcopii alăturaţi lui au mai ţinut încă 6 şedinţe, pe 11 iulie rostindu-‐se
anatema asupra lui Nestorie şi Ioan al Antiohiei. În data de 16 iulie 431 s-‐a condamnat, de
asemenea, pelagianismul (învăţătură eretică, care nega păcatul strămoşesc şi afirma putinţa
mântuirii prin puterile proprii, susţinută de călugărul englez Pelagiu).
În cursul următoarelor dezbateri nu a reuşit să se impună nici una din cele două partide,
discuţiile dogmatice nu au prea avut loc, iar o formulă de pace lipsea, astfel că sinodalii au plecat
acasă, fără o rezolvare concretă a lucrurilor. Receptarea hotărârilor celor două partide de la Efes s-‐
a realizat prin celebra Epistolă a lui Chiril către Ioan al Antiohiei şi mărturisirea de credinţă a
împăcării cu răsăritenii (433), în care Sfântul Chiril acceptă mărturisirea de credinţă a antiohienilor,
după ce Ioan semnase în prealabil condamnarea lui Nestorie:

„Mărturisim, prin urmare, pe Domnul nostru Iisus Hristos Fiul Unul-‐Născut
al lui Dumnezeu, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit din suflet raţional şi trup;
născut din Tatăl mai înainte de veci după divinitate, iar în zilele de pe urmă Acelaşi
născut pentru noi şi a noastră mântuire din Fecioara Maria după umanitate; Acelaşi
de o fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după umanitate; căci s-‐a
făcut o unire a două firi; drept pentru care mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn.
Potrivit acestei noţiuni a unei uniri necontopite o mărturisim pe Sfânta Fecioară
Născătoare de Dumnezeu, pentru faptul că Dumnezeu Cuvântul S-‐a întrupat şi S-‐a
făcut om, iar din această zămislire Şi-‐a unit cu Sine templul luat din ea. Iar expresiile
evanghelice şi apostolice despre Domnul ştim că bărbaţii teologi pe unele le fac
comune ca referindu-‐se la o singură persoană, iar pe altele le despart ca
referindu-‐se la două firi şi pe cele cuvenite lui Dumnezeu le predau ca potrivit
divinităţii lui Hristos, iar pe cele umile ca potrivit umanităţii Lui”85.

Sinodul de la Efes a afirmat naşterea în timp a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria,
după ce Sinodul de la Niceea formulase naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu. Încheierea
acestui sinod este considerată împăcarea dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei, în
celebra scrisoare chiriliană care începe cu cuvintele: „Să se bucure cerurile şi să se veselească
pământul” [Ps 95, 11] căci s-‐a desfiinţat peretele din mijloc al despărţiturii [Ef 2, 14], a încetat
85
32
întristarea şi s-‐a desfiinţat orice fel de dihonie, pentru că Mântuitorul nostru al tuturor a dat drept
premiu Bisericilor Lui pacea…“86.
Această pace nu a fost însă durabilă, deoarece scrierile Sfântului Chiril, care acceptase în
formula de unire faptul că în Hristos s-‐au unit două firi, dumnezeiască şi omenească, comportau o
problemă de limbaj, căci Sfântul Chiril folosea, de asemenea, termenul fire cu sensul de ipostas,
folosind formula "o singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat". Exista în acelaşi timp şi o
problemă de nuanţă, deoarece deosebirea firilor în Hristos era mai puţin clar formulată decât
unitatea acestora87.
Sinodul III Ecumenic a formulat şi 9 canoane. Primul canon depune din treapta arhierească
pe toţi cei care acceptă comuniunea cu pelagienii. Canoanele 2-‐5 depun din treaptă clericii trecuţi
la nestorianism şi iau măsuri de ocrotire a celor ameninţaţi sau depuşi de nestorieni. Canonul 8
confirmă autocefalia Bisericii din Cipru, care este azi cea mai veche Biserică ortodoxă autocefală
din lume.

Sinodul IV Ecumenic

(Calcedon 451, Marcian, monofizitismul, 520-‐630 părinţi, 30 canoane). „Al IV-‐lea mare Sfânt
Sinod Ecumenic, de la Chalcedon, s-‐a făcut pe vremea împărăţiei lui Marcian, fiind alcătuit din 630
de Sfinţi Părinţi împotriva lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, şi a lui Eutihie, arhimandrit din
Constantinopol. L-‐au condus Leon al Romei, Anatolie al Constantinopolului, Iuvenalie al
Ierusalimului, Maxim al Antiohiei. Era anul 5959 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 451. De la al
IV-‐lea Sinod la al V-‐lea vor trece 102 ani. De la el am primit şi credem că cele două firi care converg
în unica ipostasă a Domnului nostru fără contopire, rămân şi în sine, având fiecare lucrările proprii.
Căci acestea le-‐a arătat limpede Domnul zicând odată: „Acum sufletul este tulburat. Părinte,
izbăveşte-‐Mă de ceasul acesta” [In 12, 27] şi altă dată: „Nimeni nu ia sufletul Meu de la Mine, ci
putere am să-‐l pun şi iarăşi să-‐l iau” [In 10, 17], întrucât faptul de a fi tulburat este propriu firii
create, iar cel de a avea putere e propriu Dumnezeirii. Deci pe cei ce spun că acestea două s-‐au
făcut o singură fire şi cinstesc în Hristos o singură fire, îi dăm anatemei“88.

În impreciziile terminologice ale Sfântului Chiril al Alexandriei s-‐a strecurat erezia lui
Eutihie, stareţul unei mânăstiri de lângă Constantinopol, care nu a înţeles sensul formulărilor
acestuia. Formula "o singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat" a Sfântului Chiril se referea la
ipostasul Logosului. Eutihie a înţeles-‐o ca fire şi a susţinut că firea umană este înghiţită de cea
divină, precum o picătură de apă în mare. Această erezie a fost numită monofizism sau
nestorianism.
Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului, Eutihie a fost chemat la 12 noiembrie
448 să se justifice în faţa unui sinod, care l-‐a anatematizat. Acesta a făcut apel la papa Leon I al
86
Ibidem.
87
Cf. Bernard Sesboüé, Hristologia patristică..., p. 22-‐24.
88
Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐ Relatare
33
Romei (440-‐461) şi la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-‐451). În timp ce primul l-‐a condamnat
în celebrul Tomus ad Flavianum, cel de-‐al doilea s-‐a arătat a fi un apărător înfocat al acestuia,
considerându-‐l un interpret fidel al teologiei Sfântului Chiril.
Eunucul Hrisafie, finul lui Eutihie şi apropiat al lui Dioscur, a convocat din însărcinarea
împăratului Teodosie II un sinod la Efes în 449, spre a rediscuta teologie lui Eutihie. Prin presiuni
militare şi influenţe puternice s-‐a condamnat învăţătura despre două firi în Hristos susţinută de
Tomus Leonis şi patriarhul Flavian, care a fost brutalizat în timpul şedinţelor, murind chiar în
timpul sinodului. Vestea hotărârilor ajunse până la papa Leon l-‐a făcut pe acesta să dea acestui
sinod apelativul de tâlhăresc. Teodoret de Cir şi Ibas de Edesa au fost condamnaţi ca nestorieni.
Aceste tensiuni au dus la convocarea Sinodului IV Ecumenic, de către generalul Marcian,
devenit soţul Pulheriei, sora lui Teodosie II, ale cărui şedinţe s-‐au ţinut între 8 şi 25 octombrie 451
în biserica Sfânta Eufimia din Constantinopol. În timp ce i-‐a condamnat pe Nestorie, Eutihie şi
Dioscor, sinodalii au formulat credinţa ortodoxă în următorii termini:
„Urmând deci Sfinţilor Părinţi, învăţăm pe toţi să mărturisească într-‐un
singur glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Acelaşi desăvârşit
în divinitate şi Acelaşi desăvârşit în umanitate, pe Acelaşi Dumnezeu adevărat şi
om adevărat din suflet raţional şi trup, pe acelaşi de o fiinţă cu Tatăl după
divinitate şi de o fiinţă cu noi după umanitate, întru toate asemenea nouă afară de
păcat [Evr 4, 15], pe Acelaşi născut mai înainte de veci din Tatăl după divinitate, iar
în zilele cele mai de pe urmă [Evr 1, 2] pentru noi şi pentru a noastră mântuire din
Fecioara Maria, de Dumnezeu Născătoarea, după umanitate, pe Unul şi Acelaşi
Hristos, Fiu, Domn, Unul-‐Născut în două firi cunoscut în mod necontopit,
neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, diferenţa firilor nefiind nicidecum suprimată
din cauza unirii ci mai degrabă salvgardându-‐se proprietatea fiecărei firi care
converge într-‐o unică persoană şi o unică ipostasă, nu împărţit sau divizat în două
persoane, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-‐Născut, Dumnezeu, Cuvânt, Domn, Iisus
Hristos, precum ne-‐au învăţat mai înainte despre El prorocii cum ne-‐a povăţuit
Însuşi Iisus Hristos şi ne-‐a predat Simbolul Părinţilor.
Acestea fiind, aşadar, formulate de noi cu toată exactitatea şi atenţia din
toate părţile, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât ca nimeni să nu mai poată rosti,
scrie sau compune altă credinţă, sau să gândească ori să înveţe altfel. Iar pe cei ce
îndrăznesc fie să compună o altă credinţă, fie să avanseze, să înveţe sau să predea
alt Simbol celor ce vor să se întoarcă la cunoaşterea adevărului de la păgânism sau
iudaism ori de la oricare altă erezie, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie străini de
episcopie şi de cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatemizaţi“89.
Hotărârea acestui Sinod a fost promulgată de un edict imperial dat la 27 ianuarie 452 de
către împăraţii Valentinian şi Marcian. Cu toate acestea, Sinodul de la Calcedon nu a reuşit să
rezolve toate aspectele legate de unirea ipostatică a celor două firi în Persoana lui Hristos. Sinodul
V Ecumenic de la Constantinopol 553 a subliniat acordul între Efes şi Calcedon, iar Sinodul VI
Ecumenic a afirmat, potrivit logicii deplinătăţii celor două firi în Hristos, existenţa a două voinţe.
Teologia icoanei este în cele din urmă tot o expresie a receptării hristologiei ecumenice.
89
34
Sinodul a elaborat şi 30 de canoane. Acestea stabilesc supunerea monahilor sub episcopul
locului (c.4), ordinea monahală, condamnă simonia (c.2), rânduiesc condiţiile hirotoniei şi
transferului clerului (c. 5-‐8, 10, 13, 14, 20, 22, 23, 25), fixează vârsta hirotesiei diaconiţei la 40 de
ani (c. 15), hotărăsc ţinerea sinoadelor mitropolitane de două ori pe an (c. 19), iar canonul 28
stabileşte jurisdicţia scaunului de Constantinopol asupra diecezelor Pontului, Asiei, Traciei şi
asupra ţinuturilor barbare, în sensul canonului 3 de la Sinodul II Ecumenic.

Sinodul V Ecumenic

(Constantinopol 553, 165 părinţi, Justinian, Cele trei capitole, fragmente din operele lui
Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul). „Al V-‐lea Sfânt Sinod Ecumenic a fost în Constantinopol
pe vremea împărăţiei lui Iustinian alcătuit fiind din 160 de Sfinţi Părinţi împotriva lui Origen cel
smintit. Sinodul l-‐au condus Vigilius papa Romei, Eutihie al Constantinopolului, Apolinarie al
Alexandriei şi Damian al Ierusalimului. Era anul 6061 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 553, iar de
la al V-‐lea Sinod la al VI-‐lea 128 de ani“90.

Punctele centrale ale domniei împăratului Justinian (527-‐565) au fost două: restabilirea
vechilor graniţe ale imperiului micşorate în urma invaziilor barbare şi unitatea statului şi a Bisericii,
care trebuia să se manifeste în aşa-‐numita symphonie a celor două puteri care îşi aveau
autoritatea de la Dumnezeu şi aveau ca ţel să-‐i conducă pe oameni către Împărăţia lui Dumnezeu.
Mare legislator şi teolog în acelaşi timp, autor al mai multor tratate teologice, împăratul Justinian a
căutat rezolvarea problemei monofizite, care afecta unitatea religioasă a imperiului aproape un
secol.
Împăratul Justinian promova ca bază a unirii dintre monofiziţi şi ortodocşi teologia
neocalcedoniană, care încerca să înlăture suspiciunile de nestorianism care planau asupra
Calcedonului datorită folosirii formulei „în două firi“ (en duo ϕusesi).
Prima încercare de unire s-‐a făcut cu ajutorul teologiei teopashite promovată de călugării sciţi în
frunte cu teologul Leonţiu de Bizanţ, care au propus formula „Unul din Sfânta Treime a pătimit în
trup“. Această formulă se apropia de cea a Sfântului Chiril – o singură fire a lui Dumnezeu-‐
Cuvântul întrupat – şi exprima comunicarea însuşirilor celor două firi ale lui Hristos datorită unirii
într-‐o singură persoană. Astfel se arăta lămurit unnirea celor două firi în Hristos. Deşi această
formulă a fost publicată sub formă de decret în 527 şi 533 de către împărat, nu a fost acceptată
nici de ortodocşi, nici de monofiziţi.
Prezenţa multor monofiziţi în Constantinopol a impus condamnarea monofizismului într-‐un
sinod ţinut la Constantinopol în 536, fiind anatematizaţi Antim de Constantinopol, Sever de
Antiohia şi Petru de Apameia, care erau sprijiniţi de împărăteasa Teodora, recunoscută ca
apropiată a monofiziţilor. Această condamnare a fost promulgată de Justinian sub forma unui
edict imperial.
În această vreme atenţia împăratului a fost atrasă de o nouă controversă apărută în rândul
monahilor palestinieni privitoare la scrierile lui Origen. Deja la începutul secolului al cincelea a avut
90
35
loc o primă dispută privitoare la ortodoxia lui Origen, în cadrul ei înfruntându-‐se admiratori ca
Evagrie Ponticul şi Ioan al Ierusalimului, cât şi antiorigenişti ca Epifanie de Salamina şi Ieronim.
Rufin tradusese în latină în 398 opera Peri arhon îndreptând toate locurile care puteau arunca
îndoială asupra ortodoxiei lui Origen. În pustiul Nitriei începuse o mare luptă între călugării
antropomorfiţi şi intelectualiştii influenţaţi de spiritualitatea lui Origen reintrodusă în Egipt de
Evagrie Ponticul. Antropomorfiţii egipteni au incendiat chiliile "intelectualilor", care au fugit în
Palestina şi Capadocia. Prezenţa „celor patru fraţi lungi“ (călugări egipteni origenişti) în
Constantinopol a constituit în 403 mobilul condamnării la exil a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Lavra lui Sava (†532), care era originar din Capadocia, întemeiată în 483 număra şi călugări
origenişti. Aceştia au fost expulzaţi din mânăstire şi au întemeiat Noua Lavră, născându-‐se astfel o
nouă dispută în jurul teologiei lui Origen în care au intervenit teologi şi ierarhi. Origeniştii
considerau ca autoritate pe Origen şi-‐l condamnau pe Teodor de Mopsuestia, în timp ce
antiorigeniştii îl condamnau pe Origen şi-‐l considerau autoritate pe Teodor de Mospuestia. Sfântul
Sava a respins aceste păreri, considerând că nici unul din cei doi nu este autoritate pentru
credinţă.
Printr-‐un decret publicat în 543 împăratul Justinian a condamnat învăţăturile lui Origen
privitoare la preexistenţa sufletelor şi apocatastază, iar prin alte două decrete publicate în 551 şi
553 a condamnat „Cele Trei Capitole“. Prin „Cele Trei Capitole“ se înţelege persoana şi opera a trei
teologi care au jucat un oarecare rol între Efes şi Calcedon, devenind un fel de măr al discordiei
între ortodocşi şi monofiziţi: 1. Scrisoarea lui Ibas de Edesa către episcopul Maris din Ardaşir
(Persia), în care acesta nu-‐l apăra pe Nestorie, dar nici prea prietenos faţă de Chiril al Alexandriei
nu se arăta; 2. Scrierile lui Teodoret de Cyr împotriva lui Chiril şi a Sinodului din Efes 449; 3.
Persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia, considerat a fi nestorian. Primii doi au fost
condamnaţi de Sinodul din Efes 449, dar reabilitaţi la Calcedon. Ultimul nu fusese condamnat nici
de Efes, nici de Calcedon. Condamnarea acestora ar fi însemnat în ochii monofiziţilor detaşarea
definitivă a ortodocşilor de orice tendinţă nestoriană a Calcedonului. Deşi primit cu ostilitate în
Orient acest decret a fost semnat în cele din urmă de patriarhii răsăriteni datorită presiunii
exercitate de Justinian.
Apusul s-‐a opus însă vehement de la început. Papa Vigiliu (537-‐555) a fost chemat în 547 la
Constantinopol, unde a condamnat prin faimosul Iudicatum cele trei capitole. Episcopii occidentali
nu au acceptat însă decizia lui Vigiliu, cei din Africa excomunicându-‐l în 550, ţinuând cu străşnicie
la deciziile Calcedonului.
Neliniştile provocate au condus la convocarea celui de-‐al V-‐lea Sinod Ecumenic la
Constantinopol în 553, sub preşedenţia noului patriarh Eutihie al Constantinopolului. Lucrările
Sinodului s-‐au ţinut în Secretarium-‐ul Bisericii Sfânta Sofia, fără participarea papei aflat în
Constantinopol şi au participat peste 150 de episcopi, majoritatea răsăriteni. Deşi Justinian nu a
participat personal, el a trimis un „Cuvânt“ către Sinod în care explica întreaga sa politică
bisericească şi motivele pentru care a condamnat „Cele Trei Capitole“, considerând că era necesar
ca sinodalii să le condamne în mod canonic pentru a stopa orice tendinţă nestoriană în Biserică.
În urma discuţiilor purtate de-‐a lungul lunii mai a anului 553 sinodalii au dezbătut asupra
temelor enunţate şi au decis condamnarea „Celor Trei Capitole“, cât şi învăţăturile greşite ale lui
Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul referitoare la apocatastază. La redactarea hotărârilor sale
dogmatice sinodalii au luat ca fundament decretul lui Justinian din 551, formulând 14 anateme.
36
Papa Vigiliu a alcătuit separat un memoriu numit Constitutum, redactat împreună cu alţi 13
episcopi, adresat la 24 mai împăratului Justinian, în care erau condamante unele învăţături eretice
ale lui Teodor de Mopsuestia, neacceptând să condamne celelalte două capitole, cu excepţia unor
idei suspecte de nestorianism de la Teodoret al Cyrului. Papa Vigiliu a revenit însă în decembrie
553 printr-‐un al doilea Constitutum, solidarizându-‐se cu Sindul V Ecumenic.
Cu toate acestea populaţiile monofizite din Răsărit au rămas mai departe străine faţă de
Bizanţ, devenind evident faptul că motivele separării populaţiilor răsăritene nevorbitoare de limbă
greacă nu erau numai teologice, ci şi politice, naţionale, sociale şi culturale.

Sinodul VI Ecumenic

„Al VI-‐lea Sfânt Sinod a fost pe vremea împărăţiei lui Constantin Pogonatul, alcătuit fiind din
170 de Sfinţi Părinţi. L-‐au condus Agaton al Romei, Gheorghe al Constantinopolului. Pentru
monahul locţiitorul Alexandriei şi Teofan al Antiohiei, împotriva lui Honorius papa Romei, Chiril al
Alexandriei, şi Serghie, Pyrrhus, Pavel şi Petru episcopii Constantinopolului. Era anul 6189 de la
zidirea lumii, de la Hristos 680. De la al şaselea Sinod la al şaptelea vor trece 106 ani“91.

Bibliografie selectivă

Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare. Sfânt şi Împărat, traducere din limba engleză de
Ovidiu Ioan, Editura Sophia, Bucureşti, 2004.
Hans-‐Georg Beck, „Die frühbyzantinische Kirche“, în Handbuch der Kirchengeschichte, Band
II,1 – Die Kirche in Ost und West von Chalkedon bis zum frühmittelalter (451-‐700), Herder,
Freiburg, Basel, Wien, 1999.
Friedhelm Winkelmann, Die östlichen Kirchen in der Epoche der christologischen
Auseinandersetzungen, (KiED I / 6), Berlin, 1980.
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987.

91
37

6. Iconoclasmul. Sinodul VII Ecumenic. Duminica Ortodoxiei.

38

7. Înfiinţarea Bisericilor Vechi Orientale și situația lor până azi

În urma disputelor hristologice din secolul al V-‐lea, o mare parte a episcopilor răsăriteni din
Siria și Egipt nu au receptat hotărârile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451). În ciuda mai
multor încercări de ajungere la un conses teologic, totuși bisericile din ținuturile amintite s-‐au
desprins de comuniunea cu Biserica bizantină (melkită), constituindu-‐se în Biserici de sine
stătătoare, fără comuniune euharistică cu cele calcedoniene. Pe lângă așa-‐numiții necalcedonieni,
trebuie amintite și Biserica nestoriană și cea maronită, detașate de creștinismul ortodox bizantin în
urma Sinoadelor III și VI Ecumenice. Pe lângă conotația religioasă a separării acestor biserici de
Bizanț, un rol important l-‐a jucat dimensiunea națională, precum și cea culturală, aceste biserici
fiind situate în regiuni bine definite la granița răsăriteană a Imperiului Bizantin. Aria geografică în
care se află astăzi aceste biserici este cea a Orientului Apropiat și Mijlociu, unele fiind situate chiar
în interiorul Asiei (Biserica Indiei) sau al Africii (Biserica Etiopiei).
O caracteristică comună a lor este faptul că s-‐au aflat începând din secolul al VII-‐lea sub
dominația arabă islamică, mai apoi mongolă și turcă, într-‐un regim de minoritate religioasă, cu
drepturi restrânse și obligații fiscale mărite. Încă din perioada cruciadelor au intrat în contact cu
creștinismul latin, ajungându-‐se la uniri cu acestea sau la influențe evidente (cazul armenilor).
În spațiul siriac, care, comparat cu Egiptul, nu a fost unul omogen pe plan geografic, etnic și
cultural, există atât Biserica nestoriană (siriacă orientală), cât și cea siro-‐iacobită (siriacă
occidentală). Granița mereu modificată dintre imperiile roman și persan, cât și elenizarea Antiohiei
au condus la influențe și interferențe între elementul grecesc și cel semitic (aramaic și iudaic).

Biserica Apostolică Asiriană de Răsărit (Nestoriană)

La şcoala teologică din Edessa era reprezentat dioprosopismul mai departe chiar după
condamanrea lui Nestorie în anul 431. Teologii pe care se întemeia această şcoală erau Diodor de
Tars şi Teodor de Mopsuestia. După moartea lui Ibas de Edessa în 457 s-‐a ajuns la atacuri
puternice ale monofiziţilor împotriva acestei şcoli. Reprezentanţii nestorianismului au emigrat la
Nisibi, în spaţiul persan, unde s-‐a dezvoltat adevăratul centru al bisericilor nestoriene. Centrul
nestorienilor s-‐a mutat către sfârşitul secolului al V-‐lea la Seleucia – Ctesifon, întemeindu-‐se un
catolicosat propriu. Într-‐un sinod ținut la Beth Lapath (484) această biserică a aderat oficial la
hristologia nestoriană. Din secolul al VII-‐lea au ajuns sub dominaţia arabilor islamici, mutându-‐şi
centrul în 762 la Bagdad, iar în 782 la Mosul, în nordul Mesopotamiei.
Între secolele VIII-‐XIII au desfăşurat nenumărate misiuni, ajungând chiar până în India şi
China, dar și în sud-‐vest, în Peninsula Arabică. Expansiunea nestoriană în zona centrală a Asiei s-‐a
remarcat prin puterea de inculturare a Evangheliei în spații foarte diferite din punct de vedere
cultural și politic. Pluralitatea de limbi și literaturi utilizate în misiune alături de siriacă, din care s-‐
au păstrat până azi fragmente sunt o dovadă pentru această misiune unică în istoria creștinismului
oriental. Creștinsmul a fost răspândit în Afghanistan, Uzbekistan, Siberia Meridională, Tibet,
Mongolia, China, Manciuria. La sfârșitul secolului al XIII-‐lea a fost ales chiar un catholicos turco-‐
mogol, dată fiind favoarea împăraților mongoli care cuceriseră o mare parte a Asiei. La sfârșitul
secolului al XIII-‐lea biserica nestoriană număra 25 de mitropolii cu 200 de episcopii sufragane,
39
întinzându-‐se din Orientul Apropiat până în China. Cu toate acestea, nestorianismul a fost mereu
minoritate tolerată, fără a fi vreodată religie de stat. Astfel, în fața invaziei lui Timurlenk nu au fost
protejați de nimeni. Distanțele uriașe dintre eparhii au dus la imposibilitatea unei organizări
temeinice. Nestorienii s-‐au adaptat foarte mult la culturile pe care le-‐au încreștinat, încât granița
dintre inculturare și sincretism a fost adesea incertă. Au suferit influențe din partea șamanismului
și budismului, ceea ce a dus la scindări înlăuntrul lor.
O dată cu întoarcerea în direcție filoislamică a dominției mongole (sec. XIV), nestorienii au
fost supuși la persecuții de către turci, curzi sau persani, ceea ce a dus la distrugerea aproape
totală a acestor comunități. Între secolele XV-‐XX s-‐au aflat sub stăpânirea turcilor otomani.
Datorită misiunilor latine în Orient, în anul 1552, o parte a Bisericii Asiriene s-‐a unit cu
Roma și este cunoscută sub numele de Biserica caldeică. Aceasta numără azi în jur de o jumătate
de milion de credincioși.
La începutul veacului al XX-‐lea au fost deportați și persecutați de turci și curzi, care i-‐au
acuzat de colaboraționism cu britanicii. Peste o treime de populația creștină și-‐a găsit moartea, iar
ceilalți am emigrat. După ce un catholicos al acestei biserici a fost ucis în 1918, iar urmașul său a
murit în 1920 într-‐un lagăr de refugiați, capul Bisericii Asiriene a fost exilat, mutându-‐și reședința
la San Francisco, iar mai apoi la Chicago.
Azi, mai există mici comunități de creștini asirieni în Iran, Irak, Siria,Liban, India, America de
Nord și Australia, numărul acestora ridicându-‐se la aproximativ 400.000. Din 1976 este condusă de
catholicosul Mar Dinkha IV.

Biserica Siriană (siro – iacobită)

Biserica siro-‐iacobită are doi întemeitori principali: Sever al Antiohiei (512-‐518) a pus
bazele teologiei monofizite siriene, iar Jacob Baradaeus (490-‐578), episcop monofizit cu reședința
în Edessa, a hirotonit peste 30 de episcopi în oraşele aflate în mâna calcedonenilor, creând astfel o
ierarhie paralelă cu cea a bisericii melkite. În 557-‐558 a hirotonit pe Sergiu de Tella ca patriarh cu
sediul în Antiohia, seria patriarhilor iacobiţi neîntrerupându-‐se până azi. La început episcopii nu
rezidau în oraşele pentru care au fost hirotoniţi, acestea aflându-‐se sub jurisdicţie imperială
bizantină, ci în mânăstiri. Aria teritorială a acestei biserici s-‐a situat între Marea Mediterană și
Mesopotamia, de la vest la est, și între Armenia și Palestina, de la nord la sud. După reunificarea
politică a acestei arii sub stăpânirea arabă, centrul geografic s-‐a mutat către partea orientală,
având centrele cele mai importante în Edessa (Urfa) și Amida (Diyarbakir), în sud-‐estul Turciei de
azi, și Mosul în Irakul de azi. În această regiune au conviețuit și melkiții, aflați preponderant în fâșia
urbană mai elenizată de la Mediterana, cât și nestorienii aflați preponderant în aria
mesopotamiană.
În fața deselor cuceriri musulmane, bastionul cel mai sigur pentru supraviețuirea bisericii
siro-‐iacobite a fost oferit de monahism. Alături de Mânăstirea Mar Mattai (Sfântul Matei) de lângă
Mosul, „Muntele Athos“ al iacobiților a fost regiunea Tur Abdin (muntele slujitorilor lui
Dumnezeu), situată în zona muntoasă a Turciei de Sud-‐Est.
Aflată la începutul mileniului al II-‐lea sub stăpânire musulmană, biserica de aici urma
regulile comunităților religioase minoritare, respectând dreptul islamic și plătind taxele necesare
unei libertăți de credință limitate. Cu toate acestea, între secolele al XI-‐lea și al XIII-‐lea biserica
40
iacobită a cunoscut o renaștere extraordinară datorită patriarhului Mihail (†1199) și mitropolitului
Mesopotamiei, Grigorie Bar Hebraeus (1226-‐1286), capabil să articuleze o teologie iacobită ca
răspuns la solicitările islamului. Această înflorire coincide cu epoca stăpânirii mongole, dar
aderarea mongolilor la islam (1295) marchează începutul unei decadențe, care răvășește această
biserică începând cu prigoana lui Timurlenk din secolul al XIV-‐lea. Dacă în secolul al XIII-‐lea
biserica aceasta avea 20 de mitropolii, cu 120 episcopii sufragane, în secolul al XVII-‐lea structura
ecleziastică mai cuprindea numai 5 mitropoliți, cu 20 de episcopii sufragane.
Deși în 1882 le-‐a fost recunoscut dreptul unui millet, totuși nu au fost scutiți de persecuțiile
turcești din primul război mondial când aproximativ 186.000 de iacobiți din zona Tur-‐Abdin (Sud-‐
Estul Turciei de azi) și-‐au găsit moartea.
Reședința patriarhală a fost mutată din Amida la Mardin, iar apoi la Dair az-‐Zafran, pentru
ca în 1959 să ajungă la Damasc, unde se află și azi. Numărul credincioșilor iacobiți, răspândiți în
Siria, Liban, Turcia, Israel, Europa și America este de 250.000. Sub jurisdicția patriarhului Mar
Ignatius Zakka I, din 1980 patriarh siariaco-‐ortodox al Antiohiei și al întregului Răsărit, se află azi și
1.000.000 de creștini din India.

Biserica Coptă

Monofiziţii din Egipt şi-‐au luat numele de copţi, probabil o corupere a cuvântului
„Aegyptos“. Aceştia erau descendenţi ai vechilor egipteni, numindu-‐i pe ortodocşii din Egipt
melkiţi (cuvânt derivat din aramaicul melek = rege). Politica lui Justinian a contribuit la formarea şi
distanţarea definitivă a confesiunii copte din Egipt, în urma refuzului patriarhului Teodosie al
Alexandriei de a semna actele Sinodului din Constantinopol 536, când s-‐a încercat împăcarea celor
două facțiuni.
În timpul patriarhului Veniamin a început cucerirea arabă (639), lucru care a condus la
izolarea bisericii egiptene de Bizanţ şi la introducerea limbii arabe ca limbă oficială la începutul
secolului al VIII-‐lea. În urma mai multor răscoale împotriva arabilor înăbuşite în secolele al VIII-‐lea
şi al IX-‐lea au avut loc multe convertiri la islam, astfel că musulmanii deţineau deja în secolul al IX-‐
lea majoritatea. În timpul califatului fatimid de la Cairo (969-‐1171), al mamelucilor și al Imperiului
Otoman (1517), copţii au trăit în toleranţă, deşi au existat şi epoci de persecuţii şi distrugeri de
biserici.
În 1798 au invadat Egiptul armatele lui Napoleon, iar copții au luptat de partea francezilor,
în ciuda avertismentelor patriarhului Marcu de atunci, fapt ce a condus după eșecul atacului
francez la represalii asupra acestora. După decăderea ce a urmat, sub patriarhul Chiril al IV-‐lea
(1854-‐1861) biserica copților a cunoscut o adevărată renaștere, intensificându-‐se cateheza și
formarea preoților, înființându-‐se școli publice etc. Cel care a continuat și aprofundat acest
reviriment a fost patriarhul Chiril al VI-‐lea (1959-‐1971), când relațiile dintre stat și biserică s-‐au
îmbunătățit, iar mânăstirile, viața spirituală și activitatea pastorală au cunoscut o mare înflorire.
Această tendință s-‐a continuat și în timpul patriarhului Shenuda al III-‐lea (1971-‐2012). Actualul
papă și patriarh al copților din Egipt este Teodor al II-‐lea, înscăunat la 18 noiembrie 2012. Biserica
Coptă s-‐a confruntat în ultimii ani cu persecuții din partea unor musulmani fanatici. Din timpul
41
patriarhatului lui Hristodulos (1047-‐1077) sediul patriarhiei copte a fost mutat la Cairo, unde se
află până azi92. Numărul creștinilor copți este estimat între 10 și 18 milioane.

Biserica Etiopiană

În secolele 6 şi 7 copţii au realizat misiuni însemnate în Nubia şi Etiopia, făcând astfel ca
teologia de nuanţă monofizită să se răspândească şi în acele ţinuturi. Tot în acest timp, Etiopia a
fost înconjurată de islam și izolată de restul bisericilor creștine, dezvoltând un creștinism
inconfundabil și cu multe caracteristici proprii. Biserica Etiopiană a rămas legată ce cea coptă de-‐a
lungul veacurilor, patriarhul copt fiind cel care alegea și introniza Mitropolitul Etiopiei, care se
numea Abuna. Biserica Etiopiei era o biserică de stat, relațiile dintre suzeran și biserică fiind foarte
strânse.
Pe lângă islam, etiopienii au avut de luptat împotriva propagandei uniate catolice,
susținută de portughezi. Iezuiții au desfășurat misiuni în Etiopia între 1557-‐1632, reușind să
convertească la catolicism chiar pe regele Susenyos (1632-‐1667). Cu toate acestea și în ciuda unei
uniunii cu Roma din 1662, totuși Biserica și-‐a păstrat vechea credință.
După o luptă îndelungată, patriarhul copt a numit în 1951 pentru prima oară un etiopian
pe tronul mitropolitan, pe Abuna Basileios. În 1959 Biserica Etiopiei a obținut autonomie deplină
față de Biserica Coptă, ridicându-‐l pe Basileios la rangul de patriarh.
Această bucurie avea să fie urmată în 1974 de revolta militară care a desființat monarhia și
a condus Etiopia la instaurarea comunismului, prin apropierea de Uniunea Sovietică. Acest regim
marxist a început în 1977 cu ample persecuții și demolări de biserici, care au durat până în 1991. În
1992 a fost ales patriarh Pavlos, care se străduie să intensifice misiunea bisericii în societate prin
cateheză și formarea preoților.
Reședința Abunei Pavlos al Etiopiei se află la Addis Abeba, el fiind păstorul a peste 16
milioane de creștini etiopieni. Biserica Etiopiană este astfel cea mai mare biserică veche orientală
din lume.
După ce la 24 mai 1993 s-‐a proclamat independența Eritreei, o fostă provincie etiopiană,
patriarhul Shenuda al Egiptului a hirotonit episcopi în Eritreea în 1994, consfințind autocefalia
Bisericii din Eritreea sub primatul onorific al papei din Alexandria. În 1998, întâistătătorul acestei
biserici, Abuna Philipos, a fost ridicat la rangul de patriarh, păstorind în jur de 1.700.000
credincioși.

Biserica Armeană

Tot sub influenţa iacobiţilor a rămas în tabăra bisericilor monofizite şi Biserica Armeană,
care a respins hotărârile Sinodului IV Ecumenic ca fiind nestoriene, apropiindu-‐se de sirienii
chirilieni. Aceştia nu au participat la sinod din cauza stăpânirii persane, dar după dobândirea
libertăţii au acceptat mai întâi Henotikonul la Sinodul de la Valarschapat 491, iar mai apoi la
Sinoadele din Dvin 505 şi 552 au trecut de partea anticalcedonenilor.
92
Cf. Otto F. A. Meinardus, Two Thousand Years of Coptic Christianity, The American University in Cairo Press, Cairo –
New York, 2002.
42
Începând cu anul 654 Biserica Armeană s-‐a aflat sub stăpânirea arabă musulmană. Armenii
au emigrat în masă din teritoriul lor și s-‐au așezat în veacul al XII-‐lea în Cilicia (Sudul Turciei),
întemeind un regat armean în 1198, care a fost mai apoi distrus de mameluci în 1375. Chiar
catolicosul armean și-‐a avut reședința aici, în Sis, până în veacul al XV-‐lea. Datorită contactului pe
care l-‐au avut cu latinii, armenii din Cilicia au suferit numeroase influențe apusene, care au
culminat cu semnarea actelor sinodului unionist de la Ferrara-‐Florența în 1439 de către
catholicosul Constantin VI, care a murit chiar la scurt timp după aceea în Florența. Adversarii unirii
s-‐au impus însă în Armenia și au ales un nou catholicos, pe Kirakos (1441-‐1443), care va purta
numele de catholicos al tuturor armenilor cu sediul în Ecimiadzin, creându-‐se astfel o schismă.
Catholicosul din Cilicia va purta numele de Catholicos al Marii Case de Cilicia, fiind deportat din
Turcia în urma genocidului asupra armenilor de la începutul veacului XX. Azi își are sediul în
Antelias, lângă Beirut. Așa se face că Biserica Armeană are până azi doi catholicoși și doi patriarhi,
unul de Ierusalim (1311) și unul de Constantinopol (1461).
Datorită acestor cuceriri consecutive mulți armeni au ales calea exilului în India și Persia,
dar și în Rusia, Polonia și România. În timpul lui Alexandru cel Bun, aceștia posedau în Moldova
însemnate privilegii comericale. În veacul al XIV-‐lea, orașul Liov din regatul Poloniei devenise deja
un renumit centru al culturii și comerțului armean. Această răspândire a armenilor în întreaga
lume este similară cu cea a poporului Israel. Aceștia au devenit, de asemenea, comercianți
renumiți. Creștinismul a fost liantul care a păstrat identitatea poporului armean de-‐a lungul
multelor secole de exil, în care majoritatea armenilor au trăit.
În secolul al XIX-‐lea, Rusia reușește să cucerească mari teritorii în Caucaz, între care și pe
cel armean, supunând biserica și poporul armean la un proces intens de rusificare, prin închiderea
școlilor armenești și confiscarea averilor bisericești (1903). Biserica Armeană nu a putut fi
subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse datorită diferențelor doctrinare existente între acestea.
Cu toate acestea, mulți armeni trăiau încă pe teritoriul Imperiului Otoman. La sfârșitul
veacului XIX și începutul veacului XX, minoritatea armeană din spațiul turc, care era superioară din
punct de vedere economic, cultural și spiritual, a căzut victimă fanatismului naționalist turc.
Numeroase masacre asupra armenilor au condus între 1884 și 1915 la uciderea a peste un milion
de armeni, un adevărat genocid fără egal la acea vreme.
În anul 1920 Armenia a fost anexată Uniunii Sovietice, intrând în sfera de influență a
bolșevicilor. Catholicoșii Kevork V (1912-‐1930) și Choren (1932-‐1938) au reușit printr-‐o strategie
de adaptare la noua realitate să păstreze vie viața eclezială, în ciuda naționalizării școlilor și
averilor bisericești. Datorită sprijinului dat rușilor în timpul celui de-‐al doilea război modial Biserica
Armeană și-‐a obținut unele libertăți, printre care alegerea unui nou catholicos în persoana lui
Kevork VI. (1945-‐1952). Atât sub el, cât și sub urmașul său Vasken I (1955-‐1994), care era originar
din România, Biserica Armeniei a reușit să se reorganizeze, prin numirea a zeci de noi ierarhi,
întemeierea unui seminar în Ecimiadzin și noi publicații. Exista, de asemenea, o viață religioasă
ascunsă, mulți armeni botezându-‐se și cununându-‐se departe de ochii lumii. Diaspora armeană a
jucat un rol esențial în această perioadă, fiind alături financiar de cei rămași acasă.
La 21 septembrie 1991, Republica Armenia și-‐a obținut independența. Biserica se bucură
de atunci de libertate deplină, la fel ca în România, dar are de restaurant locașuri de cult și de
reorganizat eparhiile. După catholicosul Karekin I (1995-‐1999), astăzi conduce Biserica Armeană
43
catholicosul Karekin II. Reședința sa se află la Ecimiadzin, iar Biserica Armeană numără în jur de 3
milioane de credincioși.

Biserica Indiană

Creștinii indieni, numiți și creștinii Sfântului Toma, își revendică originea de la apostolul
care l-‐a pipăit pe Mântuitorul Iisus Hristos după Înviere și trăiesc până azi în statul Kerala, slujind în
limba malayalam. Creștinii de aici au stat de-‐a lungul veacurilor în legătură cu cei din imperiul
persan, în special cu nestorienii. După misiunile franciscanilor și dominicanilor din veacurile al XIII-‐
lea și al XIV-‐lea, iar în special după sosirea portughezilor în 1498, au avut loc mai multe convertiri
ale acestora la catolicism. În 1599 a luat ființă o biserică unită cu Roma, dar în 1665 multe
comunități simțind înstrăinarea de propria tradiție s-‐au adresat patriarhului iacobit al Antiohiei.
Schismele au continuat, astfel că azi există în India cinci biserici deosebite, aflate sub influențe
catolice, protestante sau iacobite.
Cele două mari ramuri sunt Biserica Ortodoxă Siriacă Iacobită Malankara, care aparține
patriarhiei antiohiene și Biserica Ortodoxă Malankara a Răsăritului, care este autocefală. Ultima
are sediul în Kottayam și este condusă de Mar Basileios Thoma din 1991, având în jurisdicție 1,5
milioane credincioși.

Biserica Maronită

Îşi trage numele de la stareţul sirian Maron (†423), care a strâns în jurul său mulţi asceţi
care au întemeiat mai apoi Mânăstirea Sfântului Maron în Liban. După ce au opus rezistenţă
monofiziţilor acceptând Calcedonul, mai apoi au respins, se pare, hotărârile Sinodului VI Ecumenic.
La sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII s-‐au transformat dintr-‐o mişcare ascetică într-‐o
biserică autocefală, alegându-‐şi un patriarh propriu. Persecutată ca biserică atât de iacobiţi, cât şi
de melchiţi şi califi arabi, în 1182 a acceptat unirea cu Biserica Romei. Azi maroniţii sunt în
comuniune totală cu Biserica Romano-‐Catolică. La sfârşitul secolului trecut existau între 1.800.000
și 3.000.000 de maroniţi în întreaga lume.

Bibliografie

Friedhelm Winkelmann, Die östlichen Kirchen in der Epoche der christologischen
Auseinandersetzungen, (KiED I / 6), Berlin, 1980.
Otto F. A. Meinardus, Two Thousand Years of Coptic Christianity, The American University
in Cairo Press, Cairo – New York, 2002.
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987.
Erich Bryner, Die Ostkirchen vom 18. bis zum 20. Jahrhundert, (KGEi), Leipzig, 1996.
Idem, Die orthodoxen Kirchen von 1274 bis 1700, (KGEi), Leipzig, 2004.
Dietmar W. Winkler/Klaus Augustin, Bisericile din Răsărit. O scurtă prezentare, Editura
Arhiepiscopiei Romano-‐catolice de București, București, 2003.
44
8. Încreștinarea popoarelor Europei.

Sf. Ap. Pavel este primul misionar al Europei. În cea de-‐a doua călătorie misionară vine la
Filipi (Grecia de azi), unde o botează pe Lidia și casa acesteia. Apoi ajunge la Roma, unde vestește
Evanghelia alături de Sf. Ap. Petru. Vor muri ca martiri în anul 67 la Roma. Mai apoi creștinismul s-‐
a răspândit în toate regiunile de sud ale Europei, fiind încreștinate mai întâi Grecia, Italia, Galia și
Spania, pentru ca apoi să urmeze regiunile nordice.

Asia Mică şi Grecia

Asia Mică este teritoriul unde creștinismul prezintă în primele două veacuri cea mai mare
vitalitate. În listele episcopale de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) sunt atestați peste 100
de episcopi din Asia Mică.
Din Apocalipsă, din scrisorile Sfântului Ignatie al Antiohiei şi din alte surse primare este
evidentă prezenţa creştinismului în foarte multe urbe ale Asiei Mici, dar informaţiile despre viaţa
creştină din ele sunt foarte fragmentare. Asia Mică pare împărțită în zone de influență. Deși în
Licaonia și Cilicia este atestată misiunea Sfântului Apostol Pavel, totuși despre aceste zone
posedăm cele mai puține informații din primele veacuri creștine.
Frigia este locul de misiune al Sfântului Apostol Filip, care a murit ca martir la Hierapolis,
unde au trăit ca profetese două dintre fiicele sale, care au murit tot în această cetate. Papias a fost
de asemenea episcop de Hierapolis înainte de anul 150, iar informațiile păstrate de la el în Istoria
Bisericească a lui Eusebiu confirmă datele de mai sus. Frigia a fost patria unde tradițiile milenariste
cu caracter apocaliptic erau foarte prezente, aici născându-‐se și montanismul. Papias însuși se
pare că era milenarist.
Frigia apuseană și litoralul apusean al Asiei Mici par să fi constituit în timpul împăraților
Domițian (81-‐96), Nerva (96-‐98) și Traian (98-‐117) teritoriul misionar al Sfântului Apostol Ioan, al
cărui mormânt poate fi văzut până azi în Efes. La sfârșitul domniei lui Domițian, Sfântul Ioan a fost
exilat în insula Patmos, unde a redactat sub inspirație divină Apocalipsa, acea carte dumnezeiască
care vorbește despre sensul lumii și al istoriei, cerul nou și pământul nou, în care o să locuiască
dreptatea. Creștinismul ioanin va păstra adânc înrădăcinat etosul iudaic, astfel că toate
comunitățile din această regiune vor serba Paștile o dată cu cel iudaic, la data de 14 nissan,
întemeind tradiția pascală quartodecimană. Tendințele iudaizante puternice din Asia Mică sunt
atestate de epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei, care caută reducerea influențelor acestora,
cerând adunarea comunităților creștine în jurul episcopului93.
La sfârşitul secolului I Apocalipsa ne relatează despre comunităţile din Efes, Smirna,
Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea (Apoc. 2-‐3). Viaţa creştină din aceste comunităţi era
perturbată de persecuţii, erezii şi raporturi dificile cu iudeii94. Din Epistolele Sfântului Ignatie
Teoforul adresate câtorva comunităţi creştine din Asia Mică, între care remarcăm Magnesia și
93
Cf. Jean Daniélou, Biserica începuturilor. De la origini până la începutul secolului al III-‐lea, trad. de Wilhelm Tauwinkl,
Editura Universității din București, București, 2006, p. 51-‐58.
94
Cf. Ibidem, p. 160-‐165.
45
Tralles, putem remarca o organizare foarte precisă a acestora şi existenţa unei vieţi creştine dusă
în conformitate cu tradiţia apostolică95.
Printre marile personalităţi trăitoare în secolul al II-‐lea în Asia Mică trebuie amintiţi
Policarp al Smirnei şi Meliton de Sardes.
Sfântul Policarp al Smirnei a stat în contact cu Sfântul Ioan Evanghelistul şi cu alţi ucenici
care L-‐au văzut pe Domnul. S-‐a deplasat la Roma unde a discutat cu episcopul Anicet despre
tradiția quartodecimană pascală pe care o respecta, ce era diferită de cea romană duminicală.
Atunci când Sfântul Ignatie al Antiohiei a poposit în Smirna, în drum spre martiriul din Roma, în
jurul anului 105, Policarp era episcop al cetății. A murit ca martir în timpul unei persecuții locale,
desfășurate conform Cronicii lui Eusebiu de Cezareea în al șaptelea an al domniei lui Marcu Aureliu
(161-‐180). Ni s-‐a păstrat actul martiric al Sfântului Policarp, unde e atestată celebra sa afirmație
adresată proconsulului, care îl îndemna să se lepede de Hristos pentru a scăpa cu viață: „De
optzeci și șase de ani Îi slujesc și nu m-‐a nedreptățit cu nimic“. În acest act se păstrează, de
asemenea, o rugăciune rostită de Sfântul Policarp în clipa morții, care se pare că era anaforaua
euharistică a Bisericii din Smirna96. Ni s-‐a păstrat scrisoarea trimisă de el Bisericii din Filipi, în jurul
anului 135, în care atacă iubirea de argint a unui presbiter Valens de acolo, referindu-‐se la viața
practică și morala comunității.
De la guvernatorul provinciei Bitinia, Plinius Secundus sau Plinius cel Tânăr, ni s-‐a păstrat
cea mai veche mărturie păgână despre Hristos şi creştini. În scrisoarea trimisă de acesta
împăratului Traian la începutul secolului al II-‐lea este atestată răspândirea creştinismului în
această provincie de nord a Asiei Mici: "...sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate
categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol. Şi molima acestei
superstiţii s-‐a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare..."97. În primul secol creștin
este atestată misiunea din orașe, dar această corespondență este o mărturie foarte importantă
despre existența comunităților creștine în sate. Prezenţa creştinismului la țară în această parte a
Asiei Mici despre care până la Plinius nu prea avem ştiri, ne face să presupunem că în celelalte
provincii credinţa în Hristos era şi mai răspândită.
Cetățile Nicomidia (capitala Bitiniei și reședință imperială în sec. III-‐IV) și Niceea s-‐au impus
ca centre creștine de seamă. Distrugerea bisericii din Nicomidia de către Dioclețian și numărul
mare de martiri care au plătit cu viața mărturisirea lui Hristos în 303 vorbesc de măreția acestei
cetăți creștine. Eusebiu de Nicomidia, episcop semiarian, a jucat un rol foarte important în cadrul
disputelor ariene de după 328, el botezându-‐l pe patul de moarte și pe împăratul Constantin. În
Calcedon este atestată credința creștină din veacul al II-‐lea, iar în 303 comunitatea devine
renumită datorită Sfintei Martire Eufimia (16 septembrie), ale cărei sfinte moaște se păstrează
până azi în Catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. O minune
săvârșită de ea în timpul Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon a arătat care era dreapta credință.
Monahismul răsăritean a fost caracterizat de tradiția munților sfinți (Sinai, Athos). În
Bitinia, la sud de Marea Marmara și în apropiere de Prusa se afla Muntele Olimp. Monahismul este
95
Cf. Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 173 ş. u.
96
Cf. Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp, în: diacon Ioan I. Ică jr, Canonul
Ortodoxiei,Vol. I: Canonul apostolic al primelor veacuri, Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 369-‐375.
97
Plinius cel Tânăr, Epistolae, X, 96 în Remus Mihai Feraru / Constantin Jinga, Merele de Aur. Antologie de documente
scrise din epoca Noului Testament, Editura Marineasa, Timişoara, 2001, p. 191.
46
atestat aici din veacul al III-‐lea, când un neofit necunoscut fuge din cauza persecuțiilor. Între
veacul al V-‐lea și al IX-‐lea (existau pe munte și în jurul lui peste 40 de mânăstriri) trăiesc aici o serie
de monahi reunmiți, între care amintim pe Teoctist, Ilarion cel Tânăr, Marcu, Macarie, Platon,
Ioanichie cel Mare, Luca Stilitul. Totul a fost distrus în 1326 de otomani98.
Asia Mică a jucat un rol fundamental în definitivarea dogmelor trinitară şi hristologică între
secolele al 4-‐lea şi al 7-‐lea. Niceea, Efesul şi Calcedonul sunt cele trei cetăţi ale Asiei Mici, alături
de Constantinopol unde au avut loc patru din cele şapte Sinoade Ecumenice. Marii părinți
capadocieni, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Grigorie Teologul, au
contribuit în mod definitiv la formularea învățăturii trinitare, realizând ca episcopi și păstori
încreștinarea Capadociei și a provinciilor vecine. Instituțiile filantropice inaugurate de Sfântul
Vasile cel Mare au condus la dezvoltarea diaconiei în întreg Răsăritul orthodox. Din corespondența
acestor părinți poate fi reconstituită viața comunităților creștine din Capadocia veacului al IV-‐lea.
După invaziile arabe din secolul al VII-‐lea și cele selgiucide din veacul al XI-‐lea, viața
creștină a Asiei Mici a fost aproate în întregime distrusă, minunatele ruine din vechile cetăți antice
și bisericile rupestre păstrate până azi în Capadocia dând mărturie despre măreția acestui spațiu
creștin în primul mileniu, în special la începuturile lui.
Referitor la Grecia europeană (marile cetăți din Vestul Asiei Mici era grecești) putem
remarca existenţa unor informaţii răsfirate cu privire la dezvoltarea comunităţilor creştine. Prima
comunitate creștină despre care avem știri precise este cea din Filipi, Lidia cea botezată de Sfântul
Apostol Pavel în cursul celei de-‐a doua călătorii misionare fiind prima creștină cunoscută a
Europei. Din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel și din cea a lui Policarp al Smirnei de la
jumătatea veacului al II-‐lea avem știri interesante cu privire la viața creștină a acestei cetăți antice
grecești, ale cărei ruine pot fi vizitate până azi.
De la Meliton de Sardes cunoaştem existenţa unui rescript al împăratului Antonin Piul (138-‐
161), în care intervine în favoarea creştinilor din Tesalonic, Larisa şi Atena99. La Atena a activat
apologistul Quadratus, care a prezentat împăratului Adrian (117-‐138) o scriere în favoarea
creştinilor. Filozoful atenian Aristide şi Atenagora Atenianul au intervenit de asemenea din Atena
prin apologii în favoarea creştinilor în a doua jumătate a secolului al II-‐lea. Comunitatea din
Tesalonic era bine consolidată la sfârşitul secolului I, după cum reiese din Scrisoarea I către
Corinteni a lui Clement Romanul. Hegesip confirmă ortodoxia comunităţii în secolul al II-‐lea, iar
episcopul Dionisie al Corintului o face cunoscută prin epistolele sale în întreaga lume creştină100.
Întemeierea Constantinopolului în imediata vecinătate a Asiei Mici şi a Greciei şi
inaugurarea oraşului la 11 mai 330 de către împăratul Constantin cel Mare au condus în secolul al
5-‐lea la incorporarea acestor teritorii în arealul jurisdicţional al celei de-‐a doua Rome. De la
sfârşitul secolului al 4-‐lea viaţa Constantinopolului a fost marcată de spiritualitatea monahală.
Dreptul bisericesc bizantin, liturghia şi spiritualitatea bizantine şi calendarul bizantin au devenit în
decursul vremii normative pentru toate Bisericile Ortodoxe101.

98
Cf. Maciej Bielawski, Monahismul bizantin, trad. din italiană de Andrei Mărcuș, Galaxia Gutenberg, Târgu-‐Lăpuș,
2007, p. 19-‐21.
99
Cf. Eusebiu, Ist.bis., IV, 26, 10.
100
Pentru mai multe amănunte cf. Simon Légasse, op. cit., p. 156-‐157.
101 3
Cf. H.-‐G. Beck, Konstantinopel, în RGG , Band 3, col. 1788.
47
Roma și Italia

Începuturile încreştinării oraşelor din apusul Europei, inclusiv Roma, au rămas în mare
parte în întuneric. Misionari creştini necunoscuţi până astăzi, călători în spaţiul mediteranean,
purtaţi fiind de Duhul lui Dumnezeu au întemeiat primele comuniţăţi creştine în această parte a
lumii.
Informaţia istoricului roman Suetoniu despre alungarea iudeilor din Roma de către împăratul
Claudiu în anul 49 din cauza neînţelegerilor iscate de "Crestus" trebuie interpretată în sensul că
mesajul despre Învierea lui Hristos şi identificarea lui cu Mesia cel aşteptat a iscat astfel de
controverse între iudei, încât împăratul a fost nevoit să-‐i alunge din cetate.
În orice caz, comunitatea din Roma număra deja atunci când Apostolul Pavel îi scrie din Corint, în
iarna dintre anii 57-‐58, mai multe "biserici", credinţa romanilor fiind cunoscută în întreaga lume
(Rom. 1, 8; 16). Bisericile din casele creştinilor se refereau la adunările liturgice ale comunităţii,
care în lipsa unui locaş propriu de cult se strângea pentru exercitarea acestuia în casele creştinilor
mai înstăriţi.
Venirea Apostolului Neamurilor la Roma în anul 60 sau 61 ne lasă să întrevedem faptul că creştinii
proveneau dintre păgâni, deoarece iudeii au venit mai târziu la el să îl asculte vorbind (cf. F. Ap.
28).
După ce Petru şi Pavel ajung la Roma şi mor ca martiri în timpul persecuţiei neroniene,
comunitatea reuşeşte să-‐şi păstreze vigoarea şi conştiinţa de sine, deoarece o întâlnim la sfârşitul
secolului I intervenind printr-‐o scrisoare în Corint, încercând să aducă în acea comunitate
frământată ordinea, disciplina şi ascultarea. Aceste trei elemente au fost preluate de comunitatea
creştină însăşi de la Roma păgână102.
Martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel la Roma este atestat de tradiția veche a Bisericii,
preluată de Eusebiu de Cezareea în Istoria Biserciească II, 25, 6-‐8. Preotul Gaius atesta pe la 210 că
mormintele celor doi se află în Vatican și pe Via Ostia. Fericitul Ieronim amintește în De viris
illustribus I și V aceeași tradiție. Săpăturile arheologice de sub altarul Bisericii Sfântul Petru de la
Roma au arătat că pe la 120 amintirea apostolului era venerată în acel loc.
La început majoritatea creştinilor din Roma au fost câştigaţi din rândul populaţiei greceşti, lucru
documentat de limba creştinismului roman de până la sfârşitul secolului al 2-‐lea: limba greacă. Cu
toate acestea au existat încă de la început şi romani băştinaşi. Chiar dacă episcopul Victor I (190-‐
199) a folosit pentru prima oară limba latină, Ipolit scria încă greceşte la începutul secolului al 3-‐
lea. Deja la jumătatea secolului al 2-‐lea s-‐a introdus alături de greacă şi limba latină în cult103. Pe la
jumătatea secolului al 2-‐lea Biserica Romei a devenit predominant latină.
Aflată în capitala imperiului roman comunitatea se dezvoltă repede, devenind datorită păstrării
tradiţiei apostolice reprezentată de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel punct de reper pentru întreaga
creştinătate apuseană şi sprijin pentru toate comunităţile creştine din spaţiul mediteranean. În
jurul anului 170 episcopul Dionisie al Corintului, un fel de "episcop al Bisericii universale" ce
trimitea epistole multor comunităţi creştine aflate în spaţiul vechii Elade, scria şi comunităţii
creştine din Roma următoarele: "Aţi avut într-‐adevăr încă de la început obiceiul de a face bine în
diferite chipuri tuturor fraţilor şi de a trimite ajutoare Bisericilor din fiecare cetate. [...] Sotir,
102
Cf. Adolf von Harnack, op.cit., p. 801.
103
Karl-‐Wolfgang Tröger, Das Christentum im zweiten Jahrhundert, (KGEi I/2), Berlin, 1988, p. 48.
48
episcopul vostru, nu numai că a păstrat acest obicei, ci l-‐a întărit, trimiţând din belşug ajutoare
sfinţilor şi mângâind prin cuvinte calde pe cei ce vin la el ca un tată iubitor care-‐şi mângâie astfel
copiii"104.
Comunitatea din Roma a devenit în secolul al II-‐lea cea mai căutată comunitate creştină a
imperiului. Justin Martirul, Hegesip, Iuliu Africanul, Origen, Valentin, gnosticul egiptean, Policarp al
Smirnei, Marcion, Tertulian şi celebrul episcop Abercius de Hierapolis în Frigia sunt cei mai
renumiţi teologi şi eretici ai vremii care au trecut prin Cetatea eternă.
Dezvoltarea ulterioară a comunităţii din Roma ne este cunoscută dintr-‐o altă scrisoare a
episcopului Corneliu de la jumătatea secolului al 3-‐lea, în care acesta prezintă biserica din Roma
aflată în ascultarea sa, ca având şase preoţi, şapte diaconi, şapte ipodiaconi, patruzeci şi doi de
acoluţi, cincizeci şi doi de exorcişti, citeţi şi uşieri, mai mult de o mie cinci sute de văduve şi
nevoiaşi, hrăniţi de comunitate din iubire şi filantropie creştină105. Adolf von Harnack consideră că
aceasta este cea mai importantă informaţie statistică despre o comunitate creştină în primele trei
veacuri, considerând conform acestor date numărul creştinilor din Roma la peste 30.000106.
La Sinoadele de la Roma 313 și Arles 314, ce s-‐au ocupat de problema donatistă, au
participat 15, respectiv 9 episcopi italieni. Din aceste date și din alte surse se pare că în Italia
existau la sfârșitul perioadei persecuțiilor 25 de sedii episcopale, fără a se putea preciza exact data
întemeierii lor. Un număr însemnat de sedii episcopale (Ostia, Portus, Albanum, Forum Clodii etc.)
s-‐au întemeiat în jurul anului 250 prin misiunea directă a Romei, în regiunea vechiului Latium. O
altă zonă unde existau sedii episcopale era Campania – Neapel, Benevent, Capua. Nola, un alt oraș
al Campaniei și sediu episcopal, a devenit renumit datorită Sfântului Paulin de Nola (354-‐431), care
în renumitele sale scrisori și poeme ne mijlocește detalii importante despre viața creștină a Italiei
antice, dar și prin martirii cunoscuți.
În Nordul Italiei trebuie remarcate sediile episcopale din jurul Florenței, dar în mod special
Aquileia și Mediolanum. Biserica din Aquileia a dat numeroși martiri (Felix, Fortunatus, Cantus,
Protus, Chrysogonus etc.) și se bucura de cele mai importante monumente de arhitectură creștină
primară din Nordul Italiei, fiind principalul centru de iradiere a creștinismului la Nordul Mării
Adriatice107. Aici s-‐a născut Rufin din Aquileia, presbiter și prieten cu Fericitul Ieronim, care și-‐a
petrecut cea mai mare parte a vieții în Orient. A fost traducătorul lui Origen, Sf. Vasile cel Mare, Sf.
Grigorie Teologul, Eusebiu de Cezareea în limba latină. Scaunul episcopal al Mediolanului, oraș
reședință imperială, s-‐a bucurat de o mare însemnătate în timpul Sfântului Ambrozie, episcop al
cetății între 373-‐397. Acesta a reușit să-‐i învingă definitiv pe arieni, lăsându-‐ne importante opera
exegetice, morale și liturgice. În scrierea De Sacramentis, Sf. Ambrozie apără tradiția baptismală a
Milanului în fața celei romane. Tradiția milaneză prevedea după botez și spălarea picioarelor
catehumenilor, întemeiată pe Ioan 13, 8 – „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine“. Episcopul
de Milano spune: „Aș dori să urmez Biserica Romei în toate, totuși posedăm și noi rațiune umană
104
Eusebiu, Ist.bis., IV, 23, 10.
105
Ibidem, VI, 43, 11.
106
107
Cf. Yvette Duval, „Eine neue Geographie. B. Der Westen und die Balkan-‐Donau-‐Randgebiete“, în: Die Geschichte
des Christentums. Vol. 2: Das Entstehen der einen Christenheit (250-‐430), Herder, Freiburg/Basel/Wien, 2005, p. 131-‐
135.
49
sănătoasă. De aceea, respectăm și noi din bune motive, ceea ce în alt loc este ținut, de asemenea,
din motive bune“ (sacr. 3, 5)108.
După mutarea capitalei imperiale la Constantinopol la 11 mai 330, episcopul Romei a
devenit persoana cea mai importantă din partea de apus a imperiului, lucru ce a condus la o
creştere continuă a puterii papale sub papii Damasus I (366-‐384), Inocenţiu I (402-‐417) şi Leon cel
Mare (440-‐461)109. La mijlocul secolului al 5-‐lea la Roma exista conştiinţa că "sedes Petri caput
mundi est"110.

Galia şi Spania

Primii misionari ajunşi în Galia nu au venit de la Roma, ci tocmai din Orient. Nu ucenici care l-‐au
cunoscut direct pe Hristos, ci creştini plini de zel au pornit să transmită acestei părţi a lumii
credinţa pe care au primit-‐o. Sudul Galiei a fost mai întâi elenizat, iar mai apoi romanizat după
încorporarea provinciei în Imperiul roman. Lugdunum (Lyon), oraş fondat la confluenţa dintre
Rhone şi Saone în anul 43 î. Hr. de către un consul roman a devenit un centru comercial prosper,
unde se amestecau populaţii variate, este primul centru creştin cunoscut al Galiei. În acest centru
cosmopolit se întâlneau religii provenite din Orient sau Roma, un rol important jucându-‐l cultul
împăratului111. Înfiinţarea primei comunităţi creştine în jurul anului 150 la Lyon prin misionari
intineranţi necunoscuţi, probabil originari din Asia Mică, poate fi dedusă din actul martiric al
comunităţilor din Lyon şi Vienne, trimis Bisericilor din Phrigia în Asia Mică, în care ni se relatează
despre moartea primului episcop al comunităţii, Fotin112. Din cuprinsul acestui act martiric se
poate deduce faptul că creştinismul era deja răspândit în toate păturile sociale, ierarhia
bisericească cuprindea toate treptele cunoscute, iar numărul creştinilor şi al martirilor era foarte
numeros.
Deja la sfârşitul secolului al 2-‐lea în sudul Galiei erau cunoscute următoarele erezii: gnosticismul,
dochetismul, marcionismul şi montanismul, deoarece urmaşul lui Fotin pe scaunul episcopal al
Lyonului, Sfântul Irineu, s-‐a văzut nevoit să ia atitudine împotriva acestor mişcări în celebra lucrare
Adversus Haeresis113.
Celebra inscripţie a lui Pectorios de Autun, localitate din centrul Galiei, datată la sfârşitul secolului
al 2-‐lea şi începutul secolului al 3-‐lea demonstrează prezenţa creştinilor în aceste ţinuturi114.
Sfântul Irineu menţionează faptul că uneori trebuia să predice în limba celtică şi că printre celţi
existau creştini care aveau dreapta credinţă fără "hârtie şi cerneală"115. Cu siguranţă creştinismul
s-‐a răspândit rapid în secolul al 3-‐lea deoarece la sinodul de la Arelate din 314, convocat de
108
Cf. Christian LANGE, „Gestalt und Deutung der christlichen Initiation in der Alten Kirche“, în: Christian
LANGE/Clemens LEONHARD/Ralph OLBRICH (Hrsg.), Die Taufe. Einführung in Geschichte und Praxis, Wissenschaftliche
Buchgesellschaft, Darmstadt, 2008, p. 20-‐21.
109
O scurtă istorie a papalităţii oferă Paul Poupard, Papa, traducere şi note Cătălina Cărăbaş-‐Olaru, Editura Corint,
Bucureşti, 2001.
110
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
Vol. I (1-‐1054), Ediţia a III-‐a, revăzută şi completată, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 306-‐307.
111
Cf. Les Pères de la Gaule chrétienne, textes choisis et présentés par soeur Agnès Égron, Cerf, Paris, 1996, p. 9-‐10.
112
Cf. Eusebiu, Ist.bis., V, 1, 1-‐63.
113
Cf. Les Pères de la Gaule chrétienne, p. 11-‐12.
114
Cf. Inscripţia lui Pectorios din Autun, în Actele martirice, traducere de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 264-‐268.
115
50
Constantin cel Mare pentru a-‐i combate pe donatiști, au fost reprezentate 43 de biserici, dintre
care marea majoritate din Galia. Cele mai multe centre episcopale se aflau în Sudul Galiei.
În secolele 4-‐5 biserica Galiei s-‐a bucurat de mari personalităţi ca Sfinţii Hilarie de Poitiers, Martin
de Tours sau Ioan Casian, venit din Sciţia după un lung pelerinaj prin Palestina, Egipt,
Constantinopol şi Roma. Toţi trei au fost mari misionari contribuind la răspândirea credinţei
creştine printre franci. Sfântul Martin de Tours a jucat un rol fundamental în înfrângerea
păgânismului celtic din centrul Galiei, fiind şi primul întemeietor al unei mânăstiri în apropiere de
Poitiers în anul 380. După ce Honoratus de Arles a întemeiat o a doua mânăstire în Lerinum,
Sfântul Ioan Casian a fundat în Marseille una de bărbaţi şi una de femei. Aceste mânăstiri au jucat
un rol fundamental în secolul al 5-‐lea, contribuind la păstrarea creştinismului în Galia în ciuda
invaziilor şi suferinţelor provocate de invaziile barbarilor. Episcopii Galiei au condamnat
arianismul în sinodul de la Arles din 353, devenind pionieri în lupta împotriva acestei erezii
răspândite de ostrogoţi şi vizigoţi în spaţiul apusean116.
Activitatea publică a mai multor sfinţi franci, între care s-‐a remarcat Cuvioasa Genevieva ca o
importantă figură ce a contribuit la crearea Europei creştine117, şi botezul regelui Clovis în noaptea
de Crăciun a anului 498 în Reims118 au constituit paşi decisivi în creştinarea Galiei şi a teritoriilor
învecinate119.
Spre deosebire de Galia, despre creştinismul antic spaniol posedăm foarte puţine informaţii.
Sfântul Irineu de Lyon şi Tertullian ne dau primele amănunte referitoare la existenţa unor
comunităţi creştine pe actualul teritoriu al peninsulei iberice. În jurul anului 200 creştinismul era
destul de mult răspândit în Spania, mai ales în regiunile puternic romanizate. La mijlocul secolului
al 3-‐lea într-‐o scrisoare a Sfântului Ciprian al Cartaginei sunt menţionate comunităţile creştine din
Astorga, Merida şi Zaragoza. Aceste informaţii şi alte câteva legate de unii martiri spanioli sunt tot
ceea ce ştim despre creştinismul din această peninsulă până la începutul secolului al 4-‐lea120.
Sinodul de la Elvira (ţinut cândva între 300 şi 312), la care au participat 19 episcopi spanioli, arată
prin canoanele adoptate că bisericile din Spania se aflau în mijlocul unui mediu păgân care le
influenţa destul de puternic. Toate hotărârile luate vizau depărtarea creştinilor de practici şi
superstiţii păgâne, cât şi moralitatea vieţii creştine121. Cel mai important episcop spaniol cunoscut
a fost Osius de Cordoba (257-‐358), care a fost prezent la Sinodul de la Elvira, devenind în anul 313
consilier personal al împăratului Constantin cel Mare. Datorită faptului că în anul 357 ar fi semnat
în Sirmium o mărturisire de credinţă ariană, a fost condamnat de un sinod al episcopilor spanioli,
numele său nefiind trecut în dipticele bisericii din Cordoba122.
Vizigoţii arieni conduşi de regele Euric (468-‐477) au întemeiat un regat independent în Spania, dar
s-‐au arătat toleranţi faţă de biserica autohtonă de confesiune niceeană123. În secolele al 4-‐lea şi al
5-‐lea Spania a fost zguduită de ereziile prisciliană şi ariană. Un sinod ţinut în 380 a condamnat
116 3
Cf. † E. Lachenmann (H. I. Marrou), Gallien, RGG , Bd. 2, col. 1193.
117
Cf. Janine Hourcade, Sfânta Cuvioasă Genevieva, ocrotitoarea Parisului, traducere de Vasile Manea, Editura
Patmos, Cluj-‐Napoca, 2001, p. 31.
118
Cf. Les Pères de la Gaule chrétienne, p. 287 ş.u.
119
Privitor la urmările politico-‐religioase ale creştinării regelui Clovis a se vedea Lutz E. von Padberg, Die
Christianisierung Europas im Mittelalter, Stuttgart, 1998, p. 54 ş.u.
120
Cf. Adolf von Harnack, op.cit., p. 920-‐924.
121
O prezentare a conţinutului acestor canoane la ibidem, p. 925-‐926.
122 3
Cf. R. Konetzke, Spanien, în RGG Bd. 6, col. 229.
123
Cf. ibidem.
51
priscilianismul, un sistem gnostico-‐maniheic, iar în 383 Priscilian, episcop de Avila, a fost
condmanat la moarte la curtea imperială de la Trier. Lupta împotriva acestei erezii a fost
continuată de mai multe sinoade ulterioare acestuia124.

Încreștinarea popoarelor slave

Rușii aparțin marii familii a slavilor, un grup de popoare a căror etnogeneză și origine sunt
controversate până azi. Migrarea slavilor către Sud-‐Estul și Centrul Europei a început în secolele V-‐
VI, aceștia împărțindu-‐se în trei regiuni:
1. Slavii de Est: rușii, ucrainenii și bielorușii etc.
2. Slavii de Vest: polonezi, cehi, slovaci etc.
3. Slavii de Sud: sârbi, bulgari, croați, sloveni, macedoneni etc.
În urma încreștinării acestor popoare sub influența Romei sau a Bizanțului a avut loc o
regrupare confesională și religioasă a lor: catolici, ortodocși, protestanți, musulmani. Azi trăiesc în
Europa aproximativ 290 de milioane de slavi.
Încreștinarea slavilor, a locuitorilor Scandinaviei, a normanzilor și a ungurilor între secolele
8-‐11 sunt ultimele încreștinări de popoare europene, iar procesul încreștinării a durat secole de-‐a
rândul. Izvoarele care documentează acest proces sunt sărace și interpretate diferit de cercetători.
Constituirea statului și încreștinarea au mers adesea mână în mână, iar rivalitățile dintre state și
biserici particulare au condus la peisajul confesional european de azi. Recunoașterea
internațională de către alte state creștine, dorința de a se desprinde dintr-‐o anumită sferă de
influență și multe alte motive lumești au determinat orientări și reorientări diverse în sânul
popoarelor slave. Să nu uităm că puterea vizibilă a Dumnezeului creștin asupra altor zei era
fundamentală pentru omul medieval. Principele și pătura conducătoare a statului au jucat un rol
mult mai mare la încreștinarea acestor popoare decât strădaniile misionarilor veniți din afară.
Misiunile în lumea slavă au pornit din două sfere de influență: din Vest și din Bizanț.
Misiunile din Vest pentru încreștinarea slavilor de sud au fost inițiate de patriarhatul de
Aquileea, în Dalmația, și Arhiepiscopia de Salzburg, cu episcopiile sale sufragane Passau și
Regensburg. Aceștia au încreștinat slovenii, croații, moravii, cehii și polonezii între secolele 7-‐9.
Slovenii au fost încreștinați în secolul al 8-‐lea, iar în secolul al 9-‐lea moravii, care aveau în acest
secol cel mai important stat slav din centrul Europei. Aici au desfășurat misiune Chiril și Metodie,
apostolii slavilor, la cererea prințului Rostislav, care, pentru a se emancipa de sub influența
germană și latină, s-‐a adresat în 862 împăratului Mihail al III-‐lea al Bizanțului și patriarhului Fotie.
Invazia ungurilor în secolul al 10-‐lea a condus la distrugerea regatului Moraviei, iar noile state
întemeiate în același secol -‐ Croația, Boemia, Polonia și Ungaria -‐ au primit creștinimul catolic.
Primul rege al Croației unite a fost Tomislav (910-‐928), încoronat de legații papali la Sinodul din
Split în 925. Croația este singurul stat catolic din lume cu liturghie romană în limbă slavă și scriere
glagolitică, moștenire a Sfântului Metodie, diferită de cea chirilică impusă în Bulgaria în sec. al 10-‐
lea. Botezul principelui Mieszko în 966 marchează începutul creștinismului catolic în Polonia, fiind
precedat de căsătoria acestuia cu prințesa Dobrawa, fica regelui boem Boleslaw I de Praga, un
124
Gert Haendler, Von Tertullian bis zu Ambrosius. Die Kirche im Abedland vom Ende des 2. Bis zum Ende des 4.
Jahrhunderts, (KGEi, I/3), Leipzig, 1992, p. 128-‐129.
52
sufragan al împăratului german Otto I. Mieszko s-‐a aliat astfel cu germanii împotriva triburilor
slave păgâne din Răsărit. Ajutorul a fost condiționat de botezul acestuia.
Misiunile bizantine în lumea slavă au început sistematic o dată cu trimiterea Sfinților Chiril
și Metodie în Moravia la începutul secolului al 9-‐lea. Crearea unui alfabet slav a permis
transmiterea culturii creștine bizantine în haină slavă pentru toate popoarele slave. G. Florovschi a
vorbit de un „bizantinism rusesc”. Limba slavă vorbită era lipsită complet de terminologia
abstractă, așa că acești termeni au fost împrumutați din limba greacă. Creștinismul bizantin s-‐a
răspândit mai întâi în Bulgaria și Serbia. În ambele state balcanice încreștinarea s-‐a desfășurat în
mai multe etape și s-‐a concretizat prin întemeierea unor biserici naționale.
Sârbii: Primul principe sârb botezat cunoscut a fost Mutimir (867-‐874). Presiunile papale
pentru a intra sub jurisdicția sferei romane de influență au rămas fără succes, deoarece împăratul
Vasile I Macedoneanul (867-‐886) a reușit să-‐i atragă pe sârbi în zona de influență a Bizanțului.
Încreștinarea a fost continuată de ucenicii lui Chiril și Metodie, iar biserica sârbă a rămas sub
jursidicția arhiepiscopiei bulgare de Ohrida, sufragană a Patriarhiei de Constantinopol. Abia în
1219, Patriarhul de Constantinopol Gherman al II-‐lea (1222-‐1240), aflat în exil la Niceea, l-‐a
hirotonit pe Sfântul Sava arhiepiscop și a declarat Biserica Sârbă autocefală față de Arhiepiscopia
de Ohrida. Mânăstirea Žiča, întemeiată în 1208, a devenit reședință arhiepiscopală și centru
cultural și spiritual al statului nemaniazilor. Ca arhiepiscop, Sf. Sava a întemeiat 8 eparhii în care a
hirotonit episcopi ucenici de-‐ai săi, a întemeiat mânăstiri și regulamente bisericești. Imediat după
moartea sa în 1237 a fost venerat ca întemeietor al Bisericii Ortodoxe Sârbe și sfânt național.
Bulgarii: La începutul veacului VII, slavii, care erau organizați în triburi, s-‐au așezat în toate
regiunile Peninsulei Balcanice. Hanul Asparuh, conducătorul protobulgarilor, a fost cel care a
pătruns în veacul al VII-‐lea în Peninsula Balcanică, i-‐a învins pe bizantini în 680 în apropiere de
Balcic și a mutat întregul trib (250.000) înspre vest. Aici protobulgarii s-‐au unit cu slavii și au
obținut din partea bizantinilor recunoașterea noului stat slavo-‐bulgar în 681, guvernat de o pătură
conducătoare protobulgară. Statul lor s-‐a dezvoltat ajungând în timpul hanului Krum (802-‐814)
până la Carpați și la Tisa, pentru a deveni în timpul hanului Presjam (836-‐852) un mare imperiu ce
incorpora și părți ale Albaniei și Macedoniei, situate între Imperiul Bizantin și cel Carolingian.
Sub hanul Boris (852-‐889) a avut loc încreștinarea bulgarilor în anul 865, regele Boris fiind
botezat în Constantinopol și primind numele de Mihail. Capitala Pliska a devenit curând o cetate
creștină, vechile temple păgâne fiind transformate în Biserici. Bulgaria a oscilat o vreme între
Roma și Constantinopol, pentru ca la sfârșitul secolului al IX-‐lea să rămână sub jurisdicția
Bizanțului. Un prim centru spiritual al Bulgariei alături de Pliska a fost Ohrida (azi în Macedonia),
vechi centru episcopal atestat în sec. IV, locul în care s-‐au stabilit ucenicii Sfinților Chiril și Metodie
– Clement, Naum, Angelarie – alungați din Moravia după moartea părintelui lor duhovnicesc în
885. Aici au întemeiat școala de la Ohrida, un centru spiritual de traduceri în limba slavă și de
formare a preoților bulgari. Aceasta este faza a două de încreștinare a bulgarilor.
Țarul Simeon cel Mare (893-‐927) a extins teritoriul imperiului bulgar înspre Epir și Serbia,
dar și în Nordul Greciei și Sudul Traciei (Adrianopol), mutând capitala la Preslav, după o revoltă a
nobililor slavi păgâni din Pliska. În 917 Simeon s-‐a proclamat „țar al bulgarilor și al romeilor“, iar un
sinod bulgar din 918 a proclamat autocefalia Bisericii Bulgare, ridicând-‐o la rangul de Patriarhie,
lucru recunoscut de bizantini în 927. Aceasta este așa-‐numita „epocă de aur“ din istoria Bulgariei.
În Preslav s-‐a dezvoltat scrierea chirilică, arta și literatura bulgare.
53
În timpul țarului Petru (927-‐969) Bulgaria a trăit un timp al păcii. În acest timp a trăit și
Sfântul Ioan de Rila († 946), întemeietorul celei mai celebre mânăstiri bulgare ce îi poartă numele
până azi. Pe lângă acest mare ascet și monah, pentru bulgari la loc de mare cinstire se afltă cei
„Șapte Sfinți“ (Chiril, Metodie, Clement, Naum, Sava, Gorazd și Angelarie), prăznuiți la 27 iulie.
În 970, principele kievean Sviatoslav a cucerit capitala Preslav. A reacționat împăratul
bizantin Ioan Tzimiskes, care în 971 a cucerit Estul Bulgariei, inclusiv Preslavul, pe care l-‐a numit
Ioanopolis și l-‐a transformat în garnizoană bizantină, desființând și patriarhatul bulgar. Împăratul
Vasile II Bulgaroctonul (976-‐1025) a desființat Primul Imperiu Bulgar în 1018. Acesta ar fi orbit
confom cronicilor vremii peste 15.000 de bulgari luați ostateci, lăsând fiecărui al 100-‐lea un ochi.
A urmat o perioadă de aproape 2 secole în care bulgarii s-‐au aflat sub stăpânire bizantină.
Arhiepiscopia de Ohrida și-‐a păstrat o oarecare autonomie, dar scaunele episcopale au fost
ocupate cu ierarhi greci, încercându-‐se o grecizare a Bisericii Bulgare. În această perioadă a activat
arhiepiscopul grec Teofilact al Ohridei (1084-‐1108), unul dintre cei mai importanți teologi ai
timpului său. Acesta a lăsat comentarii la Sfânta Scriptură, o importantă corepondență și date
istorice importante despre creștinismul bulgar. Sub această influență greacă s-‐au construit
începând cu veacul al XI-‐lea celebrele biserici bizantine din Mesembria (Nessebar).
În primele două veacuri creștine ale rușilor, textele bizantine erau traduse în slavă în
Bulgaria și Serbia, iar de aici ajungeau în Rusia.
Rușii: Termenul rus, în izvoarele grecești rhos, denumea mai întâi pătura conducătoare
varegă din imperiul kievean, iar mai târziu a fost aplicat imperiului nou creat și populației slave.
Unirea politică a mai multor triburi slave (polani, drevliani, polotschani, volinieni etc.) în
secolul al 9-‐lea a creat premisele pentru întemeierea unui imperiu slav. Conform Cronicii lui
Nestor, slavii din jurul Novgorodului au trimis soli la varegii din Scandinavia (numiți și vikingi sau
normanzi)125 în anul 862 cu următorul mesaj: „Ţara noastră este mare şi bogată, dar nu este
ordine în ea. Veniţi deci să fiţi principi ai noştri şi să ne porunciţi“. Normanzii scandinavi -‐ tribul
numit rus, în frunte cu Rurik -‐ au urmat cererii slavilor, întemeind la Novgorod un principat vareg.
Doi vasali de-‐ai lui Rurik au descoperit pe drumul de întoarcere dintr-‐o expediţie nereuşită la
Constantinopol o colonie numită Kiev, după numele unui oarecare Kij care a întemeiat-‐o. Au
cucerit-‐o şi au întemeiat un nou principat vareg în anul 879 sau 882, Oleg preluând conducerea şi
numind Kievul „mama oraşelor ruseşti“. Pătura scandinavă varegă s-‐a slavizat apoi în câteva
generații.
În această perioadă, Patriarhul Fotie al Constantinopolului, vorbește în Enciclica sa către
patriarhii orientali din 867 de o misiune bizantină în rândul rușilor, care ar fi primit și un episcop.
Acest lucru îi producea bucurie, în comparație cu tristețea provocată de misionarii latini din
Bulgaria. Este foarte probabil vorba de un chorepiscop, trimis din Bizanț prin Crimeea către Kiev,
unde este atestat un stat slav în anii 854/855 în izvoare arabe, precum geograful al-‐Yaqubi. Printre
principii din sec. 9-‐10 ai rușilor se numără Ascold și Dir, Oleg (†912), Igor și Olga (945-‐957). Aceștia
au avut relații politice și comerciale cu Constantinopolul, care a facilitat și răspândirea ideilor
125
Marinari scandinavi temuți, aceștia au înfricoșat Europa de Nord vreme de aproape trei secole, între anii 793-‐1066,
prin raidurile de pradă ce mergeau până în Bizanț și Maroc. A megre pe viking înseamnă a porni într-‐un raid de pradă.
Au fost mari comercianți și au întemeiat regate în Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, Kiev, Sicilia (1130) și
Antiohia. Puterea politică a acestora a încetat în 1066, când o hoardă slavă a ars capitala lor de la Haithabu (în Nordul
Germaniei de azi).
54
creștine. Cronica lui Nestor atestă prezența creștinilor ruși în Kiev cu ocazia unui contract
comercial între Igor și împăratul Roman Lecapenul al Bizanțului, pecetluit cu jurământ de păgânii
ruși în numele zeului Perun, iar de creștinii ruși în Biserica Sfântului Ilie. Această biserică trebuie să
fi fost un fel de filie a Bisericii Sfântul Ilie din Constantinopol, vizitată în special de varegi.
Principesa Olga a primit botezul la Constantinopol în 954-‐955, fiind botezată chiar de
patriarhul Theofilact, în prezența împăratului Constantin VII Porfirogenetul, care i-‐a fost și naș. Ea
este primul creștin rus cunoscut cu numele, așa cum Lidia din Filipi este prima creștină cunoscută a
Europei. La reîntoarcerea în Kiev a fost însoțită de clerici și misionari bizantini, dar nici aceștia, nici
alți misionari veniți din Trier nu au reușit să-‐i convertească pe kieveni, cu atât mai puțin pe
Sviatoslav (957-‐972) fiul Olgăi, un anticreștin înrăit.
Abia Vladimir (980-‐1015) a reușit să încreștineze poporul rus. Acesta a avut nenumărate
soții, între care se pare și o bulgăroaică creștină. Diferitele contacte cu religii vecine l-‐a făcut să
trimită soli pentru a cerceta religiile iudaică, musulmană și creștină. Relatarea despre cultul din
Aghia Sophia l-‐a cucerit și pe el. Până azi, rușii au o dragoste deosebită pentru Sfânta Liturghie și
casa lui Dumnezeu, care este înțeleasă ca cer pe pământ. Decizia finală este luată după
descoperirea miraculoasă a izvoarelor de apă ale cetății Chersones, pe care Vladimir a cucerit-‐o în
988 și în urma unei boli de ochi. După cucerirea Chersonesului a cerut-‐o de soție pe sora
împăratului Vasile II. El s-‐a botezat în Cherson, iar după întoarcerea la Kiev a poruncit ca tot
poporul să se boteze în fluviul Nipru126. S-‐a căsătorit apoi cu prinţesa Ana, promiţând împăratului
bizantin ajutor împotriva uzurpatorului Bardas. Astfel, Vladimir a devenit cumnat al împăratului
german Otto II, care se căsătorise în 972 cu Teofano, sora Anei. Este evident că două aspecte
fundamentale au contribuit alături de relatarea despre frumusețea Aghiei Sophia la decizia lui
Vladimir: 1. Bizanțul se afla prin cultura și influența sa în Blacani și regiunea Mării Negre „la ușa
Kievului”. 2. Botezul bunicii lui Vladimir, Olga, la Constantinopol în 954.
În timpul domniei lui Vladimir sunt menționați și primii martiri ruși, care ar fi fost după
Cronică jertfiți zeului Perun. Săpăturile arheologice nu confirmă însă existența unor astfel de jertfe
umane. Boris și Gleb, doi fii ai lui Vladimir, uciși de un alt fiu pe nume Sviatopolk, de teama ca
aceștia să nu ocupe tronul tatălui lor, după întoarcerea dintr-‐o campanie victorioasă împotriva
pecenegilor, sunt primii martiri cunoscuți ai Rusiei kievene. Actul lor martiric s-‐a păstrat într-‐un
codex de la sfârșitul secolului al 12-‐lea.
Monahismul rus stă de asemenea în strânsă legătură cu Bizanţul. În sec. 8-‐9 mulţi călugări
au emigrat din Bizanţ în Crimeea şi Sudul Rusiei, din cauza iconoclasmului. De aici au ajuns până la
Kiev, unde Sfântul Antonie, un monah rus trăitor în Muntele Athos, a întemeiat Lavra Peșterilor de
la Kiev. Ucenicul său Teodosie a introdus regulile lui Teodor Studitul la Kiev. În timpul principelui
Iaroslav cel Înţelept (1015-‐1054) statul rus kievean a cunoscut o mare înflorire, acum construindu-‐
se măreața catedrală a Sfintei Sofii din Kiev. Tot el numește pe Ilarion ca primul mitropolit de
origine rusă. Închinarea marilor catedrale ruse Înțelepciunii divine și Maicii Domnului sunt
moșteniri ale Bizanțului. Maica Domnului este ocrotitoarea cetății, căreia i se cântă „mântuiește-‐
ne (slavează-‐ne) pe noi”.

126
„Cât de exterioară a fost această convertire, atât de importantă era. Ce s-‐ar fi întâmplat cu Europa creştină, dacă
ruşii nu s-‐ar fi convertit la creştinism şi ar fi devenit aliaţi ai arabilor sau ai turcilor ?“ (Johannes Herzog). Este vorba
aşadar de un moment fundamental pentru istoria creştinismului.
55

9. Schisma cea Mare. Cauze, desfășurare, consecințe.

Sintagma „Marea Schismă“ din 1054 este de fapt o invenţie a istoricilor catolici din secolele
al XVI-‐lea şi al XVII-‐lea. Evenimentele din 1054 au fost marcate vreme de secole de polemica
confesionalistă şi subordonate efortului de a demonstra că responsabilitatea „marii schisme“
aparţine în exclusivitate părţii celeilalte. În timp ce istoriografia ortodoxă acuză orgoliul sfidător al
cardinalului Humbert şi dezvoltarea monarhiei absolutiste papale, considerându-‐le cauzele
schismei, cea romano-‐catolică (Anton Michel, E. Amman şi M. Jugie) deplânge ambiţiile
autocefaliste excesive ale patriarhului Mihail Cerularie, înţelegând schisma ca o ruptură de Roma,
urmată de consecinţe nefaste pentru întreaga viaţă eclezială a Bisericilor Răsăritului. Unica soluţie
de ieşire din acest impas ar fi în viziunea catolică reîntoarcerea la „staulul Romei“.

Cauzele
În atmosfera pregătitoare a Conciliului II Vatican au apărut 2 volume de studii dedicate
fondatorului congregaţiei Unităţii, Dom Lambert Beauduin, în care se observă o cotitură
fundamentală în evaluarea „schismei răsăritene“127. Studiul dominicanului Yves Congar, Nouă sute
de ani după. Note asupra „schismei răsăritene“, pune între ghilimele conceptul de „schismă
răsăriteană“, prezentând trei serii de factori care au condus la schismă: politici, culturali şi
ecleziologici. Pornind de la aceeaşi ecleziologie apostolică s-‐au dezvoltat două tipuri de
ecleziologie diferite în Răsărit şi Apus, peste care s-‐au suprapus două regimuri canonice diferite –
sinodal răsăritean şi monarhic apusean. Schisma este rezultatul acestei înstrăinări îndelungate a
celor două jumătăţi ale creştinătăţii care au început să se comporte ca una singură. Y. Congar
consideră că schisma nu este această înstrăinare însăşi, ci „acceptarea“ acestei înstrăinări.

Cauzele au fost politice, religioase şi culturale
Cauzele politice:
- 286 – Diocleţian a împărţit imperiul în două – cel de Răsărit şi cel de Apus
- 330 – C-‐tin cel Mare întemeiază CO Noua Romă
- 395 – Teodosie cel Mare împarte imperiul între fiii săi Arcadiu primeşte Orientul şi Honoriu
Occidentul
- 476 – căderea Romei sub loviturile regelui herulilor Odoacru
- 754 – Întemeierea Statulu papal în 754 prin donaţia teritoriului cucerit de regele francilor
Pepin cel Scurt de la longobarzi – Patrimonium Sancti Petri
- 800 – încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului.
- 962 – încoronarea lui Oto I ca împărat al Imperiului roman de naţiune germană
Cauze religioase
127
1054-‐1954 L’Église et les Églises. Neuf siècles de douloureuse séparation entre l’Orient et l’Occident, Chevetogne,
1954, 2 vol., 480 + 480 p. În acelaşi an au apărut în revista Ortodoxia, nr 2-‐3/1954 o serie de studii ale celor mai
importanţi teologi români dedicate aceluiaşi eveniment.
56
- mentalităţi religioase diferite încă din primele secole creştine, răsăritul fiind orientat spre
mistică şi contemplaţie, apusul spre drept şi legislaţie. Tertulian, primul scriitor de limbă
latină era avocet.
- 588 – patriarhul Ioan IV POstitorul al CO – îşi ia titlul de „patriarh ecumenic“
- 691-‐692 – sinodul quinisext condamnă multe practici apusene
- 867 – Encilica lui Fotie către patriarhii orientali – unde combate filioque şi azima
- 1009 are loc „schisma celor doi Serghie“, respectiv între papa Sergiu IV (1009-‐1012) şi
patriarhul ecumenic Serghie II (1001-‐1019), iar apoi papa Benedict VIII (1012-‐1024)
introduce adaosul germanic filioque în simbol în timpul missei celebrate cu ocazia
încoronării la Roma a lui Henric II cel Sfânt (1002-‐1024).
Schisma dintre patriarhul Fotie (858-‐867 şi 877-‐886) şi papa Nicolae I (858-‐867), declanşată de
amestecul papei în treburile interne ale CO şi declanşată şi datorită pretenţiei de jurisdicţie asupra
Bulgariei a ambelor scaune, a sfârşit în cele din urmă prin împăcarea celor doi.

Persoanele implicate

„Reconquistele“ militare bizantine în Italia, Bulgaria şi Orient au perturbat echilibrul religios intern
al societăţii bizantine, confruntată cu reintegrarea unor întregi populaţii heterodoxe (bogomili,
necalcedonieni, latini şi iudei). Urmaşii lui Vasile II Macedoneanul vor susţine o politică forţată de
reprimare şi asimilare forţată a tuturor heterodocşilor, unul din promotorii acesteia fiind
patriarhul Mihail Cerularie. „Heterodoxia“ acestor comunităţi nu era una dogmatică, ci rituală,
fiind perceptibilă sub forma folosirii azimelor de către latini şi armeni128. Cerularie începe un
adevărat război împotriva azimelor interzicând riturile armean şi latin la Constantinopol şi chiar în
tot imperiul, angajându-‐l polemic împotriva azimelor pe Nichita Stethatul, ucenic al Sf. Simeon
Noul Teolog, care îi atacă întâi pe armeni, iar abia apoi pe latini.

Argyros era un longobard latin, care trecuse de partea bizantinilor, salvând chiar viaţa împăratului
Constantin IX Monomahul, care în 1051 l-‐a numit catepan al Italiei (Catepanatul Italiei avea
capitala la Bari şi cuprindea toate teritoriile bizantine unificate în 975), o incompatibilitate pentru
un demnitar ortodox ce trebuia să participle la toate serviciile divine. Patriarhul Mihail îi refuza
însă împărtăşania deoarece era latin.

Roma: Papa Leon IX (1048-‐1054) era ajutat în programul de reformă de benedictinul Humbert
(1006-‐1061) de la abaţia alsaciană Mayenmoutier, devenit apoi cardinal episcope de Silva Candida,
de învăţatul benedictin italian Petrus Damianus şi de monahul benedictin Hildebrand, viitorul
Benedict VII, cel care va declanşa în 1075 cearta pentru investitură cu Henric al IV-‐lea. Humbert a
fost teoreticianul unui papalism riguros şi infailibil şi al unei mistici petrine conform căreia papa
este Petru în persoană.

Derularea Schismei la 16 iulie 1054
128
Această distanţare faţă de practicile rituale ale latinilor şi armenilor privitoare la post este vizibilă deja în canoanele
55 şi 56 ale sinodului Quinisext, când biserica răsăriteană încearcă o uniformizare a modului postirii.

57

În vara lui 1053 Arhiepiscopul de Trani (Apulia), primeşte o scrisoare deschisă de la Arhiepiscopul
Leon al Ohridei, adresată episcopilor latini, rugaţi să o trimită papei, care să cerceteze această
practică vechi-‐testamentară abrogată de Hristos. Papa deleagă pe Humbert să răspundă, care în
două tratate face o lungă apologie a azimelor şi afirmă primatul Bisericii Romei şi autoritatea
acesteia.

Datorită normanzilor Argyros şi papa Leon IX sunt nevoiţi să trateze cu împăratul bizantin şi au loc
schimburi de scrisori, în care fiecare parte îşi apără punctual de vedere cu privire la azime şi la
autoritatea din biserică. Pentru a putea colabora era nevoie de reconcilierea religioasă, exprimată
de papă ca supunere faţă de Roma. Are loc un schimb epistolar şi între patriarhul Petru III al
Antiohiei (1052-‐1056), papa Leon IX şi patriarhul Dominic al Veneţiei, cel care a iniţiat în 1063
reconstrucţia monumentală a Catedralei San Marco încheiată în 1093.

Scrisorile către patriarh şi împărat au fost redactate în ianuarie 1054, fiind trimise la
Constantinopol printr-‐o delegaţie compusă din Humbert, diaconul Frederic de Lorena şi
Arhiepiscopul Petru de Amalfi. Ei trec pe la Bari, unde Argyros se pare că le-‐a desfăcut scrisorile şi
ajung la Constantinopol cu câteva zile înaintea morţii papei (19 aprilie 1054), care abia revenise
din captivitatea normanzilor de la Benevento. Prin decesul papei legaţii nu mai aveau un statut
oficial, noul papă Victor II fiind numit abia în septembrie în Germania, venind la Roma în 3 aprilie
1055, neştiind probabil nimic despre legaţia trimisă de Leon IX la Constantinopol.

La Constantinopol Humbert s-‐a dus direct la împărat, sfidându-‐l pe patriarhul Mihail Cerularie,
căruia i-‐a lăsat scrisoarea papei, pe care însă patriarhul a considerat-‐o o flasificare a lui Argyros. În
cursul negocierilor cu împăratul şi a disputelor din capitală Humbert a hotărât să trnaşeze situaţia
printr-‐un act de autoritate, excomunicând în numele papei Leon IX pe patriarh, pe Leon al Ohridei
şi pe sachelarul Nichifor, printr-‐un act aşezat pe masa Sfintei Sofia la 16 iulie 1054. Astfel,
anathema nu a fost aruncată asupra întregii biserici ortodoxe, ci numai asupra unui grup restrâns.
În actul de anatematizare grecii erau acuzaţi că sunt simonieni, că rebotează pe latinii botezaţi în
numele Sfintei Treimi, că admit căsătoria preoţilor, că la fel ca pnevmatomahii au scos din Crez
adaosul filioque etc. Patriarhul a convocat un sinod, care a anatematizat actul de excomunicare,
legaţii papali şi pe Argyros. Putem spune astfel că schisma a fost una între Humbert şi Cerularie, iar
nu între cele două Biserici.
În scrisoarea trimisă de Patriarhul Petru III al Antiohiei în august 1054 lui Mihail Cerularie acesta
consideră că motivele invocate atât de latini, cât şi de greci în anatemele de excomunicare sunt
neîntemeiate, singura problemă reală fiind adaosul „filioque“ în textul Crezului, rezumând astfel
foarte realist întreaga dispută a lui Humbert şi Cerularie.
Spre deosebire de Fotie şi Nicolae I, când conflictul dintre două persoane a fost supus conştiinţei
întregii biserici într-‐un sinod ecumenic, acest lucru nu s-‐a întâmplat la 1054, când persoanele
liderilor s-‐au ridicat deasupra bisericilor, pronunţand sentinţe ultime, impuse „de facto“ bisericilor

Consecinţele
58
„Marea Schismă“ nu a fost receptată ca atare imediat după derularea ei. Legăturile dintre cele
două biserici au continuat până în vremea cruciadelor, care au marcat adevărata despărţire a
Bisericilor, culminând cu fratricidul din 1204 când Co a fost cucerit de latini, în timpul Cruciadei a
IV-‐a. Astfel, încercările unioniste, sinoadele de la Lyon 1274 şi Ferrara – Florenţa 1438-‐1439 pot fi
numărate printre consecinţele schismei de la 1054. Chiar Refoma este indirect o consecinţă a
schismei, deoarece Roma s-‐a dezvoltat unilateral introducând indulgenţele, purgatoriul şi alte
practici care au constituit critica reformatorilor. În cele din urmă noile dogme stabilite în biserica
Romano-‐catolică în secolul al XIX-‐lea (Infailibilitatea papală şi Imaculata concepţie) sunt o
consecinţă a despărţirii bicericilor.

La 7 decembrie 1965 Papa Paul al VI-‐lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagora I au ridicat din
memoria şi conştiinţa bisericilor Romano-‐catolică şi Ortodoxă anatemele aruncate în 1054
deschizând drumul către un dialog eliberat de actele regretabile din vremea aceea. Ridicarea
anatemelor a anulat doar acuzaţiile neîntemiate, nu şi divergenţele separatoare care au rămas.

Schisma trebuie înţeleasă astfel ca un proces îndelungat, iar nu ca un eveniment petrecut în urmă
cu aproape 1000 de ani.

59
10. Monahismul răsăritean şi apusean.

Monahismul răsăritean. Originile căii monahale creştine

Nici una din teoriile raţionaliste cu privire la originea monahismului creştin şi nici o influenţă din
partea budismului, iudaismului sau a ascetismului grec nu explică satisfăcător originile
monahismului creştin129, deoarece nu ţin cont de următorul fapt fundamental petrecut în istoria
lumii. Învierea lui Hristos şi întemeierea Bisericii prin pogorârea Sfântului Duh au însemnat o
cotitură atât de radicală în destinul religios al omenirii, încât întrebarea dacă monahismul creştin
îşi poate avea originile în alte forme de trăire analoage este de prisos.
Primii anahoreţi şi monahi sunt legaţi direct de apostoli prin lanţul martirilor, al fecioarelor, al
văduvelor şi al altor categorii de persoane consacrate, care au menţinut vie în sânul Bisericii
mărturia despre Învierea lui Hristos, trăită ca lepădare totală de lume pentru a trăi în Împărăţia
făgăduită de Domnul Însuşi. Eshatologia prezenteistă a primilor creştini, împărăţia în cadrul căreia
se poate trăi deja aici şi acum, a născut acea anticipare vie a parusiei, manifestată atât în viaţa
martirilor, cât şi mai târziu în cea a monahilor.
Trecerea de la epoca martiriului la epoca imperiului (313) rodeşte prin apariţia monahismului, care
îşi asumă mai departe sarcina "martiriului alb", adică mărturia despre împărăţia lui Hristos,
anticipată şi trăită la limitele extreme ale firii omeneşti în această lume. Astfel, sensul ultim al ivirii
monahismului în sânul Bisericii este cel pascal130. Motivul pascal mijloceşte însă o altă dimensiune
a monahismului, anume cea profetică. Monahismul este "profeţia vizibilă" a împărăţiei divine,
încercarea de a arăta profetic încă din lumea aceasta acea lume în care Dumnezeu va fi totul în
toate.
Plecarea monahilor în pustie nu reprezintă nicidecum "ieşirea din sânul Bisericii, ci dimpotrivă
înaintarea tot mai adâncă în Biserică, până la atingerea inimii ei"131. Prin ajungerea în "inima
Bisericii", lucru ce presupune cea mai deplină pregustare a Împărăţiei încă în această lume,
monahismul va deveni însăşi inima Bisericii, "garda de corp" şi "laboratorul" experimentării
învăţăturii Bisericii.
Origen poate fi privit ca un adevărat precursor al monahilor creştini. Exemplul vieţii sale, petrecută
în rugăciune, asceză şi lectio divina alături de cei mai apropiaţi ucenici ai săi, importanţa acordată
luptei duhovniceşti împotriva gândurilor rele în scrierile sale, aprofundarea sensului fecioriei ca
prefigurare a vieţii viitoare au reprezentat o solidă bază exemplară şi doctrinară pentru
monahismul ulterior lui132. Astfel, Origen a exprimat în scrierile sale "ceea ce monahii vor încerca
să realizeze mai apoi în mânăstirile lor"133.

Experinţa pustiei Egiptului
Plinătatea vieţii monahale se întinde de la anhoretismul absolut şi până la monahismul chinovitic.
129
Cu privire la aceste teorii raţionaliste şi alte influenţe posibile cf. Tomás Spidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin;
III. Monahismul, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 11-‐18.
130
Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 26 şi 37.
131
Ibidem, p. 27.
132
Cf. Tomás Spidlík, op. cit., p. 18-‐19.
133
Ibidem, p. 19.
60
Viaţa anahoretică: Viaţa Sfântului Antonie cel Mare (251-‐356) scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare
arată cum "patriarhul monahilor" se retrage în pustie şi se închide într-‐un mormânt, experiind
profund moartea-‐înviere, retrăgându-‐se apoi în adâncul pustiului peste 20 de ani, unde se iniţiază
în misterul Duhului. Aceastei faze îi urmează însă o a doua, întoarcerea în lume, spre a fi de folos
fraţilor săi, căci viaţa monahală îşi are împlinirea în apostolat. În Antonie monahismul răsăritean îşi
află prototipul, icoana vie134.
Viaţa idioritmică: Prin ucenicii adunaţi în jurul său, Antonie, iar după modelul său Amun şi Macarie
au întemeiat o formă de viaţă monastică intermediară între sihăstrie şi chinovie, idioritmia,
călugării locuind în chilii destul de îndepărtate unele de altele, sub îndrumarea spirituală a unuia
sau mai mulţi "avva".
Excurs: Întemeierea comunităţilor monahale din Nitria, Chilii şi Sketis
În secolele 4 şi 5 monahismul ia amploare în Egipt în celebrele centre: Nitria, Chilii şi Sketis135.
Ammun, un adolescent rămas orfan de ambii părinţi, se desparte de soţia sa după 18 ani de
căsnicie, la sfatul acesteia pentru a se putea dedica vieţii ascetice şi a fi de ajutor celor din jur. Se
retrage 15 km sud de Damanhur, centrul diocezan, construindu-‐şi două chilii în jurul anului 330.
Spre sfârşitul secolului al 4-‐lea centrul monahal de la Nitria număra peste trei mii de călugări (după
Palladius 5000). Apoftegma 34 a Sfântului Antonie ne lasă să întrevedem că sfântul a jucat un rol
important în atragerea monahilor pe muntele Nitriei, chiar dacă locuia la câteva săptămâni de
mers pe jos, aproape de Marea Roşie. Avva Ammun îi cere sfatul cu privire la întemeierea unei noi
comunităţi monahale, căci, spune el, prin rugăciunile Sfântului Antonie s-‐au înmulţit fraţii şi unii
dintre ei vor să-‐şi ridice chilii mai departe spre a practica isihia. Ambii părinţi iau gustarea de la
ceasul al 9-‐lea şi merg prin pustiu către sud până la apusul soarelui, unde pun o cruce întemeind
astfel locul numit Kelia sau Chilii. Locul este ales astfel încât monahii din ambele centre să poată
ajunge unii la alţii după ce au luat gustarea de la ceasul al 9-‐lea136.
Noul centru de la Chilii a fost identificat de A. Guillaumont la 18 km sud de Nitria. Acesta depindea
de Nitria în ce priveşte aprovizionarea cu pâine, dar avea biserică proprie. Aici a trăit vestitul
Evagrie Ponticul, cel care a reintrodus spiritualitatea lui Origen în Egipt. Teologia lui Origen revine
în Egipt şi primeşte "botezul deşertului"137. Evagrie împreună cu alţi călugări "intelectuali" intră în
conflict cu antropomorfiţii egipteni, care în cele din urmă au incendiat chiliile "intelectualilor", care
au fugit în Palestina şi Capadocia. După sfârşitul secolului al 4-‐lea nu mai ştim nimic despre
comunitatea de la Chilii. În această dispută trebuie remarcată grija monahilor pentru ca "teologia
să nu devină intelecţie abstractă, când ea înseamnă acces al întregii fiinţe, prin puritatea inimii, la
viaţa lui Dumnezeu"138.
Cel de-‐al treilea centru monahal egiptean a fost cel din Sketis, aflat la 50 km sud de cel de la Chilii,
la o zi şi o noapte de mers de la Nitria. Întemeietorul comunităţii de aici este Macarie Egipteanul,
care povesteşte modul în care ajuns monah în prima sa apoftegmă. Sketis-‐ul se află situat într-‐o
134
André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 29-‐30.
135
Expunerea va urma în mare prezentarea făcută de Cristian Bădiliţă, O carte despre oameni cu aripi de foc, în
Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică. Text integral, traducere, introducere şi prezentări
de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 7-‐24.
136
Cf. Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică.Text integral, traducere, introducere şi
prezentări de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 51-‐52.
137
André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 31.
138
Ibidem, p. 31.
61
depresiune lungă de 30 km şi lată de 6 km plină cu lacuri de salpetru (produs utilizat în tehnica
mumificării). La început comunitatea nu a avut biserică proprie, călugării mergând săptămânal la
Nitria pentru a participa la Sfânta Liturghie. Cele mai multe apoftegme ale părinţilor vin din
această zonă, printre cei mai celebrii părinţi numărându-‐se Macarie Egipteanul -‐ fost cămilar,
Macarie Orăşanul -‐ fost cofetar, Arsenie -‐ fost dregător imperial, Moise -‐ fost tâlhar la drumul
mare etc. În urma unor invazii ale mazicilor din anii 407 şi 434 situl se pustieşte, iar monahii se
îndreaptă spre Palestina, Muntele Sinai şi Siria, făcând ca secolele 5-‐6 să devină "secolele
monahismului palestinian prin excelenţă. Exilaţii de la Sketis, înainte de a dispărea din istorie, vor
dărui însă creştinismului cea mai adevărată, cea mai umană şi mai substanţială carte după Biblie:
Patericul"139.

Viaţa chinovitică: Tot în pustia Egiptului secolului al IV-‐lea se naşte şi a treia formă de viaţă
monahală, cea de obşte sau chinovială. Regula Sfântului Pahomie (+347) cuprinde trăsăturile unei
mânăstiri, aşa cum o cunoaştem azi.

Palestina, Siria şi Constantinopolul

Urmând drumul vechiului Israel din Egipt prin Sinai către Ţara Sfântă vom face un popas pe
muntele Sinaiului, unde sunt atestaţi monahi la începutul secolului al IV-‐lea. Mânăstirea Sfânta
Ecaterina, ctitorie a împăratului Justinian, este astăzi cea mai veche mânăstire din lume în care
viaţa monahală nu s-‐a întrerupt niciodată. În pustiul Gazei şi al Ierihonului s-‐au dezvoltat primele
centre ale monahismului palestinian. La sfârşitul secolului al IV-‐lea şi începutul celui de-‐al V-‐lea
mari personalităţi ale creştinismului veniseră din Occident şi întemeiaseră mânăstiri în jurul
Ierusalimului. Melania cea Bătrână şi Melania cea Tânără sunt două exemple binecunoscute. Aici s-‐
a constituit în secolele următoare marea sinteză liturgică valabilă până azi în Biserica Răsăritului,
născută din simţul deosebit pentru măsură al monahismului palestinian.
Monahismul sirian se caracterizează printr-‐un instinct aprig al ascezei -‐ Siria a fost patria "stiliţilor"
şi a "nebunilor pentru Hristos" -‐ dar şi printr-‐un mare lirism al sufletului, impregnat în
impresionantele imne liturgice şi poetice lăsate de Iacob de Edesa, Iacob de Nisibe, Iacob de Sarug
şi mai ales de Sfântul Efrem Sirul (306-‐373)140. Monahismul sirian este unul de tip itinerant, spre
deosebire de cel egiptean, organizat în centre monahale ca cele din Nitria, Chilii sau Sketis. Didahia
apostolilor, redactată în jurul anului 100 în Siria sau Palestina, evocă o serie de didascali, profeţi şi
apostoli ce practicau o asceză radicală, renunţând la orice posesiune lumească pentru o urmare
deplină a lui Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare trasează axul principal în jurul căruia Biserica bizantină îşi va organiza
întreaga viaţă monastică. În sinteza sa monastică Sfântul Vasile cel Mare a accentuat
omogenitatea dintre monahism şi vasta realitate a Bisericii şi a pus în valoare viaţa comunitară şi
munca drept trăsături constitutive ale monahului.
Sinodul ecumenic de la Calcedon 451 a aprofundat convergenţa dintre întruparea lui Dumnezeu şi
îndumnezeirea omului, intergând prin această viziune viaţa monastică în chip definitiv în structura
Bisericii bizantine. Canoanele date la Calcedon supun monahismul autorităţii episcopale. Corpusul
139
Cristian Bădiliţă, op. cit., p. 22.
140
Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 35.
62
de legi al împăratului Justinian (527-‐565) şi Canoanele Sinodului Quinisext 692 stau de asemenea
la temelia statutului canonic al monahismului răsăritean. De atunci înainte episcopii Bisericii
provin din rândul clerului, îmbinând în persoana lor slujirea Bisericii în lumea acesta şi încordarea
înspre lumea viitoare141.
Disputele monofizite, invaziile persană şi arabă (sec. V-‐VII) duce la pustiirea primelor centre
monastice şi constituirea a trei centre de rezistenţă până în veacul al X-‐lea: Muntele Sinai,
Palestina şi Constantinopolul. Sinaiul, Muntele Domnului, va avea la poalele sale Mânăstirea-‐
fortăreaţă a Sfintei Ecaterina, care s-‐a bucurat din secolul al IX-‐lea de autonomie ecleziastică,
egmenul ei având rangul de arhiepiscop. Sfântul Ioan Scărarul (580-‐650), autorul Scării (Climax)
urcuşului spiritual, "adevărată sumă mistică şi sinteză a epocilor monastice anterioare"142. Spiritul
sinaitic a rămas un izvor viu al monahismului răsăritean vreme de mai multe veacuri, Grigorie
Sinaitul ducându-‐l în secolul al XIV-‐lea la Athos. Sinteza realizată de Ioan Climax poate fi sintetizată
în următoarele cuvinte: "Cine este monah credincios şi înţelept? Acela care şi-‐a păstrat inima
înflăcărată până la capăt, acela care, până la sfârşitul vieţii, nu conteneşte să adauge foc peste foc,
flacără peste flacără, râvnă peste râvnă, dorinţă peste dorinţă"143. Sinaiul a existat de-‐a lungul
veacurilor ca o insulă monahală în mijlocul lumii musulmane.
În Palestina trebuie amintite mânăstirile Seridos de lângă Gaza, unde au trăit Varsanufie Zăvorâtul,
Ioan şi Dorotei, discipolul lor, lavra Sfântului Teodosie la est de Betleem şi a Sfântului Sava pe
valea Chedronului. Aici s-‐a definitivat Tipicon-‐ul şi s-‐a dezvoltat imnografia bizantină prin Cosma
Melodul, Andrei Cretanul şi Ioan Dmaschinul. Totul se va pustii în secolul al X-‐lea.
În jurul Constantinopolului s-‐au înmulţit mânăstirile începând cu secolul al IV-‐lea. La începutul
veacului al V-‐lea s-‐a întemeiat pe malul asiatic vestita mânăstire a achimiţilor, sub conducerea
egumenului Alexandru. În 463 aceştia s-‐au strămutat în oraş în Mânăstirea Sfântul Ioan
Botezătorul, danie a consului Stoudios, fiind cunoscuţi sub numele de "studiţi", jucând un rol de
seamă în realizarea sintezei liturgice şi în disputele teologice ale vremii. Monahismul
constantinopolitan era chinovitic şi basilian ca structură, activ şi social ca orientare144. Monahii
mânăstirilor constantinopolitane, situate între Calcedon şi Chrysopolis, au jucat un rol activ la
formularea dogmelor sinoadelor ecumenice, participând la marea creaţie liturgică a acestor
veacuri: Maxim Mărturisitorul, Gherman al Constantinopolului şi Teodor Studitul, Sfântul Simeon
Noul Teolog etc.

Monahismul Athonit
După ce Nicodim Aghioritul (+1809) popularizează ideea că Maicii Domnului i-‐a revenit după
înviere ca spaţiu de misiune Muntele Athos, această versiune este preluată de mulţi istoriografi
ulteriori lui, astfel născându-‐se imaginea despre "Grădina Maicii Domnului"145. Poate că simpla
maternitate spirituală a Maicii Domnului este de ajuns spre a justifica numele ales pentru Muntele
Sfânt.
141
Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 41-‐42.
142
Ibidem, p. 44.
143
Ibidem, p. 45.
144
Cf. ibidem, p. 46-‐47.
145
Cf. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003,
p. 21
63
Viaţa creştină în aceste locuri este atestată de o piatră funerară familiară datată în secolul al IV-‐
lea. Abia în secolul al IX-‐lea este atestată prezenţa monahilor în Athos, Sf. Petru Athonitul şi Ioan
Colovul fiind primii cunoscuţi cu numele.
Sfântul Atanasie (prăznuit pe 5 iulie) este adevăratul întemeietor al monahismului athonit. Născut
în Trebizonda, vine la jumătatea secolului al X-‐lea la Constantinpol, unde îl cunoaşte pe Sfântul
Mihail Maleinos şi pe nepoţii acestuia Nichifor Focas (împărat 963-‐969) şi Leon, mare demnitar
imperial. Este tuns în monahism şi devine duhovnicul generalului Nichifor Focas. Atanasie pleacă la
Athos, unde se aşează ca monah, dar în 960-‐961 merge în tabăra de luptă a lui Focas în Creta,
unde acesta lupta împotriva arabilor. Pentru ajutorul dat cu rugăciunea Atanasie primeşte din
partea lui Focas ajutoare substanţiale, astfel că la 1 mai 963 chiliile erau gata, zidind mai apoi
Katholiconul Marii Lavre şi pe cel din Karies. Astfel sunt puse bazele vieţii chinoviale în detrimentul
anahoretismului practicat până atunci la Athos.
Atanasie atrage trei nobili georgieni, Ioan, Eftimie şi Ion Tornikios, care datorită înmulţirii
monahilor în Marea Lavră se vor retrage mai la nord punând în 972 bazele actualei mânăstirii
Iviron. Eftimie traduce aici Sfânta Scriptură în limba georgiană146.
Opera legislativă: Anahoreţii vedeau în opera Sf. Atanasie un fel de burghezism monahal,
izbucnind astfel un conflict. Atanasie alcătuieşte un Tipicon, bazat pe rânduielile monahale ale
studiţilor, scris în 970 pe piele de ţap. Regulile de viaţă erau adresate călugărilor cu viaţă de obşte
şi pustnicilor. Toate mânăstirile existente se conduceau de către adunarea egumenilor în Karies,
unde exista un protos al Sfântului Munte numit de regulă de împărat şi hirotonit de patriarh,
având dreptul de a hirotoni citeţi şi ipodiaconi. Tipiconul prevedea ca cei ce doreau să se poată
retrage într-‐o chilie separată.
Cea de-‐a treia mânăstire înfiinţată înainte de anul 1000 este Vatoped, întemeiată de trei fraţi din
Adrianopol. Un document din 992 aminteşte de mânăstirea Filoteu. În secolul al XI-‐lea sunt
înfiinţate următoarele mânăstiri: Esfigmen, Dochiariu, Xenofon, Xiropotam, Caracalu şi
Constamonitu. Acestora le-‐au urmat mânăstirile slave: Zografu (1000), Sf. Pantelimon (1143) şi
Hilandar (1197). În secolul al XIV-‐lea au fost înfiinţate: Cutlumuş, Pantocrator, Sf. Pavel, Grigoriu,
Simonopetra şi Dionisiu, iar în sec. XVI Stavronichita147.
Lavra din Karies s-‐a dezvoltat datorită faptului că aici aveau loc reuniunile egumenilor, care şi-‐au
construit chilii proprii, dezvoltându-‐se un fel de lavră, azi o mică piaţă a Athosului. În jurul
Protatonului sunt vestite chiliile Sf. Sava, Cuvine-‐se cu adevărat, Nicodim Aghioritul. Protatonului i-‐
au fost închinate Sfinţii Trei Ierarhi şi Cotrocenii.
Marea Lavră a avut afiliată şi mănăstirea amalfitanilor, iar în sec. XIV -‐ Calist, Gherasim, Atanasie,
Macarie, Isidor şi Calist au ajuns patriarhi ecumenici, iar o serie din cei mai însemnaţi isihaşti au
trăit în chiliile din jurul ei. De Marea Lavră depind schitul Prodromul, Cavsocalivia, Sf. Ana.
Monahismul răsăritean din mileniul al II-‐lea se întemeiază pe Monahismul Athonit, de unde
s-‐a răspândit în toate țările ortodoxe. Sprijinit pe contrafortul athonit şi silit de invazia musulmană
monahimul bizantin îşi scroieşte drumuri noi către Europa centrală şi răsăriteană.
În veacurile X-‐XI monahismul sârb şi bulgar cunoaşte o dezvoltare deosebită prin iradierile venite
de la Mânăstirea Rila şi de la cele sârbeşti din jurul lacului Ohrida. Studenica (locul unde odihneşte
146
147
64
Sfântul Simeon, pe numele de mirean Ştefan Nemanja, întemeietorul dinastiei sârbe), Zica, Decani,
Vechea Ravanica sunt numai câteva din capodoperele artei sârbeşti de influenţă bizantină.
Din Athos, prin intermediul Sfântului Antonie, tuns monah în Sfântul Munte, monahismul bizantin
întemeiază uimitoarea aventură a monahismului rus. Acesta întemeiază în Kiev vestita "Pecerskaia
Lavra" şi îl are ca ucenic pe Teodosie, rânduitor al vieţii monahale de tradiţie stoudită şi
palestiniană. După marea invazie tătară din secolul al XIII-‐lea monahii ajung în nord, pe malurile
Mării Albe, întemeind pe insulele acesteia, mai ales la (Solovki) "o Tebaidă arctică, pustiu îngheţat
ce comunică totuşi cu pustiul arzător al Egiptului"148. Insulele Solovki au ajuns între anii 1920-‐1939
locul unde peste un milion de creştini din toate confesiunile au fost maltrataţi, persecutaţi sau
ucişi, făcând din ele un sanctuar al martirilor creştini ai secolului al XX-‐lea149. Întemeietorul Lavrei
Sfânta Treime din Zagorsk (lângă Moscova), Sfântul Serghie de Radonej (1314-‐1394) îmbină
armonios viaţa anahoretică şi chinovială. În jurul mişcării iniţiate de el s-‐a cristalizat noul centru de
unitate naţională a ruşilor, Moscova. La sfârşitul secolului al XV-‐lea are loc o celebră dispută între
doi reprezentanţi ai monahismului rus: Sfântul Iosif din mânăstirea Volok, lângă Moscova,
reprezentant al monahismului chinovitic orăşenesc, având în proprietate bunuri materiale, cu
implicare în viaţa culturală, socială şi politică şi Sfântul Nil din Sora, călugăr nordic, reprezentant al
monahismului evanghelic şi isihast, propunând o viaţă de sărăcie şi iradiere a Duhului. Iosefinienii
au câştigat, dar spiritul Sfântului Nil s-‐a păstrat în evlavia rusă.
Renaşterea neoisihastă paisiană a impregnat şi monahismul rus prin mijlocirea filocaliei în
limba slavonă -‐ Dobrotoliubie -‐ Sankt Petersburg 1793. Aceasta a iradiat duhul isihast în Rusia
secolului XIX, având influenţe puternice până la începutul secolului al XX-‐lea. Mânăştirea Optina
din Rusia Centrală a dat sfinţi precum Macarie, Ambrozie. Celebru a rămas însă Sfântul Serafim de
Sarov, canonizat în 1903, care primea pe oricine cu urarea: "Hristos a înviat, bucuria mea!"150.
Prin intermediul Sfântului Grigorie Sinaitul şi al Sfântului Nicodim de la Tismana,
monahismul isihast a pătruns şi în Tările Române, primind noi impulsuri organizatorice. Prin
intermediul stareţilor Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ monahismul românesc a
cunoscut în secolul al XVIII-‐lea o mare înflorire isihastă, iradiind acest duh prin intermediul
traducerilor filocalice în întregul cuprins al monahismului românesc şi chiar în spaţiul rus. Stareţul
Gheorghe de la Cernica şi Sfântul Calinic sunt doi dintre cei mai de seamă exponenţi ai acestui tip
de monahism în Muntenia. Traducerea integrală a Filocaliei de către Părintele Dumitru Stăniloae
va aduce cu siguranţă noi roade duhovniceşti în cadrul monahismului românesc.

Monahismul apusean

Deja în secolul al IV-‐lea, idealurile ascetice monahale ale Răsăritului au devenit cunoscute
în Apus datorită exilului Sfântului Atanasie al Alexandriei în această regiune, autorul faimoasei vieți
a Sfântului Antonie cel Mare. Pe lângă episcopi ce sprijineau viața ascetică comunitară de tip
monahal în jurul lor -‐ Augustin de Hippo Regius, Ambrozie de Milano, Martin de Tours, Paulin de
Nola, imediat după anul 400 s-‐au dezvoltat comunități monahale, pe insula Lerin, în fața orașului
148
Ibidem, p. 51.
149
Cf. Andrea Riccardi, Secolul Martiriului. Creştinii în veacul XX, trad. de dr. Veronica Turcuş, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2004, p. 40-‐46.
150
Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 55.
65
Cannes, sub îndrumarea lui Honoratus de Arles, și la Marsilia, prin Sfântul Ioan Casian, monah
dobrogean, pelerin pe la locurile monahale ale Răsăritului și stabilit aici în jurul anului 415. Ioan
Casian a fost primul care a dezvoltat în vest o teorie a monahismului și a spiritualității monahale,
influențând decisiv slujbele laudelor.
Sfântul Benedict de Nursia (~ 480-‐547), întemeietorul comunității monahale din Monte
Casino, a redactat o regulă monahală întemeiată pe prescripțiile ascetice ale lui Augustin și pe așa-‐
numita Regula Magistri, născută în jurul Romei între 500 și 530 sub forma de întrebare și răspuns
între ucenic și magistru. Faima Sfântului Benedict și cea de-‐a doua carte a Dialogurilor redactate
de Papa Grigorie cel Mare (590-‐604), în care acesta îi descrie viața și regula sa, condiderându-‐o
plină de înțelepciune și măsură în prescripții, iar în prezentare plină de lumină a condus la
impunerea regulii benedictine în tot imperiul carolingian începând cu Carol cel Mare (768-‐814). Un
rol decisiv l-‐a jucat uniformizarea regulii benedictine de către Benedict de Aniane, un fost
aristocrat vizigot retras din viața seculară și devenit monah în apropiere de Montpelier. Ludovic cel
Pios l-‐a chemat datorită faimei dobândite la curtea de la Aachen și i-‐a încredințat realizarea unor
norme de aplicare concretă a regulii Sfântului Benedict, al cărui nume și-‐l luase, pentru a elimina
discrepanțele existente între mânăstiri. În cadrul Conciliului din Aachen 816, la care au participat
toți abații din Imperiul Carolingian s-‐a hotărât adoptarea regulii benedictine și implementarea ei
după normele Sfântului Benedict de Aniane în întreg imperiul. Tot la acest conciliu s-‐a făcut pentru
prima oară distincția clară între monahi și canonici (capitulari) – clerici fără voturi monahale. Până
la impunerea acestei reguli, în monahismul apusean s-‐au dezvoltat între anii 400 și 700,
aproximativ 30 de reguli.
O caracteristică a regulii benedictine în comparație cu cele răsăritene centrate pe ora et
labora a fost lectio divina. Prin aceasta studiul, biblioteca și școala au căpătat un loc fundamental
în spiritualitatea monahală apuseană. Marile dinastii apusene – carolingiană, ottoniană și saliană –
au sprijinit enorm cultura mânăstirească, astfel că deja în veacul al IX-‐lea multe mânăstiri
benedictine au ajuns la o înflorire cultural-‐duhovnicească de renume – Reichenau și St. Gallen,
Fulda, Corvey, Niederaltaich, Tegernsee.
Mânăstirile benedictine au fost originar comunități de laici. În veacul al IX-‐lea a intervenit o
schimbare radicală, conform căreia hirotonia întru preot era împlinirea vieții duhovnicești. Astfe,
mânăstirea a devenit dintr-‐o comunitate laică o comunitate clericală. Aceasta a influențat decisiv
liturghia, mulțimea preoților monahi conducând la nașterea misselor private pentru vii, dar în
special pentru răposați, dar și arhitectura bisericilor mânăstirești, cărora le-‐au fost construite mai
multe altare.
Pe lângă regula Sfântului Benedict era respectat și așa-‐numitul consuetudo (obiceiul local),
astfel că nu se poate vorbi de o unitate absolută a regulii. Secolele al X-‐lea și al XI-‐lea au fost
marcate în întregul Apus de o mișcare de reformă și înnoire a vieții în duh apostolic. Reforma
pornită de la Mânăstirea Cluny din Burgundia, întemeiată de Ducele Wilhelm de Aquitania în 910,
care i-‐a dat și privilegiul exempțiunii151, a fost cea mai influentă și puternică mișcare de schimbare
și înnoire din întregul Ev Mediu. Centralitatea Sfintei Liturghii și a rugăciunii ceasurilor, dublată de
o observare foarte strictă și radicală a regulii benedictine, datorită eliberării monahilor de muncile
agricole și înlocuirii lor cu laici, alături de reforme administrative și economice în interiorul
151
De la eximere – a scoate, se referă la scoaterea unei mânăstiri, teritoriu sau ordin monahal de sub ascultarea
episcopului locului și supunerea directă papei.
66
mânăstirii, au condus la nașterea unui lanț de 1300 de mânăstiri de observanță clunisiană pe
parcursul a trei mari abați de la Cluny: Majolus (954-‐993), Odilo (993-‐1048) și Hugo (1049-‐1109).
De la Cluny reforma s-‐a răspândit la Mânăstirea Hirsau din Pădurea Neagră, renumită prin basilica
sa cu trei nave în stil romanic, care a influențat la rându-‐i sute de mânăstiri. Trebuie amintit că atât
benedictinii, cât și celelalte ordine monahale despre care vom vorbi au avut și ramuri feminine.
După o decădere a ordinului în timpul Reformei protestante, când au fost confiscate și
desființate multe mânăstiri, continuată și în timpul Revoluției franceze, s-‐a instaurat începând cu
veacul al XIX-‐lea o mișcare de reînnoire a vieții monahale. În Germania s-‐au întemeiat, de
exemplu, două mânăstiri benidictine noi foarte importante: Beuron și St. Ottilien. Beuron a devenit
punct central al unei puternice mișcări liturgice și științifice, întemeind alte mânăstiri renumite ca
Maria Laach în Germania și Dormitio la Ierusalim, având un institut pentru editarea vechii biblii
latine (Vetus Latina). Mânăstirea St. Ottilien de lângă Augsburg are azi misiuni în întreaga lume.
Astăzi există în lume peste 40.000 de călugări și călugărițe ce aparțin ordinului benedictin.

Ordinele monahale militare

De-‐a lungul Evului Mediu s-‐au născut multe comunități laice de bărbați și femei, care s-‐au
dedicat faptelor milei trupești, din ele născându-‐se mai multe ordine monahale. Ordinele
monahale militare marchează o legătură între monahism și ideile cavalerești, ele născându-‐se în
contextul reformei generale a vieții ecleziale apusene în strânsă legătură cu cruciadele. Idealul
cavalerului creștin a fost influențat decisiv de ideea de cruciadă. Începuturile acestor ordine este
situat în Palestina, unde aveau sarcini ca: însoțirea și protecția pelerinilor la locurile sfinte, dar și
îngrijirea bolnavilor și sprijinirea săracilor. Mai târziu în sarcinile lor a intrat și apărarea Locurilor
Sfinte de atacurile saracinilor, dar și a unor state creștine.
Cele mai importante ordine monahale călugărești au fost cele ale ioaniților, templierilor și
teutonilor.
Ordinul Ioaniților (mai târziu numiți ospitalieri și maltezi) a fost întemeiat de câțiva
negustori din Amalfi într-‐un spital din Ierusalim (Sancta Maria Latina) în 1048, având ca protector
pe Sfântul Ioan Botezătorul, cu scopul de a asigura găzduire pelerinilor și a-‐i îngriji pe bolnavi.
După prima cruciadă s-‐au militarizat, iar din 1154 a fost recunoscut de papă ca ordin militar
propriu-‐zis. Regula adoptată a fost cea a Sfântului Augustin, fiind conduși de un Mare Maestru și
împărțiți pe priorate, inclusiv în Europa, unde au dobândit unele domenii. La mijlocul veacului al
XIII-‐lea, în urma pierderii posesiunilor la Locurile Sfinte au intenționat să se așeze în Banatul
Severinului, după cum atestă Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, redactată de regele Bela IV al
Ungariei în urma unor negocieri cu marele preceptor Rembald al caselor ospitalierilor din
Ierusalim. Acest document redă pentru prima oară date prețioase cu privire la viața românilor
dintre Dunăre și Carpați, stabilind posesiunile și drepturile materiale ale ioaniților în aceste
teritorii. Se pare că nu au dat urmare acestei înțelegeri, conform căreia ar fi urmat să apere
Regatul Ungariei creștine de atacurile tătarilor. Ioaniții au ajuns însă în Rodos și Malta, de unde și
denumirea de maltezi. Azi au revenit la origini, dedicându-‐se îngrijirii bolnavilor.
Ordinul Templierilor a fost întemeiat de cavaleri francezi în frunte cu Hugues de Payens la
Ierusalim în 1120, fiind recunoscut ca ordin monahal la Conciliul din Troyes 1129, iar ca ordin
militar în 1139. Numele le vine de la reședința așezată pe fostul loc al templului, pe care o
67
primiseră de la regele Balduin al II-‐lea al Ierusalimului (1118-‐1131). Sarcina era aceea de a-‐i proteja
pe pelerinii veniți la Ierusalim. Susținuți de Bernard de Clairvaux prin predică și prin scrierea De
laude novae militiae, în care acesta justifică teologic legătura dintre viața ascetică și lupta pentru
creștinătate în vederea iertării păcatelor și a mântuirii, templierii devin renumiți în Europa,
primind ca donații posesiuni nenumărate și adoptând o regulă asemănătoare celei cisterciene.
Deoarece au transformat Domul Stâncii în biserică, arhitectura templierilor a fost influențată de
această construcție rotundă, multe din Bisericile ridicate de ei în Europa având formă de cerc.
Necesitatea de a transporta bani din Occident în Orient și invers i-‐a transformat pe templieri în
primii bancheri ai Europei, ei fiind creatorii cecului. După întoarcerea în Europa (1291), templierii
au fost deființați ca ordin prin Sinodul de la Vienne (1312), fiind acuzați de erezie de papa Clement
al V-‐lea (1305-‐1314) și arși pe rug de regele Filip al IV-‐lea al Franței (1285-‐1314), bucuros să le
preia averile și posesiunile. În afara Franței, posesiunile templierilor au fost preluate de cavalerii
ioaniți.
Cavalerii teutoni, cunoscuți și sub numele de Ordinul German, s-‐au constituit în ordin în
anul 1190. Câțiva cavaleri din Bremen și Lübeck au constituit mai întâi o frăție care îi îngrijea pe
bolnavi de limbă germană, iar în 1199 au fost recunoscuți de papă ca ordin militar. Cu sediul la
Montfort, o fortăreață în apropiere de Acra, aceștia aveau puține posesiuni în Palestina. Ca urmare
au fost implicați în multe acțiuni de apărare a altor teritorii creștine.
Între 1211-‐1226 au primit posesiuni în Țara Bârsei de la regele Andrei al II-‐lea al Ungariei
(1205-‐1235), cu scopul de a o apăra de cumani și de a-‐i misiona pe aceștia. Din 1230 s-‐au implicat
în lupte împotriva prusacilor păgâni, invitați de ducele Masoviei (Polonia), reușind să formeze din
teritoriul capturat un stat al ordinului, pe care l-‐au întărit cu noi posesiuni până în veacul al XV-‐lea.
Învinși de Polonia în luptele de la Grünwald (1410) și Marienburg (1422), ajutată și de domnitorul
Moldovei Alexandru cel Bun (1400-‐1432), teutonii au cedat Poloniei o mare parte a teritoriului lor
în 1466. Ordinul a fost dizolvat unilateral de marele maestru Albrecht de Hohenzollern în 1525,
care s-‐a autodeclarat stăpân ereditar al posesiunilor Ordinului cu titlul de duce al Prusiei, trecând
în același timp la luteranism. Acesta a fost primul stat luteran din lume!
Teutonii au dezvoltat în Prusia o formă de așezare specifică, anume mânăstirea fortificată
sau castelul convent, un complex pătrat cu o curte interioară din care se realiza accesul în toate
laturile (capelă, camere de locuit, dormit, bolnavi). Cel mai faimos monument al Ordinului German
este castelul de la Marienburg (azi Malbork). Ordinul există până azi, în formă religioasă, având
sediul la Viena, în apropiere de Domul Sfântul Ștefan.
În Evul Mediu au existat pe lângă cele trei mari ordine militare amintite mai mult de 20 de
mici ordine militare regionale, unele cu ramuri feminine. Amintim Ordinele Calatrava și Alcántara
din Spania, Ordinul de Avis din Portugalia care au luptat în cadrul Reconquistei.

Noi ordine apărute din reforma regulii benedictine

Noua mișcare de înnoire a adus cu ea și o dorință după viața eremitică. O renumită
comunitate cu viață eremitică, care combină viața comunitară cu cea strict idioritmică, a întemeiat
Sfântul Bruno de Köln (†1101) -‐ Ordinul Cartusienilor. Fost canonic în Köln, apoi director al Școlii
Domului din Reims, acesta a început în urma unei convertiri profunde o viață de asceză severă în
sălbăticia de la Chartreuse (Cartusia), la poalele Alpilor francezi, fără intenția de întemeia un ordin.
68
Aici a întemeiat două case de asceză, iar mai apoi în Italia. La 100 de ani de la moartea sa existau
37 de case cartusiene, care urmăreau următoarele reguli: nu mâncau carne, se rugau și mâncau
împreună, dar trăiau izolați în chilii, votul tăcerii totale în afara câtorva momente din săptămână
era strict, se tundeau zero. Se înmormântau fără coșciug și fără a se trece numele pe crucea de
lemn de la mormânt. Arhitectura acestor case cartusiene, construite în văii împădurite, făcea ca
toate chiliile să aibă o mică grădină și ieșire în galeria boltită a mânăstirii (Kreuzgang). Azi numărul
monahilor cartusieni se ridică la 400 în întreaga lume. Regizorul german Philip Gröning a realizat în
anul 2005 un film documentar despre Marea Chartreuse de lângă Grenoble, intitulat Le grand
silence, foarte apreciat în întreaga lume.
Din aceeași dorință de reformă s-‐ai născut noi ordine monahale, care au cuprins întreaga
Europă. Un prim ordin în acest sens este cel al benedictinilor cistercieni. Ordinul Cistercienilor a
pornit de la Mânăstirea Cîteaux (Cistercium), din Burgundia, întemeiată de Robert de Molesme în
anul 1098, care alături de alți 21 de monahi au dorit respectarea regulii benedictine în singurătate.
Cu singurătatea s-‐a sfârșit atunci când Bernard de Clairvaux (1090-‐1153), un nobil burgund, a
intrat în mânăstirea de la Cîteaux, după care a întemeiat o mânăstire soră la Clairvaux. În timpul
vieții Sfântului Bernard s-‐au întemeiat încă 68 de noi mânăstiri cisterciene. Prin scrisori și predici,
Bernard de Clairvaux a devenit unul din cei mai mari profesori de asceză și mistică, întemeind o
spiritualitate profundă, care a lăsat urme în Apus și în secolele de după moartea sa. Cistercienii s-‐
au răspândit în întreaga Europă, cele mai estice mânăstiri ale lor fiind cele de la Igriș (Timiș) și
Cârța (Sibiu), ale cărei ruine pot fi văzute până azi.
Din ordinul cistercienilor s-‐a desprins în secolul al XVII-‐lea ca ramură reformatoare ordinul
trappiștilor, întemeiat de abatele Mânăstirii cisterciene franceze La Trappe din Normandia.
Reforma a constat în asceză severă, smerenie, votul tăcerii și muncă manuală asiduă. Ordinul
numără azi 4000 de călugări și călugărițe în întreaga lume, fiind renumit pentru celebra bere
trappistă.

Ordinele monahale cerșetoare

Dorința de viață apostolică s-‐a exprimat plecând de la Evanghelie într-‐o multitudine de
variante. Un tip deosebit l-‐a marcat acele ordine născute din mișcarea ce urmărea realizarea
sărăciei ca ideal creștin. Pe lângă catari și valdensi chiar, care s-‐au despărțit de Biserică deraind în
erezii, a existat o astfel de mișcare și înlăuntrul Bisericii, care urmărea realizarea urmării lui Hristos
printr-‐o viață în sărăcie, pocăință, predică și iubire de aproapele. Din acesre dorințe s-‐au născut
ordinele mendicante (mendicare – a cerși) sau cerșetoare ale Evului Mediu – franciscani,
dominicani, carmeliți, augustinienii-‐eremiți. Aceste ordine diferă de celelalte prin faptul că
monahul nu este legat de o mânăstire tot timpul vieții, ci de ordinul în care intra. Nu numai
monahii, ci și mânăstirea trebuia să fie săracă. Activitatea acestor ordine diferă de cea a celor
amintite până acum datorită concentrării lor în orașe, unde au activat ca predicatori, duhovnici sau
lucrători sociali, primind mici pomeni pentru activitatea depusă. Ordinele erau organizate pe
provincii și din ele făceau parte mulți nobili și persoane din păturile înalte ale societății, unii fiind
profesori universitari în vremea aceea. De amintit sunt Albertus Magnus și Toma de Aquino din
ordinul dominican, dar și Bonaventura și Duns Scotus din ordinul franciscan.
69
Ordinul Franciscanilor a fost întemeiat de Sfântul Francisc din Assisi (1182-‐1226), fiul unui
negustor italian, care tânăr fiind a auzit glasul lui Dumnezeu în fața icoanei răstignirii
Mântuitorului, care i-‐a spus: „Restaurează Biserica Mea din nou!“. Mai întâi a început să repare
capele dărâmate, dar apoi a înțeles că această chemare este mai profundă. Cu ucenici adunați în
jurul său, Sfântul Francisc a început să cutreiere satele și orașele Umbriei, fără casă și masă,
ajutându-‐i pe săraci și predicând, numai în sandale și cu o haină neagră legată cu o funie. Ordinul a
fost aprobat în 1209, cu oregulă foarte simplă din Evanghelie. Sfântului Francisc i-‐au apărut
stigmatele sau rănile Domnului pe corp, fiind unul din cei mai populari întemeietori de ordine
monahale, datorită iubirii pe care o arăta tuturor, inclusiv soarelui și păsărilor. Ucenicul Sfântului
Francisc, Antonie de Padova (1195-‐1231) este de asemenea un franciscan renumit.
În anul 1282, Ordinul Franciscanilor număra 1583 de mânăstiri înființate. Din cauza
disputelor cu privire la proprietate ordinul s-‐a scindat în franciscani, minoriți și capucini (sec. 16).
Pe lângă ordinul masculin există și unul feminin al clariselor, după Clara din Assisi, o prietenă a
Sfântului Francisc. Până azi franciscanii au rămas cel mai mare ordin al Bisericii Romano-‐Catolice.
Semnul distinctiv este crucea în formă de T, numită și Crucea Sfântului Antonie sau Crucea
egipteană, iar reverenda purtată are culoare maronie.
Ordinul Dominicanilor a fost întemeiat de Dominic Guzman (1170-‐1221), canonic spaniol
născut în Castilia și mort în Bologna, care a incorporat în reforma râvnită de el întregul zel spaniol
al reconquistei, de a recuceri de la maurii musulmani întreg teritoriul Spaniei. Acest dor se va
transforma în dorința de a-‐i readuce în biserică pe eretici. După ce a trăit o vreme ca augustinian-‐
canonic a reușit să primească confirmarea papei Inocențiu al III-‐lea în 1206 pentru un nou ordin
monahal, cu scopul predicii apostolice în sărăcie apostolică. În cadrul luptelor pentru distrugerea
albigenzilor prin măsuri inchizitoriale, Dominic a dorit să-‐i câștige pe eretici pentru Biserică în mod
liber, prin exemplul unei vieți simple și prin predică apostolică. Ordinul a fost aprobat în 1216 de
către papa Honoriu III sub numele de Fratres Praedicatores și s-‐a răspândit mai întâi în Franța și
Italia, iar mai apoi în întreaga Europă. Studiul asiduu i-‐a confirmat pe dominicani ca teologi de
renume, cu o înaltă cultură filosofică, ordinul lor aflându-‐se la temelia universităților Apusului
medieval.
Ordinul Augustinienilor -‐ Eremiți s-‐a născut între 1244 și 1256 prin unirea mai multor
comunități eremitice conform Regulii Sfântului Augustin. În 1968 s-‐a șters denumirea de eremiți
din titlul ordinului, care de atunci se numește oficial Ordo Fratrum Sancti Augustini (OSA).
Organizați după modelul comunității de tip monahal dezvoltată de Augustin de Hippo Regius
împreună cu clerul său, augustinienii se dedică până azi celor două elemente fundamentale ale
spiritualității episcopului de Hippo Regius – vita activa (slujirea pentru Biserică) și vita
contemplativa (meditație duhovnicească). În acest ordin monahal a intrat Martin Luther în 1505,
când a devenit monah în Erfurt.
Ordinul Carmeliților își trage numele de la Muntele Carmel, unde a trăit Proorocul Ilie în
secolul IX î. Hr. El a fost considerat prin viața lui de rugăciune și asceză un prototip al monahilor.
Deși viața monahală eremitică pe Carmel este atestată din Antichitatea creștină, abia în veacul al
XII-‐lea, după cucerirea Palestinei de către cruciați, s-‐a așezat aici o grupă de eremiți apuseni, trăind
în sărăcie, tăcere, asceză și solitudine. O primă regulă a ordinului a fost confirmată de papa
Honoriu al III-‐lea în 1226. După plecarea din Țara Sfântă la sfârșitul veacului al XIII-‐lea, s-‐au stabilit
în Europa, transformându-‐se într-‐un ordin implicat prin pastorație duhovnicească în viața orașelor,
70
devenind al patrulea mare ordin cerșetor. Ca întemeietor propriu-‐zis este considerat Proorocul
Ilie, iar marea evlavie arătată Maicii Domnului i-‐a atras ordinului o mare apreciere în popor.
În veacul al XVI-‐lea a avut loc o reformare a ordinului prin activitatea Sfintei Tereza de Avila
și a Sfântului Ioan al Crucii, a căror mistică a marcat profund spiritualitatea ordinului. Există și un
ordin al carmelitelor și terțiarii carmelitani. Astăzi sunt înrădăcinate în spiritualitatea Carmelului
peste 23.000 de monahi, monahii, frați și surori în întreaga lume.

Ordine și comunități de tip monahal în anglicanism și protestantism

Deși reforma a avut o dimensiune antimonahală pronunțată, totuși după mai multe sute de
ani, atunci când reflecția asupra monahismului a fost liberă de prejudecățile veacului al XVI-‐lea, s-‐
au reîntemeiat ordine și comunități de tip monahal.
În Anglia, Scoția și Irlanda au fost desființate mânăstirile în timpul regelui Henric al VIII-‐lea,
fiind secularizate toate averile mânăstirești. Cu toate acestea, începând cu înnoirea adusă în
veacul al XIX-‐lea de Mișcarea de la Oxford, s-‐a trecut la întemeierea de mânăstiri, astfel că la
jumătatea veacului al XX-‐lea existau în Biserica Anglicană 8 ordine monahale masculine și 47
feminine.
Începând cu pietismul veacului al XVII-‐lea s-‐au dezvoltat și în Bisericile protestante frății și
comunități de tip monahal, asemănătoare ordinelor monahale, dedicate diaconiei, acestea
dezvoltându-‐se în special din veacul al XIX-‐lea. În acestea, la fel ca în institutele seculare ale
Bisericii Romano-‐Catolice, s-‐a ajuns la trăirea unei vieți în comuniune, în celibat sau familie, cu o
mare prețuire a Sfintei Liturghii, a ceasurilor și a iubirii practice și active față de aproapele.
Comunitatea ecumenică de la Taizé a fost fondată în 1949 de teologul protestant Roger Schutz
(1915-‐2005) alături de alți șapte frați, dedicându-‐se după cel de-‐al doilea Război Mondial îngrijirii
celor în nevoi. Prin rugăciune și contemplație au ca scop reconcilierea dintre creștinii lumi, cu o
atenție deosebită acordată tinerilor din toate țările lumii, invitați să locuiască și se roage pe
perioade determinate în cadrul comunității din Taizé.
Chiar și în Biserica Romano-‐Catolică s-‐au dezvoltat în ultimele decenii noi congregații și
institute seculare ca o nouă formă de viață religioasă, ca societăți de clerici și laici angajați în
slujirea aproapelui și sfințirea lumii. Misionarele carității, congregație întemeiată de Maica Tereza
(1910-‐1997), originară din Macedonia și distinsă cu Premiul Nobel pentru pace și beatificată în
2003, se dedică slujirii nedreptățiților social, bolnavilor și muribunzilor în întreaga lume, dar în
special în Calcutta (India), numărând peste 3000 de surori în întreaga lume.

Bibliografie

Georg Schweiger/Manfred Heim, Orden und Klöster. Das christliche Mönchtum in der Geschichte,
C. H. Beck, München, 2008.
Kristina Krüger, Monasteries and Monastic Orders. 2000 Years of Christian Art and Culture, h.f.
ullmann, 2008.

71
11. Creștinismul în Răsărit și Apus între 1054 -‐ 1453

Primele două veacuri de după schismă sunt marcate de perioada cruciadelor. După
constuirea Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim la începutul veacului al IV-‐lea s-‐au dezvoltat
pelerinajele religioase. Dacă până la sfârșitul Antichității târzii pelerinajul avea motive de evlavie
personală, în Evul Mediu, o dată cu dezvoltarea disciplinei penitențiale apusene, pelerinajul era
efectuat pentru iertarea păcatelor sau obținerea unei indulgențe.
Această mutație majoră, alături de așa-‐numitul miraj al Orientului, cât și de desele apeluri
ale împăratului Alexios Comnenul adresate în 1095 papei Urban al II-‐lea să salveze Imperiul
Bizantin ale cărui teritorii se aflau în mâna selgiucizilor până la Marea Marmara a condus la
declanșarea cruciadelor. Cuvântarea ținută de papă la Conciliul de la Clermont din 26 noiembrie
1095 muțimilor adunate a fost considerată cea mai eficientă cuvântare a istoriei (Philip Hitti).
Nobilii doreau noi posesiuni în Răsărit, negustorii italieni aveau interese comerciale, penitenții
iertarea păcatelor, iar marile mase scăparea din condițiile economice și sociale apăsătoare.
Cele 7 cruciade clasice pot fi grupate în trei perioade: una a cuceririlor, de la 1096 până în
1144, când Edesa este recucerită de musulmani; a doua a recuceririlor musulmane din 1144 până
la recucerirea Ierusalimului în 1187 de către sultanul Saladin; a treia de războaie locale încheiată în
1291 cu pierderea Aconului, când cruciații sunt definitiv învinși în interiorul Siriei.

Prereformatorii

Prin prereformatori îi înțelegem pe acei teologi care prin opera și activitarea lor au pregătit
marea reformă din secolul al XVI-‐lea. John Wicliff (1320-‐1384), profesor de teologie și filosofie la
Universitatea din Oxford și paroh la Lutterworth, Jan Hus (1369-‐1415), profesor de filosofie la
Universitatea din Praga și predicator la capela imperială și Girolamo Savonarola (1452-‐1498),
călugăr dominican și predicator la Florența, sunt cei trei prereformatori ce au pregătit terenul
pentru ideile reformatoare de mai târziu. Ultimul dintre ei, Girolamo Savonarola, nu a fost un
prereformator în adevăratul sens al cuvântului, ci un fel de predicator ce condamna luxul
papalității și al ierarhiei bisericești, ajuns la apogeu în timpul papei Alexandru VI Borgia (1492-‐
1503). Girolamo îndemna clerul și poporul la viață morală în acord cu Evanghelia lui Hristos. Oprit
de la predică de papă și orașul Florența, nu se supune, fiind arestat, spânzurat și ars în cele din
urmă pe rug, la 23 mai 1498, alături de alți doi colaboratori.
John Wicliff atacă privilegiile Bisericii din vremea sa, susținând politica engleză de
emancipare de sub tutela papei promovată de regele Eduard al III-‐lea (1327-‐1377). Sprijinit și de
Ducele de Lancaster, acesta traduce Sfânta Scriptură în limba engleză, atacă luxul clerical și cere
slujitorilor altarelor să se mulțumească cu donații și zeciuieli, urmând ca restul averilor (domenii,
robi, castele) să fie date săracilor după modelul apostolic. Susține că omul nu se mântuie prin
ceremonii, indulgențe și acte de falsă pocăință, ci prin vrednicia faptelor lui. Papalitatea nu este
așezământ dumnezeiesc pentru că nu are temei în Biblie.
Chemat de mai multe ori în fața tribunalului ecleziastic de către Arhiepiscopul Londrei, i-‐au
fost condamnate ca eretice 24 de teze, fiind înlăturat de la catedră în 1382. La 28 decembrie 1384
a suferit un atac cerebral în timpul Sfintei Liturghii săvârșită de prietenul său John Percy, iar după
72
trei zile a murit. Predicile sale și-‐au găsit ecoul în popor până în veacul al XVI-‐lea, în mișcarea
„lolarzilor“, oameni simpli ce tăgăduiau ierarhia și Sfintele Taine, întrunindu-‐se pentru a citi Sfânta
Scriptură, fiind persecutați de autoritățile civile și bisericești.
Mișcarea husită din Cehia a jucat însă un rol mult mai important în istoria Europei. În Cehia
lui Jan Hus, în secolul al XIV-‐lea se mai păstra împărtăşania sub ambele forme, cât şi tendinţa de
traducere a Bibliei în limba cehă, ca urmare a misiunii Sfinților Chiril și Metodie din veacul al IX-‐ea.
Biserica era cel mai mare feudal, deţinând o treime din totalitatea pământurilor Cehiei şi ducând o
politică fiscală excesivă. Social, se adaugă inegalităţile dintre păturile sociale conducătoare şi cele
asuprite, iar la toate acestea "se adaugă contradicţiile naţionale dintre cehi şi germani"152. Din
această cauză mulţi istorici au privit mişcarea husită ca o mişcare pur naţionalistă. La Universitatea
din Praga înfiinţată în 1348 germanii deţineau trei voturi, iar cehii unul singur, dominând astfel viaţa
universitară.
Cu câţiva ani înaintea apariţiei lui Jan Hus, activau în Cehia: predicatorul austriac Konrad
Waldhauser, care predică împotriva simoniei, ipocriziei şi a goanei după bani; Jan Milic, preot ce
renunţă la veniturile funcţiunii sale eclesiastice şi -‐ simplu preot -‐predică împotriva lăcomiei şi
desfrâului clerului catolic, de aceea va muri la Avignon în temniţele inchiziţiei; Toma din Stitne,
ucenic de-‐al lui Milic ce căuta adevărul şi Matei din Janov, canonic latin care practica împărtăşania
sub ambele forme.
Jan Hus s-‐a născut în 1369 la Husineţ, iar după studii de filosofie şi teologie, în anul 1401
ajunge preot în Praga, iar în 1402 predicator în capela Betleem din palatul regal şi confesor al
reginei Sofia. În acelaşi timp era şi profesor de filosofie la Universitatea din Praga. Datorită
legăturilor dintre Cehia şi Anglia, la Praga se fac cunoscute ideile lui Wicliff, idei pe care Hus le
cunoaşte "fără însă a împărtăşi concepţia teologică wiclifiană, ci numai opoziţia acestuia contra
papalităţii în schismă"153. El nu atacă instituţia sacramentală a Bisericii, nici Tainele ei, ci doar
abuzurile papalităţii. Teologii catolici vor trata însă husitismul, "a priori", ca pe o erezie, iar pe Jan
Hus ca pe, un eretic care şi-‐a meritat soarta, aceea de a fi ars pe rug.
Concepţia sa teologică reiese din tratatul "Despre Biserică". Principalele învăţături ale lui
erau următoarele: Biserica Mântuitorului Hristos se sprijină pe Sfânta Scriptură şi tradiţiile
apostolice, capul ei fiind Hristos şi nu papa; la Sfânta Euharistie are loc prefacerea darurilor şi de
aceea ea trebuie oferită sub ambele forme; sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfinţii sunt vrednici
de cinstire şi pot să se aprindă lumânări în faţa lor; trebuie pedepsite păcatele de moarte şi
înlăturate marile averi bisericeşti şi limba cultului să fie cea a poporului. Astfel ceea ce îl interesa pe
Hus era "obţinerea mântuirii sufletului în Biserica lui Hristos şi ducerea unei Vieţi conformă cu
spiritul Evangheliilor"154, lucru care îl va obseda şi pe Luther şi-‐l va determina să purceadă la
începerea Reformei. Nu ura şovină şi naţionalistă faţă de germani l-‐a determinat să acţioneze
astfel. Hus îşi considera opera ca o contribuţie la tratarea maladiilor a toată creştinătatea şi voia ca
opera de reformare a Bisericii să se facă la scară internaţională.
152
Mihail Dan, Sub flamura Taborului, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1959, p. 20. Germanii au fost colonizaţi în Cehia în
secolele XII-‐XIII, dar ajung să deţină posturi foarte importante, de aceea mişcarea husită pe lângă faptul că este o
mişcare anticatolică apare şi ca una antigermană.
153
Pr. Prof. Milan Şesan, Din căile reformaţiei cehe, în Rev. "Mitropolia Banatului" -‐ 1963, nr. 9-‐10, p. 437.
154
Joseph Macek, Jean Hus et les traditions hussites, Ed. Plon, Paris, 1973, p. 70.
73
Papa Alexandru al V-‐lea (1409-‐1410) va trimite pe cardinalul Colonna să se ocupe de "cazul
Hus". Hus a fost chemat la anchetă, dar a refuzat să vină, iar bulele papale au fost arse. Se aruncă
"interdictul" asupra oraşului Praga. Între timp conciliul din Pisa alege un nou papă, Ioan XXIII (1410-‐
1415). Pentru a se lămuri lucrurile se convoacă sinodul de la Konstanz-‐Elveţia, care va dura între
anii 1414-‐1418. Împăratul Sigismund de Luxemburg (1410-‐1437) îl asigură pe Hus că nu va păţi
nimic. La 11 octombrie 1414 Hus pleacă spre Elveţia. Prin această plecare arată faptul că voia o
cooperare a tuturor pentru realizarea Reformei. El credea că prin puterea cuvântului şi cu ajutorul
Mântuitorului Hristos va convinge conciliul. Dar din nefericire se va trezi în faţa unui tribunal care îl
va judeca. Este cazat la o bucătăreasă, apare zvonul că ar vrea să fugă şi este dus la închisoarea
mănăstirii dominicane din Konstanz. Judecata durează până pe 6 iulie 1415 când în catedrala
oraşului i se citeşte sentinţa155. Nu vrea să retracteze nimic. Iar în timp ce era pe rug ar fi spus:
"Pentru adevărul pe care l-‐am scris, l-‐am învăţat şi l-‐am predicat... azi vreau să mor!"156.
După moartea sa, poporul a fost trezit la realitate, iar un uriaş val revoluţionar a frământat
Cehia între anii 1414-‐1434157. Va fi o perioadă în care "glorioasele armii husite" vor dobândi
victorii după victorii. Din păcate, în cele din urmă vor fi învinşi datorită fărâmiţării în multe partide.
Încă de la început husiţii se împart în două tabere: husiţii radicali sau taboriţii, care vor trece
dincolo de programul reformatoric al lui Hus voind răsturnarea orânduirii existente şi husiţii
moderaţi sau calixtinii, care voiau doar reformarea vieţii Bisericii şi a societăţii. Împotriva tuturor
husiţilor se aflau catolicii sprijiniţi de împărat. După mai multe victorii ale husiților, la 30 mai 1434,
în bătălia de la Lipany, oștile taborito-‐orfeline158 ale radicalilor au fost învinse, iar în 1437 vor fi
cucerite ultimele lor puncte de rezistenţă: Tabor, Hradec Kralove şi Sion.
În ceea ce-‐i priveşte pe calixtini, aceştia au încheiat la 30 noiembrie 1433 cu catolicii
Compactatele de la Praga, prin care li se recunoştea dreptul de a primi sfânta împărtăşanie sub
ambele forme şi predica liberă. Regentul George de Podiebrady va limpezi lucrurile în sensul că
statul se declara stat husit, iar Rokyţana era recunoscut ca arhiepiscop al utraquiştilor calixtini.
În 1457 Rokyţana va căuta unificarea fracţiunilor husite în "Uniunea Fraţilor cehi şi moravi", care va
avea o "doctrină protestantă curată"159. Se vor menţine sub această formă până în 1520 când se vor
uni cu luteranii, iar mai apoi cu calvinii, dar vor rămâne şi deosebiţi atât de catolici cât şi de
protestanţi până în secolul al XVII-‐lea, când în 1670 moare ultimul lor episcop, marele pedagog
Ioan Amos Comenius.
Din cauza persecuțiilor, husiții au ajuns și pe pământ românesc. O cronică a Bisericii
evanghelice din Levoca arată că în 1420 "câţiva unguri din cauza învăţăturii lui Ioan Hus au fost
goniţi în Moldova"160, iar un izvor sibian (Ephemerides Cibinienses) afirmă că tot în 1420 "nu numai
155
Pentru amănunte cu privire la viaţa lui Hus şi asupra procesului care i s-‐a intentat vezi şi Charles Héfélé -‐ Henri
Leclerq, Histoire des Conciles d'aprês les documentes originaux, voi. VII, partea I, Paris, 1916, p. 259-‐269; Gogeanu
Paul, Mari procese din istoria justiţiei, Bucureşti, 1973; Mihail Dan, Jan Hus și învăţătura sa, Bucureşti, 1967; Joseph
Macek, op. cit., p. 54-‐91; Lutsow Francks, The life and times of Master John Hus, New York, 1921; Josepha Pilny, La fin de
Jean Hus, Genêve, 1970; Paul de Vooght, L'hérésie de Jean Hus, Louvain, 1960. Menţionăm că aceste lucrări se află în
bibliotecile din ţara noastră.
156
Mihail Dan, Sub flamura Taborului, p. 110.
157
Descrierea amănunţită a acestor lupte se găseşte la Mihail Dan, Sub flamura Taborului, p. 115-‐305 şi E. Denis, Hus
et la guerre des hussites. Paris, 1930.
158
După moartea lui Ziska, în 1424, husiţii pe care-‐i conducea şi-‐au luat numele de orfelini.
159
Idem, Din căile reformaţiei cehe, în rev. "Mitropolia Banatului", XIII (1963), nr. 9-‐10, p. 440.
160
Mihail Dan, Cehi, Slovaci, Români...p. 84.
74
saşi, dar şi unguri transilvăneni husiţi au părăsit ţara şi saşii s-‐au stabilit la Cotnari, iar ungurii la
Faraoane, Bacău şi în vecinătăţi"161. Dar în acelaşi timp "propagatorii husiţi îşi fac apariţia şi în
Transilvania, reuşind să câştige noi aderenţi"162.
Atestaţi în ţara noastră la doar cinci ani după arderea lui Jan Hus pe rug, deci în 1420, ei au
reuşit să se menţină mai ales în Moldova, până în anul 1571, când secretarul episcopului catolic din
Cameniţa, aflat la Trotuş, îşi anunţă episcopul că ultimii eretici din Huşi, Roman şi satele vecine au
fost aduşi la catolicism. Refugiindu-‐se în Transilvania şi Moldova, datorită unor împrejurări
prielnice ei au avut colonii în cel puţin şapte oraşe din Moldova: Trotuş, Bacău, Roman, Târgu
Neamţ, Cotnari, Huşi şi Ciubărciu şi au reuşit să se menţină aici cu toată propaganda şi acţiunile
catolice întreprinse împotriva lor. Se pare că husiţii de pe teritoriul patriei noastre făceau parte din
ramurile radicale husite, aşa cum rezultă din punctele lor de doctrină combătute de către catolici.
Cu toate acestea, domnitorii moldoveni nu numai că i-‐au tolerat, dar unii dintre ei, ca Alexandru
cel Bun, le-‐a acordat şi unele privilegii, ceea ce a provocat indignarea regelui polon Vladislav
Iagello.
Efectul şederii lor pe teritoriul patriei noastre a fost cercetat de mulţi istorici, teologi, lingvişti
şi critici literari, ale căror păreri se îndreaptă spre o întreită influenţă: social-‐politică (revoluții
sociale), religioasă (influențele ideilor reformatoare) şi literară (traducerea Sf. Scripturi în limba
poporului.

161
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 33.
162
*** Istoria romanilor, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 403.
75
12. Cauzele, desfășurarea și urmările Reformei protestante

Contextul istoric și cauzele apariției Reformei

Situaţia religioasă, culturală, social-‐economică şi politică a Europei în secolele al XIV-‐lea și al
XV-‐lea a fost caracterizată de către Jacques le Goff ca una de "criză a creştinătăţii"163, manifestată
la nivel social prin răzmeriţe şi revolte, economic prin mari schimbări ce vor duce la apariţia
capitalismului, cultural prin aducerea pe lume a societăţii Renaşterii, iar politic va favoriza evoluţia
spre o centralizare statală.
Tendinţa de supremaţie a papilor, cearta dintre sacerdoţiu şi imperiu, captivitatea papală de
la Avignon, decadenţa din rândul clerului superior, abuzurile şi noile inovaţii -‐ merite, indulgenţe,
supramerite -‐ vor duce la o discreditare a Bisericii romano-‐catolice, care nu mai răspunde
necesităţilor spirituale ale credincioşilor.
Pe de altă parte, Biserica era consolidată cu privilegii şi avea o mare influenţă politică. Roma
devine centrul spre care vor curge însemnate sume de bani, papalitatea sărăcind prin susţinerea
încercărilor cruciaţilor de a recâştiga locurile sfinte din mâna păgânilor. Inchiziţia reuşise să
anihileze multe secte apărute, dar nu era prea bine văzută de către învăţaţii vremii. Aşadar se
impunea cu necesitate o reformă a Bisericii "in capite et membris". Ea nu era făcută deoarece
înşişi episcopii şi clericii "rămâneau prizonieri ai sistemului şi politicii beneficiilor"164 pe care în
cazul unei reforme riscau să le piardă.
Astfel, reforma protestantă a secolului al XVI-‐lea nu apare "ex nihilo" ci s-‐a detaşat pe un flux
ascendent de reformare a Bisericii. Între 1054 şi 1517 în Biserica Occidentală se observă o serie de
reforme: cea a papei Grigorie al VII-‐lea (1073-‐1085), o reformă a monahismului prin înfiinţarea
multor ordine monahale noi. În acest flux ascendent spre reformă se situează şi mişcarea iniţiată
de Jan Hus, care a avut ca premergător pe John Wicliff (1320-‐1384) în Anglia. Astfel marele savant
Pierre Chaunu se întreabă dacă vorbim de "două sau patru reforme?"165. Tot el răspunde că putem
vorbi de patru reforme: una lungă cuprinsă între secolele XI-‐XIV, a doua cuprinsă între secolele
XIV-‐XV, a treia fiind cea protestantă şi ultima reformă catolică iniţiată de conciliul din Trident.

163
Jacques le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 162-‐166.
164
Nouvelle histoire de l'Eglise, voi. III, Ed. Seuil, Paris, 1968, p. 42.
165
Pierre Chaunu, Le temps des Reformes, Ed. Fayard, Paris, 1975, p. 21.
76
Biserica evanghelică de la Reformă până azi
Datorită faptului că învăţătura lui Martin Luther nu a fost una sistematică, protestantismul
luteran s-‐a confruntat în secolele care au urmat Reformei cu o serie de controverse şi divizări ce au
lăsat urme până azi în peisajul confesional al lumii. Interpretarea subiectivă a Sfintei Scripturi este
cea care a condus la împărţirea în ortodocşi (aşa-‐numita ortodoxie luterană) şi liberali, scindaţi la
rândul lor în supranaturalişti (acceptă revelaţia supranturală) şi raţionalişti (acceptă revelaţia în
acord cu raţiunea). În secolele XVII-‐XVIII începe în sânul luteranismului o mişcare de înnoire a vieţii
şi spiritualităţii bisericii, care a mutat centrul de greutate de la disputele dogmatice la viaţa
liturgică şi practică a comunităţii creştine. Este vorbe de mişcarea pietistă, care a lăsat urme adânci
în spiritualitatea luterană. Ea face parte dintr-‐un curent spiritual european de înnoire din secolul al
XVII-‐lea alături de puritanismul anglo-‐saxon, jansenismul şi quietismul din Franţa şi hasidismul
iudaic din Europa de Est. Reprezentanţii de seamă ai mişcării pietiste au fost Philipp Jakob Spener
(1635-‐1705) şi August Hermann Francke (1663-‐1727).
Luteranismul în secolele XIX – XX
Aceste două secole s-‐au caracterizat atât prin misiunea internă a luteranilor, cât şi prin cea
externă, mari dezbateri teologice şi lupta cu nazismul. Misiunea internă s-‐a caracterizat prin
slujirea socială a bisericilor şi încercarea de misiune în cadrul societăţilor industrializate ale
apusului. S-‐au ridicat adevărate oraşe ale diaconiei, cum ar fi Bethel, Neuendettelsau,
Hermannsburg etc.
Misiunea externă se caracterizează prin înfiinţarea multor societăţi misionare, care abia în anul
1910 s-‐au constituit în Conferinţa mondială a misiunilor protestante. S-‐au creat catedre speciale
pentru studiul şi predarea metodelor de misiune creştină. Imperiile coloniale ale statelor europene
protestante au dus la răspândirea credinţei protestante pe toate continentele lumii.
Situaţia de azi a luteranismului
Astăzi în lume există trei tipuri de Biserici luterane:
1. Bisericile landurilor din Germania – sunt biserici care se suprapun cu teritoriile

vechilor landuri germane, păstrând configuraţia acestora din secolul al XVI-‐lea.
Aceste biserici sunt autocefale, dar unite împreună sub numele de Biserica
Evanghelică din Germania.
2. Bisericile luterane de stat – sunt biserici care s-‐au identificat cu structurile

statelor din care provin. Este vorba de bisericile din Suedia, Norvegia şi Finlanda.
3. Bisericile liberale – sunt separate total de structurile politice.
Federaţia Luterană Mondială (LWB) – o comuniune de Biserici de tradiţie luterană -‐ a fost
fondată la Lund în Suedia, în anul 1947. Este formată din 140 de biserici, care sunt răspândite în 78
77
de ţări şi numără aproximativ 66 milioane de credincioşi166. Pe lângă credincioşii din Europa există
mulţi luterani pe celelalte continente. În Africa peste 15 milioane, în Asia 7 milioane, în America de
Nord 5 milioane, iar tendinţa este aceea a unei creşteri pe celelalte continente şi scăderea
numărului credincioşilor în Europa. În Germania, patria luteranismului, au părăsit biserica aproape
200.000 luterani în anul 2005.
În România există azi Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană cu sediul la Sibiu, din
care fac parte saşii transilvăneni. Înainte de 1944, totalul credincioşilor evanghelici se ridica la
250.000 de persoane, în peste 250 de parohii. În urma războiului şi a evenimentelor politice, mai
ales în urma emigrării din ultimele două decenii, numărul enoriaşilor a scăzut simţitor, ajungând,
conform recensământului din anul 2002, la 11.203 credincioşi.
Biserica Evanghelică Luterană sinodo-‐presbiteriană a comunităţii maghiare cu sediul la Cluj

a luat fiinţă după primul război mondial şi a fost constituită din credincioşii evanghelici lutherani
din Transilvania şi Banat care nu erau de limbă germană şi care aparţinuseră până atunci de
districtul evanghelic de confesiune augustană Tisa, al cărui sediu rămăsese după Tratatul de la
Trianon în Ungaria. Conform datelor recensământului oficial din 2002 număra 26.194 de
credincioşi, iar conform datelor proprii, 35.000 de credincioşi.
Biserica reformată de la Reformă până azi

Bisericile reformate sunt comunităţi de tradiţie calvină167, înţelegându-‐se pe sine ca biserici
„reformate după cuvântul lui Dumnezeu“. Multe din ele se numesc presbiteriene, accentuând un
element important al constituţiei bisericii – presbiteriul, cercul bătrânilor, care conduce
comunitatea. Comunităţile sunt unite în unităţi administrative mai mari, iar acestea formează
sinodul unei biserici la nivel naţional. Tot tradiţiei reformate aparţin şi bisericile
congregaţionaliste, în care autonomia comunităţii (congregatio) şi independenţa acesteia sunt mai
puternic accentuate, fiecare parohie fiind o instanţă supremă pentru sine.
Bisericile reformate sunt foarte simple, lipsind orice imagine religioasă şi punând în centrul
Bisericii nu masa altarului, care este foarte simplă şi adesea fără crucifix, ci amvonul, adică locul de
unde se vesteşte cuvântul lui Dumnezeu. Se accentuează foarte mult Vechiul Testament, care este
considerat unul din cele două legăminte încheiate de Dumnezeu cu omenirea.
Învăţătura lui Calvin despre „dubla predestinaţie“ nu conduce la pasivitate, deoarece,
conform acestei învăţături, deşi nu putem contribui cu nimic la mântuirea noastră, totuşi putem
recunoaşte alegerea divină după faptele vieţii noastre (aşa-‐numitul „syllogismus practicus“).
Gruparea remonstranţilor din Olanda consideră această învăţătură doar ca simplă părere
teologică.

Abia după tratatul de pace de la Münster şi Osnabrück (oraşe din Westfalia) din 24
octombrie 1648 calvinii au fost incluşi în rândul confesiunilor cu drept de existenţă în Imperiul
166
Ultimele trei biserici primite în Federaţie în septembrie 2005 sunt: Biserica Evanghelică-‐Luterană Liberă a Suediei
(21.000 credincioşi), Biserica Luterană-‐Evanghelică din Peru (1110 membri) şi Biserica Evanghelică-‐Luterană din Statele
Himalaiei în India (23.350 membri).
167
Denumirea de biserici calvine sau calviniste nu este oficială.
78
german. Ţările în care aceştia s-‐au răspândit sunt: Elveţia, Franţa, Olanda, Scoţia, Germania,
Ungaria, Polonia, România.

Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate

În anul 1875 s-‐a constituit Alianţa Bisericilor Reformate din întreaga lume, care au
organizare presbiteriană, formată din 21 de biserici din Europa şi America de Nord. În anul 1891 s-‐
a întemeiat la Londra, Consiliul Internaţional al Congregaţioniştilor. În anul 1970 această Alinţa a
fuzionat cu Consiliul Mondial al Congregaţionaliştilor, în Nairobi, întemeind astfel Alianţa
Mondială a Bisericilor Reformate (World Alliance of Reformed Churches), care cuprinde azi 75 de
milioane de reformaţi din 218 biserici aflate în 107 ţări ale lumii 168 . Bisericile membre sunt
congregaţionaliste, presbiteriene, reformate şi evanghelice-‐unite 169 , baza doctrinară fiind
constituită din teologia lui Jean Calvin şi John Knox. Din AMBR fac parte şi Biserica fraţilor boemi
(husiţi), remonstranţii din Olanda şi valdenzii din Italia. Secretariatul general al alianţei se află la
Geneva. În afara acestei alianţe există gruparea conservativă a vechilor reformaţi, constituită în
secolul al XIX-‐lea, care numără aproape 5 milioane de reformaţi.
Baza doctrinară a constituirii acestei alianţe este Sfânta Scriptură şi interpretarea ei
în baza mărturisirilor de credinţă reformate (cele mai importante sunt Catehismul de la Heidelberg
1563, A două mărturisire de credinţă helvetică 1566 şi Mărturisirea din Westminster 1647).

România
Biserica Reformată a fost recunoscută oficial în anul 1564 de principele Transilvaniei Ioan
Sigismund. Sinoadele din 1564 şi 1567 au pus bazele organizatorice ale calvinismului din
Transilvania. Între 1570-‐1580 s-‐a înfiinţat Episcopia Reformată din Ardeal. Biserica Reformată din
România numără în prezent 698.550 credincioşi, în marea majoritate maghiari, organizaţi în două
eparhii (Cluj şi Oradea), cu circa 1.000 lăcaşuri de cult, în care slujesc 750 preoţi.
Excurs: Unitarienii
Unitarienii sunt numiţi antitrinitari şi socinieni, după numele a doi fraţi italieni Lelio şi
Faustus Socinus, care au trăit în secolul al XVI-‐lea, negând învăţătura despre Sfânta Treime
(Dumnezeu este unic şi indivizibil) şi dumnezeirea lui Iisus Hristos. Un alt reprezentant de seamă a
fost Miguel Served, un fost călugăr spaniol care umbla prin universităţile europene propagând
teologia unitariană. A fost ars pe rug la Geneva în anul 1553.
Deşi persecutaţi în Europa, unitarienii au găsit îngăduinţă în Transilvania – un celebru reprezentant
al lor fiind David Francisc (1519-‐1579) -‐ fiind recunoscuţi oficial prin edictul Dietei de la Turda
privind libertatea religioasă (1568) în Transilvania.
168
130 biserici se află în Africa şi Asia.
169
Bisericile evanghelice-‐unite sunt constituite prin uniunea de natură administrativă sau doctrinară a unor comunităţi
care provin fie din tradiţia reformată, fie din cea evanghelică-‐luterană.
79
In ciuda acestui edict, unitarienii au fost persecutaţi de principii catolici şi protestanţi, făcând astfel
ca numărul parohiilor să scadă de la 425 în sec. al XVI-‐lea, la numai 125 în anul 1700. Cultul
unitarian, cu sediul central la Cluj, cuprinde 66.846 credincioşi de naţionalitate maghiară ( în
judeţele Cluj, Braşov, Covasna, Harghita şi Mureş), deserviţi de 110 preoţi.
Biserica Anglicană de la Reformă până azi

Lupta dintre orientarea catolică şi cea protestantă în rândul regilor englezi din secolul al
XVI-‐lea a luat sfârşit cu măsurile luate de regina Elisabeta (1558-‐1603). Aceasta, deşi a respins
multe din învăţăturile Bisericii Romei, a păstrat totuşi în cult mai multe elemente din romano-‐
catolicism. Acest aspect dă până azi unicitatea Bisericii anglicane în cadrul creştinătăţii mondiale.
Arhiepiscopul de Canterbury Matthew Parker (1559-‐1575) a considerat Biserica anglicană
ca „via media“ între catolicism şi protestantism. Ea a păstrat succesiunea apostolică pe linie
episcopală prin arhiepiscopul Thomas Cranmer (1489-‐1556), care a fost din 1533 conducătorul
reformei anglicane. Cele două texte fundamentale ale familiei anglicane sunt: „Cele 39 de
Articole“ din 1571 şi „The Book of Common Prayer“ – Cartea comună de rugăcine – din 1662.
În secolele XVI – XVII s-‐au desprins din Biserica anglicană o serie de confesiuni existente
până azi pe harta confesională a lumii creştine: preotul anglican John Smyth (1554-‐1612) –
reprezentant al mişcării de stânga a reformei, a emigrat în Olanda unde s-‐a botezat sub influenţa
menoniţilor. În 1611 s-‐a întors în Anglia, întemeind acolo primele comunităţi de baptişti, care s-‐au
răspândit apoi în America datorită persecuţiilor, ajungând la o mare dezvoltare. Azi cea mai mare
parte a baptiştilor sunt uniţi în Alianţa Baptistă Mondială, care numără peste 80 de milioane de
membrii.
Pantofarul englez George Fox (1624-‐1691) este întemeietorul grupării quaekerilor,
„tremurători“ situaţi departe de Bisericile tradiţionale, respingând Sfintele Taine şi ierarhia,
reprezentând un creştinism fără dogme, cu slujbe în tăcere. Acceptă Sfânta Scriptură, dar pun
accent pe iluminarea Sfântului Duh. Quaekerul William Penn (1644-‐1718) a întemeiat statul
American Pennsylvania în 1683. În lume trăiesc peste 250000 de quaekeri.
Dintr-‐o altă mişcare de înnoire înlăuntrul Bisericii anglicane s-‐a născut şi „Biserica
Metodistă“. Întemeietorul a fost preotul anglican John Wesley (1703-‐1791), alături de fratele său
Charles Wesley (1707-‐1788), care au întemeiat în Oxford un cerc biblic. Datorită lecturii metodice
a Bibliei şi a unei spiritualităţi strict personale au fost numiţi metodişti. Momentul convertirii este
important şi mântuirea numai prin credinţă. Este o sinteză între luteranism, anglicanism şi
pietismul herrnhuterilor. Învăţătura este protestantă, iar organizarea bisericească
congregaţionalistă. Sunt răspândiţi în America, Canada, Australia şi alte state, fiind foarte activi din
punct de vedere social. Azi în lume trăiesc peste 70.000.000 de metodişti.
Ca reacţie la influenţele catolice şi la iluminismul european, în secolul al XIX-‐lea au apărut
în Biserica anglicană trei direcţii:
1. High Church – biserica înaltă – formată din episcopi şi aristocraţie. Aceştia pun
accent pe tradiţie, liturghia euharistică şi oragnizarea episcopală, având o
tendinţă anglo-‐catolică. Din această direcţie s-‐a născut între anii 1833-‐1845 aşa-‐
numita „Mişcare de la Oxford“, care milita pentru mai multă moralitate şi
sfinţenie la săvârşirea Sfintelor Taine, păstrarea tradiţiei şi combaterea
80
liberalismului. Tulburările născute au dus la trecerea la catolicism a mai multor
preoţi. Mişcarea ritualistă (dorea reintroducerea lumânărilor, tămâiei,
procesiunilor, monahismului etc.) din a doua jumătate a secolului al XIX-‐lea a
sfârşit prin intergrarea în High Church.
2. Low Church – biserica de jos – căreia îi aparţin păturile mijlocii, este apropiată de
puritani. Se pune accentul pe Biblie, ca măsură pentru viaţă şi spiritualitate.
3. Broad Church – biserica largă – mai puţin numeroasă, căreia îi aparţin
intelectualii liberali, care încearcă să facă acordul dintre credinţă şi raţiune. A dat
foarte mulţi teologi importanţi, preocupaţi de majoritatea problemelor care
frământă omenirea contemporană.
Biserica anglicană s-‐a remarcat încă din secolul al XIX-‐lea prin actvitatea misionară de
răspândire a Bibliei prin „Societatea Biblică Britanică“, cu sediul la Londra, înfiinţată în 1804. Anual
această societate răspândeşte în lume câteva zeci de milioane de Biblii în peste 1000 de limbi şi
dialecte.

Comuniunea anglicană

În secolul al XVIII-‐lea s-‐a întemeiat o biserică de tradiţie anglicană în America, la aceasta
adăugându-‐se multe alte biserici episcopale anglicane pe întregul glob, în fostele colonii engleze şi
în alte ţări în urma misiunilor din secolele XVIII-‐XIX. Astăzi din Comuniunea anglicană (The Anglican
Communion) fac parte 44 de biserici de pe toate continentele, cu aproximativ 78 de milioane de
creştini.

81

13. Conciliul I Vatican. Apariţia Bisericii Vechi-‐Catolice. Conciliul II Vatican. Biserica Romano-‐
Catolică azi

13.1 Conciliul I Vatican. Apariţia Bisericii Vechi-‐Catolice.

După Revoluția Franceză din 1789 s-‐a instaurat în țările Occidentului procesul de
secularizare și laicizare, marcându-‐se începutul modernității. De la începutul secolului al XIX-‐lea a
început un proces de centralizare spre Roma a Bisericilor locale catolice, încercându-‐se obținerea
unei independențe totale sau parțiale față de stat, deși au existat și tendințe centrifuge. Biserica
catolică a devenit tot mai mult biserică papală, iar istoria bisericii, istoria papalității. Catolicismul a
avut de clarificat relațiile dintre stat și biserică în diferite state europene, lucru realizat în parte
prin concordate, dar și poziționarea și compatibilitatea sa cu modernitatea născută după 1789.
Napoleon părea să fi dat o lovitură definitivă papalității prin desființarea statului papal în 1797, dar
papii Pius VII și Grigorie XVI au reușit să refacă oarecum prestigiul papalității, reușindu-‐se la
Congresul de la Viena (1815) restabilirea statului papal în vechile granițe.
Personalitatea care a marcat veacul al XIX-‐lea este papa Pius al IX-‐lea (1846-‐1878).
Prezentat de istorici fie ca sfânt, fie ca bolnav și paranoic, a fost totuși beatificat în anul 2000 de
către Papa Ioan-‐Paul al II-‐lea. În decursul pontificatului său a trebuit să facă față multor provocări,
dar a condus cu deosebit curaj și autoritate biserica catolică a vremii sale. Mediatizat de presa
liberă născută după revoluțiile europene din 1848 și venerat de catolicii ultramontani, papa Pius
IX, considerat a fi un liberal de cei care l-‐au ales, s-‐a pronunțat încă din prima sa enciclică Qui
pluribus (9 noiembrie 1946) împotriva abuzului de rațiune și pentru autoritatea și infailibilitatea
papei. După ce a refuzat să participe la războiul împotriva Austriei pentru crearea unei Italii unite,
papa a decretat dogma Immaculata Conceptio (1854) și Syllabus errorum (1864).
Dogma conceperii și nașterii Fecioarei Maria fără păcat strămoșesc a fost discutată și
respinsă deja în secolul al 12-‐lea de către dominicani pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții,
dar acceptată de franciscani, în special de Johannes Duns Scotus (1265-‐1308), în baza axiomei
speculative potuit, decuit ergo fecit fiind propagată în mediile catolice spaniole de același ordin
monahal, alături de iezuiți. Evlavia deosebită arătată de papa Pius IX Fecioarei Maria, mai ales în
timpul exilului din Gaeta (1849/50) a condus la chestionarea tutror episcopilor cu privire la
dogmatizarea acestei învățături. Papa spera ca Maria să-‐l ajute printr-‐o minune să păstreze statul
papal râvnit de revoluționarii din 1848. După ce 90 % au răspuns pozitiv, Pius IX a promulgat
această nouă dogmă la 8 decembrie 1854 într-‐o festivitate liturgică la care a invitat întregul
episcopat. Deși au existat unele proteste și chiar facultăți de teologie din Germania au reacționat
împotriva dogmatizării, totuși papa a formulat singur această dogmă, prin aceasta lăsând oarecum
să se întrevadă ceea ce urma să se întâmple la Vatican I:
„Declarăm, proclamăm și definim că învățătura care susține că printr-‐o grație
și un privilegiu singular al Atotputernicului Dumnezeu, având în vedere meritele lui
Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, Preafericita Fecioară Maria a fost din
prima clipă a zămislirii ei păstrată ferită (immunem) de orice pată a vinii originare,
82
este revelată de Dumnezeu și de aceea trebuie crezută ferm și constant de toți
credincioșii“170.
Zece ani mai târziu, papa a reușit să publice enciclica Quanta cura (8 decembrie 1864),
căreia i-‐a adăugat un Syllabus (listă) în care a condamnat în 18 puncte greșelile modernității. În
această enciclică este vorba de poziționarea papalității și a catolicismului față de modernitate.
Printre concepțiile greșite condamnate de papă se numără: panteismul, naturalismul,
raționalismul, indiferentismul, socialismul, comunismul, cât și alte greșeli teologice, morale sau
politice (liberalismul). Această poziție a papei a acționat ca o bombă asupra statelor europene,
reacțiile acestora fiind deosebit de virulente. Mai mult decât atât, respectarea acestor hotărâri
făcea imposibilă existența catolicilor în statele marcate de astfel de curente. Astfel, a fost nevoie
de precizări cu privire la această poziție a papei, arătându-‐se că papa a condamnat indiferentismul
religios în sine, iar nu guvernele care au postulat libertatea religioasă în constituțiile lor.

Conciliul I Vatican

După ce în decembrie 1864, papa Pius al IX-‐lea a primit în general un răspuns pozitiv la
întrebarea adresată cardinalilor cu privire la convocarea unui nou conciliu general al Bisericii (acest
lucru nu se mai întâmplase de la Trident), acesta a instituit o comisie de cardinali care să facă
propuneri pentru temele dezbaterilor. S-‐au propus teme legate de credință, disciplină și morală,
dar și legate de relația biserică-‐stat. În subcomisii s-‐au elaborat proiecte, dar acestea erau formate
în general din ultramontaniști. Catolicii liberali așteptau un conciliu al dezbaterilor teologice, pe
când cei ultramontaniști vedeau în el numai un organ de aclamare a deciziilor papei.
Sinodul a fost convocat prin bula Aeterni patris (26 iunie 1868), în care nu era menționată
expres tema infailibilității, și a fost deschis festiv în data de 8 decembrie 1869 în basilica Sfântul
Petru din Vatican, fiind condus de papa însuși sau de un prezidiu format din cinci cardinali. Numai
papa avea dreptul să propună spre discuție teme venite din comisii, arătându-‐se atât prin locul de
convocare, cât și prin procedura dezbaterilor că autoritatea papală are ultimul cuvânt. Au
participat toți cardinalii, 700 de episcopi și 200 de episcopi titulari, cât și abații generali ai
ordinelor monahale (italienii 300, francezii 130). După primele dezbateri s-‐a remarcat că
aproximativ 80 % din cei prezenți susțin autoritatea deplină a papei. Atunci s-‐a adus o petiție
semnată de 380 sinodali, în care s-‐a cerut papei să se discute tema infailibilității, în timp ce 136 au
fost împotriva acestei dezbateri. Papa a sprijinit majoritatea și a propus ca din schema numită De
Ecclesia Christi să fie scoase capitolele 11 și 12 și să se redacteze o nouă constituție despre papă.
La începutul lunii mai a anului 1870 a început dezbaterea privitoare la această dogmă. Opozanții
noii dogme au argumentat pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, arătând că acestea nu
cuprind o astfel de învățătură. În urma votului din 601 sinodali au votat 451 pentru infailibilitate,
88 contra (non placet), iar 62 au cerut modificări la text (placet juxta modum). O dogmă trebuia
votată însă în unanimitate. Opozanții însă, pentru a nu vota împotriva papei în privința unei
chestiuni care îl privea au părăsit Roma înainte de votarea finală, astfel la 18 iulie 1870 au votat
535 sinodali pentru constituția Pastor Aeternus și doar 2 împotrivă (un italian și un american).
170
Cf. Diac. Ioan I. Ică jr, Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie
Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceii, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 31.
83
Această constituție cuprinde de fapt două dogme: primatul de jurisdicție universală al
papei și infailibilitatea acestuia. Prin primatul papal de jurisdicție se arată că episcopul Romei
posedă cea mai înaltă și absolută putere în biserică, putând interveni direct în orice dioceză,
condusă de un episcop. Această definiție a avut mult mai mare efect decât cea a infailibilității.
Cea de-‐a doua prevede că „cu aprobarea sfântului Conciliu, noi învățăm și declarăm că este
dogmă revelată de Dumnezeu ori de câte ori Pontiful Roman vorbește de pe tronul lui Petru (ex
cathedra), adică în momentul exercitării plenare a oficiului său de Păstor și Învățător al tuturor
creștinilor și prin maxima autoritate apostolică declară că o doctrină privitoare la credință sau la
morală trebuie considerată obligatorie pentru întreaga Biserică“. Această putere o posedă ex sese,
non autem ex consensu Ecclesiae (de la sine, nu prin aprobarea Bisericii). Cine cuteza să contrazică
această hotărâre urma să fie excomunicat. Deși această dogma crează până azi probleme
ecleziologice insurmontabile, principiul infailibilității a fost folosit o singură dată în materie
dogmatică de papa Pius al XII-‐lea, care prin constituția apostolică Munificentissimus Deus din 1
noiembrie 1950 a proclamat dogma Înălțării la ceruri cu trupul și sufletul a Maicii Domnului:
„Pronunțăm, declarăm și definim drept dogmă revelată de Dumnezeu faptul
că, încheindu-‐și viața pământească, imaculata Mamă a lui Dumnezeu, Pururea
Fecioară Maria, a fost ridicată (assumptam) cu trupul și sufletul la slava cerească“171.
Receptarea acestei noi dogme mai ales în Germania a dus la o serie de conflicte. Unele
facultăți de teologie catolică și unii profesori s-‐au opus noii dogme, iar episcopii au receptat-‐o în
urma unor mari presiuni. Ultimul dintre germani a fost celebrul episcop de Rottenburg, Carl
Joseph Hefele (†1895), autorul unei monumentale Istorii a Conciliilor, folosită până azi în
facultățile de teologie, care s-‐a supus acestei hotărâri la 10 aprilie 1871 pentru a evita o schismă în
dioceza sa, spunând: „Unitatea Bisericii este un bun atât de mare, încât convingerile personale
trebuie să rămână în urmă“. Acesta nu este însă un principiu teologic corect, atunci când este
vorba de mărturisirea adevărului.
Conciliul s-‐a închis la 20 octombrie 1870, după ce naționaliștii italieni conduși de Giuseppe
Garibaldi, care reușiseră unificarea teritoriilor italiene sub regele Piemontului Victor Emanuel II în
1859, au intrat în Roma și au anexat ceea ce mai exista din statul papal, desființându-‐l. Aceștia au
fixat apoi prin Legea Garanțiilor din 15 mai 1871 o serie de privilegii papei (posesiunea Vaticanului,
a Lateranului și a Castelului Gandolfo), care s-‐a declarat prizonier al Vaticanului și nu a acceptat
garanțiile date.
Statul papal a fost reînființat abia la 11 februarie 1929, sub papa Pius XI, când prin
Convenția de la Quirinal (constă din Trattato di Stato – creează bazele de drept ale existenței
Statului Vatican, Concordato – care fixează până azi relațiile dintre biserică și statul Italian și
Convenzione Finanziaria – cu privire la pierderile bisericii din 1870 până în 1929) statul italian
condus de dictatorul fascist B. Mussolini a recunoscut suveranitatea noului stat sub denumirea de
Città del Vaticano (44h).
În urma Conciliului I Vatican s-‐a născut Biserica Veche Catolică ca protest al unor profesori
de teologie în special față de noua dogmă. Conducător al protestului a fost profesorul de istorie
din München Ignaz von Döllinger (†1890), care a dorit o rediscutare a acestei dogme, nu o rupere
de Roma. Mai întâi, în Declarația de la Nürnberg, din 26 august 1870, 32 de profesori au făcut apel
171
Ibidem, p. 37-‐38.
84
la un nou conciliu liber în Nordul Alpilor. Deoarece un astfel de conciliu părea fără perspectivă,
aceștia au convocat în septembrie 1871 la München, primul Congres al Vechilor Catolici, la care au
participat teologi și catolici din Germania, Austria și Elveția, alături de reprezentanți ai Bisericii de
la Utrecht și ai anglicanilor, unde s-‐a votat întemeierea unor asociații religioase, care au fost
așezate sub episcopul Joseph Hubert Reinkens (†1896), ales în 1873 ca prim episcop al Vechilor
Catolici și hirotonit de un episcop al Bisericii de la Utrecht, păstrând astfel succesiunea apostolică.
La 24 septembrie 1889 Bisericile vechilor catolici din Europa s-‐au organizat în Uniunea de la
Utrecht, care are azi membrii din toată lumea. Azi, Biserica Vechilor Catolici are în jur de 500.000
membrii în întreaga lume.
În Germania, fărâmițată după Războiul de 30 de ani în zeci de stătulețe s-‐a început procesul
de unificare prin revoluția de la 1848, iar după victoria Prusiei în războiul franco-‐prusian (1870-‐
1871), s-‐a întemeiat la 18 ianuarie 1871 Imperiul German, prin încoronarea împăratului Wilhelm I
și alegerea lui Otto von Bismarck (1871-‐1898) ca primul cancelar federal. Imediat după întemeiere
noul imperiu a început ceea ce s-‐a numit în istoriografie Kulturkampf-‐ul (lupta pentru cultură).
Este vorba de o mișcare etatistă germană, care urmărea ca prin guvernul condus de Bismarck să
controleze viața bisericească în toate domeniile acesteia, în numele apărării civilizației și culturii
moderne. Expresia Kulturkampf a fost întrebuințată de deputatul prusac Karl Virchow în 1873. Prin
celebrele Maigesetze, legi ale Parlamentului german elaborate în mai 1873, s-‐a dispus ca preoții
catolici să fie numiți numai cu acordul statului și să studieze filozofie și literatură. În celebra Lege a
coșului de pâine se oprea orice prestație a statului față de biserică, episcopi și preoți, dacă aceștia
nu semnau o declarație de fidelitate față de stat. Cu ajutorul noului papă Leon al XIII-‐lea și al
partidului catolic de centru din Germania s-‐a ajuns la un modus vivendi abia prin cea de-‐a doua
Lege a păcii (23 mai 1887), prin care au fost retrase aproape toate măsurile luate de-‐a lungul
Kulturkampf-‐ului. Biserica a ieșit din situația de „ghetto” în care fusese aruncată, separându-‐se
prietenește de stat, dar cooperând cu acesta.

13.2 Conciliul II Vatican. Biserica Romano-‐Catolică azi.

Conciliul II Vatican reprezintă pentru Biserica Romano-‐Catolică un sfârșit și un nou început.
Deja papii Pius al XI-‐lea și Pius al XII-‐lea au făcut planuri pentru continuarea Conciliului I Vatican,
deoarece atitudinea antimodernistă și integralistă a BRC era depășită. Cel care a convocat însă
acest Conciliu a fost Papa Ioan al XXIII-‐lea (1958-‐1963)172, ales la vârsta de 77 de ani din scaunul de
patriarh al Veneției, după ce fusese nunțiu papal în Bulgaria, delegat în Turcia și Grecia, iar mai
apoi nunțiu papal în Franța. Considerat un papă al tranziției, datorită vârstei înaintate la care a fost
ales, Ioan al XXIII-‐lea a marcat în mod decisiv istoria catolicismului mondial prin convocarea
Conciliului II Vatican, care a condus la schimbări fără precedent în istoria acestei biserici. Marcat
de teoria aggiornamento – adaptarea Bisericii la problemele actuale ale societății – acest papă a
convocat în 1962 Conciliul II Vatican.
Conciliului a fost anunțat deja la 25 ianuarie 1959 în fața cardinalilor prezenți la săptămâna
pentru unitatea creștinilor, fiind primit cu răceală de cardinali, dar cu mare entuziasm de opinia
publică. Dacă Tridentul sau I Vatican au avut țeluri precise, acest sinod își dorea la început înnoirea
172
A luat numele purtat de papa Ioan al XXIII-‐lea în secolul al XV-‐lea, un papă ce a fost depus de Sinodul de la Konstanz
(1414-‐1418).
85
bisericii și unitatea creștinilor. La 17 mai 1959 s-‐a instituit Commissio antepraeparatoria, condusă
de cardinalul secretar de stat Domenico Tardini (1888-‐1961), care avea ca țel să întrebe
episcopatul, ordinele monahale și facultățile de teologie care sunt temele pe care le doresc a fi
discutate la Conciliu. După realizarea acestui lucru a fost convocată Commissio praeparatoria la 5
iunie 1960, care a format 11 comisii de pregătire, ce urmau să prelucreze temele pentru conciliu,
din care făceau parte episcopi și teologi catolici din întreaga lume. Aceste comisii au pregătit 70 de
teme (Schemata) ce urmau a fi dezbătute la conciliu.
Convocarea festivă și oficială a conciliului a avut loc la data de 25 decembrie 1961, pentru
anul 1962 cu triplul țel: reforma interioară a Bisericii catolice, unitatea creștinilor și pacea întregii
lumi. Sinodul s-‐a deschis la 11 octombrie 1962 în Basilica Sfântul Petru din Vatican, folosind ca aulă
a conciliului nava centrală, cu participarea a 2500 de părinți conciliari, sprijiniți la rândul lor de
câteva mii de teologi. Limba textelor era latina, ca și cea a dezbaterilor. Au participat observatori ai
Bisericilor Ortodoxe și protestante, iar lucrările au fost transmise în direct la radio și televiziune.
Sinodul a durat până la data de 8 decembrie 1965, când lucrările s-‐au închis, desfășurându-‐se în
patru sesiuni.
Prima sesiune (11 octombrie – 8 decembrie 1962): În cuvântul de deschidere Papa Ioan al
XXIII-‐lea a subliniat dimensiunea pastorală a conciliului și faptul că nu trebuie formulate
condamnări, ci formulări pozitive ale credinței. S-‐au discutat unele texte importante ca cel despre
Liturghie sau Revelație, fiind trimise pentru modificări la comisii. Cel mai mare rezultat al acestei
prime sesiuni a fost atmosfera extraordinară, colegială și responsabilă, alături de marea dorință de
schimbare.
Intersesiunea 1962/1963 – În această perioadă lucrările de redactare a documentelor au
continuat, până când la data de 3 iunie 1963 papa Ioan al XIII-‐lea s-‐a stins din viață, fiind plâns de
întreaga lume catolică. La 21 iunie 1963 era ales ca papă arhiepiscopul de Milano, Cardinalul
Giovani Battista Montini, cu numele de Paul al VI-‐lea (1963-‐1978), care a continuat procesul
conciliar de reformă, dar nu atât de evident ca predecesorul său, fiind mai conservator.
A doua sesiune: (29 septembrie – 4 decembrie 1963): Au fost discutate și amendate în
această perioadă constituțiile cu privire la Biserică, ecumenism și Liturghie.
A treia sesiune (14 septembrie – noiembrie 1964): a probat constituțiile de mai sus.
A patra sesiune (14 septembrie – 8 decembrie 1965): au fost aprobate textele despre
apostolatul laicilor, educație, formarea preoților și altele. Sesiunea festivă din 7 decembrie 1965 a
fost cea în care s-‐a aprobat constituția pastorală despre Biserică în lumea de azi și s-‐a ridicat
anatema rostită la 16 iulie 1054. În data de 8 decembrie 1965, într-‐o ceremonie festivă în Piața
Sfântul Petru, au fost anunțate public hotărârile conciliului, o dată cu chemarea tuturor creștinilor
de a le pune în practică alături de cler.
Hotărârile Conciliului II Vatican sunt cuprinse în 16 texte:
Constituţii
• Dei Verbum (Despre revelaţia divină)

• Lumen Gentium (Despre Biserică)
• Gaudium et Spes (Bucurie şi speranţă)
• Sacrosanctum Concilium (Despre sacralitatea liturghiei)
86
Decrete
• Ad Gentes (Despre activitatea misionarilor)

• Apostolicam Actuositatem (Apostolatul laicilor)
• Christus Dominus (Arhiepiscopi în biserică)
• Inter Mirifica (Despre comunicaţiile sociale)
• Optatam Totius (Formarea preoţilor)
• Orientalium Ecclesiarum (Bisericile orientale)
• Perfectæ Caritatis (Reînnoirea vieţii religioase)
• Presbyterorum Ordinis (Formarea preoţilor)
• Unitatis Redintegratio (Ecumenism)
Declaraţii
• Dignitatis Humanæ (Libertatea religioasă)

• Gravissimum Educationis (Învăţăturile bisericii)
• Nostra Ætate (Relaţiile cu celelalte religii)
Receptarea conciliului a fost diferită și nu este încheiată până azi, conducând la sciziuni și
dezbateri intense. Receptarea la nivelul învățăturii de credință a conciliului a fost rapidă și a decurs
fără probleme, în special prin publicarea textelor, în timp de receptarea practică a decurs cu
accente diferite.
Lui Paul al VI-‐lea, care a fost primul papă care a vizitat Ierusalimul, Asia și Europa,
construind poduri de legătură cu întreaga lume.
După moartea sa, la 6 august 1978, a fost ales papă Patriarhul Veneției, Albino Luciano, cu
numele de Ioan Paul I, arătând prin aceasta continuitatea cu cei doi înaintași ai săi. După 33 de zile
de pontificat a fost găsit mort în camera sa.
Urmașul său, arhiepiscopul Cracoviei, Cardinalul Carol Wojtyla, ales la data de 16
octombrie 1978, și-‐a luat numele de Ioan Paul al II-‐lea (1978-‐2005). Primul papă slav și primul
neitalian din 1522 încoace, venea din blocul communist și s-‐a declarat împotriva acestuia,
conducând BRC peste 26 de ani. Pontificatul său este caracterizat prin următoarele: peste 100 de
vizite pastorale în întreaga lume, multe beatificări și canonizări, numeroase enciclice. Prin vizitarea
unui locaș de cult protestant (1983), a unei sinagogi (1986), a unei țări ortodoxe (1999) și a unei
moschei (2001), a marcat pași decisivi în deschiderea catolicismului către celelalte confesiuni și
religii. A fost împușcat de un turc în Piața Sfântul Petru și înjunghiat în Haiti, fiind un papă al mass-‐
mediei.
După moartea sa, a fost ales la 19 aprilie 2005 cardinalul Josif Ratzinger, care și-‐a ales
numele de Benedict al XVI-‐lea. Acesta s-‐a restras în martie 2013, în locul său fiind ales papa
Francisc. Noul papă încearcă o reformare a curiei papale și o deschidere către săraci.

Biserica Romano-‐Catolică azi

În secolul al XX-‐lea, Biserica Romano-‐Catolică a devenit o biserică universală în adevăratul
sens al cuvântului. Dacă în 1900 existau 264 de milioane de catolici, în 1961 existau 562 de
87
milioane, iar în 1985 851 de milioane. Dacă în 1900 66% din catolici trăiau în Europa, iar 27 % în
America, în 1990 doar 30% mai erau europeni, numărul celor din celelalte continente fiind în
creștere.
Conform statisticii din 2008, BRC numără 1.131.000.000 credincioși, 407.262 preoți,
815.237 monahi. O statistică realizată în Germania, în anul 2007 arată că din cei 25.461.000 (31 %)
catolici, duminica participă la Missă 3.492.000 (13,7 %). În Filipine, fostă colonie spaniolă, peste 82
% din populație este catolică (46 milioane). În Zair, fostă colonie portugheză, peste 50 % sunt
catolici (20 milioane), iar în Burundi 90 % (5 milioane). Brazilia număra în 1993, la o populație de
158.962.000, 88 % catolici.

88
14. Bisericile Ortodoxe între 1453-‐2013. Conferinţele panortodoxe (sec. XX). Sinodul
panortodox. Diaspora ortodoxă.

14.1 Bisericile Ortodoxe între 1453-‐2013.

14.2 Conferinţele panortodoxe (sec. XX)

Prin obţinerea autocefaliei de către Bisericile Ortodoxe din Europa răsăriteană în secolul al
XIX-‐lea, la începutul secolului XX s-‐a resimţit o slăbire puternică a conştiinţei sinodale a Bisericilor
Ortodoxe, întărită apoi de situaţia politico-‐religioasă a Europei din veacul trecut. Mai mult decât
atât, au apărut noi probleme practice şi teologice, legate de structurile diasporale ortodoxe şi
multe alte aspecte practice, care nu puteau fi soluţionate decât printr-‐o dezbatere panortodoxă.
Patriarhia Ecumenică a sesizat acest lucru în enciclicile patriarhale din anii 1902, 1904 şi 1920,
chemând bisericile ortodoxe surori la o mai strânsă comuniune.

Conferinţele panortodoxe
Din această necesitate s-‐au născut conferinţele panortodoxe din secolul XX, care au
încercat să rezolve diferite probleme practice referitoare la relaţiile interortodoxe.
1. Conferinţa Panortodoxă din Constantinopol – 10 mai – 8 iunie 1923 – în timpul Patriarhului
Ecumenic Meletie Metaxakis (1921-‐1923). Au participat toate Bisericile Ortodoxe cu excepţia celei
ruse. Principala hotărâre luată s-‐a referit la îndreptarea calendarului iulian, rămas în urmă cu 13
zile faţă de anul civil. Hotărârea trebuia însă aplicată de fiecare Biserică Ortodoxă în parte. În afară
de Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Sârbă şi Muntele Athos – celelalte şi-‐au
îndreptat calendarul173.
2. Conferinţa Panortodoxă de la Vatoped – 8 – 23 iulie 1930 – s-‐a ocupat de pregătirea unui
prosinod panortodox, care să pregătească un sinod panortodox. Temele ce urmau a fi dezbătute
erau de natură organizatorică, liturgică (un tipic comun), dar şi de precizare a relaţiilor dintre
Bisericile Ortodoxe (acordarea autonomiei, autocefaliei).
3. Congresul profesorilor de teologie din Atena – 29 noiembrie – 6 decembrie 1936. S-‐a ocupat de
discutarea poziţiei ştiinţei teologice în Biserica Ortodoxă şi chestiuni preliminare pentru
convocarea unui sinod panortodox.
4. Conferinţa panortodoxă de la Moscova – 8-‐18 iulie 1948. A fost convocată în acelaşi în care a
fost înfiinţat Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ca un răspuns ortodox critic la încercările
ecumenice ale vremii.

173
Biserica Ortodoxă Bulgară numai în 1968, la fel ca şi cea din Macedonia.
89
14.3 Pregătirea viitorului Sinod panortodox

La începutul anilor 50, Patriarhia Ecumenică s-‐a adresat celorlalte biserici ortodoxe locale,
chemându-‐le să se implice pentru convocarea unui Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Astfel,
au fost convocate trei conferinţe panortodoxe în insula Rodos (1961, 1963, 1964) pentru
pregătirea şi definitivarea temelor cu care avea să se ocupe viitorul Sinod panortodox. Prima
conferinţă a hotărât temele cu care urma să se ocupe Sinodul, următoarele aprofundând şi
analizând unele din temele propuse. Cea de-‐a patra conferinţă panortodoxă a avut loc la
Chambésy (1968) hotărând înfiinţarea Secretariatului pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod
în acelaşi oraş şi formarea unei comisii interortodoxe pregătitoare.
În 1976 a avut loc la Chambésy prima Conferinţă Panortodoxă Presinodală, care a revizuit
lista cu temele propuse la Rodos în 1961, alegând 10 teme pentru viitorul sinod: diaspora,
autocefalia, autonomia, diptice – impedimente la căsătorie, postul, problema calendarului –
dialoguri teologice bilaterale, locul Ortodoxiei în mişcarea ecumenică şi mărturia ortodoxă în
lumea de azi.
A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 1982) n-‐a reuşit să ia hotărâri
definitive referitoare la post şi calendar, amânându-‐le pentru viitoarea conferinţă. A treia
Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 1986) a promulgat ca acceptate de toate
Bisericile Ortodoxe patru documente: Importanţa postului şi respectarea lui azi; relaţiile Bisericii
Ortodoxe cu lumea creştină; Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică; contribuţia B O la pace,
dreptate etc. Pentru cea de-‐a patra Conferinţă panortodoxă presinodală s-‐au stabilit temele:
diaspora ortodoxă, autocefalia şi proclamarea ei, autonomia şi proclamarea ei şi dipticele.
Conferinţele interortodoxe pregătitoare din 1990 şi 1993 au dezbătut aceste patru puncte şi au
elaborate documentele pregătitoare pentru cea de a patra şi ultima Conferinţă panortodoxă
presinodală înaintea convocării Sfântului şi Marelui Sinod. În regulamentul Conferinţelor
panortodoxe presinodale se cere ununimitate în adoptarea deciziilor.
Cea de-‐a patra Conferință Panortodoxă Presinodală a avut loc la Chambésy, între 6-‐13 iunie
2009. Biserica noastră a fost reprezentată de Î. P. Mitropolit Irineu al Olteniei, de P. S. Episcop
Ciprian Câmpineanul și de Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă. S-‐a discutat chestiunea organizării canonice a
diasporei ortodoxe, fiind stabilite regiunile în care vor fi create, într-‐o primă etapă, Adunări
Episcopale ale ierarhilor ortodocși:

I. America de Nord şi America Centrală
II. America de Sud
III. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania
IV. Marea Britanie şi Irlanda
V. Franţa
VI. Belgia, Olanda şi Luxemburg
VII. Austria
VIII. Italia şi Malta
IX: Elveţia şi Lichtenstein
X. Germania
XI. Ţările scandinave (fără Finlanda)
90
XII. Spania şi Portugalia
Conferința a aprobat, de asemenea și Regulamentul de funcționare a Adunărilor Episcopale în
diaspora ortodoxă.

14.4 Diaspora ortodoxă

Conceptul „Diaspora“ defineşte grupe etnice sau religioase, care şi-‐au părăsit ţara natală
din diferite motive şi se află într-‐o situaţie minoritară. După ce mai întâi conceptul s-‐a folosit
pentru comunităţile antice iudaice aflate în afara Israelului, din epoca modernă se foloseşte
pentru minorităţile confesionale creştine.
În ultimele secole au existat emigrări în masă ale ortodocşilor în spaţii confesionale străine
datorită războaielor, stăpânirilor străine, persecuţiilor religioase, condiţiilor economice mizere etc.
Secolul XX a fost unul al martiriului ortodox în multe din spaţiile răsăritene.

Diaspora ortodoxă în Europa

După schisma din 1054 şi reforma din secolul al XVI-‐lea Europa s-‐a împărţit confesional în
trei părţi: ortodocşii sunt majoritari în Europa de răsărit, catolicii în Sudul Europei, iar protestanţii
în Nord. În fiecare din cele trei regiuni, celelalte două confesiuni sunt minoritare, putându-‐se vorbi
de diasporă. Diaspora ortodoxă se află în Europa occidentală.
Primele comunităţi ortodoxe în vestul european au apărut după căderea
Constantinopolului sub turci, o dată cu întemeierea primelor comunităţi greceşti în Italia catolică.
Marea migraţie sârbă din 1690, condusă chiar de patriarhul Arsenie a sfârşit prin stabilirea a peste
70.000 de imigranţi sârbi în interiorul imperiului austriac. Prin relaţiile princiare dintre Moscova şi
diferitele curţi europene s-‐au întemeiat multe biserici ruseşti în oraşe vest-‐europene, Berlin, Praga
şi Paris dezvoltându-‐se în secolul al XX-‐lea ca centre ale culturii ruse. Prinţul Mihail Sturza a
întemeiat o capelă ortodoxă în Baden-‐Baden în 1866.
De la aceste începuturi modeste s-‐au dezvoltat în secolul al XX-‐lea structuri bisericeşti
precise în majoritatea statelor europene. Toate bisericile ortodoxe de pe continentul european au
sub jurisdicţie comunităţi în diaspora. Din 1922 jurisdicţia asupra tuturor comunităţilor greceşti din
diaspora aparţine Patriarhiei Ecumenice. Au fost încercări de a supune întreaga diasporă ortodoxă,
dar s-‐au lovit de o critică vehementă din partea celorlalte biserici. Astfel, până azi diaspora
ortodoxă se caracterizează prin pluralism jurisdicţional.
După ce în secolele al XVIII-‐lea şi al XIX-‐lea s-‐au întemeiat primele comunităţi greceşti în
Europa apuseană, înfrângerea Greciei de către Turcia în 1922 a avut drept consecinţă un mare val
de imigranţi greci către apusul Europei, în special Franţa. După cel de-‐al doilea Război Mondial a
urmat un nou val de imigranţi în partea vest-‐europeană format din aşa-‐numiţii „Gastarbeiter“ – cei
veniţi acolo pentru a muncii. După ce Patriarhia Ecumenică a înfiinţat în 1922 Arhiepiscopia de
Thyteira şi Marea Britanie, cu sediul în Londra, au urmat în 1963 alte trei mitropolii greceşti. Astăzi
există în Europa o arhiepiscopie, şapte mitropolii şi un exarhat ce ţin de Patriarhia Ecumenică:
Arhiepiscopia de Thyteira şi Marea Britanie, Mitropolia Franţei, Mitropolia Austriei, Mitropolia
Suediei şi Scandinaviei, Mitropolia Belgiei, Mitropolia Elveţiei, Mitropolia Italiei şi Maltei,
Mitropolia Spaniei şi Portugaliei şi Exarhatul comunităţilor ortodoxe de tradiţie rusă din Europa de
91
Vest174. Diasporei greceşti îi aparţin în domeniul academic în Vestul Europei Institutul Sfântul
Serghie din Paris, locul unde au predat mari teologi ortodocşi ai aşa-‐numitei şcoli neopatristice
Vladimir Lossky, Jean Meyendorff, Alexander Schmemann etc., Facultatea de Teologie Ortodoxă
din München şi Catedra de Teologie Ortodoxă din Münster.
Diaspora Bisericii Ortodoxe Ruse este de asemenea numeroasă. După ce dinastiile princiare
ruseşti au întemeiat biserici şi capele pe lângă ambasadele şi legaţiile ruseşti din Vestul Europei în
secolele al XVIII-‐lea şi al XIX-‐lea, după Revoluţia din octombrie 1917 a urmat un mare val de
imigranţi ruşi către Europa de Vest. Datorită declaraţiei de loialitate faţă de statul bolşevic, făcută
de locţiitorul de patriarh Evloghie în 1927, Sinodul ierahilor ruşi din exil, aflat la Karlovitz, a
întrerupt orice legătură cu biserica-‐mamă, formând Biserica Rusă din Exil. Sub jurisdicţia acestei
biserici s-‐au aflat majoritatea parhiilor ruseşti din Diaspora. Biserica Rusă din Exil şi-‐a mutat sediul
din Sremski Karlovitz la Karlbad, München, iar în 1952 la New York. Biserica Ortodoxă Rusă a
întreţinut sturcturi diasporale paralele, dar cu un număr mult mai mic de credincioşi.
În anul 2007 a avut loc unificarea canonică a celor două biserici ruse, reorganizarea
diasporei fiind în plină desfăşurare.
Primele comunităţi ortodoxe române în Europa s-‐au întemeiat în secolele al XVIII-‐lea şi al
XIX-‐lea, după ce deja în 1787 exista o capelă românească în Lvov. Capela Prinţului Mihail Sturza din
Baden-‐Baden se află din 1882 sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La sfârşitul
secolului al XIX, înainte de primul Război Mondial şi după al doilea Război Mondial au urmat valuri
de imigranţi români.
Fostul Mitropolit al Bucovinei (1935-‐1940), iar mai târziu al Transnistriei (1942-‐1944),
Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte de comunişti în 1944, emigrând în Austria, apoi în Italia,
Elveţia şi stabilindu-‐se în cele din urmă la Paris. Acolo a întemeiat în 1949 o episcopie pentru
românii din Occident cu titlul Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală cu sediul la
Paris. Din această Episcopie, în afara românilor stabiliţi în Franţa, mai făceau parte şi unele parohii
româneşti din Germania, Suedia, Belgia, Anglia şi Canada. Împreună cu alţi doi mitropoliţi ai
Bisericii Ruse din Exil l-‐a hirotonit la 26 decembrie 1954 pe arhimandritul Teofil Ionescu ca
episcop-‐vicar, în vederea organizării canonice a comunităților românești din Europa și America.
După retragerea Mitropolitului Visarion din viața bisericească în iunie 1958, episcopul Teofil a
urmat la conducerea eparhiei române. Judecat în contumacie și condamnat la moarte de statul
comunist, a fost caterisit de Sfântul Sinod în 1950. În 1990, Sfântul Siond a anulat condamnarea
din 1950, reabilitându-‐l pe Mitropolitul Visarion.
Episcopul Teofil nu a reuşit să unească din punct de vedere spiritual diaspora românească,
aceasta rămânând împărţită sub diferite jurisdicţii bisericeşti (Patriarhia ecumenică, Biserica
Ortodoxă Română sau Biserica Ortodoxă Rusă din exil). Comunităţile române s-‐au aflat sub aceste
jurisdicţii până în 1972, când episcopul Teofil a fost reprimit sub jursidicţia Bisericii Ortodoxe
Române, dar nu l-‐au urmat decât o mică parte a parohiilor românești, rămase mai departe sub alte
jurisdicții. În 1974 episcopia a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie cu titlul Arhiepiscopia
Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, fiind ales episcop-‐vicar, arhimandritul
Lucian Florea.
174
Acest exarhat s-‐a născut după 1917 din emigraţia rusă, fiind dependent până în 1931 de Moscova, trecând apoi sub
jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice datorită evolulţiei politico-‐religioase din Rusia. Cf. Pr. Dr. Emanoil Băbuş, Ortodoxie şi
Occident. Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 32-‐34.
92
După moartea Arhiepiscopului Teofil (9 mai 1975), arhiepiscopia a fost condusă până în
1980 de episcopul-‐vicar Lucian Florea, ulterior arhiepiscop al Tomisului. La 16 iulie 1980 Sfântul
Sinod a numit episcop-‐vicar la Paris şi locţiitor de arhiepiscop pe episcopul-‐vicar Adrian Hriţcu al
Mitropoliei Moldovei, căruia la 16 noiembrie 1982 i s-‐a acordat titlul de arhiepiscop, conducând
eparhia până la 30 aprilie 1992, când s-‐a retras.
În anul 1993 s-‐a organizat cu binecuvântarea Sfântului Sinod "Mitropolia Ortodoxă Română
pentru Germania şi Europa Centrală", iar în şedinţa Sf. Sinod din 12 ianuarie 1994 este
recunoscută alegerea episcopului-‐vicar de la Sibiu, Dr. Serafim Joantă, ca Mitropolit al acestei
eparhii, care are în prezent sediul la Nürnberg. Acesta a fost între 1993-‐1998 și locțiitor al
Arhiepiscopului de Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală și Meridională cu
sediul la Paris, până la alegerea Înalt Preasfințitului Mitropolit Iosif.
Azi structura diasporală a Bisericii Ortodoxe Române arată astfel: Mitropolia autonomă a
Basarabiei (Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului), cu sediul în oraşul
Bălţi; Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-‐Ismail), cu sediul în oraşul Cantemir;
Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă Misiunea Ortodoxă Română din
Transnistria), cu sediul la Dubăsari); Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa
Centrală (Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm); Mitropolia
Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale (Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi
Portugaliei, Episcopia Italiei); Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi; Episcopia
Ortodoxă Română Dacia Felix şi Episcopia Ortodoxă Română din Australia şi Noua Zeelandă, cu
sediul la Melbourne, dependentă canonic direct de Patriarhia Română.
Biserica Ortodoxă Sârbă şi Biserica Ortodoxă Bulgară au de asemenea o numeroasă diasporă în
Europa, organizată în special după 1990. Biserica Ortodoxă Sârbă a înfiinţat în anul 1968 o primă
dieceză cu sediul în Londra, care avea jurisdicţie asupra Europei de Vest şi Australiei. Astăzi există
în Europa trei dieceze sârbe şi una bulgară.
Astăzi trăiesc în Europa de Vest peste 2,5 milioane credincioşi ortodocşi. Numai în
Germania sunt peste 1,2 milioane. Aceste biserici din diaspora contribuie nu numai la păstrarea
identităţii confesionale a diferitelor comunităţi ortodoxe, ci sunt şi adevărate mesagere ale
credinţei ortodoxe într-‐un spaţiu neortodox.

Diaspora ortodoxă în America

Primele comunităţi ortodoxe s-‐au înfiinţat în Alaska în secolul al XVIII-‐lea, datorită misiunii
Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1794 a fost stabilită prima misiune ortodoxă pe insula Kodiak, printre
băştinaşii din Alaska, formată din monahi de la Mânăstirea Valaam din Finlanda. În 1867, când
Alaska a fost vândută de Rusia Statelor Unite ale Americii existau deja 12.000 de ortodocşi. Între
1870 şi 1920 misiunea ortodoxă s-‐a extins asupra întregii Americi de Nord, mutarea scaunului
episcopal de la Sitka la San Francisco şi mai ales valul emigraţionist de greci, sârbi, români, bulgari,
uncraineni, macedoneni etc. de la sfârşitul secolului al XIX-‐lea contribuind fundamental la
înmulţirea ortodocşilor.
Aceasta a condus în 1921 la apariţia a 10 juridicţii independente, după încercările nereuşite
ale episcopului Tikhon de la începului secolului XX de a crea o episcopie multi-‐etnică. Astfel, pe
acelaşi teritoriu credincioşii sunt împărţiţi pe criterii etnice, apărând nu o diasporă ci mai multe
93
diaspore. Prima episcopie misionară rusă s-‐a declarat autonomă în 1924, fiind declarată
schismatică de Biserica Ortodoxă Rusă în 1933, care şi-‐a stabilit propria jurisdicţie în America de
Nord sub forma unui Exarhat. După cel de-‐al doilea Război Mondial au avut loc schisma şi în cadrul
celorlalte Biserici Ortodoxe din America, ajungându-‐se astfel la o situaţie şi mai complicată.
În anul 1970, în urma unor discuţii purtate în anii 60, Patriarhia Moscovei a acordat
Mitropoliei din America (fosta episcopie misionară) statutul de Biserică autocefală, cunoscută de
atunci înainte ca Orthodox Church of America (OCA). Critica vehementă a Patriarhiei Ecumenice,
care se consideră singurul for canonic ce poate acorda autocefalia pe baza unei interpretări
subiective a canonului 28 al Sinodului 4 Ecumenic, a făcut ca numai Bisericile Ortodoxe din
Georgia, Bulgaria, Polonia şi Cehia şi Slovacia să recunoască autocefalia OCA. Acestei biserici
ortodoxe americane i s-‐au alăturat în anii 70 Episcopia Ortodoxă Română, Episcopia Bulgară şi cea
Albaneză. Azi are şi un Exarhat în Mexic şi câteva parohii răzleţe în Australia.
Azi există în America 13 jursidicţii diferite, iar statisticile cu credincioşii ortodocşi variază
între 2 şi 7 milioane.
Biserica Ortodoxă Română este prezentă în America prin Arhiepiscopia Ortodoxă Română
din cele două Americi, urmaşă a primei Episcopii Ortodoxe Române din America înfiinţată în 1929,
în fruntea căreia s-‐a aflat înainte de primul Război Mondial episcopul Policarp Moruşca. În 1939
Policarp s-‐a întors în România, pentru a raporta Patriarhiei despre Misiunea Ortodoxă, şi datorită
izbucnirii războiului nu s-‐a mai putut întoarce în America, comuniştii constrângându-‐l la domiciliu
forţat în ţară. Patriarhia a dorit să-‐l trimită pe episcopul Antim Nica, dar acesta nu a fost acceptat,
la fel ca şi episcopul Andrei Moldovan hirotonit în 1950 de Patriarhie pentru America. Credincioşii
români s-‐au rupt de biserica-‐mamă, a ales în 1952 ca episcop urmaş al lui Policarp pe teologul
Valerian Trifa, intrând în 1960 sub jurisdicţia Mitropoliei Ruse, iar în 1970 în OCA.
Episcopul Andrei a înfiinţat o nouă jurisdicţie în America – Episcopia Ortodoxă Misionară
Română din America – ridicată de Patriarhia Română în anul 1974 la rangul de Arhiepiscopie. În
prezent arhiepiscopia condusă de arhiepiscopul Nicolae Condrea reuneşte 60 de parohii.

Bibliografie

Dr. Damaskinos Papandreou, Sfâtul şi Marele Sinod al Ortodoxiei: tematică şi lucrări pregătitoare,
Eidtura Trinitas, Iaşi, 1998.
Pr. Viorel Ioniță, „A 4-‐a Conferință Panortodoxă Presinodală Chambésy/Geneva, Elveția, 6-‐12 iunie
2009“, în: Studii Teologice, Seria a III-‐a, V (2009), nr. 2, p. 235-‐254.
Pr. Dr. Emanoil Băbuş, Ortodoxie şi Occident. Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei, Editura Sophia,
Bucureşti, 2003.
Gabriel-‐Viorel Gârdan, Episcopia Ortodoxă Română din America – parte a ortodoxiei americane,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-‐Napoca, 2007.
94

Curs Ibu Tot

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Ibu Tot

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Credem într-‐Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi

Luteranismul în secolele XIX – XX

Situaţia de azi a luteranismului

Astăzi în lume există trei tipuri de Biserici luterane:

1. Bisericile landurilor din Germania – sunt biserici care se suprapun cu teritoriile

2. Bisericile luterane de stat – sunt biserici care s-‐au identificat cu structurile

3. Bisericile liberale – sunt separate total de structurile politice.

Biserica Evanghelică Luterană sinodo-‐presbiteriană a comunităţii maghiare cu sediul la Cluj

Biserica reformată de la Reformă până azi

Biserica Anglicană de la Reformă până azi

• Dei Verbum (Despre revelaţia divină)

• Ad Gentes (Despre activitatea misionarilor)

• Dignitatis Humanæ (Libertatea religioasă)

S-ar putea să vă placă și

Curs Ibu Tot

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Ibu Tot

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Credem într-­‐Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi

Luteranismul în secolele XIX – XX

Situaţia de azi a luteranismului

Astăzi în lume există trei tipuri de Biserici luterane:

1. Bisericile landurilor din Germania – sunt biserici care se suprapun cu teritoriile

2. Bisericile luterane de stat – sunt biserici care s-­‐au identificat cu structurile

3. Bisericile liberale – sunt separate total de structurile politice.

Biserica Evanghelică Luterană sinodo-­‐presbiteriană a comunităţii maghiare cu sediul la Cluj

Biserica reformată de la Reformă până azi

Biserica Anglicană de la Reformă până azi

• Dei Verbum (Despre revelaţia divină)

• Ad Gentes (Despre activitatea misionarilor)

• Dignitatis Humanæ (Libertatea religioasă)

S-ar putea să vă placă și

Credem într-‐Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi

2. Bisericile luterane de stat – sunt biserici care s-‐au identificat cu structurile

Biserica Evanghelică Luterană sinodo-‐presbiteriană a comunităţii maghiare cu sediul la Cluj