DREPT BISERICESC

Anul III, Sem I – 2020

B.O. se definește (d.p.d.v. canonic) ca o comuniune de Biserici autocefale,
păstrând unitatea doctrinală, canonică și liturgică cu B.O. răspândită în univers. În
fiecare Biserică autocefală trebuie să se respecte și să se aplice Sf. Canoane.

Etimologia și înțelesul termenului canon

D.p.d.v. etimologic, canon provine din gr. kανών, derivat din ebr. qaneh
(trestie / obiect tubular folosit ca instrument de măsurare), [unii cercetători indică o
origine sumeriano-acadiană] și are înțelesul de regulă, normă, ghid, model,
principiu, dreptar, îndreptar. Unul dintre canoniștii bizantini ai sec. XII, Ioan
Zonara în comentariul (scholia) sau epistola pastorală despre sărbători a Sf. Atanasie
cel Mare (+373) spunea că termenul κανών definește o unealtă de lemn folosită la
lustruirea lemnului sau pietrei, la îndreptarea iregularităților obiectului, fiind ales în
Biserică pentru a desemna caracterul soteriologic al canonului, menit să îndrepte
orice iregularitate din viața creștinilor.
În VT, qaneh a fost folosit cu înțelesul de instrument de măsură, fiind tradus
prin prăjină de măsurat (Iezechiel 40, 3), marcând unitatea de măsură prin care s-
au indicat dimensiunile templului în viziunea lui Iezechiel (40, 3-5). În Septuaginta,
κανών e folosit doar de 3 ori.
În primul secol creștin, κανών era folosit cu înțelesul de dreptar (Pavel – II
Cor. 10, 13; Filip. 3, 16). Clement Romanul, în epistola sa către corinteni îl folosea
cu sensul de îndreptar, sfătuindu-i pe aceștia să părăsească grijile deșarte și să vină
la îndreptarul cel slăvit și sfânt al tradiției.
Pentru creștinii primelor trei secole, canonul reprezenta totalitatea (suma)
ordinii normative în Biserică, etalonul suprem pe care-l reprezintă Evanghelia ca
ordine de viață a Bisericii, poruncile lui Dumnezeu și prescripțiile apostolilor
transmise în tradiția vie a Bisericii și care modelează viața Bisericii. E instanța
prealabilă pe care sinoadele doar o invocă și pe care o apără de devieri și o confirmă
ca pe obiceiul cel vechi al Bisericii.
Cu sensul de îndreptar/dreptar e folosit în limbajul bisericesc până în sec. IV,
iar regulile privind modul de trăire al învățăturilor NT erau atribuite Apostolilor
(pseudo-epigrafe), având caracter consuetudinar, fundamentate pe obicei (usus /
mos / consuetudo). Din sec. IV au loc reuniuni ale sinoadelor, care iau hotărâri
pentru a soluționa probleme doctrinare și disciplinare. Termenul de κανών a fost

1
folosit pentru a indica diferența dintre natura Bisericii și cea a Statului (regula),
fundamentându-și autoritatea pe aspectul moral religios, nu pe cel coercitiv.
Din latină, canon a fost preluat în limbile romanice cu înțelesul de regulă
pastorală emanată de o autoritate eclezială, aprobată sinodal și receptată de Biserică.
În limba slavonă a fost tradus prin pravilă.

Relația dintre canoanele Bisericii și legile Statului

În sec. IV s-a făcut distincție între canoane și legi, evidențiată în Novelele
împ. Justinian (527-565) și colecțiile mixte (nomocanoane), exprimată în titlurile
cărților publicate în greacă: Despre sfintele canoane și despre legile bisericești sau
Codul sfintelor canoane și al legilor bisericești. Există legi din afara acelui corpus
canonum Ecclesiae orthodoxae care privesc viața și activitatea Bisericii în statele
în care este organizată și funcționează, fiind numite nomoi (leges). Biserica creștină
e acceptată politic (311), recunoscută legal (313), privilegiată de autorități (380).
Justinian (sec. VI) oferă canoanelor valoarea de lege prin novellae constitutiones,
forțând o echivalență între regulile ecleziastice și normele juridice. Împăratul își
arogă dreptul de a legifera aspecte interne ale Bisericii prin novele.
Urmând Mântuitorului (Matei 22, 21 – Dați Cezarului ce este al Cezarului și
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu), Biserica a afirmat că trebuie să existe un
raport de cooperare distinctă în spirit de respect reciproc între aceasta și autoritățile
politice (principiul autonomiei).
Puterea (potestas) indică un mijloc sau sumă de mijloace care au însușirea ca
prin ele să se săvârșească o lucrare în vederea realizării scopului societății politice,
iar expresia morală a puterii e reprezentată de autoritate (auctoritas). Puterea
bisericească indică suma mijloacelor religioase, morale și materiale folosite în
scopul lucrării mântuitoare. Canoanele sunt reguli pastorale ale Bisericii destinate
să conducă pe creștini către comuniunea cu Hristos.
Raportul de colaborare între Biserică și stat în Bizanț era reprezentat prin
termenul de simfonie (sinalleia). Bazileul, beneficiind de caracterul sacerdotal
obținut prin ungerea sa ca împărat putea să intervină în problemele bisericești, teoria
fiind fundamentată pe figura lui Melchisedek (Facere 14, 18-20) ca exemplu de
rege-arhiereu. Canonul 69 al Sinodului Trulan afirmă că nu este permis niciunui
laic să intre în interiorul altarului... puterea și autoritatea imperială nu sunt sub nici
o formă supuși acestei reguli, de fiecare dată când împăratul dorește să ofere daruri
Creatorului, după o veche tradiție.
În al 4-lea răspuns către Constantin Cabasilas, arhiepiscopul Dimitrie
Homatianos afirmă că bazileul ar putea reglementa ordinea scaunelor bisericești,
legifera asupra conduitei clericilor și promova o episcopie la rang de mitropolie sau
să facă opusul. Canonul 17 al Sinodului IV ecumenic: Dacă vreo cetate s-ar fi înnoit

2
prin putere împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte, atunci alcătuirilor
politice și obștești, să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.
În 1065, Constantin VII Doukas a promulgat o nuvelă, interzicând bazileilor
să intervină în ierarhia scaunelor episcopale. Canonistul bizantin Teodor Balsamon
(într-un comentariu la canonul 69 al Sinodului Trulan) afirma că împăratul ar putea
tămâia și binecuvânta cu tricherul (sfeșnic utilizat la slujbele arhierești – trei
lumânări, simbolizând cele trei Persoane ale Sf. Treimi, iar dicherul – două lumânări
– firile Persoanei lui Hristos) ca și episcopii. Psedo-Codinos și Simeon al
Tesalonicului considerau că bazileul în Bizanț nu era decât deputat (responsabil cu
menținerea ordinii în biserică și în timpul procesiunilor).
Ierarhia bisericească este o lume aparte, diferită de structura Statului,
rangurile sale nu se pot confunda cu cele ale demnitarilor (deși bazileul participa la
alegerea patriarhului, iar cel din urmă era figura centrală la încoronarea împăratului).
Bazileul nu a avut dreptul de a vota în sinod. Concepția bizantină despre societatea
umană a creat două sisteme ierarhice: al Bisericii și al Imperiului (cel din urmă fiind
Împărăția Cezarului), ambele sunt creștine și teocratice, coexistă în același spațiu,
urmăresc unirea lumii văzute cu Cel Preaînalt. Epanagoga (codificare a dreptului
bizantin, scrisă între 879-886) arată că legislatorii au încercat să juxtapună cele două
sisteme. Existența unor organisme de judecată proprii Bisericii a influențat modul
de administrare nu doar al justiției civile, ci și al celei penale.
Substanța și specificitatea teologiei canonice nu provin din dreptul roman, ci
se fundamentează pe tradiția apostolică și pe inițiativele inspirate de Duhul Sf. în
funcție de îndeplinirea misiunii pastorale în orice moment istoric. Contribuția
dreptului roman se rezumă doar la nivel tehnic-instrumental.

Canoanele Bisericii și legile Statului

Încă din sec. VI, legile Statului dedicate organizării Bisericii au fost publicate
cu textul Sf. Canoane. Justinian, prin Novela 131, a conferit canoanelor primelor
patru sinoade ecumenice valoare de lege în Imperiu. Rudolph Sohm (1841-1917 –
jurist luteran specialist în istoria izvoarelor dreptului) a ajuns la concluzia că după
sec. XII (prin publicarea Decretului lui Grațian), în Biserica Apuseană a apărut un
formalism legal care a dus la crearea ideii existenței unui drept canonic/bisericesc
determinat de canoanele Bisericii. După Conciliul II Vatican a început să se
vorbească de teologia dreptului canonic.
Este evidențiată valoarea exclusiv pastorală a Sf. Canoane și caracterul lor
eminamente taumaturgic, precum și riscul creării de către Biserică a unui sistem
juridic paralel celui existent în statul în care este organizată. Prof. American Lewis
Patsavos afirmă că dreptul canonic (bisericesc) este un sistem de drept paralel celui
de Stat (secular), care ar trebui să se numească tradiția Sf. Canoane. Legile date de

3
autoritățile de stat pentru a reglementa regimul libertății religioase au constituit un
corp aparte în interiorul dreptului civil, fiind identificat prin expresia drept bisericesc
(ius ecclesiasticum) sau de drept bisericesc public (ius ecclesiasticum publicum).
Dreptul dedicat comunităților religioase necreștine din Occident este numit dreptul
religiilor (prof. Francis Messner).
Tot ceea ce ține de respectarea, cunoașterea și aplicarea Sf. Canoane poate fi
identificat prin expresia de teologie canonică, toate reglementările statale referitoare
la regimul juridic al Bisericii prin expresia drept bisericesc, iar cadrul legal general
referitor la libertatea religioasă sau comunitățile religioase prin dreptul religiilor.
Teologia canonică nu cunoaște actele abrogării, derogării, subrogării, obrogării,
prorogării. În canoane nu este prevăzută pedeapsă (poenae), ci doar epitimii sau
sancțiuni bisericești cu caracter taumaturgic spiritual.

Relația dintre canoanele și dogmele Bisericii

Hotărârile dogmatice nu pot fi niciodată modificate, în timp ce deciziile
disciplinare (canoanele), în caz de necesitate pastorală, pot fi completate, modificate
sau explicitate doar de sinodul ecumenic (sau prin consensus Ecclesiae dispersae
când nu se poate reuni un sinod). Orice hotărâre doctrinară sau disciplinară luată de
un sinod de episcopi nu este imediat aplicabilă în Biserică, ci capătă valoare oficială
doar după receptarea ei de către pleroma Bisericii (Biserica este în totalitatea ei de
corp al lui Hristos infailibilă pentru că infailibil este Hristos).
Dogmele definesc ceea ce creștinii cred și mărturisesc (învățătura de credință),
iar canoanele indică modul practic în care creștinii trăiesc și mărturisesc prin viața
lor acea învățătură. Sf. Canoane sunt oglinda modului practic în care au fost
soluționate pastoral problemele vremii în Biserică prin emiterea de reguli pastorale
receptate eclezial prin consens, iar fiecare reglementare ecleziastică trebuie să
evidențieze tradiția și doctrina canonică, cât și atitudinea pastoral-misionară a
organismelor de autoritate eclezială.

Evoluția semantică în Biserică a termenului de canon

Termenul a ajuns să definească atât regula pastorală aprobată sinodal și
receptată eclezial, cât și epitimia acordată de duhovnic în cadrul Sf. Taine a
Mărturisirii sau lista de cărți recunoscute a Bibliei.
I – Regulă pastorală – cea mai veche mărturisire ar fi canonul 14 al
Sinodului de la Ancira (314) sau a fost folosit pentru prima oară la Sinodul I
ecumenic, unde sunt menționate canoanele anterioare: 1 (îl amintește pe 21 apostolic
– fundament pentru primirea eunucilor în cler), 2 (respectarea canonului 80
apostolic prin hirotonia clericilor), 5 (reiterează prevederile canoanelor 12, 13, 32 și

4
37 apostolice privitoare la primirea excomunicaților în Biserică și la obligativitatea
întrunirii sinoadelor de episcopi de cel puțin două ori pe an), 9 și 10 (mențin
prevederile canoanelor 25, 61, 62 apostolice privitoare la impedimentele la
hirotonie), 15 și 16 (canoanele 14 și 15 apostolice referitoare la interdicția clericilor
de a se transfera), 17 (reia prevederile canonului 44 apostolic privitoare la interdicția
clericilor de a se ocupa cu activități de cămătărie), 18 (explicitează prevederile
canonului 39 apostolic în ceea ce privește raporturile între slujitorii ierarhiei de
instituire divină). Alții consideră că prin canon s-a înțeles regula de credință expusă
în principii fundamentale de viață. Prima folosire oficială în sensul de hotărâre
sinodală e găsită la scrisoarea ce precede cele 25 de canoane ale Sinodului de la
Antiohia (341). Din prima parte a sec. IV, κανών a fost introdus oficial în
terminologia bisericească pentru a identifica hotărârile sinodale referitoare la
disciplina eclezială receptate de Biserică.
II – Epitimie a duhovnicului – Sf. Vasile cel Mare (în epistolele sale din care
s-au extras 96 de canoane) identifica durata penitenței publice pe care un creștin
trebuie să o împlinească după mărturisirea păcatului în fața duhovnicului. Perioada
de pocăință după mărturisirea păcatelor este identificată prin epitimie. Pentru cei
care greșeau s-au stabilit două categorii: epitimii (caracter exclusiv privat) și
sancțiuni (public-comunional). Epitimia are ca scop să vindece din punct de vedere
moral pe cel ce greșește și să-l readucă la pocăință pentru a regăsi comuniunea în
Hristos. Diferența dintre epitimie și canon e dată de autoritatea care o emană.
III – Listă a cărților Bibliei – era cerută expresia canon biblic. Cărțile
inspirate de Duhul Sf. ca izvoare ale Revelației (primind acceptul autorității
bisericești de a fi parte a Sf. Scripturi) erau considerate ca fiind canonice. Lista a fost
definitivată la finalul sec. IV. Prin canonul 85 apostolic se recomandau cărțile
biblice care puteau fi citite cu folos, evitând lecturarea cărților apocrife amintite de
canonul 60 apostolic. La Sinodul de la Laodiceea (343), prin canonul 60 s-au stabilit
cărțile biblice permise a fi citite în Biserică (22 VT și toate ale NT, cu excepția
Apocalipsei, care nu ar fi fost cunoscută în Frigia). Prin canonul 24 al Sinodului de
la Cartagina (419) sunt enumerate cărțile VT care pot fi citite în biserică. Sf. Atanasie
cel Mare indică cărțile canonice, precizând că sunt și alte cărți afară de acestea, dar
care nu sunt în canon, rânduite fiind însă de Părinți a se citi de către cei care se
convertesc de curând și vor să învețe cuvântul dreptei cinstiri (can. 2). Sf. Grigorie
de Nazianz indică lista cărților VT și NT acceptate în vremea sa (can. 1). Sf.
Amfilohie de Iconium enumeră cărțile canonice ale Bibliei, precizând la final că
acest preanemincinos canon să fie al Scripturilor de Dumnezeu inspirate (can. 1).
Cel mai vechi manuscris care cuprinde lista cărților NT a fost numit canonul
muratori (după cel care l-a găsit, Ludovico Antonio Muratori – 1672-1750). În
limbajul eclezial actual, expresia de canon biblic indică lista cărţilor Bibliei
acceptate ca autentice şi cu autoritate.

5
 IV – Listă a Sfinților Bisericii – fiind trecuți eroii dreptei credințe pentru a fi
venerați pe baza învățăturii dogmatice prin pomenirea lor și înălțarea de rugăciuni
ca unor ajutători și mijlocitori. Inițial erau înscriși doar martirii, listele fiind numite
martirologii (actele martirilor – acta sanctorum). De la expresia canonul sfinților,
procesul de înscriere a unui sfânt nou în catalogul Bisericii a fost identificat prin
verbul a canoniza.
V – Rugăciune euharistică – canonul a fost asociat cu rugăciunea euharistică
(canon euharistic) pentru a defini anaforaua liturgică. În primele secole ale
creștinismului latin, euharistia însăși era considerată ca fiind canonul liturghiei
(canon missae). Rugăciunile euharistice au fost identificate cu canonul euharistic
(Apus) și anaforă (Răsărit). La catolici, canonul euharistic definește partea centrală
a misei latine care cuprinde rugăciunile euharistice, originea fiind din Egipt, tradiția
alexandrină, textul canonului fiind definitivat în sec. XIII la Roma (canon roman).
VI – Cântare poetică a cultului creștin – de inspirație biblică. Cel mai mare
număr poate fi găsit în slujba Utreniei, dar canoanele pot fi găsite și la Pavecerniță,
Miezonoptică, Sf. Maslu, ierurgii (înmormântare) și Sf. Liturghie (cântarea a 3-a și
6-a). În cântarea psaltică, canonul este o compoziție alcătuită din mai multe cântări
(tropare, catavasii) care respectă anumite reguli privind forma și legătura dintre ele.
Imnul (canon) datează din sec. VII, fiind creat de Sf. Andrei Criteanul (+740),
autorul Canonului Mare de pocăință. Teologia liturgică indică 9 ode pentru ca un
canon să fie complet, dar acceptă și 2 sau 3. Oda e formată din 3-9 tropare, care
respectă structura primului tropar (a primei strofe din odă). Din punct de vedere
imnografic, canonul este cea mai dezvoltată formă a poeziei creștine cultice, reunind
unitar 9 cântări alcătuite din 3+ strofe. Un canon este un imn structurat după reguli
precise. Termenul de canon a fost asociat și cu cel de rugăciune pentru a defini o
rugăciune personală făcută după anumite reguli de formă și conținut.

Alcătuire, aprobare și receptare

Colecția oficială de canoane a B.O. s-a format între sec. IV și IX, aprobată ca
unic corpus canonum Ecclesiae la Sinodul endemic de la Constantinopol (920).
Editorii Sf. Canoane nu prezintă în mod unitar corpus-ul de canoane al Bisericii, unii
adăugând scrieri patristice sau sinodale, iar alții excluzând unele canoane chiar și din
cele aprobate de sinoadele ecumenice. Deși a fost aprobat prin canonul 2 trulan,
canonul unic al Sinodului de la Cartagina (256) în timpul Sf. Ciprian nu a fost
acceptat în toate colecțiile moderne de canoane. În Pidalion (colecție grecească de
canoane publicată la Leipzig în 1800 sub Nicodim Aghioritul și Agapios Leonardos)
și în Sintagma ateniană (colecție grecească în 6 volume, publicată la Atena în 1852-
1859 sub George Rallis și Mihail Potlis, cuprinzând Nomocanonul în XIV titluri și
comentarii ale unor canoniști bizantini – Ioan Zonara, Teodor Balsamon – precum

6
și prescripții canonice patristice, legi bizantine privitoare la viața eclezială și
sintagma lui Matei Blastares), acest canon se regăsește, însă Nicodim Milaș (1845-
1915) l-a scos, argumentând că hotărârea are valoare pentru Biserica din Africa.
Canonul 7 al Sinodului II ecumenic prevede două modalități pentru primirea
eterodocșilor în Biserică: Botez sau Mirungere. În sec. VII, canonul 95 trulan
reiterează prevederile canonului 7 al Sin. II ec., adăugând primirea la Euharistie.

Canoanele aprobate în sec. IV

Eusebiu de Cezareea (265-340), în istoria sa, afirmă că începând cu 313, în
partea răsăriteană au avut loc sinoade, reunind episcopi din provincii sau chiar dintr-
o dioceză civilă (sinoade locale) ori din întreaga Biserică (ecumenice). La început
aveau caracter regional (provincial, diocezan), iar din sec. IV apare practica
trimiterii hotărârilor unui sinod către sinoade de episcopi, spre informare și eventuală
aprobare, efectul fiind adeziunea altor Biserici locale la respectarea hotărârilor.
Canoanele următoarelor sinoade au fost reținute ca normative: local de la
Ancira (314), local de la Neocezareea (315), I ecumenic, local de la Gangra (340),
local de la Antiohia (341), local de la Laodiceea (343), local de la Sardica (343), II
ecumenic, local de la Constantinopol (394).

Canoanele Sinodului de la Ancira (314)

S-a ținut între Paște și Rusalii la Ancira, reședința mitropolitană a provinciei
Galata (Asia Mică), la care au participat 18 ierarhi din Asia Mică și Siria. În colecțiile
canonice latine s-au păstrat trei liste de participanți, numărul ierarhilor variază de la
12 (Prisca și Isidoriana) la 18 (Dionysiana). S. Parvis afirmă că au participat 13
episcopi care reprezentau toate capitalele provinciilor severiene ale Asiei Mici, cu
excepția Efesului. Situația creștinilor după ultima persecuție a dus la convocarea
sinodului (în special a apostaților – lapsi). A fost prezidat de episcopul Vitalis al
Antiohiei (+319). Sara Parvis a analizat 3 liste latine și 2 siriace de participanți și a
concluzionat că a fost prezidat de episcopul Marcellus al Ancirei (+375), eretic.
Data – între 313 (încetarea persecuțiilor) – 319 (anul morții episcopului
Vitalie). Din canonul 6 rezultă că lucrările s-au desfășurat potrivit canonului 37
apostolic, adică în cea de-a patra săptămână a Cincizecimii. Părinții sinodali ar fi
aprobat 25 de canoane, însă belgianul Joseph Lebon consideră că ultimele 5 canoane
(20-25) ar fi fost opera unui alt sinod ținut în același an în Cezareea Capadociei.
Ernest Honigmann a demonstrat că sinodul s-ar fi ținut în 315. Sara Parvis a ajuns
la concluzia că părinții sinodali ar fi ajuns la Cezareea Capadociei în vara anului 314,
având cu ei copii ale hotărârilor de la Ancira și că la Cezareea s-au întâlnit cu alți
episcopi veniți pentru hirotonia Sf. Grigorie Iluminătorul.

7
 Canoanele: 1-9 & 12 (modalitatea de primire în Biserică a creștinilor
apostați); 10 (statutul clericilor – obligația diaconilor de a preciza înainte de
hirotonie dacă intenționează să se căsătorească); 13 (interdicția horepiscopilor de a
hirotoni fără acordul scris al Chiriarhului, instituția episcopilor fiind bine
implementată în provincia Galatia); 14 (sancționarea clericilor fățarnici în ceea ce
privește consumul de carne); 15 (interdicția de a înstrăina bunurile Bisericii în
perioada vacantării unui scaun episcopal); 18 (statutul episcopilor aleși care nu sunt
primiți în eparhii); 19 (situația celor care nu respectă votul castității); 11 (răpirea
logodnicelor); 16 & 17 (sexul cu animale); 20 (adulter); 21 (avort); 22 & 23 (omor);
24 (superstiții și magie); 25 (situația specială a căderii în păcat cu sora logodnicei,
urmată de sinuciderea acesteia). Canoanele 4-9, 16-17, 20-25 reprezintă mărturii
referitoare la sistemul de penitență în trei etape, care a devenit unul în patru etape.
Prin 1 și 2 este permis clericilor apostați să-și păstreze onoarea slujirii, chiar
dacă erau privați de slujirea liturgică. Prin ele se face pentru prima oară distincția
între slujirea clericală și demnitarea slujirii clericale. A fost primul sinod care a
condamnat magia și superstițiile. Unii consideră că părinții au fost în posesia
hotărârilor a două sinoade occidentale (Elvira – 300 & Arles – 314), de unde s-ar fi
și inspirat. Episcopii hispanici transmiteau hotărârile la Roma. S. Parvis consideră
că formularea canoanelor 19-24 ar fi fost realizată de episcopul Marcellus al Ancirei
pe baza canoanelor paralele de la Elvira.

Canoanele Sinodului de la Neocezareea (315)

Canoanele au fost asociate cu cele ale Sinodului de la Ancira, așezate mereu
după acestea și înaintea celor ale Sinodului I ecumenic. Au participat 17 sau 20 de
episcopi, veniți din Galatia, Siria, Palestina și Armenia. 6 sau 10 ierarhi participaseră
la Sinodul de la Ancira, iar alții se regăsesc și pe lista participanților de la Sin. I ec.
O listă include numele horepiscopilor din Capadocia, Stephanus și Rudus. Pentru că
nu se face referire la lapsi se consideră că nu s-ar fi ținut chiar în 315, dar înainte de
319. Unii consideră că sinodul ar fi fost prezidat de episcopul Longin al Neocezareei,
care avea prestigiul de succesor al Sf. Grigorie Taumaturgul.
Au fost aprobate 14 canoane, însă în colecția Sintagma în 14 titluri (sec. VI),
canonul 13 a fost divizat în două canoane distincte, creându-se numărul de 15. S-au
analizat tematici practice referitoare la viața morală a clericilor și credincioșilor:
1 (interdicția clericilor de a se căsători după hirotonie, de a desfrâna sau de a
fi adulteri); 2 (interdicția unei persoane de a se căsători cu doi frați, indicând
desprinderea de tradiția iudaică a căsătoriei de levirat); 3 (interdicția bigamiei), 4
(nepăcătuirea prin gând); 5 (penitența catehumenilor); 6 (botezul femeilor
însărcinate); 7 (prezența preoților la căsătoria a doua); 8 (adulterul ca motiv pentru
divorț); 9 & 10 (păcatele anterioare hirotoniei); 11 (vârsta de 30 de ani ca și condiție

8
la hirotonia ca preot); 12 (interdicția de a hirotoni pe cei care s-au botezat bolnavi);
13 & 14 (restricții ale clerului rural); 15 (numărul limită de 7 diaconi în orice cetate).
Cât privește vârsta hirotoniei clericilor, sunt prevederi pentru hirotonia ca
diacon pentru cei care au împlinit 25 de ani (can. 16 Cartagina, 14 trulan) și pentru
hirotonia ca preot pentru cei care au împlinit 30 de ani (can. 11 Neocezareea, 14
trulan), motivându-se că Iisus Hristos la 30 de ani s-a botezat și a început să învețe.
În Constituțiile Apostolice este prevăzut ca episcopii să nu fie hirotoniți înainte de
50 de ani. În 546, Justinian a stabilit prin Novela 123 ca vârsta hirotoniei episcopilor
să fie de cel puțin 35 ani, iar în 564 prin Novela 137 de cel puțin 30 de ani.

Canoanele Sinodului I ecumenic

După victoria asupra lui Licinius (324), Constantin cel Mare dorea convocarea
unei reuniuni generale a întregului episcopat creștin pentru a soluționa toate
problemele bisericești și a asigura pacea religioasă. El a încercat o reconciliere între
episcopul Alexandru al Alexandriei și preotul Arie, trimițând scrisori printr-un
consilier, episcopul Ossius de Cordoba, oferind ca model de împăcare situația
filosofilor care deși aveau idei diferite trăiau împreună. Ossius a prezidat la finalul
324 și înc. 325 un sinod în Antiohia de 59 de episcopi din Siria și Asia Mică,
condamnând adepții lui Arie, printre care și Eusebiu de Cezareea. Constantin a decis
convocarea pentru soluționarea problemei ariene (amintind și de meletieni,
quartodecimani, novațieni), precum și diferitele probleme de organizare bisericească
create de intervenția episcopilor sirieni sau asiatici în viața Bisericii alexandrine. A
fost prevăzut inițial la Ancira. Niceea era situată în apropierea reședinței imperiale
(Nicomidia), oferind episcopilor accesibilitatea la transportul pe mare și un climat
mai puțin ostil.
La 20 mai 325, în sala Palatului imperial începea un sinod la care au participat
între 250 și 318 episcopi. Împ. Constantin a deschis sesiunea (și a prezidat ședințele
în care s-a vorbit de problema ariană și fixarea datei sărbătoririi Paștelui), folosind
limba latină și îndemnând la pace, înțelegere și unitate. A fost prezidat de Ossius de
Cordoba, asistat de doi delegați romani, preoții Vitus și Vicentius, însă unele sesiuni
au fost prezidate de episcopii Eustatie al Antiohiei și de Alexandru al Antiohiei.
A fost redactat un Simbol de credință, semnat de majoritatea cu excepția a 17
participanți. Fiind amenințați cu exilul, numărul se reduce la 3 persoane, Arie,
Second din Ptolemei și Theonas din Marmarica, exilați în Iliria. Au fost aprobate
cele 20 de canoane care reglementau chestiuni de ordin organizațional și disciplinar.
Canoanele 1, 2, 9 și 10 precizează condițiile de acces în cler, 3 și 17 definesc
conduita clericilor, 4, 5, 6 și 7 indică competența sinoadelor metropolitane și modul
de soluționare a conflictelor jurisdicționale, 8 și 19 reglementează problema
schismaticilor, 15 și 16 interzic transferul clericilor de la o eparhie la alta, 11, 12, 13

9
și 14 stabilesc disciplina penitențială, 18 reglementează locul diaconilor în cler, 20
interzice îngenuncherea în biserică în zilele de duminică și sărbătoare. La finalul
canonului 5 se stabilește obligativitatea reunirii sinodului de cel puțin două ori pe
an, precizându-se ca prima reuniune să fie înaintea Postului Mare.
Prin canonul 6 s-a aprobat respectarea în organizarea administrativă a
Bisericii a principiului cutumiar, hotărându-se păstrarea obiceiurilor celor vechi
referitoare la întâietate din Biserica Alexandriei pentru că era identific cu cel din
Biserica Romei. În cea de-a doua parte se definește rolul mitropolitului ca
întâistătător al unui sinod și se stabilește principiul majorității simple în alegerea de
episcopi. Ceremonia de închidere a avut loc la 25 august 325, când Constantin
sărbătorea vicennalia, 20 de ani de la întronizarea sa. Părinții sinodali s-au
autodefinit ca Sfântul și Marele Sinod (can. 8, 14, 15, 17 și 18), iar Eusebiu de
Cezareea (265-339) a folosit în lucrarea sa Vita Constantini expresia de sinod
ecumenic. Nu s-au păstrat actele sinodale, ci textul canoanelor, Simbolul de
credință, scrisoarea sinodală adresate Bisericii Alexandriei, precum și lista
incompletă a ierarhilor prezenți.

Canoanele Sinodului de la Antiohia (328/329)

Cele 25 de canoane sunt atribuite unui sinod in encaeniis sau in dedicatione,
care ar fi avut loc la Antiohia în 341. Eusebiu de Nicomidia (280-341), care era
atunci episcop al Constantinopolului, dorea de mai mult timp convocarea unui sinod
care să răspundă la hotărârea Sinodului de la Roma din 340, prezidat de papa Iuliu,
prin care era anulată decizia de excomunicare a lui Atanasie al Alexandriei, iar
episcopii orientali care îl depuseseră pe ierarh erau acuzați de arianism. 97 de
episcopi orientali (eusebieni, arieni moderați) s-au reunit la Antiohia într-un sinod
prezidat de episcopul Facillius al Antiohiei și la care a fost prezent și împ.
Constanțiu, în cadrul căruia cei prezenți au reiterat condamnarea lui Atanasie al
Alexandriei și au formulat un Simbol de credință cu tendințe vădit subordinaționiste.
Prevederile canonului 4 decid ca episcopul caterisit de sinod, care ar îndrăzni să
slujească, să nu mai poată fi reintegrat în cler.
Datarea Sinodului a fost acceptată în tradiția ecleziastică în 403-404 în timpul
disputelor privitoare la depunerea Sf. Ioan Hrisostom din scaunul de episcop.
În 404, episcopul Teofil al Alexandriei (384-412) a invocat canonul 4 al
Sinodului de la Antiohia pentru a justifica depunerea, însă susținătorii episcopului
constantinopolitan l-au informat pe împărat că respectivul canon fusese aprobat de
un sinod arian. Papa Inochentie a invocat aceeași motivație pentru a-l apăra pe Ioan.
În cadrul dezbaterilor Sinodului IV ecumenic sunt lecturate și citate canoanele 4 și
5 ale Sinodului de la Antiohia, iar canoanele 16 și 17 antiohiene sunt invocate,
reiterate și dezvoltate în canoanele 5 și 29. Primii autori care au pus la îndoială

10
datarea celor 25 de canoane antiohiene au fost frații Pietro Ballerini și Girolamo
Ballerini, pe când Hilaire de Poitiers preciza că Simbolul de credință al sinodului
din 341 a fost formulat de către un synodus sanctorum.
În 1936, Eduard Schwartz a demonstrat că lista participanților la acest sinod
nu cuprindea mai mult de 30 de episcopi și că ar fi avut loc în jurul anului 330 sub
președinția lui Eusebiu de Cezareea pentru a alege un nou episcop al Antiohiei, după
depunerea lui Eustațiu (unii susțin că depunerea ar fi avut loc în 326). Această
situație a provocat schisma antiohiană. Alții afirmă că nu trebuie confundat cu
Sinodul in encaenis din 341 și că acest sinod ar fi avut loc în 332 pentru depunerea
lui Eustație. Datarea depunerii ar fi între 328 și 329, Sinodul de la Antiohia fiind
prezidat de Eusebiu al Cezareii (cel mai probabil în 329). Cele 25 de canoane
reprezintă mărturia evoluției sistemului de organizare bisericească din sec. IV:
3, 4, 6, 10, 14, 16, 17, 18, 19, 20, 22 și 23 descriu și protejează autoritatea
sinodului provincial, iar 9, 11, 13, 14, 16, 19 și 20 pe a mitropolitului. Altele
reglementează relația dintre preoți și episcopul lor (3-7 & 22), dintre episcopi și
mitropolitul lor (9, 11, 13, 14); 5, 11 și 12 indică posibilitatea de recurs la autoritatea
civilă pentru anumite probleme importante; canonul 10 definește slujirea
horepiscopilor, precum și drepturile și responsabilitățile; 12, 14, și 15 descriu
modalitatea corectă de judecare și sancționare a episcopilor, interzicând apelul la
autoritățile Statului; 19 și 23 reiterează și dezvoltă procedura sinodală de alegere a
episcopilor prevăzută anterior (can. 4 și 6 ale Sin. I ec.) prin realizarea unei distincții
între decizia luată de un sinod de episcopi în unanimitate și cea aprobată prin
majoritate; 21 reiterează prevederile can. 15 al Sin. I ec. interzicând transferul
episcopilor de la o eparhie la alta; 24 și 25 reglementează dreptul episcopului de a
administra bunurile Bisericii, precum și necesitatea distincției dintre bunurile
personale ale episcopului și cele ale Bisericii.

Canoanele Sinodului de la Gangra (340)

Au participat 13 episcopi care au condamnat exagerațiile ascetice și mișcările
anarhice din Biserica Armeniei. Nu se cunoaște datarea sinodului și cine a prezidat.
Socrate consideră că a fost după 360, iar Sozomen după 341. Datele variază între
328 și 360. Scopul ar fi fost condamnarea practicilor episcopului Eustațiu al
Sebastiei. Sinodul anatemizează: 1 (defăimarea căsătoriei), 2 (înfrânarea fățarnică),
3 (nerespectarea stăpânilor), 4 (defăimarea clerului uxorat), 5 (defăimarea Bisericii),
6 (schisma), 7 (însușirea necuvenită a prinoaselor Bisericii), 8 (administrarea
incorectă a bunurilor Bisericii), 9 (asceza fățarnică), 10 (batjocorirea celor
căsătoriți), 11 (neparticiparea la agapele creștine), 12 (evlavia fățarnică), 13
(purtarea de către femei a hainelor bărbătești), 14 (părăsirea soțului din falsă
evlavie), 15 (părăsirea copiilor pentru viață ascetică), 16 (îndepărtarea copiilor de

11
părinți pe motive de evlavie), 17 (femeile care își tund părul), 18 (ajunarea în zi de
duminică), 19 (nerespectarea posturilor stabilite de Biserică), 20 (nerespectarea
sărbătorilor închinate sfinților).
Canonul 66 apostolic prevedea ca, în cazul în care ajunează duminica, laicii
să fie excomunicați, iar clericii caterisiți, în timp ce canonul 18 al Sin. de la Gangra
îi sancționează mai grav anatemizându-i. Canonul 31 apostolic prevedea ca, în caz
de schismă, clericii să fie caterisiți, iar laicii excomunicați, în timp ce can. 5 și 6 ale
Sinodului de la Gangra anatemizează pe oricine se face vinovat. Sin. de la Gangra
este unicul care folosește ca sancțiune anatema în toate canoanele sale, în timp ce
cel de la Laodiceea (343) face apel la anatema doar de 3 ori (can. 29, 34 și 35).
A emis 20 de canoane. Epilogul a fost inclus ca fiind al 21-lea canon. Uneori
canoanele 9 și 10 sunt redactate sub forma unui singur canon. Istoricul Mardirossian
afirmă că aceste canoane ar fi fost inserate de episcopul omian (omian = asemănător
după ființă, cel care considera că Fiul este asemănător Tatălui în toate) Euzios al
Antiohiei în Colecția de canoane antiohiană. În Occident au fost inserate în colecții
abia în timpul pontificatului papei Zosima (417-418), iar în sec. XII cea mai mare
parte (cu excepția can. 5, 7 și 8) au fost inserate în Decretul lui Grațian.

Canoanele Sinodului de la Laodiceea (343)

În colecțiile grecești sunt incluse 59/60 de canoane ale Sin. de la Laodiceea
(Frigia Pacatiană). Au fost incluse în colecțiile latine, cu excepția colecției Prisca
întrucât respectivele canoane nu se aflau în originalul grec folosit de traducător.
Prologul: cele 59 de canoane ale sinodului fericiților părinți reuniți la Laodiceea
Frigiei sub Teodosie cel Mare. O primă datare a canoanelor ar fi perioada în care
Teodosie cel Mare a condus imperiul (379-395). Nu există informații referitoare la
episcopii participanți și la data la care a avut loc. Teodoret de Cyr citează în 430
canonul 35 de la Laodiceea în comentariul său la Epistola către coloseni și vorbește
despre sinod ca de un eveniment contemporan cu el.
Potrivit Pidalionului, Sin. ar fi avut loc în 364; în Sintagma Ateniană este
indicat 343, ierarhul sârb Nicodim Milaș împărtășind aceeași opinie. Pentru a
promova doctrina sa, Teodosie al Filadelfiei (care se opunea poziției neo-ariene a
anomeilor radicali) a convocat și prezidat un sinod la Laodiceea la care au participat
8 episcopi, care au condamnat subordinaționismul radical promovat de Aețiu Acest
sinod ar fi avut loc între iunie 363 și februarie 364 și a redactat cele 59 de canoane.
Emile Amann demonstrează că ele au fost redactate în două etape: primele 19
încep cu formula în legătură cu, iar următoarele 39 cu nu trebuie să. Toate canoanele
sunt constituite dintr-o singură frază concisă, lăsând impresia unui rezumat. Așadar,
canoanele 3, 4, 7, 8 și 20 ar fi rezumate ale canoanelor 1, 17, 8, 19 și 18 ale Sin. I ec.

12
 Ele reglementează diferite aspecte referitoare la organizarea bisericească, la
liturghie, morală și viață creștină. Unele se repetă (interdicția creștinilor de a se
căsători cu ereticii – 10 și 31 sau al interdicției de a vizita cimitirele și locurile de
martiraj al ereticilor – 9 și 34). Can. 1 descrie modalitatea de pocăință a celor
recăsătoriți, iar can. 2 prevede o modalitate de pocăință pentru păcate mai puțin
severă decât cea prevăzută în can. 12 al Sin. I ec. sau în can. Sf. Vasile cel Mare,
indicând că în acea epocă nu era stabilită o practică unitară a pocăinței celor care
greșesc. Canoanele 3, 4, 5, 12, 13, 20, 21, 22, 24, 25, 26, 27, 30, 40, 41, 42, 43, 54,
55, 56 indică unele exigențe referitoare la alegerea și statutul clericilor, iar canoanele
6, 7, 8, 9, 30, 31, 32, 33, 34, 37 și 38 sunt dedicate modalității practice de abordare
a relațiilor cu ereticii. Canoanele 14, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 28, 29, 45, 46, 47, 48,
49, 50, 51, 52, 53, 58, 59 prezintă diferite reglementări de ordin moral și liturgic.
Can. 35 sancționează orice formă de schismă în Biserică, hotărând ca schismaticii
să fie anatemizați. Canoanele 11 și 44 diminuează consistent rolul femeilor în
Biserică, interzicând existența presbiterelor (învățătoare de bine) și accesul femeilor
în altar. Can. 13 interzice plebei să participe la alegerile clericilor. Can. 57 hotărăște
să nu mai fie hirotoniți horepiscopi, ci periodeuți, adică preoți din eparhie. Can. 60
stabilește ca în Biserică să nu fie citite decât cărți ale Sf. Scripturi (22 VT + 26 NT).
Din VT nu sunt enumerate Iudita, Tobit, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea
lui Isus, Macabeii, iar din NT Apocalipsa.

Canoanele Sinodului de la Sardica (343)

Un sinod convocat de Constantin la Tyr în 335 l-a depus pe Atanasie al
Alexandriei, iar un alt sinod convocat în același an la Constantinopol a decis exilarea
acestuia la Trier (în Galia). În 337, Atanasie primește permisiunea să revină în
Alexandria din partea lui Constantin al II-lea (337-340). Partida lui Eusebiu de
Nicomedia a convocat un sinod în 339, Atanasie fiind din nou depus, în locul lui
fiind ales Grigore, cleric subordinaționist.
În 341, Sinodul eusebian de la Antiohia (in encaeniis) menținea sancțiunea
de excomunicare a Sf. Atanasie și a episcopilor pro-niceeni. Constant (337-350), la
îndemnul papei Iuliu i-a impus fratelui Constanțiu organizarea unui sinod la care să
participe episcopi din ambele părți ale Imperiului care să soluționeze litigiile
dogmatice și disciplinare. În toamna lui 343 s-a reunit la Sardica (Sofia), lângă
frontiera dintre cele două partes imperii, un sinod la care au fost convocați 76 de
episcopi din Răsărit și 94 din Apus, cei din urmă fiind sub coordonarea episcopului
Ossius de Cordoba. Episcopii orientali, sub pretextul de a merge să-l felicite pe împ.
Constanțiu pentru victoria acestuia împotriva perșilor, au plecat în secret și au ținut
un sinod la Philippopolis, condamnându-i pe episcopii occidentali pentru că l-au
primit în comuniune pe Atanasie.

13
 Cei 90 de episcopi occidentali s-au reunit sub președinția lui Protogene de
Sardica, Ossius de Cordoba și Gaudențiu de Niș, analizând discuțiile aduse
episcopilor Atanasie al Alexandriei, Marcel al Ancyrei și Asclepas al Gazei.
Au fost aprobate canoane care reglementau anumite probleme disciplinare
care tulburau în epocă viața Bisericii și pentru a justifica deciziile papei Iuliu și a
sinodului de la Roma din 340. Sinodul de la Sardica a aprobat canoanele propuse de
Ossius de Cordoba în virtutea cărora Episcopul Romei era împuternicit să primească
apelurile împotriva tuturor hotărârilor sinoadelor și să desemneze un alt sinod care
le judece (can. 3, 4 și 5).
Canoanele 1, 2 și 6, care interzic transferul episcopilor și numirea lor în
localități mici, exprimă dorința participanților la acest sinod de a combate abuzurile
și corupția practicate de episcopii eusebieni în modul de promovare la scaune
episcopale. Canonul 7 este o replică la atitudinea episcopilor orientali, plecați să-l
salute pe împărat. Canoanele 8 și 9 reglementează statutul solilor bisericești
(apocrisiari). Canoanele 10, 11, 12, 13 , 14, 15, 16, 17, 18, 19 și 21 descriu diferite
aspecte ale activității și statutului episcopului. Can. 20 este o întărire a propriilor
hotărâri sinodale. În Occident, canoanele au fost folosite de papa Zosima (417-418),
iar în Orient peste două sau trei secole.
Dacă în manuscrisele grecești are 21 de canoane, în manuscrisele latine acest
sinod are între 18 și 25 de canoane. Autenticitatea nu era clară, întrucât dreptul de
apel acordat episcopului Romei este în contradicție cu sinodalitatea. Prin canonul 2
trulan și 1 al Sin. VII ec., canoanele Sin. de la Sardica au fost recunoscute.

Canoanele Sinodului II ecumenic de la Constantinopol

Cel mai important factor care a declanșat convocarea a fost situația haotică
din Orient. Convocarea sinodului la Constantinopol a fost făcută de împ. Teodosie
printr-o scrisoare imperială adresată episcopilor din Orient, iar sesiunile acestui
sinod s-au ținut din mai până în data de 9 iulie 381. Au participat 150 de părinți, o
parte au participat și la Sin. de la Antiohia (379), 70 (din Orient) și 60 (din E-S Asiei
Mici) erau partizani ai episcopului Meletie al Antiohiei. Au fost invitați și 36 de
episcopi pnevmatomahi.
Canoanele au fost redactate înaintea sosirii episcopului Timotei al
Alexandriei, reglementând chestiuni de organizare bisericească și de relaționare cu
ereticii. Deși în unele colecții sunt atribuite 7 canoane, autorii consideră că nu au
fost emise decât primele 4, alcătuite într-o singură frază. Canoanele 5 și 6 au fost
adăugate la Sin. de la Const. din 382, iar can. 7 provine dintr-o scrisoare a Bisericii
Const. Adresată episcopului Martyrius al Antiohiei. Ultimul canon a fost divizat.
Cel mai important este canonul 3, Biserica Const. fiind așezată pe cea de-a
doua poziție în dipticele Bisericii, după Biserica Romei.

14
 Prin canonul 7 – este descrisă modalitatea practică de primire a ereticilor în
Biserică. Astfel, avem două modalități practice: prima stabilește că unii eretici pot fi
primiți în Biserică doar prin administrarea tainei Mirungerii (formula liturgică:
Pecetea darului Duhului Sfânt), cea de-a doua este aceea de a-i primi pe eretici prin
botez. În ambele cazuri este nevoie ca cei care doresc să vină în Biserică să dea
mărturie în scris că se leapădă de învățătura greșită.
Canonul 2 prezintă o dezvoltare a structurilor administrative bisericești în
raport cu prevederile canoanelor Sin. I ec. Dacă prin canoanele 4, 5 și 6 ale S.I.E.,
organizarea bisericească se adapta provinciilor din imperiu, prin canonul 2 al S.II.E,
organizarea bisericească se adapta formelor superioare de organizare teritorial
administrativă ale imperiului – diocezelor civile. În acest canon sunt menționate cele
5 dioceze existente în imperiul roman de răsărit: Egiptul (cap. Alexandria), Orientul
(reședința la Antiohia), Asia (reședința la Efes), Pontul (reș. La Cezareea
Capadociei) și Tracia (reș. Inițial la Heracleea, apoi la Constantinopol). Aceste
dioceze erau suportul teritorial pentru organizarea sistemului exarhal în Biserică.
Ierarhii nu au voie să se amestece în alte dioceze.
Canonul 1 – s-au condamnat toate ereziile importante apărute până atunci în
Biserică, în special facțiunile derivate din arianism. În canonul 6 este prezentată
procedura prin care un episcop poate fi acuzat.

Canoanele Sinodului de la Constantinopol (394)

A avut loc în septembrie, participând 20 de episcopi (Nectarie al Const., Teofil
al Alexandriei, Flavian al Antiohiei, Grigorie de Nyssa, Amfilohie de Iconium,
Teodor de Mopsuestia). Acest sinod are un singur canon și el reflectă dacă un
episcop poate fi caterisit de un altul. Astfel, acest canon hotărăște că un ierarh poate
să fie judecat și sancționat, inclusiv prin caterisire, doar de către sinodul de episcopi.

Canoanele aprobate în sec. V

La înc. sec. V, unitatea Bisericii era amenințată de dezbaterea referitoare la
persoana și divinitatea Mântuitorului Hristos. κανών se statornicește în limbajul
teologic cu înțelesul de regulă pastorală aprobată sinodal şi receptată eclezial.

Canoanele Sinodului III ecumenic de la Efes

În 19 noiembrie 430, împăratul Teodosie al II-lea a convocat un sinod, care
să se reunească la sărbătoarea Rusaliilor din anul următor (7 iunie 431). Papa
Celestin și-a trimis doi episcopi ca legați ai săi, episcopul Candidianus fiind
responsabil de organizare. S-a desfășurat în 7 sesiuni. În prima parte a enciclicii
sinodale este reprodusă lista cu cei 34 de episcopi caterisiți și excomunicați, în frunte

15
cu Ioan al Antiohiei, iar în cea de-a doua parte sunt prezentate șase reguli privitoare
la modul de relaționarea cu nestorienii, constituind cele 6 canoane.
Can. 1 – hotărăște caterisirea și excomunicarea oricărui episcop care ar adera
la un sinod minoritar sau schismatic; Can. 2 – episcopii neprezenți la sinod care vor
adera la un sinod schismatic să fie caterisiți; Can. 3 – reintegrează în cler pe clericii
care fuseseră caterisiți de episcopii nestorieni; Can. 4 – hotărăște caterisirea clericilor
nestorieni; Can. 5 – menține caterisirea clericilor, care fuseseră reintegrați necanonic
în cler de către nestorieni. Can. 6 – prevede că cei care nu vor respecta primele 5
canoane să fie caterisiți dacă sunt clerici, iar excomunicați dacă sunt laici.
În colecții apar 8 canoane ale Sin. III. într-un manuscris al sec. XII (colecția
de la Atena – Collectio Atheniensis) sunt consemnate parțial și actele celei de-a șasea
sesiuni – 22 iulie 431 de la Efes. În acest document se prezintă dezbaterea referitoare
la raportul preotului Charisius, econom al bisericii din Philadelphia, despre un
simbol de credință de origine constantinopolitană care circula în Lydia. Convins că
acest text este nestorian, Charisius nu l-a semnat și l-a prezentat sinodului. Sinodul
condamnă simbolul și pe oricine ar mai crea astfel de texte dogmatice eronate.
Această hotărâre a sinodului din Efes a devenit canonul 7 al sinodului din Efes.
Can. 8 – tot în același manuscris sunt conservate și actele celei de-a șaptea
sesiuni a sinodului din ziua de 31 iulie 431, în cadrul căreia, cei 3 episcopi ciprioți
prezenți au semnat o cerere, o petiție (libellos), prin care Biserica din Cipru protesta
împotriva interdicției emise de proconsulul Antiohiei de a se alege de către sinodul
de episcopi cipriot un nou episcop de Constantia. Pe baza canoanelor 4 și 6 ale Sin.
I ec. a fost ales un nou episcop în persoana lui Reghinus. Partea finală a acestei
hotărâri a devenit cel de-al 8-lea canon. Acest canon este prezentat ca fiind canonul
prin care Biserica Ciprului a obținut autocefalia.

Canoanele Sinodului IV ecumenic de la Calcedon

Fără a ține seamă de solicitarea papei Leon, împ. Marcian a convocat un sinod
general pentru luna septembrie a anului 451, numărul episcopilor participanți
variind între 520 și 630. Sinodul a avut 17 sesiuni, prezidate de comisari imperiali și
senatori, cea de a doua fiind condusă de legatul papal Paschasinus, iar ultima de împ.
Marcian. La finalul ultimei ședințe, Marcian a solicitat episcopilor să mai rămână
pentru a identifica soluții pastorale pentru unele probleme canonice. Potrivit tradiției,
sinodul a aprobat 30 de canoane, care făceau referire la chestiuni de disciplină a
clerului și a monahilor, la slujirea episcopală și la organizarea Bisericii.
Can. 1 – prin el sunt aprobate și confirmate ca valide toate canoanele
sinoadelor de până atunci, fără a se preciza dacă era vorba de sinoade generale,
regionale sau locale; Can. 2 – condamnarea oricărei forme de simonie, sancționându-
i pe cei implicați prin caterisire (clerici) sau anatemizare (laici sau monahi); Can. 12

16
stabilește că este interzisă orice intervenție imperială în administrația bisericească și
hotărăște ca episcopii care ar fi identificați că nu respectă acest principiu să fie
caterisiți, iar structurile bisericești obținute prin intervenții imperiale să aibă doar o
recunoaștere onorifică; Can. 17 – arată modul în care parohiile din spațiul rural sunt
sub autoritatea chiriarhului, iar în caz de litigiu se stabilește o perioadă de 30 de ani
de păstorire continuă, menționându-se și dreptul la apel către sinodul mitropolitan
sau exarhal al celor nemulțumiți. La final este prevăzut principiul adaptării
organizării bisericești la organizarea teritorial-administrativă imperială.
Can. 19 – reiterează obligația reunirii sinoadelor de cel puțin două ori pe an,
iar în cadrul absențelor, ierarhii trebuie să fie mustrați frățește.
Can. 25 – modul în care se ocupă scaunele vacante. Un scaun vacant să fie
completat în maxim 3 luni de la vacantarea sa, iar mitropolitul este responsabil cu
sarcina de a organiza alegerile pentru un nou episcop.
Can. 26 – prevede obligația fiecărui episcop de a avea un econom, care să se
ocupe cu administrația bunurilor din eparhie.
Can. 3, 4, 7, 16 & 24 vorbesc despre disciplina clerului și a monahilor.
Can. 4 – cel care pune bazele principiilor relației dintre episcopi și monahi,
interzice vagabondajul călugărilor și situează mănăstirile sub autoritatea episcopilor,
stabilind că fără acordul chiriarhului, nici o mănăstire nu poate fi fondată. Acest
canon identifică 3 direcții fundamentale în viața monahală: păstrarea liniștii (isihia),
postul și rugăciunea. Este interzisă părăsirea mănăstirii fără acordul chiriarhului.
Can. 16 – excomunicarea celor care nu respectă castitatea.
Can. 3 – interzice clericilor și monahilor să participe la orice activitate care
le-ar genera profit personal, considerând respectivele activități ca fiind incompatibile
cu statutul monahal și clerical. Can. 7 interzice clericilor și monahilor să accepte
orice responsabilitate lumească, în special demnități militare sau politice, cei care nu
respectă sunt anatemizați.
Can. 8 – toți clericii din așezămintele sociale să fie sub autoritatea episcopului.
Can. 23 interzice monahilor și clericilor să se deplaseze fără aprobarea
episcopului și să rezideze în capitala imperiului.
Alte canoane vorbesc despre reglementări disciplinare ale clerului și
monahilor (5, 10, 11, 13, 14, 15, 20, 21 și 22). Can. 5 reiterează prevederile privind
interdicția de transferare a clericilor, cei care nu respectă regula fiind excomunicați.
Can. 9 – face distincția dintre instanțele de judecată civilă și bisericească,
fiecare având o competență diferită.
Sin. IV ec. a aprobat 27 de canoane. Ulterior, au fost mai fost aprobate încă
3 texte, care abia din sec. VI au fost integrate ca fiind canoanele 28, 29, 30.
Can. 28 – reflectă o modalitate de referință la activitatea pastoral-misionară a
Bisericii. A fost aprobat în ședința din 30 octombrie 451, la care nu au participat
reprezentanții papei. S-a hotărât că retrogradarea unui episcop în slujirea de preot

17
este ierosilie. Privilegii pentru arhiepiscopul Constantinopolului: a hirotoni
mitropoliți din cele 3 dioceze (Pont, Asia, Tracia); avea dreptul de a hirotoni pe
episcopii din ținuturile barbare (cei care se situau în afara imperiului – oikumene),
lărgirea zonei de autoritate canonică. Este în strânsă legătură cu canonul 3 al Sin. II
ec. În Biserică, întâietățile au un caracter exclusiv onorific. Papa Leon a contestat
această hotărâre, spunând că ea nu face parte din hotărârile Sin. IV ec. În colecția lui
Ioan Scolasticul din sec. VI nu sunt regăsite canoanele 28, 29, 30, însă acestea pot
fi regăsite în Sintagma în 14 titluri.

Enciclica patriarhului Ghenadie al Constantinopolului (459)

Acest patriarh (458-471) s-a confruntat cu simonia. Pentru a o contracara, a
fost convocat un sinod la Constantinopol în 459, care a reunit 81 de ierarhi ce au
analizat din punct de vedere biblic și istoric problema simoniei, precum și recentul
canon de la Sin. IV ec. Enciclica îi condamnă pe cei implicați în acte de simonie prin
caterisirea clericilor și anatemizarea laicilor. Finalul acestei enciclici este un apel
făcut de sinod către toți credincioșii de a se aduna pentru a stârpi această abatere.
Această enciclică a fost inclusă în colecțiile de canoane, fiind asimilată unui canon.
În sec. VI nu avem sinoade sau părinți care să aibă decizii care să fie aprobate.

Canoanele aprobate în sec. VII

Sinodul quinisext (trulan – 1 sept 691 – 31 aug 692) – important pentru
teologia canonică pentru că a sistematizat disciplina canonică, reluând sintetic unele
prevederi canonice și emanând noi reguli de disciplină bisericească. Acest sinod nu
a luat decizii dogmatice, ci doar disciplinare / canonice. La acest sinod s-a cristalizat
modul de raportare la învățătura de credință și la canoanele Bisericii. A unificat
disciplina bisericească și a elaborat o primă sistematizare oficială a sf. canoane.
Can. 1 stabilește că trebuie respectate toate dogmele și toate deciziile
dogmatice ale primelor șase sinoade ecumenice. Can. 2 este primul canon care
prezintă sistematic toate canoanele aprobate ca valabile în Biserică – 85 de canoane
păstrate cu numele de canoane apostolice – aprobă canoanele apostolice, canoanele
sinodale (ecumenice și locale – 10 locale, 13 ale Sf. Părinți). Împărțirea indică faptul
că părinții prezenți au preluat această metodologie din colecția Sintagma în 14 titluri.
Prin canonul 2 trulan s-a aprobat oficial includerea unor scrieri ale unor sfinți părinți
în colecția oficială de canoane. Se precizează doar numele celor 13 sfinţi ierarhi ale
căror canoane sunt acceptate, nu și respectivele texte.
Acest sinod a promulgat 102 canoane, care se referă la disciplina clerului și a
credincioșilor. Canonul 102 e un sfat foarte important pentru cei care doresc să
devină duhovnici.

18
 Canoanele Sinodului de la Cartagina (256)
Au participat 71 de episcopi la Sin. din primăvara 256 și 84 de ierarhi în
septembrie 256. O traducere în limba greacă a scrierii sinodale referitoare la
deciziile luate la 1 septembrie prezintă necesitatea botezului ereticilor și
schismaticilor (Scrisoarea sinodală a lui Ciprian cel bătrân și a celorlalți episcopi
către Ianuarie și celorlalți episcopi din Numidia). Acest canon nu a fost inclus în
toate colecțiile de canoane, fiind în vigoare în acea perioadă doar în Africa. Canonul
Sf. Ciprian a fost inclus pentru prima oară într-o colecție de canoane din sec. VI,
înainte de Sin. trulan, mai precis în Syntagma XIV titulorum.

Canoanele apostolice
Au fost redactate și organizate sistematic într-o perioadă începând cu epoca
apostolică și până în sec. IV (înainte de anul 381). Iezuitul spaniol Francisc
Turrianus a încercat să demonstreze că redactarea acestora s-ar fi făcut la Sinodul
apostolic din Ierusalim din 49. Referitor la autorul canoanelor există două variante:
1) același cu cel al Constituțiilor Apostolice (Eduard Schwartz îl identifică în
persoana episcopului omian Euzoios al Antiohiei – 360-376); 2) Iulian, episcopul
anomeu al Ciliciei, care le-a alcătuit după 381. Ioan Scolasticul, incluzându-le în
colecția Synagoga le-a atribuit Sf. Clement Romanul. Împ. Justinian (527-565) a
inclus canoanele apostolice în colecția de canoane a Bisericii prin citarea lor în
Novela 6 și Novela 137.
În Răsărit au avut o largă întrebuințare, în special în comunitățile siriacă,
etiopică, coptă, arabă, armeană, georgiană și paleoslavă. În Occident, textul a fost
receptat pentru prima oară în timpul papei Ghelasie (sec. XV), receptate ca lucrări
(texte) apocrife. Prima traducere în latină a textelor: sec. VI Dionisie Exiguul, care
nu a tradus decât primele 50 de canoane, pe care le-a și introdus în colecția sa numită
Dionysiana. Cele 85 de canoane apostolice au fost incluse în sec. XII în Decretul lui
Grațian (Decretum Gratiani). Cele mai vechi manuscrise conservate, în care se
păstrează textul canoanelor apostolice sunt Codex Patmiacus 172 și Codex
Patmiacus 173, a căror întocmire a fost datată la începutul sec. IX.
Canoanele fac trecerea de la modul de reglementare exclusiv cultural al
Bisericii la o modalitate proprie de organizare a unei societăți vizibile, a unui
organism funcțional, care își dă sieși reguli proprii pentru organizare și funcționare
în funcție de necesitățile pastorale specifice.
Canoanele apostolice reprezintă un punct de turnură al Bisericii în ceea ce
privește viziunea sa asupra propriilor reglementări interne, motiv pentru care
canoanele apostolice sunt definite de unii autori ca fiind primul corpus canonum al
Bisericii. Ele au fost împărțite în 20 de categorii:

19
 A. Exigențe pentru hirotonia episcopilor, a preoților și a diaconilor (can.
1, 2, 61, 68, 77, 78, 79, 80, 82);
B. Clericii căsătoriți (can. 5, 17, 26, 51);
C. Euharistia (can. 2, 4, 8);
D. Data sărbătoririi Paștelui (can. 7);
E. Postul (can. 53, 63, 64, 69);
F. Botezul (can. 47, 49, 50);
G. Pocăința (can. 52);
H. Statutul clericilor (can. 55, 56, 57, 58, 59, 62, 81, 83);
I. Excomunicarea (can. 10, 12, 13, 32);
J. Mutilarea și sancțiunile aferente (can. 21, 22, 29, 30);
K. Limitele teritoriale ale competenței episcopilor (can. 35, 36, 37);
L. Bunurile bisericești (can. 38, 39, 40, 41);
M. Judecarea episcopilor (can. 74, 75);
N. Sancționarea celor care ofensează autoritățile civile (can. 84);
O. Canonul Sf. Scripturi (can. 60, 85);
P. Interdicția comuniunii cu ereticii (can. 45, 46);
Q. Sancționarea incompatibilităților statutului clerical și a abaterilor
(can. 6, 9, 11, 20, 23, 24, 25, 27, 28, 31, 42, 43, 44, 66, 72, 73);
R. Interdicția comuniunii cu evreii (can. 7, 65, 70, 71);
S. Căsătoria creștinilor (can. 18, 19, 48, 67);
T. Disciplina ecleziastică (can. 14, 15, 16, 33, 34, 54, 76).

Canoanele Sf. Dionisie al Alexandriei (+264)

A fost unul dintre cei mai importanți episcopi ai Alexandriei și probabil primul
care a primit apelativul de Cel Mare. Deși a scris destul de mult, nu s-au păstrat
decât câteva scrisori și unele fragmente din tratatele sale. În colecțiile bizantine de
canoane există 4 canoane ale sale, care constituie textul unei epistole, pe care acest
ierarh a trimis-o ierarhului Alexandriei, Vasilide (cel mai probabil în 262). Această
epistolă este un răspuns la solicitarea episcopului Vasile care conținea 4 întrebări:
una referitoare la momentul exact al încheierii postului Paștelui și 3 privitoare la
comportamentul sexual al creștinilor (interdicția femeii de a participa la slujbele
religioase în perioada menstruației, abținerea consensuală a soților de la relațiile
sexuale și starea celor care au poluții). Răspunsul la prima întrebare constituie primul
canon, iar celelalte 3 răspunsuri sunt canoanele 2, 3 și 4.
Din sec. XIX, unii autori catolici, care au editat textul canoanelor (cardinalul
Pitra, H. Ohme) au introdus și un al cincilea canon al Sf. Dionisie pe baza faptului
că în unele manuscrise se păstrează și răspunsul acestuia către ierarhul Conon,
episcop de Hermopolis. Dionisie se declară contrar practicii ca, în situația creștinilor

20
excomunicați și reprimiți în Biserică in articolo mortis, care ulterior își revin, aceștia
să fie din nou reconsiderați ca excomunicați. Acest fragment a fost introdus în
colecțiile occidentale.

Canoanele Sf. Grigorie Taumaturgul (+270)

El are o atitudine destul de atentă privitoare la modul în care creștinii care
cădeau (apostaziau) pot sau nu să se mai întoarcă în Biserică. El a redactat o epistolă
(în 254) în care răspunde unei solicitări punctuale de a clarifica situația creștinilor
care păcătuiseră în urma unei invazii a hoților (dacă aceștia mai pot sau nu rămâne
în Biserică).
Critica textuală a manuscriselor formulează unele dubii asupra acestui text,
unii considerând că este neautentic, alții susțin că este un text original. În această
epistolă, Grigorie prezintă modalități practice de soluționare a acestei probleme,
clarificând situația celor care în timpul invaziei barbare au avut un comportament
necreștin: prima (a celor care au fost luați ostatici de barbari), a doua (care au
mâncat din sacrifiicile care erau aduse zeilor păgâni de către barbari), a treia (celor
care în timpul invaziei au furat de la ceilalți creștini), a patra (celor care s-au
implicat activ, ajutându-i pe invadatori).
În unele colecții apare împărțită în 11 secțiuni, intitulate canoane, iar mai
târziu primul canon a fost subdivizat, apărând în unele colecții drept 12 sau 13
canoane. În Sintagma ateniană sunt 13 canoane, în Pidalion 12, iar în colecțiile lui
Milaș și Floca 11.
În primul canon se precizează că în cazul în care creștinii sunt luați prizonieri
sau forțați de barbari să consume jertfele aduse zeilor sau femeile sunt violate de
către aceștia se consideră că acesta nu e un păcat de moarte. În can. 2 și 3 se
sancționează prin excomunicare creștinii care în timpul invaziei au profitat de
situație pentru a dobândi câștig material. Can. 4 stabilește faptul că este absolut
interzis pentru un creștin să-și însușească bunurile altor persoane, iar can. 5
îndeamnă la restituirea acestora. Can. 6 – reglementarea legii despre sclavi,
interzicându-se luarea de sclavi dintre cei care au scăpat din robia barbarilor.
În can. 7 și 8 sunt condamnați cei care trădează și care îi tâlhăresc pe creștini
în regiunea Pontului. Can. 9 reglementează modul practic de pocăință pentru cei care
și-au însușit bunuri pe care afirmau că le-au găsit în urma invaziei. Can. 10 stabilește
că toate aceste modalități de pocăință trebuie să fie fără dorință de câștig. Can. 11
prezintă practic modul de pocăință pe care creștinii trebuie să și-l însușească,
identificând cele 4 etape ale pocăinței (consistantia, substractio, auditio, fletus), ar
fi inspirat din canonul 75 al Sf. Vasile cel Mare – reprezintă un text care este astăzi
în vigoare în Biserică prin principiile fundamentale.

21
 Canoanele Sf. Petru al Alexandriei (+311)
În 295 a fost numit conducător al școlii alexandrine, iar în 300 a fost ales
arhiepiscop al Alexandriei, murind ca martir sub Doclețian în 311. În acest context
de prigoană dură, a scris în 306 o epistolă către credincioși în care abordează o
tematică problematică – modul practic de reprimire în biserică a celor căzuți (lapsi).
A fost împărțită în 14 secțiuni, canoane, iar ulterior s-a mai adăugat un fragment
preluat dintr-o cuvântare a lui Petru către episcopul Tricentius (canonul 15).
Primele 9 canoane prezintă sistematic modul de reprimire în biserică a celor
care apostaziază, stabilind diferite epitimii în funcție de gradul în care se
implicaseră; 10 prevede ca acei clerici care au apostaziat în timpul persecuțiilor să
fie destituiți de slujirea clericală. Can. 11 & 14 arată multă condescendență. Can. 12
apreciază pe cei care și-au sacrificat bunurile personale în perioada persecuțiilor, iar
can. 13 îi apreciază pe cei care au reușit să plece din calea persecutorilor (să se
ascundă). Can. 14 prezintă practica creștinilor din Alexandria de a posti miercurea
și vinerea, iar apoi obiceiul de a nu îngenunchea în ziua de duminică.

Canoanele Sf. Atanasie cel Mare (+373)

Supranumit Părintele Ortodoxiei. Can. 1 – epistola pe care a scris-o către
Amonius (356). El răspunde lui Amonius, starețul unei mănăstiri în care se susținea
că se aplică regulile Sf. Antonie, referitoare la poluțiile nocturne ale monahilor. Sf.
Atanasie spune că nu au nimic păcătos. Cele două căi de a găsi comuniunea cu
Hristos (căsătoria și fecioria) sunt bune, precizând că fecioria înseamnă rod însutit,
iar căsătoria rod înzecit (aluzie la pilda semănătorului).
Can. 2 – un extras din cea de-a 39-a epistolă pascală din 367, în care se
prezintă lista cărților Sf. Scripturi (citează canonul 60 al sin. de la Laodiceea), 22 de
cărți VT, 27 de cărți NT. Sunt recomandate unele cărți care nu fac parte din Scriptură
(Înțelepciunea lui Solomon, Sirah, Cartea Esterei, Iuditei, Păstorul lui Hermas).
Condamnă scrierile apocrife ale Scripturii. Această epistolă este prima mențiune a
faptului că NT cuprinde 27 de cărți.
Can. 3 – a fost receptat mai târziu – scrisoare pe care ierarhii alexandrini o
adresează lui Rufian (370) – primirea ereticilor în biserică. În această epistolă sunt
reiterate prevederile hotărârilor sinodale luate în acest sens în Elada, Spania și Galia,
precum și ale sinodului din Alexandria (362) – acei clerici care au fost obligați prin
violență să recunoască erezia ariană să poată fi iertați și reprimiți în biserică în
demnitatea avută anterior, iar clericii care au acceptat de bunăvoie erezia ariană să
poată fi reprimiți doar ca și laici, ei trebuie să dea în scris anatema învățăturilor
greșite și să mărturisească în scris adevărata învățătură.

22
 Canoanele Sf. Vasile cel Mare (+379)
3 dintre epistolele adresate episcopului Amfilohie de Iconium, prin care
ierarhul capadocian îi răspunde la întrebări privind disciplina și administrația
bisericească alcătuiesc primele 85 de canoane. Primele 16 sunt preluate din epistola
188, următoarele 34 din epistola 199, iar ultimele 35 din epistola 217.
Can. 86 este extras din epistola 236 adresată tot lui Amfilohie (376). Can. 87
este important pentru că el constituie o epistolă, un răspuns la scrisoarea ierarhului
Diodor din Tars cu privire la impedimentele pentru administrarea sfintei taine a
cununiei. Can. 88 este scrisoarea 55 prin care Vasile îi răspunde unui cleric
(Grigorios) cu privire la faptul că acesta locuia în casă cu o femeie pe motivul că îl
îngrijea, reiterând prevederile canonului 3 al Sin. I ec., care interzice clericilor să
trăiască cu femei în aceeași casă și sancțiunea este anatemizarea amândurora.
Can. 89 este constituit de epistola 54 care prezintă situația unor horepiscopi
ce își depășiseră atribuțiile lor pastorale.
Can. 90 este epistola 53 și se referă la faptul că unii horepiscopi erau acuzați
de simonie, iar sancțiunea era destituirea din slujirea clericală.
Ultimele două canoane (91 și 92) sunt preluate textual din lucrarea Despre
Duhul Sfânt, în care afirmă dumnezeirea Fiului și a Sf. Duh. În aceste canoane arată
că dogmele și propovăduirile Bisericii își au originea fie în învățătura scrisă a
Bisericii, fie în tradiția bisericească nescrisă și că ambele au aceeași importanță.
Arată importanța obiceiului în biserică, exemplificând prin facerea semnului Sf.
Cruci, rugăciunea cu fața către răsărit, lepădări de satana, binecuvântarea de la botez,
etc. Canonul 95 este un extras din scrisoarea 240 adresată locuitorilor din cetatea
Nicopolis din provincia Pontului, prin care Vasile îi încurajează pe aceștia să rămână
fideli credinței niceene, să reziste la presiunile episcopilor omieni. Există o critică
textuală care încearcă să arate că ele sunt preluări inexacte sau imprecise (adaosuri
tardive) ale unor colecții – Schwartz. În tradiția bizantină nu există o problematică.

Canoanele Sf. Timotei al Alexandriei (+385)

Ucenic al Sf. Atanasie, din opera acestuia sunt importante răspunsurile
canonice pe care le dădea cu privire la diferitele probleme ale Bisericii (Responsa
Canonica). Numărul răspunsurilor e diferit în funcție de manuscrise și tradiții – de
la 15 la 29. În tradiția bizantină, doar primele 15 sunt considerate autentice pentru
că ele se găsesc în Codex Parisinus Syrus 62. În colecțiile de canoane publicate în
ultimele secole sunt incluse 18 canoane, iar în unele colecții de canoane ale unor
autori latini, numărul ajunge la 38 (cardinalul Pitra).
Can. 1-7, 12, 13 și 16 sunt răspunsuri practice la chestiuni care fac referire la
botez și împărtășire, iar can. 8 și 10 vorbesc de oprirea de la post a femeilor lăuze și

23
bolnave. Can. 9 permite prezența în biserică la slujba Sf. Liturghii doar a ereticilor
care se pocăiesc. Can. 14 face referire la ce rugăciuni se pot rosti pentru cei care se
sinucid. Can. 15 oferă un răspuns duhovnicesc pentru situația în care unul dintre soți
devine îndrăcit. Can. 17 vorbește despre acea mustrare de sine pe care trebuie s-o
aibă fiecare creștin (de a se pocăi). Can. 18 precizează vârsta de la care creștinii au
obligația să se spovedească.

Canoanele Sf. Grigorie de Nazianz (+389)

A scris peste 400 de poezii, fiind considerat cel mai important poet creștin din
sec. IV. Din prima parte a operei sale (Carmina dogmatica), un poem referitor la
lista cărților Sf. Scripturi a intrat în colecția de canoane cu titlul de Canonul Sf.
Grigorie de Nazianz. În acest canon prezintă 22 de cărți ale VT (fără Cartea Esterei)
și 26 ale NT (fără Apocalipsa).

Canoanele Sf. Amfilohie de Iconium (+395)

Lucrările s-au păstrat fragmentar, complete fiind epistola scrisă în metru
iambic (Ad Seleucum) și câteva omilii. Îi dedică o epistolă lui Seleuc (395), în vârstă
de 10 ani. Autorii ulteriori au demonstrat că autenticitatea epistolei este atestată de
Cosmas Indicopleustes. Versurile de la 251 la 319 prezintă lista cărților Sf. Scripturi
acceptată de Biserică la sfârșitul sec. IV, enumerând 22 de cărți ale VT și 27 de cărți
ale NT (inclusiv Apocalipsa), sub numele de Canonul Sf. Amfilohie de Iconium.

Canoanele Sf. Grigorie de Nyssa (+395)

Scrisoarea pastorală adresată în 383 episcopului Letoius de Melitene. În
această epistolă arată modalitatea prin care duhovnicii trebuie să considere diferitele
păcate și ce epitimii trebuie să fie date penitenților. Duhovnicul este medic sufletesc,
care atunci când observă un păcat trebuie să analizeze cu mare atenție din care
funcție a sufletului provine. Textul acestei epistole a fost împărțit în 8 secțiuni
numite canoane. Can. 2 indică epitimiile pentru cei căzuți în apostazie, can. 3 pentru
cei care apelează la vrăjitorie, can. 4 pentru cei care au căzut în desfrânare, can. 5,
6, 7 și 8 prezintă epitimii pentru păcate specifice funcției irascibile: 5 (omor și
crimă), 6 (lăcomie și furt), 7 (profanarea mormintelor), 8 (sacrilegiu).

Canoanele lui Teofil al Alexandriei (+412)

Sunt importante primele 5 scrieri pastorale, care au fost receptate ulterior ca
fiind cele 14 canoane ale lui Teofil. Can. 1 este constituit dintr-un fragment al
cuvântării pascale (391), în care se prezintă cum trebuie să se ajuneze în ziua de

24
dinaintea Bobotezei dacă aceasta este zi de duminică. Următoarele 10 (de la 2 la 11)
sunt preluate din epistola adresată episcopului Ammon de Elearca, trimis în
Lycopolis pentru a clarifica aspecte practice referitoare la reprimirea celor căzuți în
erezia ariană și la administrația bisericească. În can. 10 este menționată
responsabilitatea de econom (administrator al bunurilor Bisericii). Can. 12 este un
fragment din scrisoarea adresată episcopului Aphyngius în care se răspunde la
întrebarea referitoare la primirea în Biserică a catarilor. Can. 14 amintește de
excomunicarea unei femei (Kyradia), fiind un fragment din scrisoarea către
episcopul Mina și se indică procedura de reprimire în Biserică.

Canoanele Sf. Chiril al Alexandriei (+444)

S-au păstrat peste 100 de scrisori, două prezentând deosebită importanță
întrucât din textul lor au fost preluate fragmente sub formă de canoane:
Epistola către arhiepiscopul Dommus II (442) ca răspuns la solicitarea
privind situația episcopului Petru din Biserica Antiohiei, care se plângea că a fost
înlăturat necanonic din slujirea episcopală. Epistola a fost împărțită în 3 secțiuni,
constituind primele 3 canoane: metodologia de judecată, de administrare a bunurilor
bisericești și metodologia destituirii din slujirea clericală.
Epistola adresată ierarhilor din Libia și Pentapolis (443) cu privire la
hirotonirea unor persoane nevrednice, în care se arată modalitatea de cercetare a
celor care vor să intre în cler și a celor care doresc să revină în Biserică, a fost
divizată în două părți, constituind canoanele 4 & 5 ale Sf. Chiril.
În Sintagma Ateniană au fost adăugate trei răspunsuri către anumiți clerici:
diaconul Maxim din Antiohia (438), arhimandritul Ghenadie din Constantinopol
(436), Evloghie din Alexandria (438), precum și cele 12 anatematisme contra lui
Nectarie. Aceste adaosuri au fost preluate și de P.P. Joannou (sec. XX).

Canoanele Sf. Ghenadie al Constantinopolului (+471)

Din scrierile sale s-au păstrat doar câteva fragmente, iar pentru teologia
canonică o importanță deosebită o prezintă o epistolă sinodală, aprobată la un sinod
endemic din 459 prin care se condamnă simonia, precum și orice formă de
manifestare a acesteia. Epistola a fost semnată de 81 de ierarhi.

Canoanele Sinodului de la Cartagina (419)

Întrunit la 25 mai 419, au participat 217 ierarhi (printre care și Fer. Augustin).
A fost prezidat de episcopul Aureliu al Cartaginei. A avut 2 sesiuni (25 și 30 mai).
Ierarhii au respins pretenția episcopului Romei de a beneficia de drept de apel în
Biserică, stabilind că pentru chestiuni disciplinare, clericii se pot adresa doar

25
episcopului sau sinodului Bisericii lor. Au fost emanate 12 canoane referitoare la
disciplina eclezială (1, 29-33 și 128-133) și au receptat 121 de canoane emise de
sinoade cartagineze anterioare (can. 2-28 și 34-127). O importanță deosebită o au
primul canon, care reglementează canoanele Sin. I ec. și canonul 24, care indică
lista acceptată a cărților Sf. Scripturi. Celelalte reglementează organizarea
bisericească administrativă (17, 26, 28, 51-56), procedura de judecată bisericească
(8-12, 28-30, 130-133), statutul clericilor (5, 16, 40-42, 80, 105) și relația Bisericii
cu autoritatea statală (67, 106); altele reglementează chestiuni teologice (2, 111-
116), liturgice (6, 45-48) sau de morală creștină (3, 75, 82).
Dionisie Exiguul a introdus în colecția sa toate cele 133 de canoane, iar prima
colecție răsăriteană care le-a preluat fiind Sinagoga lui Ioan Scolasticul. Canoanele
sunt urmate de 5 scrisori ale Bisericii Africane.

Canoanele Sinodului trulan (691-692)

La inițiativa împ. Justinian al II-lea, între 1 sept 691 și 31 aug 692 s-au reunit
227 de ierarhi, 190 fiind din Biserica Constantinopolului, 10 din Iliricul răsăritean,
24 din Biserica Antiohiei, 2 din cea a Ierusalimului și patriarhul Petru al Alexandriei.
Au dorit să ofere răspunsuri referitoare la disciplina bisericească (cler și cultul
liturgic). Au fost aprobate 102 canoane prin care se reluau prevederi ale canoanelor
anterioare și se reglementau aspecte importante ale vieții creștine: can. 62, 65, 71 și
94 enumeră sărbători și obiceiuri păgâne practicate de creștini; în 60 și 61 sunt
menționate practici oculte și magice prezente în viața creștinilor; 11 interzice
relațiile cu evreii (în caz de nerespectare laicii să fie excomunicați, iar clericii
caterisiți, aceleași sancțiuni fiind prevăzute și pentru clericii sau laicii care păcătuiau
cu o femeie consacrată Bisericii – can. 4, pentru cei implicați în activități imorale –
can. 96 și 100, proxenetism – can. 86 sau avorturi – can. 91); 76 interzice participarea
la băile publice; 50 la jocurile de noroc, precum și teatru sau vânătoare (51). Prin
can. 66 se stabilea că, în Săptâmâna Luminată, creștinii nu trebuie să participe la
niciun fel de eveniment monden, ci să ia parte la slujbele din biserici.
Pentru a respecta caracterul sacru al imobilelor Bisericii, se stabilește
sancționarea drastică a celor care nu au un comportament cuviincios în cadrul
acestora (can. 97), precum și a celor care ar adăposti animale în biserici (can. 88)
sau ar stabili spații economice în vecinătatea acestor imobile (can. 75). Chiar și
agapele sunt interzise în spațiul bisericilor (can. 74). Este interzisă folosirea crucii
ca și decor pentru podele (can. 73) și reprezentarea Mântuitorului ca miel (can. 82).
Este reiterată interdicția laicilor de a intra în altar, cu excepția împăratului (can. 69),
precum și interdicția de secularizare a mănăstirilor (can. 49). Cei care distrug cărți
sfinte sunt sancționați prin oprirea de la Euharistie (can. 68).

26
 Prin can. 80 este reiterată obligația clericilor și a laicilor de a participa în
fiecare duminică la Sf. Liturghie, iar prin can. 9 și 10 este reafirmată interdicția
clericilor de a desfășura activități economice și financiare. Can. 24 interzice
clericilor și monahilor să participe la evenimente nepotrivite cu starea lor. Referitor
la clerici, s-a stabilit ca să nu se hirotonească preoți înainte de vârsta de 30 de ani și
nici diaconi înainte de 25 de ani (can. 14), iar ipodiaconii să fie hirotesiți după vârsta
de 20 de ani. Părinții sinodali au reiterat tunsura clericală (can. 21) și obligația
clericilor de a purta hainele clericale (can. 27). Orice creștin se poate călugări (can.
43). Can. 102 este o descriere a modului de administrare a Tainei Pocăinței. Prin
canonul 38 s-a stabilit ca organizarea ecleziastică să se acomodeze organizării
administrative civile.
Unele decizii sunt în contradicție cu disciplina bisericească occidentală:
dezaprobarea postului în sâmbetele din postul Paștelui (can. 55), hirotonia diaconilor
și preoților căsătoriți (can. 13), egalitatea onoarei dintre scaunele Romei și cel al
Constantinopolului (can. 36). Prin canonul 12 s-a interzis hirotonia de episcopi
căsătoriți, limitând astfel prevederile canonului 5 apostolic.

Canoanele aprobate în sec. VIII

Canoanele Sinodului VII ecumenic
24 septembrie 787 în biserica Sfânta Sofia, sub președinția patriarhului
Tarasie și participarea a 367 de ierarhi și 132 de monahi. Sinodul a avut 8 sesiuni, 7
la Niceea și ultima la Constantinopol în prezența împăratului și a mamei sale. La
ultima sesiune din 23 octombrie s-au prezentat cele 22 de canoane, care abordează
în general aspecte ale disciplinei administrative ecleziale, de multe ori reluând
prevederi deja existente în canoane anterioare sau în legislația bizantină. În primul
canon este confirmată autoritatea tuturor canoanelor precedente, termenul de canon
fiind pentru prima oară pus împreună cu adjectivul de dumnezeiesc în scopul de a
sublinia importanța acestora în pastorație și caracterul neschimbabil, păstrând
ordinea enumerării canoanelor cu valabilitate universală în Biserică din canonul 2 al
Sin. trulan. În can. 11 se precizează că suntem toți îndatorați a păzi dumnezeieștile
canoane.
Cel de-al doilea canon formulează exigența ca cei care urmează să fie
hirotoniți episcopi să fie educați, buni cunoscători ai Scripturii și ai Canoanelor,
mitropolitul având obligația de a verifica existența acestor aptitudini. În cel de-al
treilea canon se reiterează și se explicitează prevederile canoanelor 30 apostolic și
4 al Sin. I ec., prin care s-a stabilit că alegerea clericilor este apanajul exclusiv al
Bisericii. Can. 4, 5 și 19 condamnă iubirea de argint și simonia. Prin can. 6 sinoadele
trebuie să se reunească de două ori pe an. Pentru rânduiala târnosirii bisericilor, can.
7 restabilește obligația de a se face doar cu sfinte moaște. Cel de-al optulea canon

27
stabilește modalitatea de primire în Biserică a evreilor. Can. 9 dispune interdicția
oricărei lucrări îndreptate împotriva cultului icoanelor și stabilește scoaterea din uz
a tuturor figurinelor și scrierilor iconoclaste (interdicție reiterată în can. 10). În can.
11 s-a reiterat obligația existenței economului bisericesc. În can. 12 și 13 s-a
prezentat metodologia înstrăinării sau a schimbării destinației bunurilor Bisericii.
Can. 14 și 15 au reafirmat modul de numire al clericilor, can. 16 a reiterat
interdicția clericilor de a trăi în lux, iar can. 18 a interzis femeilor să locuiască în
reședințele episcopale și în mănăstirile de călugări. Prin can. 22 s-au stabilit reguli
de conduită morală și socială. Can. 17 (să nu se înființeze mănăstiri fără acordul
episcopului); Can. 20 (să nu se aprobe înființarea de mănăstiri mixte); Can. 21 (să
nu se permită monahilor să plece din mănăstiri fără acordul starețului).

Nomocanonul lui Fotie

Potrivit Nomocanonului lui Fotie, în Biserică au valoare oficială și autoritate
universală următoarele canoane:
1) Apostolice (85);
2) Sinoadelor ecumenice: I-20; II-7; III-8; IV-30; V-VI-102; VII-22;
3) Sinoadelor locale: Cartagina din 256-1; Ancira-25; Neocezareea-15;
Gangra-21; Antiohia-25; Laodiceea-60; Sardica-21; Constantinopol din 394-1;
Cartagina din 419-133; I-II de la Constantinopol din 861-17; Constantinopol din
879-880-3;
4) Sf. Părinți: Dionisie al Alexandriei-4; Grigorie Taumaturgul-11; Petru al
Alexandriei-15; Atanasie cel Mare-3; Vasile cel Mare-92; Timotei al Alexandriei-
18; Grigorie de Nazianz-1; Amfilohie de Iconium-1; Grigorie de Nyssa-8; Teofil al
Alexandriei-14; Chiril al Alexandriei-5; Ghenadie al Constantinopolului-1; Tarasie
al Alexandriei-1.

Colecții sistematice de canoane

Erau alcătuite dintr-un prologus, care cuprindea fragmente de text și liste cu
titlurile (tituli) capitolelor (caput sau capitulum). Lista de la început era numită
capitulatio sau tabula titulorum și era coordonată cu summarium sau cu titlurile.
Unele au două titluri: unul în care se prezintă succint conținutul (se regăsește și în
capitulatio) și altul care indică autorul sau autoritatea textului (attributio). Prin
înmulțirea trimiterilor scripturistice, colecțiile au căpătat aspect de florilegiu
(florilegium), de multe ori având și o anexă cu legislația în vigoare în imperiu
referitoare la viața eclezială.

28
 Colecții mixte (canoane și legi imperiale sau nomocanoane)
În Imperiul Roman de Răsărit din sec. VI, colecțiile sunt publicate cu o anexă
ce cuprindea legislația în vigoare referitoare la viața Bisericii. Această nouă metodă
a dat naștere nomocanonului (care nu a fost folosit în limbaj bisericesc până în sec.
XI), care cuprindea atât canoanele, cât și legile imperiale. Ulterior, acest termen a
fost folosit și pentru a denumi colecțiile care conțineau doar canoane. Din sec. XIII,
în limbile slavone, colecțiile au fost identificate prin termenul de cârmă (de aici
inspirându-se monahii Agapios și Nicodim, care la finalul sec. XVIII și-au intitulat
colecția de canoane Pidalion – cârmă).

Nomocanonul în 14 titluri (Nomocanonul XIV titulorum)

Este rezultatul confluenței dintre Colecția în 14 titluri și dispozițiile legislației
lui Justinian referitoare la viața eclezială, fiind redactat între 612-629 la
Constantinopol. Cuprinde 239 de capitole reunite în 14 titluri, fiecare capitol fiind
precedat de o enumerare a canoanelor, fără text, urmate de norme juridice. N. Milaș
sau A. Pavlov consideră că autorul ar fi patriarhul Serghie al Constantinopolului
(610-638), pe când E. Honigmann consideră că autorul este patriarhul Ioan Postitorul
al Constantinopolului (582-595). În 883, colecția a fost completată cu canoanele
aprobate sinodal după publicarea sa (canoanele aprobate prin can. 2 al Sinodului
trulan și prin can. 1 al Sinodului VII ecumenic, canoanele Sinodului primum-
secundum din 861 și ale celui de la Constantinopol din 879-880, precum și cu
epistola patriarhului Tarasie). A doua ediție a fost realizată de Fotie, însă numele lui
nu se găsește pe manuscrisele Nomocanonului. N. Milaș consideră că primul care a
susținut o astfel de ipoteză (că nu Fotie e autorul colecției) a fost canonistul bizantin
din sec. XII, Teodor Balsamon.
A doua ediție a fost aprobată ca fiind colecția oficială de canoane de către
Sinodul endemic de la Constantinopol (920). Niciuna dintre colecțiile de canoane
alcătuite ulterior Nomocanonului nu a mai fost proclamată ca având autoritate pentru
întreaga Ortodoxie, chiar dacă au avut un caracter quasi-oficial (Kormcaia Kniga
pentru sârbi, bulgari și ruși, Îndreptarea legii pentru români, Pidalionul pentru
greci). Chiar și după publicarea la Atena a Sintagmei Ateniene, colecția oficială de
canoane a B.O. rămâne Nomocanonul în 14 titluri.

Concluzie: În teologia ortodoxă, prin canon se înțelege o regulă emanată de

autoritatea bisericească, sub acțiunea Duhului Sfânt, în conținutul căruia se regăsesc
prevederi cu caracter disciplinar, administrativ-organizațional, doctrinal, moral
sau/și liturgic, necesare pentru păstorirea persoanelor spre comuniunea cu Hristos
sau pentru elevarea comuniunii ecleziale.

29