Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sterilitatea biologică este o realiatate a zilelor noastre. Există multe cupluri care
se confrunta cu această situaţie şi care încearcă să o depăşească recurgând, de
cele mai multe ori, la ajutorul exclusiv al medicinei.
Studiul de faţă propune o perspectivă teologică, atât în ceea ce priveşte sterilitateo,
cât şi procrearea, prezentând, totodată, avantajele, dar şi riscurile pe care le
implică procrearea medical asistată.
Cunoaştem într-o m ăsură mai mică sau mai m are progresele pe care le-a
făcut biotehnologia în cea de-a doua jum ătate a secolului trecut. Datorită acestor
progrese, o m ul poate să in te rvin ă nu n um ai în p ăstrare a sau distrugerea
propriei sale vieţi, cât şi în constituirea sau în răpirea posibilităţii acesteia să se
constituie. „P e n tru că am pătruns în tainele vieţii (...), din acest moment
deţinem m ijloacele de a acţiona asupra vieţii", spunea în anul 1956 biologul
francez Jean Rostand 1.
într-adevăr, prin m etodele contraceptive viaţa um ană poate fi împiedicată
să se costituie, prin m etodele avortive poate fi distrusă, iar, pe de altă parte,
prin asistenţa m edicală cu totul specială, prin biotehnologie şi inginerie genetică
sterilitatea poate fi com bătută sau se poate interveni în însăşi evoluţia vieţii
chiar de la constituirea aceasteia.
Nu intră în obiectul studiului nostru prezentarea m oralităţii intervenţiei pe
em brion, deşi procrearea um ană asistată p resu p u n e o anum ită intervenţie în
procesul con stituirii şi evo lu ţiei e m b rio n u lu i um an. Ne vom referi la aceste
intervenţii privind procrearea um ană m edical asistată.
A
1 Jean Rostand , Peut-on m od ifier l'hom m e?, colection „Le s Essais L X X X r, Paris, 1956, p. 29.
trebuia să crească din punct de vedere demografic pentru a putea convieţui în
mijlocul popoarelor cu care ocupa acelaşi areal geografic. Exista şi o motivaţie
mistic-religioasă: orice evreu era purtătorul mesajului unei religii monoteiste,
prin urmare, purtătorul nădejdii unui Mântuitor, totdeauna un posibil mărturisitor
al lui Dumnezeu, oriunde s-ar fi găsit. în Vechiul Testament, scopul căsătoriei
pare să fi fost eminamente naşterea de prunci. în Noul Testament, căsătoria
bărbatului cu femeia are drept scop mântuirea acestora. Naşterea de prunci
este, pe de o parte, consecinţa logică a iubirii dintre cei doi soţi, iar pe de altă
parte, este un dar al lui Dumnezeu. Finalitatea căsătoriei, nefiind neapărat naşterea
de prunci, se va găsi în desăvârşirea soţilor aflaţi într-o relaţie de iubire cu totul
aparte, în Hristos şi în Biserică, după modelul relaţiei existente între Hristos şi
Biserică (Efes. 5,23). Scopul vieţii creştine este mântuirea prin şi în Biserică. Or,
la mântuire oam enii au acces în funcţie de modul de com portare faţă de
mesajul lui Hristos („Cel care va crede şi se va boteza se va mântui", Marcu 15,
16) şi de modul de îm propriere, în Biserică, a roadelor operei de răscumpărare
înfăptuită în şi prin Hristos. Mântuirea nu este condiţionată de situaţia matrimonială
a omului. Viaţa eternă la care suntem chemaţi - o viaţă altfel decât cea de acum
-este accesibilă oricărui om care ia în serios lucrarea lui Hristos, căsătorit sau
necăsătorit, cu sau fără urmaşi trupeşti, cu condiţia, însă, să se pregătească
pentru acea viaţă.
Despre viaţa eternă pentru care se pregătesc creştinii, Mântuitorul Hristos
ne spune că nu va fi determinată de condiţia socială în care trăim acum. Acolo,
in viaţa viitoare, oamenii nu se vor însura şi nu se vor manta, ci vor fi ca îngerii
din ceruri (Matei 22, 30). Prin urmare, cuplurile sterile nu au nici o motivaţie
religioasă care să le determ ine să utilizeze mijloacele şi să-şi asume riscurile pe
care le presupune reproducerea cu orice preţ. Nu toţi oamenii trăiesc însă
foarte intens nădejdea vieţii viitoare. Foarte mulţi dintre confraţii noştri văd
perpetuarea vieţii numai în procrearea biologică. Alţii au motive economice sau
afective care-i determină să caute cu orice preţ paternitatea biologică, neglijând
că a fi tată şi mamă este un dar, nu o necesitate sau obligaţie, după cum, dacă
ne-am învrednicit de acest dar, nu ne este permis să-l irosim. Nu ne putem
pronunţa asupra motivaţiei pentru care unele cupluri (care par la un moment
dat că sunt sterile sau care sunt realmente sterile) vor să aibă cu orice preţ copii
care să le aparţină nu numai afectiv şi cultural, ci şi sau mai ales, biologic. Oricum,
cuplurile sterile sunt nefericite. Din m otive pur om eneşti, este de înţeles
nefericirea cuplurilor care nu au avut sau nu au posibilitatea să zămislească şi
să nască prunci. Biserica înţelege frustrarea şi nefericirea acestor cupluri şi se
roagă pentru rodirea lor, ştiind că Dumnezeu are totdeauna cu fiecare dintre
noi planurile sale. Iar cel mai important nu este stăpânirea lumii de noi înşine
sau de urmaşii noştri, ci, pentru toţi, cetăţenia în împărăţia lui Dumnezeu.
Sterilitatea umană
2Cf. Dr. Petre Vîrtej şi ioana VIrtej , Ginecologie Endocrinologiei, Ed. AII, Bucureşti, 2003, p. 4S0.
de sterilitate. Creând omul şi instltuindu-l drept cuplu conjugal, Dumnezeu i-a
dat porunca să crescă şi să se înmulţească (Geneză 1, 28). în Taina Sfintei
Cununii, preotul se roagă pentru miri ca Dumnezeu să le dea „dar de prunci",
ba, mai precis: „dobândire de prunci buni" (Cf. Rânduiaia Tainei Sfintei Cununii
din Molitfetnic sau Aghiasmatar). Aceasta ne sugerează două observaţii: mai
întâi, aceea că porunca lui Dumnezeu a fost oarecum zădărnicită. Prin urmare,
datorită păcatului, omul nu mai este roditor, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, în al
doilea rând, naşterea de prunci este un dar de care Dumnezeu însuşi îl
învredniceşte pe om. Iar, pruncii trebuie să fie buni şi spre folos (Ectenia mare
de la Cununie). A avea prunci este un act de bunăvoinţă divină. Cum bunăvoinţa
divină nu lucrează irezistibil, ci se adapează cu o pedagogie aparte la viaţa omului,
urmează că în situaţiile concrete, omul are dreptul şi responsabilitatea să facă
ceea ce este posibil şi licit spre a se învrednici de darul naşterii de prunci. Trebuie
să înţelegem deopotrivă că nu cunoaştem totdeauna amănuntele rânduielii lui
Dumnezeu cu noi. Ceea ce ştim în mod precis este faptul că „Dumnezeu voieşte
ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (1 Tim. 2, 4).
Or, mântuirea nu este condiţionată de naşterea de prunci, ci de modul în care
trăim autentic exigenţele Cuvântului lui Dumnezeu. Oricum, sterilitatea este o
stare (atunci când nu este voluntară, preferată şi chiar indusă prin metode
artificiale) legată de deficienţele naturii căzute în păcat, cu consecinţe
psiho-duhovniceşti dificil de suportat. Sterilitatea ca urmare a păcatului se
manifestă nu numai în ceea ce priveşte procrearea, ci are un câmp mai larg în
care se poate constata. Omul poate avea o gândire sterilă, o putere de judecată
sterilă; poate fi steril în modul său general de a se comporta, dar de cele mai
multe ori este mai sensibil la sterilitatea trupului. Aceasta, din punct de vedere
medical, este o formă de patologie, care însă, din punct de vedere creştin
(atunci când nu este provocată intenţionat) nu afectează ceea ce este esenţial:
mântuirea, aşa cum o poate afecta sterilitatea minţii, a iubirii şi mai ales, lipsa
de rodire a gândurilor şi a faptelor bune. Sterilitatea trupească nu poate fi însă
expediată în derizoriu sau pusă între paranteze atunci când vorbim de viaţa
cuplului familial, constituit din bărbat şi femeie. în limita posibilului, dar mai
ales în funcţie de ceea ce este esenţial pentru mântuire, cuplul steril merită să
trateze această suferinţă, aşa cum merită să trateze toate formele de sterilitate,
între care, sterilitatea în gânduri, în fapte şi în vorbe. Nu este uşor să ai
sentimentul nerodirii, de orice fel ar fi ea, fizică sau sufletească.
Cum spuneam mai sus, sterilitatea poate fi şi la bărbat, şi la femeie. în ceea
ce priveşte femeia, când sterilitatea nu este indusă prin vreo intervenţie
specială sau prin accidente, ea are o mulţime de cauze. Exprimându-ne concis,
ea poate fi genitală (ovariană, tubară, uterină, cervicală, vulvo-vaginală) sau
117
extragenitalâ (generată de deficienţe de ordin hormonal, metabolic, psihonervos,
organic în general). „Dereglările primare extragenitale (tiroidiene, suprarenale,
psihonervoase) influenţează funcţia de reproducere tot prin intermediul axului
hipotalamo-hipofizo-ovarian, pe care-l pot bloca la un nivel sau altul/'3 Unul din
cinci cazuri de sterilitate feminină este determinat de deficienţele acestui ax
hipotalamo-hipofizo-ovarian. între cauzele hipofizare, una poate fi existenţa
unor tumori latente în hipofiză. Diverse anom alii psihice pot fi la originea
sterilităţii feminine determinată de cauze hipotalamice. Sterilitatea tubară este
responsabilă de 40% din cazurile de infertilitate conjugală. Aceasta poate fi
determinată de vreo veche infecţie vaginală sau de col uterin, de leucoree
salpingită sau tumoră anexială necunoscute de pacientă. Dar, poate fi datorată
şi vreunui avort care a dus la obstrucţia tubară (adică, înfundarea trompelor
prin intermediul cărora ovulul eliberat de ovar alunecă în vederea eliminării,
traseu în care va întâlni spermatozoizii în vederea fertilizării), infecţiei post-avort
sau infecţiilor cu chlamidia şi micoplasme. Sterilitatea de origine uterină este
responsabilă de 10-15% din cazurile de infertilitate a cuplului. Sunt date de
anumite anomalii în dezvoltarea uterului sau ale endometrului, de deviaţii
. A
*lbidem, p. 458. Ne vom folosi mal jos de informaţiile profesorului Vîrtej privind cauzalitatea
sterilităţii.
ciroză, hemocromatoză; abuzul de alcool, tutun, medicamente, neurotrope;
mari carenţe alimentare); cauze hormonale, genetice şi neuropsihice. Etiologia
a circa 30% din formele de sterilitate masculină rămâne totalmente necunoscută.
Tratamentul acestor forme de sterilitate presupune asistenţă şi intervenţii
medicale corespunzătoare, prin diverse forme de tratament după caz, prin
antibioterapie, tratam ent horm onal, tratam ent chirurgical sau inseminare
artificială, in vivo sau in vitro. Cum multe din tratamentele prezentate mai sus
sunt de lungă durată, actualm ente, din ce în ce mai frecvent, unii medici
recomandă fertilizarea in vitro cu transfer de embrioni (FIVET).
Prin procreare umană medical asistată înţelegem nu numai fertilizarea in
vitro şi practicile derivate sau asemănătoare acesteia, ci toate formele prin care
cuplurile familiale au reuşit să procreeze cu ajutor medical, chiar şi cazurile în
care nu este vorba de insem inare artificială, dar cazurile în care tehnologia
biomedicală nu s-a substituit actului conjugal procreator. Trebuie să recunoaştem
că sunt nenum ărate cazurile în care, fără ajutorul medical, multe cupluri
familiale nu ar fi putut fi părinţi. Au avut nevoie de acea asistenţă medicală care
a îndepărtat acele deficienţe mai mari sau mai mici care le împiedecau să
procreeze. Acestea sunt tratam ente medicale propriu-zise necesare ca orice
tratament. Şi rămân aşa, atâta vrem e cât nu presupun pruncuciderea, nu
presupun introducerea vreunui terţ în intimitatea cuplului şi nici tentativa de a
crede că-l putem substitui pe Dumnezeu cu tehnologia în actul procreator
uman.
Uneori, din nefericire, cuplurile şi, mai ales, femeia sunt responsabile de
instalarea sterilităţii. Poate că aceasta este consecinţa logică a abuzurilor faţă
de propriul lor trup, sau sancţiunea cu nerodirea a celor care au abuzat de
trupurile lor şi de normala funcţionalitate a acestora. Asemenea urmări trebuie
asumate şi înţelese drept căi de ispăşire a unor păcate. Sunt şi situaţii (cazurile
de sterilitate inexplicabilă) care ţin, poate, de taina lui Dumnezeu cu fiecare
dintre noi. Sunt cupluri care au de îm plinit vocaţii speciale. împlinirea acestor
vocaţii (pe care le au de la Dumnezeu) presupune responsabilităţi speciale şi
bucurii corespunzătoare acestora. Cunoscând că pruncii obţinuţi pe calea
procreării biologice ar crea acstor cupluri greutăţi în împliniea vocaţiilor lor,
Dumnezeu a rânduit pentru aceste cupluri o altă formă de paternitate şi rodire
decât cea biologică, la îndemâna celor mal mulţi. A rânduit paternitatea şi rodirea
duhovnicească, pe care noi le percepem şi le considerăm deodată fireşti şi
suprafireşti, paternitate şi rodire de excepţie.
Dacă simt nevoia unor copii în căminul lor, cuplurilor sterile, Biserica le
recomandă, cum a făcut-o din totdeauna, înfierea, ştiut fiind, aşa cum spunea
Sfântul Ioan Hrisostom, că „părinte este cel care creşte, nu cel care naşte copilul",
JLXJ
Fertilizarea in vivo
4 Sfântul Ioan H aisostom, Despre creşterea copiilor, trad. Pr. prof. dr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2001, p. 400.
120 A
al so(ilor, tipurile de asistenţă medicală în acest sens vor fi cu adevărat acte
medicale, şi nu proceduri biotehnologice care au ca singur obiectiv reproducerea,
fie umană, fie de alt ordin. Luând în calcul, aşadar, tipurile de procreare medical
asistată, vom distinge două mari procedee: procrearea umană medical asistată
prin fertilizare in vivo şi procrearea umană medical asistată prin fertilizare in
vitro cu transfer de embrioni. Primul tip de procreare este asistată medical, fără
să fie artificială, cel de-al doilea tip este tehnologică şi artificială. Prin urmare,
trebuie să ştim că există limite în acceptarea şi promovarea procreării umane,
care încep de la păstrarea pudorii actului procreator şi a unei morale de bun
simţ şi ajung până la apărarea vieţii mamei şi a eventualelor fiinţe umane create
artificial şi a statutului lor psiho-social, limite care ar fi de dorit să nu fie încălcate.
Fertilizarea in vivo presupune form e de tratament diverse, destul de
complicate, care urmăresc fertilizarea ovocitului şi procrearea în interiorul
trupului femeii, presupunând uneori şi inseminarea artificială, dar fără crearea
de embrioni suplimentari. în acest sens există o gamă diversă de proceduri care
încep cu tratamente medicamentoase şi ajung la instrumente şi tehnici speciale,
când, din cauza unor malformaţii ale aparatului reproducător feminin sau din
alte cauze, celulele germinale nu se pot întâlni sau ovocitul nu poate fi fertilizat.
între aceste metode menţionăm: a) inseminarea intrauterină (IUI), care
constă în introducerea lichidului spermatic (uneori pregătit în laborator) sau a
unei suspensii preparate de gârneţi masculini, în anumite zone ale aparatului
reproducător responsabile de nefertilizarea ovocitului din cauze fiziologice sau
din cauza anumitor malformaţii în cadrul aparatului reproducător la femeie sau
din cauza unor form e de infertilitate masculină şi b) plasarea în trompe a
ovocitelor şi a spermatozoizilor (eventual pregătiţi în laborator) (GIFT) cu ajutorul
unor catetere, ocolind obstacolul pe care îl reprezintă trompa înfundată. De
obicei se introduc cca. 100 000 de spermatozoizi şi cîte două ovocite. Prin acest
procedeu, în SUA, şi în cazul în care nu este vorba de infertilitate masculină, la
femeile sub 40 de ani rata sarcinilor este de 26,5%, cu un procent de sarcini
multiple de 30% şi cu un procent de sarcini ectopice de 5%.
în cazul inseminării in vivo se pot folosi şi gârneţi masculini de la un donor,
atunci când soţul suferă de azoospermie sau când prezintă riscul transmiterii
unei maladii ereditare (boala Tay-Schs, Huntington's chorea). Unii moralişti
consideră că folosirea gârneţilor unui donor, cunoscut sau necunoscut, ar fi o
procedură licită din punct de vedere moral. în acest caz, însă, intervenind o a
treia persoană în actul procreator uman, se afectează intimitatea actului procreator
uman. Ideea că soţul poate accepta gârneţii masculini de la un terţ ca şi cum ar
fi de acord cu o înfiere, nu stă în picioare deoarece, de-a lungul vieţii de familie
apar diverse complicaţii din punct de vedere psihologic care vor crea soţului un
complex de inferioritate faţă de soţie, iar soţiei de superioritate faţă de soţ,
care duc în mod inevitabil la complicaţii familiale şi sociale nedorite. Introducerea
unui terţ în actul de procreare umană medical asistată, chiar şi prin fecundarea
in vivo, face din actul intim al procreării umane un act public, ceea ce nu ar fi
recomandat din punct de vedere al moralei creştine. Rodul procreării este de
dorit să fie rezultatul unirii reale a soţului şi a soţiei într-un act intim de dragoste
reciprocă totală şi creatoares.
Procedura fertilizării in vivo nu presupune constituirea de embrioni umani
suplimentari, presupune însă obţinerea de gârneţi masculini pe căi care încalcă
pudoarea sau care sunt de-a dreptul păcate (masturbarea), iar, în ceea ce o
priveşte pe femeie presupune stimularea ovariană prin tratementul acesteia
cu substanţe gonadotropice. Această stimulare ovariană poate duce la anumite
complicaţii, cum ar fi: a) sarcina multiplă, b) sindromul de hiperstimulare
ovariană (care produce pacientei dureri ale organelor interne, oligurie, dispnee,
hipotensiune, hemoconcentraţie, hiperleucocitoză, duritatea pereţilor uterului
care creează dificultăţi la nidarea zigotului, putând fi chiar eliminat (ducând
practic la avort spontan), pacienta trebuind spitalizată, c) riscul de cancer
ovarian*6, riscul transmiterii unor boli venerice şi posibilitatea redusă de
inseminare consangvină atunci când se utilizează sperma unui donor, contracţii
uterine, infecţii intrauterine şi şoc anafilactic, riscul de sarcină multiplă.7
Procedurile de mai sus sunt oarecum proceduri de inseminare artificială,
dar fertilizarea ovocitelor se face în interiorul trupului femeii, nu presupune
crearea de embrioni suplimentari. De aceea, cu anumite rezerve, din punct de
vedere moral, inseminarea in vivo poate fi îngăduită întrucât ea nu presupune
riscul distrugerii unor embrioni. Precizăm că prima inseminare in vivo s-a făcut
în anul 1779 în Marea Britanie de către doctorul Hunter. Iar prima inseminare
in vitro s-a făcut tot în Marea Britanie în 1978, primul copil obţinut prin această
metodă fiind Ana Brown.
s Pr. prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. de P.S. dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Cluj-Napoca,
Ed. Patmos, 200, p. 224.
6 Dr. John C. W iluke, Barbara H. W illke, Avortul, întrebări şi răspunsuri, trad. de Larisa Iftime, Ed.
PRO-Vita-Media, 2008, p. 109-111. Pr. prof. dr. Chrlsta Tooea-G ross, Pr. prof. dr. Ilie Moldovan,
îndrumarul medical şi creştin al Fundaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008, p. 276-277. Prof. P. VIrtej şi Ioana VIrtej, op. cit., p. 490. Aceştia
semnalează că sunt publicaţii care nu leagă apariţia cancerului ovarian de hiperstimularea
ovariană. Probabil, susţinătorii şi profitorii de pe urma acestei proceduri de procreare.
7Dr. N. Suciu, Ghid practic de infertilitate, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2005, p. 125.
Reproducerea umană prin fecundarea in vitro cu transfer de
embrioni
1 Detalii privind modalitatea recoltării gameţior pot fi găsite la E. Sgrecia, V. Tambone, Manual de
bioeticâ, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p. 191-192; N.Suciu, P. VIrtej şi
Ioana VIrtej, op. cit.
9 Maria-Denisa Protopopescu, Fertilizarea in vitro şi reproducerea asistată, Ed. Meteore, 2001, p.
290-294; Cf. şi C. Iftime şi L. C iochina, O viziune asupra vieţii, Ed. PRO-Vita-Media, 2001, p. 75.
1 73
în Danemarca procentul este şi mai mare, adică 2,6%. în România primul copil
conceput prin metoda de fertilizare a ovocitelor in vitro s-a născut în 1995 la
Timişoara (datorită prof. Dr. Munteanu) unde s-a înfiinţat primul Centru din
România de reproducere umană asistată. Ulterior s-au înfiinţat asemenea
Centre şi în alte oraşe (Cluj-Napoca, Bucureşti). Până acum în România s-au
născut, se pare, peste 1000 de copii prin procedeul de fertilizare in vitro cu
transfer de embrioni.
Această procedură de procreare umană medical asistată reprezintă fără
îndoială o mare performanţă a ştiinţei biomedicale. Biserica are serioase
rezerve cu privire la ea, atât din punct de vedere al metodei însăşi, cât şi din
punct de vedere al consecinţelor psihologice, juridice şi sociale pe care le
generează, mai ales atunci când se recurge la mama de împrumut, donarea de
spermă sau de embrion.
Din punct de vedere al moralei creştine, metoda recoltării gârneţilor prin
masturbare sau prin coitus interruptus este dezgustătoare şi imorală. Cât
priveşte recoltarea ovocitelor, Biserica are mari reţineri. Femeia este supusă
unui tratament hormonal ale cărui consecinţe nu se cunosc îndeajuns. în parte,
am menţionat mai sus câteva. Sindromul hiperstimulării ovariene aduce uşoare
complicaţii femeii, o posibilă creştere a riscului malformaţiilor embrionare şi
un posibil asincronism uter-embrion, în sensul că mucoasa uterină va deveni
nefavorabilă nidării în ea a zigotului (ceea ce explică parţial, procentul relativ
redus al sarcinilor obţinute prin această metodă de reproducere umană10.
Acesta este motivul pentru care şi numărul sarcinilor ectopice este în continuă
creştere (de la 2,5% la 8,3%; sarcini bigamelare: 22% în loc de 1% în cazul
sarcinilor normale11. Pierderea de embrioni este estimată la 90-95%12. Aceasta
ne face să semnalăm că „fertilizarea in vitro, deşi, teoretic, reprezintă un mare
succes în tratamentul infertilităţii cuplului, în realitate, are un randament destul
de mic"13, cu mari sacrificii pentru eventuala mamă, dar şi pentru pruncii
născuţi prin această metodă.
Pentru morala creştină, fundamentată pe credinţa în Dumnezeul care ni
s-a revelat, embrionul uman nu este un simplu produs de concepţie, tratabil ca
un lucru. El este fiinţă umană. Şi faţă de el trebuie să avem o atenţie cu totul
specială, mai ales, pentru că este o fiinţă lipsită de apărare. „în lumina
biochimiei, a geneticii şi a embriologiei este legitim să afirmăm că din momentul
interacţiunii ovocitului şi spermatozoidului, apare o individualitate nouă, care
10 Jean-Pascal Perrenx, L'Evangile de la vie, voi. 2, Ed. Gallimard, Paris, 1999, p. 71.
11 Hastings Center Report, oct. 1998.
12 A. Sarra, E. Sgreccia - M .L di Pietro, Nova genetica, 61; la J.P. P errenx, op. c it, p. 71.
13 Or. Sebastian Nicouu, Bioetico medicală, Ed. Carol Davila, Bucureşti, 2001, p. 137.
este proprie unei fiinţe autonome, determinată în mod intrinsec de un program
înscris într-un mod stabil în genomul care îl deosebeşte de toate celelalte fiinţe
vii şi care-i conferă capacitatea de a organiza toate fazele succesive ale dezvoltării
sale pentru a ajunge la organismul complet şi specific uman. Genomul uman
permite să recunoaştem (în embrion) o viaţă umană"14. Ideea că filogeneza
repetă ontogeneza este falsă, din momentul conceperii fiinţa umană este fiinţă
umană, nu altceva (urmând să devină fiinţă umană după ce va trece prin diversele
stadii prin care a trecut lumea vie). „Din momentul acesta, după cum arată deja
calcium wave, încep reacţii în lanţ care arată că cei doi gârneţi nu mai operează
fiecare pentru sine, independent de celălalt, ci că ei constituie un nou sistem
unic, acţionând cu o unitate definită din punct de vedere biologic, în calitate
de zigot. Zigotul există şi acţionează din momentul unirii celor doi gârneţi, ca o
entitate orientată intrinsec şi determinată spre o evoluţie bine determinată,
care-i permite să atingă forma specifică finală, dacă se va bucura de condiţiile
necesare. Această orientare este datorată genomului sau informaţiei genetice,
care-i conferă embrionului o identitate specific umană şi-l distinge de toţi
ceilalţi"15.
Chiar pentru unii medici este greu să se admită că o cultură de fibroblaşti
care au 46 de cromozomi şi capacitate de a se divide liber, poate fi socotită
fiinţă umană16. Dar faptul că „drepturile copilului devin juridic existente încă
din momentul conceperii"17 ne face să înţelegem că nu ne putem purta oricum
cu zigoţii şi embrionii umani. Prin urmare, prezenţa supranumerară a embrionilor
ridică mari probleme de ordin moral. Aceştia nu sunt simple materiale genetice,
încât să nu ne pese de reducţia embrionară, de criocongelare sau de distrugerea
pur şi simplu a lor. Reducerea embrionară este, de fapt, avort, prin urmare, este
păcat.
Criocongelarea embrionilor este o ofensă faţă de respectul datorat fiinţei
umane, mai precis faţă de dreptul fiinţei umane la dezvoltare şi la viaţă. Ea expune
embrionii unor riscuri grave care duc până la afectarea integrităţii lor fizice şi
chiar la moarte. Criocongelarea privează embrionul uman, cel puţin temporar,
de dreptul de a fi primit şi a se dezvolta în trupul unei mame, plasându-l într-o
situaţie de vulnerabilitate susceptibilă de manipulări ulterioare. Studii comparative
făcute deja acum mai bine de douăzeci de ani au descoperit între 30 şi 80 de
anomalii definitive de ordin motoriu şi senzorial la m am iferele obţinute
125
din embrioni criocongelaţi18. Nu este exclus ca şi embrionii umani să fie afectaţi
de asemenea anomalii care vor fi constatate la persoanele născute prin transferul
de embrioni. De altfel, asemenea riscuri s-au constatat şi o parte dintre ele au
fost date publicităţii. Prin acţiunea de diagnosticare a zigoţilor obţinuţi prin
fecundarea in vitro se distrug multe celule cu un anumit potenţial letal. Celulele
acestea se pot distruge mai ales în stadiul de morulă (embrionul în stadiul de
8-10 celule); metoda FIVET duce în mod frecvent la apariţia bolii mucoviscidoza,
boală letală cu timpul, dar şi la multe malformaţii, dat fiind faptul că sunt
distruse multe celule sănătoase19. Doctorii J. Willike şi B. Willike semnalează că
la naşterile prin metoda FIVET s-au înregistrat handicapuri congenitale majore
în proporţie de 2,2% mai multe în comparaţie cu 1,5% în cazul naşterilor
normale. Din 633 de embrioni concepuţi in vitro de cea mai bună echipă în
domeniu din SUA, sub conducerea prof. Dr. Alan Trounson, doar 45 adică 7%
din embrioni au trăit pînă la naştere. Adică a existat o pierdere de 93%, adică
din 13 embrioni 12 au murit. Printre copiii născuţi prin metoda FIVET există de
şase ori mai multe cazuri de transpoziţie cardiacă faţă de media naturală şi de
cinci ori mai multe cazuri de spina bifida. Decesele la naştere şi decesele în
primele trei luni de la naştere depăşesc în SUA media naţională20.
Existenţa embrionilor supranumerari favorizează eugenismul. Mai întâi,
trierea embrionilor care urmează să fie implantaţi este făcută, de cele mai multe
ori întâmplător şi arbitrar, contrar demnităţii omului. A numi această alegere
„selecţie" nu schimbă cu nimic problematica. în cazul în care nidarea nu se
realizează, embrionii umani introduşi în aparatul reproducător feminin mor, şi
aceasta nu din cauza selecţiei naturale, ci din cauze în care biotehnologii sunt
realmente implicaţi. în cazul în care toţi embrionii se nidează există riscul ca
mama să nu-i poată reţine pe toţi sau, pentru dezvoltarea normală a cel puţin
unuia dintre embrionii nidaţi, ceilalţi embrioni nidaţi vor fi extraşi, adică seva
proceda la reducerea embrionară. Expresia „reducere embrionară" este un
eufemism care nu face altceva decât să numească altfel şi să acopere, de fapt,
acţiunea de selectare arbitrară şi ucigătoare dusă asupra embrionilor, respectiv,
fetuşilor umani.
Rar altădată, fenomenul sarcinilor multiple (diplete, triplete, quadruple) a
crescut din punct de vedere statistic odată cu practica transferului de embrioni
126
(de la 5% la 10% din cazuri)21. Sarcinile multiple aduc cu ele riscuri fetuso-
maternale, astfel, din statisticile existente, 90% din tripleţi supravieţuiesc cu o
prematuritate importantă şi cu numeroase întârzieri de ordin mental şi locomotor;
83% din quadrupli; 40% din quintupli. La octeţi supravieţuirea este aproape
nulă22. Prin urmare, nereducerea embrionară - altfel spus, neavortarea fetuşilor
- va fi o falsă măsură, devreme ce pruncii născuţi vor muri prematur, sau vor
rămâne cu sechele pentru toată viaţa. Pentru femeie, riscul este dat de apariţia
hemoragiilor, de pericolul ruperii uterului şi de complicaţiile cardio-vasculare23.
Dacă admitem ideea (şi trebuie s-o admitem) că omul este subiect de drept
din momentul zămislirii sale, atunci nu vom putea trece cu vederea dreptul său
de a nu fi ales la întâmplare, sau în mod selectiv (încurajând în mod mascat
eugenismul), dreptul de a se dezvolta acolo unde Dumnezeu a rânduit că se
găseşte mediul său firesc de dezvoltare - trupul mamei - , dreptul de a i se crea
condiţiile propice dezvoltării normale.
Trebuie reţinut că procrearea umană nu este o simplă reproducere de ordin
biologic, pentru înfăptuirea căreia este nevoie doar de m aterial genetic şi
tehnologie. Ea trebuie înţeleasă în toată complexitatea sa, unde dimensiunea
unitiv-afectivă a actului conjugal nu va trebui disociată de dim ensiunea
procreativă şi fizică. „Despărţirea momentului unitiv de cel procreativ echivalează
cu ruperea unităţii de iubire şi de viaţă a actului conjugal24. Nu este de dorit
declasarea actului conjugal procreator şi reducerea lui la nivelul unui act tehnic
sau proces tehnologic sau, mai rău, comercial. Credinţa creştină este aceea că
apariţia vieţii şi a vieţii umane în special, este o mare taină. Această taină merită
respectată. Nu putem, nu avem dreptul să păstrăm din această taină doar ceea
ce se poate reproduce prin intermediul biotehnologiei. Este prea frumoasă
taina procreării umane ca ea să fie standardizată în aşa-zise „cazuri medicale"
sau „comerciale". Introducerea altor persoane în intimitatea şi taina actului
procreării umane (mama de împrumut, donorul de spermă sau donatoarea de
ovule) este deja un abuz. Este însă posibil, dar ne întrebăm, este cu adevărat
uman să dezgoleşti intimitatea şi taina actului conjugal procreator uman?
Acelaşi Jean Rostand de care am vorbit la început avea să spună şi că: „Ştiinţa
a făcut din noi zei înainte ca noi să merităm să fim oameni (...). Noi schimbăm
omul înainte să ştim ceea ce este omul (...). Esenţialul om ului este probabil
21 L S « roff, R.H. G lass, Clinical gynecologic endocrinology and infertility, Baltimore, 1989, p. 573,
apud J-P. Perrenx, op. cit., voi. 2, p. 76.
22A. Benshusman-A Lewin-J.G. Schenker, M ultifetalpregnancy reduction: is it always justified? Fetal
Oiagn. Ther. (1993), p. 214-220; J-P. P errenx, eodem loco.
23 Ibidem. p. 77.
24 E. Sgrecja şi V. Tambone, op. cit., p. 200.
mai fragil decât credem"25. Creştinismul poate să spună ce este omul. Sau, cel
puţin poate să spună că el este mai mult decât se crede a fi, mai mult decât
biologia, psihologia, ştiinţele exacte, fiziologia şi, în general, ştiinţele biomedicale.
Faptul că astăzi, pe cale ştiinţifică se poate dispune de începuturile propriei
noastre vieţi nu este numai o performanţă, nu este un privilegiu, ci o mare
responsabilitate care va fi cuantificată undeva. începuturile vieţii umane nu pot
fi lăsate la dispoziţia biotehnologiei, nici la discreţia persoanelor doritoare cu
orice preţ să aibă copii. în Marea Britanie, spre exemplu, în perioada 1991-1998
din cei 750.000 de embrioni creaţi prin fertilizare artificială 230.000 au fost
distruşi, iar 48.000 au fost daţi pentru cercetare. Un procent covârşitor din cei
păstraţi pentru tratament au murit în diverse faze ale evoluţiei, până la naştere.
Se cunoaşte faptul că, în mod real, la nidare, procentul de reuşită este de 1/10
sau 2/1026. Iar din aceste procente, cca. 25% ajung la maturitate şi se pot naşte.
Ne întrebăm dacă nu cumva dorinţa de a ne perpetua cu orice preţ prezenţa
fizică în lume comportă acte de distrugere foarte grave a multor forme incipiente
de viaţă umană, încât inseminarea in vitro să fie privită cu mult mai mare
circumspecţie decât este privită azi. Noi considerăm că Biserica are suficiente
motive să atragă atenţia asupra riscului de a cultiva de fapt moartea, sub
pretextul procreării vieţii.
Utilizarea donorului (cunoscut sau nu) sau a mamei de împrumut creează,
la rândul lor, mari probleme, despre care s-a scris şi la noi destul de mult. Nu
intrăm în amănunte, dar precizăm că pruncul va avea mari probleme cu privire
la identitatea sa socială şi psihologică (Cf. Dr. Alexina McWhinnie, Who am /?),
semnalată de subiecţii umani veniţi pe lume prin inseminare in vitro artificială
în care subiecţii procreatori nu au fost doar părinţii oficiali. în asemenea cazuri,
pe cine va numi mama sau tatâ pruncul? Utilizarea mamei de împrumut, pe de
o parte, atentează la dreptul copilului de a fi purtat în trupul mamei sale, pe de
altă parte, la demnitatea femeii. Aceasta nu poate fi redusă nici la nivelul unei
fabrici de ovule, nici la nivelul unei unelte (unui recipient) prin care să se
protejeze din punct de vedere nutritiv un făt, un prunc. Nu este firesc ca o
femeie să poarte în pântece un prunc fără să nu se ataşeze de el în mod
profund, fără ca în ea să nu se dezvolte acel instinct matern general recunoscut,
ca, după naştere să fie privată de calitatea de mamă. Proiectul gestaţiei
embrionilor umani în uterul animalelor sau în utere artificiale face nu numai
ca viaţa umană să fie coborâtă la simpla biologie, dar până şi biologia umană
să fie coborâtă la nivelul biologiei animale. Practica de obţinere de embrioni
prin injectarea citoplazmatică de spermatozoizi (realizată pentru prima dată în
La stiriliti est une ria li t i des nos jours. Elle n'est pas seulement biologique.
On a des idies stiriles, des m entalitis stiriles etc. Meme une vie peut itre
vraiment stările lorsqu'elle est dipourvue de perspective itemelle, c'est 6 dire
lorsqu'elle se veut itre seulement terrienne, sans itre accomplie dans l'iterniti
du Royaume de Dieu. Cette derniire est la pire des stărili tis.
En ce qui concerne la stiriliti biologique des couples familiales, elle est aussi
une ria liti des plus tristes. Elle a des itiologies diverses. Parfois la stiriliti est
survenue suite â des actions coupables des membres du couple. Ce type de stiriliti
doit itre accepte comme une pinitence. II y a d'autres types de stirilitâ qui est
combattue par l'assistance du midicine. La procriation n'est pas un droit de
l'homme mais un don de Dieu. Le midicine peut assister en diverses manierei
la procriation humaine. L'Eglise ne condamne pas l'aide du midicine, mais elle
est tres soucieuse lorsque l'obtention des enfants prăsente des risques pour Io
vie de la mere et des embryions obtenus par voie artificielle, lorsque l'obtention
prisuppose des risques d'ordre social par l'intervention d'une une tierce
personne dans l'acte procriateur, soit en tant que donneur de gametes; soit en
tant que mere porteuse. L'Eglise ne serra jamais d'accord avec l'obtention par
voie artificielle des embryions, avec le cri congilation et avec la destruction des
embryions. Elle est quasi tres prudente quant o l'attentat â la pudeur et a
l'intimiti de l'acte criateur humain. L'itude ci-dessus prisente Ies avantages,
ainsi que Ies risques de la procriation humaine midicalement assistie.