Fecundarea artificială

1. A manipula viaţa 2. Fertilitate şi sterilitate 3. Consilierea cuplurilor

sterile 4. Tehnicile de fecundare artificială 5. Terapie şi fecundare artificială 6.
Artificialitatea fecundării artificiale 7. Soarta embrionilor umani fecundaţi in
vitro 8. Familia faţă de fecundarea artificială 9.Consideraţii concluzive

Problema intervenţiei asupra procreaţiei umane, ca şi aceea a respectului

faţă de embrionii umani fac trimitere la valorile fundamentale şi originale ale
familiei: valoarea iubirii şi a vieţii, valoarea primirii persoanei umane. Tocmai
aceste valori, citite în lumina raţiunii umane şi a Revelaţiei creştine, constituie
criteriile etice care stau la baza răspunsului pe care îl dă Biserica la întrebările
puse de intervenţiile tehnologice asupra vieţii umane în primele sale stadii.

1 A manipula viața

Fecundarea artificială a afectat în mod profund semnificaţia şi sensul

procreării, căsătoriei şi familiei. Şi, astfel, aceea care la prima vedere a părut o
soluţie pentru cuplurile sterile, doritoare de a avea un copil, s-a dovedit foarte
curând o periculoasă armă de dominare asupra vieţii umane şi motiv de
dezordine socială.

Procreaţia umană cere o colaborare responsabilă a soţilor cu iubirea

fecundă a lui Dumnezeu (cf. GS 50); darul vieţii umane trebuie să se realizeze în
căsătorie prin actele specifice şi exclusive ale soţilor, după legi înscrise în
persoanele lor şi în unirea lor (cf. GS 51).
 GAUDIUM ET SPES

50. Căsătoria și dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în

vederea procreării și creșterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai prețios al
căsătoriei și contribuie în cea mai mare măsură la binele însuși al părinților.
Dumnezeu, care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18) și care
„l-a făcut pe om de la început bărbat și femeie” (Mt 19,4), voind să-i comunice o
anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat
și pe femeie zicând: „Creșteți și înmulțiți-vă” (Gen 1,28). Prin urmare, trăirea
autentică a dragostei conjugale, precum și întreaga structură a vieții de familie
care izvorăște din ea tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i
dispună pe soți să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului și a
Mântuitorului care, prin ei, își sporește și își îmbogățește neîncetat familia.

În îndatorirea lor de a transmite viața și de a educa, îndatorire ce trebuie

considerată ca misiunea lor proprie, soții știu că sunt colaboratori ai iubirii lui
Dumnezeu Creatorul și, într-un fel, interpreții ei. Să-și îndeplinească deci
menirea cu toată răspunderea umană și creștină și, printr-un respect ascultător
față de Dumnezeu, prin reflecție și strădanie comună, să-și formeze o judecată
dreaptă, ținând seama atât de binele lor cât și de al copiilor – fie deja născuți, fie
prevăzuți a se naște – evaluând condițiile de viață atât materiale cât și spirituale
ale epocii și stării lor și, în sfârșit, ținând seama de binele comunității familiale,
al societății vremelnice și al Bisericii. În ultimă instanță, soții sunt aceia care
trebuie să hotărască, în fața lui Dumnezeu, în această privință. În modul lor de a
acționa, soții creștini trebuie să fie conștienți că nu pot proceda după bunul lor
plac, ci trebuie să fie totdeauna călăuziți de conștiința lor, care trebuie să se
conformeze legii divine, ascultând de magisteriul Bisericii, care interpretează în
mod autentic această lege în lumina evangheliei. Legea divină arată semnificația
deplină a dragostei conjugale, o ocrotește și o îndreaptă spre desăvârșirea ei cu
adevărat omenească. Astfel, soții creștini, încrezători în providența divină și
cultivând spiritul de sacrificiu [117], îl preamăresc pe Creator și tind spre
perfecțiune în Cristos atunci când își îndeplinesc menirea de a procrea cu simț
de răspundere generos, uman și creștin. Printre soții care își îndeplinesc în acest
mod menirea pe care le-a încredințat-o Dumnezeu trebuie amintiți în mod
deosebit aceia care, prin hotărâre bine gândită, luată în comun, primesc cu
generozitate să crească în mod corespunzător chiar și un număr mai mare de
copii[118]. Cu toate acestea, căsătoria nu a fost instituită numai în vederea
procreării; însăși natura ei de legământ indisolubil între persoane și binele
copiilor cer ca și dragostea reciprocă dintre soți să se exprime în modul cuvenit,
să sporească și să se maturizeze. De aceea, chiar dacă lipsesc copiii, uneori atât
de doriți, căsătoria dăinuie ca deplină comuniune de viață și își păstrează
valoarea și indisolubilitatea.

Dragostea conjugală și respectul față de viața omenească

51. Conciliul știe că soții, în strădania lor de a-și orândui armonios viața
conjugală, sunt adesea stingheriți de unele condiții ale vieții de azi și pot ajunge
în situații în care numărul copiilor nu poate fi sporit, cel puțin pentru o vreme,
iar trăirea unei iubiri fidele și deplina comuniune de viață se mențin cu mare
greutate. Acolo unde intimitatea vieții conjugale este întreruptă, nu arareori
fidelitatea poate fi pusă în primejdie iar binele copiilor poate fi compromis în
sensul că educația lor este în pericol, ca și curajul părinților de a mai accepta
alții.

Sunt unii care cutează să propună soluții reprobabile la aceste probleme, și nu

dau înapoi chiar de la ucidere. Dar Biserica reamintește că nu poate exista o
adevărată contradicție între legile divine ale transmiterii vieții și acelea care
favorizează dragostea conjugală autentică.

Într-adevăr, Dumnezeu, stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea

nobilă de a ocroti viața, misiune care trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de
om. Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare
grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase. Sexualitatea proprie omului
precum și capacitatea umană de a procrea depășesc în chip minunat ceea ce se
petrece pe treptele inferioare ale vieții; prin urmare, înseși actele proprii vieții
conjugale, rânduite conform demnității umane autentice, trebuie stimate și
respectate. Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu
transmiterea responsabilă a vieții, moralitatea comportamentului nu depinde,
așadar, numai de sinceritatea intenției și de aprecierea motivelor, ci ea trebuie
determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane și a
actelor ei, criterii ce respectă semnificația totală a dăruirii reciproce și a
procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât
dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castității conjugale. Fiilor Bisericii,
întemeiați pe aceste principii, nu le este îngăduit, în reglementarea procreării, să
meargă pe căi ce sunt condamnate de magisteriu în interpretarea legii
divine[119].

Să le fie limpede tuturor că viața omului și îndatorirea de a o transmite nu sunt

limitate la lumea aceasta și nici nu pot fi măsurate și înțelese numai în cadrul ei,
ci se referă mereu la destinul veșnic al oamenilor.

Copilul trebuie să fie rodul şi semnul:

a) Dăruirii personale şi reciproce a soţilor în actul conjugal.

b) Iubirii soţilor

c) Fidelităţii soților

Părinţii nu mai sunt cei care dau viaţă propriului copil, dacă folosesc acele
metode ci biologul sau medicul care amestecă, construieşte, controlează,
selecţionează şi îndepărtează, arogându-şi asupra „produsului” obţinut,
embrionul uman, dreptul de viaţă şi de moarte.

Ajungem să ne întrebăm: Ce fel de familie se construieşte prin tehnicile de

fecundare artificială? - discuție?

2.Fertilitate și sterilitate

Tehnicile de fecundare artificială s-au născut pentru a da un răspuns „nou”

la o problemă veche sterilitatea cuplului: un răspuns care suscit multe întrebări
nu numai cât priveşte valabilitatea tehnicilor însăşi, dar şi cât priveşte legalitatea
folosirii lor şi a efectelor pentru indivizi, pentru familie şi pentru societate.

În faţa unei concepţii echilibrate despre conceperea unei vieţi stau mai multe
obstacole de tip cultural, care influețează societatea:

-viziune mecanicistă

-Cultura tehnologică

-Relativismul etic

3. Consilierea cuplurilor sterile

Incapacitatea de a concepe după unul sau doi ani de raporturi sexuale în mod
potenţial fertile face să apară dubiul că acel cuplu este steril, dubiu ce trebuie
demonstrat în acea fază diagnostică care începe cu consultaţia făcută cuplului. În
faza postdiagnosticului, medicul trebuie nu numai să comunice diagnosticul, dar
şi să sugereze eventuale căi terapeutice: terapia farmacologică, terapia
chirurgicală. La circa 70% din cupluri se reuşeşte să se obţină o sarcină după o
evaluare atentă a factorilor de sterilitate şi după o terapie adecvată; 30% din
cupluri sunt însă destinate unei sterilităţi definitive şi în acest caz sunt propuse
tehnicile fecundării artificiale.

4. Metode de fecundare artificială

„Prin «procreaţie artificială» sau «fecundare artificială» se înţeleg

diferitele proceduri tehnice care au ca scop obţinerea unei zămisliri umane în
mod diferit faţă de unirea sexuală dintre bărbat şi femeie” (Dv, II).

Metodele de fecundare artificială se împart în intracorporale, prin care

fecundarea are loc în căile genitale ale femeii, şi extracorporeală, prin care
fecundarea are loc în eprubetă. Metodele de fecundare artificială pot fi, apoi,
aplicate în formă omologă, cu gameţii cuplului solicitant, sau în formă
heterologă, prin donarea unuia dintre elementele implicate în fertilizare.

– Prelevarea spermei

– Prelevarea de celule-ou.

– Congelarea celulelor-ou şi a spermatozoizilor.

Metodele de fecundare artificială intracorporeală

– Inseminarea artificială. Prin inseminare artificială se înţelege transferarea

materialului seminal masculin, proaspătă sau crioconservată anterior, în căile
genitale ale femeii.

Instrucţia Donum vitae pune direct problema:

„Cum trebuie evaluată din punct de vedere moral inseminarea artificială

omologă?”

– Inseminarea artificială omologă este admisă doar ca ajutor.

Inseminarea artificială omologă în cadrul căsătoriei nu poate fi admisă în afară
de cazul în care mijlocul tehnic nu se substituie actului conjugal, dar este un
ajutor pentru ca acesta să-şi atingă scopul său natural mai uşor (Dv II,6).

– Metoda GIFT. GIFT (Gamete intrafallopian transfer) este o tehnică de

fecundare artificială care prevede transferul celulelor-ou şi a spermatozoizilor în
trompele lui Falloppio.

Recurgerea la această tehnică ar fi motivată şi pentru a preîntâmpina rezervele

etice cu privire la fecundarea in vitro, atât în lumea catolică, cât şi în alte
sectoare ale lumii medicale şi juridice, căci GIFT ar putea fi folosită în cadrul
unei perechi legitime, reducând la minimum manipularea gameţilor şi
respectând actul conjugal.

Metodele de fecundare artificială extracorporală

-Fecundarea in vitro

tehnica orientată spre obţinerea unei sarcini prin întâlnirea in vitro a gameţilor
masculini şi feminini: embrionul obţinut astfel este transferat în uterul femeii.

Problema acestui „context uman” se pune şi în cazul folosirii metodelor de

fecundare artificială: dincolo de „faptul biologic” de a uni in vitro gameţii
masculini cu cei feminini, ce putem spune despre „contextul antropologic” în
care se află cel care intră pe scena existenţei în felul acesta?

– ICSI.-- Intracytoplasmic Sperm Injection

Când se vorbeşte despre metode de fecundare artificială, atenţia se îndreaptă
întotdeauna spre procentajul de succes. Este vorba însă de riscuri care – cauzate
de nepriceperea operatorului sau chiar de proceduri – sunt răspunzătoare de
morbiditatea sau mortalitatea femeii şi/sau a celui în perspectiva de a se naşte.

5. Terapeuticitate și fecundare artificială

Sunt unii care susţin că metodele de fecundare artificială sunt o terapie, plecând
de la considerentul că ele dau un fiu unui cuplu steril şi permit, aşadar, să se
depăşească o condiţie patologică: sterilitatea.

Alţii, dimpotrivă, susţin că metodele de fecundare artificială nu sunt o terapie;

consideră o astfel de definiţie improprie, din moment ce nu sunt în stare să
învingă sterilitatea, ci numai substituie actul generativ, dând cuplului steril fiul
dorit

Cu alte cuvinte, deşi a obţinut un fiu, cuplul rămâne oricum steril. Care sunt
motivele pentru „da” sau pentru „nu”?

Pentru susţinătorii lui „da”, a considera fecundarea artificială o terapie înseamnă

a legitima întotdeauna şi oricum folosirea, precum şi a justifica susţinerea
economică din partea statului. Printre susţinătorii lui „nu”, există unii care neagă
calitatea de „terapie” a metodelor de fecundare artificială, cu scopul de a-i
acorda o folosire intensivă sau, dimpotrivă, restrictivă.

6. Artificialitatea fecundării artificiale

Metodele de fecundare artificială, atât în forma intracorporală, cât şi în cea

extracorporală, substituie actul conjugal în chemarea la existenţă a unei noi vieţi.
Ele fac, cu alte cuvinte, o diviziune în unirea trupurilor, a persoanelor, în
posibilitatea de a procrea: ca efect al unei întâlniri directe şi imediate a soţilor,
noua viaţă devine rezultatul unei proceduri tehnice, care poate fi chiar perfectă
dintr-un punct de vedere ştiinţific, dar care rămâne impersonală. Nu părinţii sunt
aceia care dau viaţă copilului, ci un tehnician, medicul sau biologul: o prezenţă
nu accidentală, ci determinantă.

7. Soarta embrionului uman fecundat in vitro

„Viaţa fabricată” de care cel care o produce se poate folosi cum doreşte: o
manipulează, o selecţionează, o îndepărtează, „o amestecă”, pentru a produce
chiar hibrizi şi himere om-animal. Embrionul sclav al anilor 2000, scrie pe bună
dreptate Teresa Iglesias (Iglesias, 1990).

8. Familie şi fecundare artificială

Sarcina – după cum este cunoscut – a devenit un eveniment tot mai programat şi
posibil chiar şi în condiţii altădată de neconceput: acest lucru comportă, pe de o
parte, trebuinţa de a-i stabili momentul şi de a o obţine în orice fel, şi, pe de alta,
reducerea copilului de la „dar” aşteptat la „obiect” pretins.

Dorinţa unei sarcini, în sine legitimă din partea unui cuplu, ajunge să-şi asume
astfel caracteristicile unui drept, care trebuie să fie satisfăcut cu orice preţ.

Recurgerea în tehnicile de fecundare artificială la donatori de spermatozoizi, de

celule-ou sau de embrioni provoacă dilatarea rolurilor parentale prin disocierea
între paternitatea genetică şi paternitatea socialăi între maternitatea socială şi
maternitatea genetică.

Un singur copil va putea astfel să aibă doi taţi şi două mame, dacă nu de-a
dreptul trei mame în cazul (în alte cazuri) în care se recurge la „împrumutarea”
uterului din partea unei terţe femei, dispusă să cedeze copilul cuplului solicitant
după naştere.
Fecundarea heterologă nu este în slujba vieţii aceluia care ar trebui să fie chemat
la existenţă: este în slujba dorinţei adulţilor, o dorinţă care, deşi este satisfăcută,
nu ezită să-l lezeze pe copil şi să-l priveze de cunoaşterea propriilor origini. Şi
dacă a-l priva pe copil de această cunoaştere este o ticăloşie, este încă şi mai
mult a-l fi voit nu pentru sine, ci pentru un alt scop.

Dezagregarea familiei şi a rolurilor părinteşti nu a întârziat să se repercuteze

asupra societăţii. Pentru a ne da seama, este suficient să ne gândim la
dificultăţile care se întâlnesc astăzi în gestionarea atribuţiilor de paternitate şi
maternitate a copiilor obţinuţi prin fecundarea artificială heterologă, la
necesitatea de a rezolva problema anonimatului sau de a garanta calitatea
gameţilor şi a uterului donate.

Statul, care a legalizat aceasta, se face complice al iresponsabilităţii donatorului,

căruia i se permite să devină tată al multor fii născuţi din femei diferite şi să
rămână „ascuns”.

9. Consideraţii concluzive

Nu există îndoială că imposibilitatea de a avea un copil este motiv de mare

suferinţă pentru cuplu: aspiraţia la maternitate şi la paternitate este legată în mod
„fiziologic” de legământul conjugal. Din acest motiv, dorinţa unei sarcini trebuie
considerată o exigenţă profund umană: şi atunci când este posibil a preveni sau a
trata sterilitatea, angajarea trebuie să fie maximă. Atunci când însă acest tip de
intervenţii nu-i permite cuplului steril să împlinească această aspiraţie legitimă,
răspunsul nu poate trece prin încălcarea dreptului la viaţă şi la sănătate a celui
care se va naşte şi/sau la cunoaşterea propriilor origini.