FAMILIA- O PERSPECTIVĂ MORALĂ

CONTEMPORANĂ
Descrierea cip
 Pr. dr. Florea Ştefan

FAMILIA- O PERSPECTIVĂ MORALĂ

CONTEMPORANĂ

Tipărită cu binecuvântarea I.P.S. dr. NIFON

Arhiepiscop şi Mitropolit

Editura Bibliotheca
2018
 PRECUVÂNTARE

Spaţiu sacru al vieţii, dar și comunitate umană

socială de bază, familia este, pentru noi creștinii, acea
comunitate fundamentală care aprofundează chipul de
iubire împărtășit al Sfintei Treimi și se constituie într-o
autentică scară spre desăvârşire.
Familia are un sens special în istoria mântuirii, fapt
pentru care Părinţii Bisericii au asemănat-o cu o Biserică în
miniatură, o ecclesia domestica şi au vorbit despre ea ca
despre un mijloc de exersare a virtuţii sau ca un preambul
la marea comuniune din Împărăția lui Dumnezeu.
Familia reproduce, la scară mică, comuniunea
treimică, fiind o proiecţie dumnezeiască în societatea
umană, care fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment
de iubire şi de comuniune personală. De asemenea, familia
este o comuniune de comuniuni şi modul obişnuit de viaţă
al omului, care are ca scop exersarea iubirii, a înnoirii şi a
transformării prin intermediul celuilalt, al partenerului de
viaţă precum şi al copiilor. Familia, nu doar că susţine viaţa
şi o perpetuează, dar creează şi deprinderile fundamentale
care pot fi în slujba ei, responsabilitatea mare fiind a
educaţiei familiale care trebuie să aibă la bază valori reale
şi exemple concrete.

5
 Volumul Părintelui Ştefan Florea, aprofundează
perspectiva morală și misionară asupra familiei,
răspunzând la numeroase probleme, ori oferind soluții la
provocările morale contemporane ce agresează această
instituție fundamentală a lumii noastre. Procesul de
secularizare tot mai accentuat al societății umane de astăzi,
face ca instituția familiei să fie atacată din toate părțile, de
aceea, considerăm a fi o datorie imperioasă, atât din partea
teologilor specializați, cât și a credincioșilor, în general,
care trebuie să protejeze și să lupte pentru apărarea acestei
instituții primordiale pentru lume și viață, în general.
Volumul ne descoperă că o familie sănătoasă proiectează în
Biserică o comunitate profund angajată în trăirea credinţei
şi aduce bogate daruri societăţii în care ea se manifestă.
Nu întâmplător, exegeţii profunzi ai istoriei au văzut
în epocile de înflorire a societăţii umane, perioade de
apogeu şi valorizare a familiei, iar în epocile de decădere
istorică au văzut o decădere a acesteia. Astfel, putem sesiza
o strânsă legătură între familie şi capacitatea ei de înnoire
personală, comunitară, socială şi eclezială. Fără familie,
civilizaţia se prăbuşeşte, căci orice lucru care o afectează se
propagă, direct proporţional, în societatea în care aceasta
se manifestă.
Fermentul înnoirii familiale trebuie văzut în
capacitatea membrilor ei de a trăi profund credinţa, de a fi
fideli faţă de Sfânta Tradiţie şi propria tradiţie etnică, dar şi
de a promova tot ceea ce este în serviciul vieţii. Familia şi
viaţa sunt într-o strânsă şi directă legătură. Atunci când
afectezi calitatea uneia, suferă şi cealaltă. De aceea, Biserica
insistă mereu asupra valorii lor intrinseci şi asupra
necesităţii protejării şi promovării acestora.

6
 Familia este un biotopos al iniţierii şi al educaţiei, unde
după modelul minunii din Cana Galileii, când, treptat, apa se
transformă în vin, odată cu trecerea timpului, unitatea
dintre bărbat şi femeie dobândeşte forţă şi consistenţă,
familia parcurgând un real pelerinaj întru aprofundarea
comuniunii cu Dumnezeu, trecând de la superficialitate la
profunzime şi de la moarte la viaţă, mergând în adâncul
sensului existenţei. La fel trebuie să fie şi viaţa familială,
căci, dacă într-o familie, fiecare intră cu darurile sale
naturale, după o perioadă de viaţă comună, prin căsătorie,
cu ajutorul harului oferit de Sfânta Taină a Cununiei, cei doi
trebuie să se transforme împreună, să se transfigureze, să-
şi înnoiască în permanenţă viaţa, adică, într-un cuvânt, să
se spiritualizeze.
Instituită de Dumnezeu Însuși, familia reprezintă, deci,
comunitatea de iubire, încredere și solidaritate, fondată pe
angajamentul responsabil a două persoane mature, bărbat
și femeie, de a-și întemeia comuniunea, pe valorile
fundamentale ale credinţei și societăţii noastre, principii în
care aleg să-și crească copiii, ca dar pentru Dumnezeu și
societate. Familia este stâlp și fundament al societății și
Bisericii, fapt pentru care sprijinirea și promovarea ei
constituie o prioritate actuală contemporană.
Biserica noastră strămoșească sprijină familia
naturală, dăruită de Dumnezeu cu copii, ca dar
binecuvântat, și îndeamnă la aprofundarea vieții de iubire,
respect, comuniune și încredere, ca valori necesare unei
creșteri împreună-sănătoase şi rodnice.
Alături de celelalte volume tipărite de Părintele
Profesor Ștefan Florea, în care abordează creator și
autentic, moral și misionar, dar și într-o manieră
interesantă probleme de morală creștină contemporană, și

7
acest volum, am speranța ca va fi bine receptat, atât de
mediul teologic, ca dezvoltare și aprofundare rodnică a
bogatei noastre tradiții doctrinare ortodoxe și creștine, în
general, cât și de mediul laic, ca mijloc necesar și util în
aflarea unor răspunsuri lămuritoare la probleme spirituale
și morale cotidiene .

Prof. Univ. Dr. NIFON MIHĂIŢĂ

Arhiepiscop şi Mitropolit

8
 PREFAŢĂ

Teologia şi spiritualitatea ortodoxă dezvoltă, poate,

cea mai frumoasă şi înaltă concepţie despre rolul şi
importanţa familiei în viaţa bărbatului şi a femeii, precum şi
în evoluţia societăţii. Astfel, ele ne învaţă că, pentru un
bărbat creştin, soţia sa constituie cel mai frumos dar pe
care Dumnezeu i l-a oferit bărbatului, pentru ca aleasa
inimii sale să îi înfrumuseţeze viaţa cu trăsăturile legate de
„eternul femininˮ, adică prin calităţile ce o fac dorită şi
iubită: frumuseţea fizică şi mai ales spirituală, dragostea şi
bunătatea, delicateţea şi tandreţea. La rândul său, un bărbat
credincios reprezintă, pentru soţia sa, cel mai mare dar, pe
care Dumnezeu i l-a acordat acesteia, ca urmare a căutărilor
ei, care să îi înnobileze viaţa ei, prin calităţile şi virtuţile
specifice: caracterul puternic şi integru, voinţa şi
fermitatea, tăria şi puterea, atât morale, cât şi spirituale.
Scopul legăturii create între doi soţi creştini este
acela de a se întrece reciproc în fapte de iubire şi dăruire,
de smerenie şi slujire, de respect şi ajutor mutual, având
permanent conştiinţa că relaţia lor nu este destinată
procurării unei fericiri aparente şi trecătoare, ci înalte şi
curate, care să îi însoţească în veşnicie. Iubirea lor este,
astfel, chemată să se înveşnicească, făcându-i şi pe ei
nemuritori, unul în sufletul celuilalt şi în planul mântuirii
generale.
Într-o astfel de familie binecuvântată, rodul iubirii -
copiii, constituie raza de lumină şi de speranţă, şansa la
nemurire, prin virtuţile şi calităţile transmise printr-o

9
educaţie frumoasă şi responsabilă. Pe bună dreptate, se
spune că, atunci când se naşte un copil într-o familie, este
un semn foarte clar, un indiciu evident că Dumnezeu a
privit la acea familie, că Dumnezeu iubeşte acea familie şi,
în semn de preţuire şi binecuvântare, îi oferă darul sublim
al naşterii de prunci, prin care părinţii se fac asemănători
lui Dumnezeu, Cel Care le-a adus pe toate de la nefiinţă la
fiinţă, din iubire nesfârşită şi spre folosul şi mântuirea
coroanei creaţiei sale - omul.
Formarea şi edificarea spirituală reciprocă a soţilor,
pe de o parte, şi educaţia morală înaltă a copiilor, pe de altă
parte, constituie, pentru părinţi, nu doar înalte
responsabilităţi, ci şi căi fericite spre mântuire.
Din nefericire, însă, asistăm, astăzi, la un atac fără
precedent la adresa familiei, venit din partea unui spirit
secular şi frivol, în materie de moralitate. Ceea ce altădată
constituia abatere gravă, pare, în vremurile noastre, uşor de
dezincriminat, acceptat, ba chiar legiferat ca normalitate.
Aşa se face că Europa a devenit, în prezent, un continent
îmbătrânit, aflat într-o reală iarnă demografică, odată ce în
statele membre UE, rata de înlocuire a populaţiei sau
indicele de fertilitate este negativ. Mai mult chiar şi sub
influenţa acestui duh lumesc, aflat în căutarea şi
producerea de plăceri, cât mai facile, fără jertfă şi osteneală,
numărul soţilor care se despart, în mod scandalos şi
dureros, prin divorţ, a devenit mai mare decât al celor
despărţiţi în mod firesc, de moarte. Aceste adevăruri şi
multe altele asemănătoare, îi îndreptăţesc pe specialişti să
vorbească despre o reală criză a familiei contemporane, iar
pe moraliştii responsabili despre „leagănul civilizaţieiˮ, ca
despre un real bastion, o ultimă redută asupra căreia sunt
îndreptate atacuri tot mai numeroase şi mai perfide, în

10
scopul liberalizării, emancipării şi democratizării acesteia,
în fond al distrugerii şi dizolvării ei.
Asupra acestor răni ale lumii şi familiei
contemporane se apleacă, dintr-o perspectivă morală şi
Părintele Profesor Ştefan Florea, profesor de Morală
creştină la Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele
Educaţiei, din cadrul Universităţii „Valahiaˮ, din Târgovişte,
în prezenta lucrare. Sfinţia Sa, cu larga competenţă
ştiinţifică, dar şi cu responsabilitate morală şi pastorală,
face, în cele douăsprezece capitole ale volumului, o
radiografie dureroasă, dar obiectivă, asupra societăţii şi a
familiei din vremurile noastre, descoperă rănile, le prezintă
efectele nefaste, dar, mai presus de aceasta, ne propune şi
soluţiile creştine cele mai eficiente de asanare şi
ameliorare.
Autorul pune în contur duhovnicesc, cu deosebită
acurateţe teologică, învăţătura ortodoxă, potrivit căreia
„familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei Treimi.
După cuvântul Mântuitorului, Care a spus că ,,Eu şi Tatăl
Una suntem”(Ioan 10,30), în chip asemănător, bărbatul şi
femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură fiinţă, în
lumina Sfintei Treimi. În lumina comuniunii treimice,
familia constituie Biserica cea mică, ecclesia domestica, în
timp ce Biserica constituie familia cea mare. Familia devine
un mijloc de a promova nu doar valorile lumii acesteia, ci
mai ales, valorile vieţii veşnice, scopul ei fiind acela de a
lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, (prin Taina Sfintei
Cununii se extinde trupul lui Hristos)ˮ (p. 37).
În sfera analizei sale intră familia, cu abisurile
întunecate de păcat, pe care le observăm, adesea, în zilele
noastre, dar şi cu piscurile luminoase şi culmile senine, pe
care le-a cunoscut de-a lungul vremurilor, şi pe care este

11
chemată să le redescopere şi să le împlinească. Autorul
prezintă, cu deosebit discernământ, am putea spune cu
dragoste, durere şi responsabilitate înaltă, suferinţele
familiei contemporane, începând încă din perioada
premergătoare întemeieriii ei: conflictul dintre generaţii,
căsătoria de probă sau concubinajul, amânarea, uneori
până la dispariţie, a dorinţei de a întemeia un cămin, în
favoarea tot mai larg răspânditei căsătorii de probă sau a
concubinajului, lipsit de obligaţii reale şi de
responsabilitate autentică, infidelitatea, violenţa, lipsa
comunicării sau „apocalipsa comunicăriiˮ, care cască hăuri
şi prăpăstii între soţi, pe de o parte, dar şi între părinţi şi
copii, pe de altă parte, divorţul, contracepţia şi avortul, la
care se adaugă, în mod zgomotos şi periculos, tendinţa de
dezincriminare, de recunoaştere şi acceptare a unor forme
şi conduite sexuale degradante pentru singura fiinţa
umană, cum ar fi: căsătoriile între persoane de acelaşi gen,
căsătoriile în grup, unele dintre acestea făcute festiv, la zile
care celebrează imoralitatea: Valentineʼs Day şi alte
sărbători golite de conţinutul lor spiritual şi pângărite de
imoralitate; schimbarea identităţii sexuale primare,
fertilizarea in vitro, experimentele genetice, etc.
Cauza ultimă a tuturor acestor frământări şi
convulsii, resimţite în nucleul familiei, observă Părintele
Profesor, o reprezintă „lipsa unui fundament comun
spiritual şi cultural, al unei axiologii comune celor doi soţi,
deoarece adesea relaţiile se fundamentează numai pe baza
simplei atracţii fizice sau pe baza unor interese diverse, fie
economice, profesionale sau sociale.
Lipsa unei educaţii solide în ceea ce priveşte
căutarea şi alegerea partenerului de viaţă, reprezintă o
provocare serioasă în domeniul matrimonial, deoarece cei

12
ce se căsătoresc nu ştiu, sau ştiu prea puţin, că lipsa unui
fundament comun axiologic este în cea mai mare măsură
singurul care poate prăbuşi edificiul căsătorieiˮ (p. 53). Iar
soluţia pe care o propune este dobândirea unei viziuni
comune, de către soţi, despre lume şi viaţă, ca premiză a
stabilităţii matrimoniale.
Împărtăşim deplin ideea autorului, potrivit căreia se
impune gândirea unei recreştinări a familiei, în sensul unei
educaţii familiale, ca fundament al unei vieţi morale şi
sociale autentice sau, cum se exprimă mai larg şi concret
Părintele Profesor, „este nevoie de un proiect naţional
socio-educaţional familial din partea statului, pe de o
parte, cât şi din partea Bisericii, pe de altă parte. A nu te
deschide noului, învăţării continue, este o formă de moarte
spirituală, care poate duce, din nefericire, la numeroase
blocaje de comunicare şi de bună relaţionare în cadrul
familiei.
O familie educată este o familie puternică cu mari
şanse de a învinge obstacolele vieţii sau de a le depăşi mai
uşor. O familie deschisă educaţiei va putea progresa mai
uşor şi va putea învinge limitările vieţii şi depăşi
provocările epocii sale. Acest fapt este uşor observabil în
istorie, dar mai ales în cadrul exemplelor de civilizaţie
familială ce pune pe primul plan educaţiaˮ (pp. 71).
Nota distinctă a reflecţiilor autorului o constituie
observaţia critică, în sensul obiectiv al cuvântului, acela de
a sesiza în detalii adânci suferinţele familiei creştine, dar
mai ales optimismul său, speranţa de nezdruncinat în
posibilitatea întoarcerii la normalitate, ceea ce pentru
familie înseamnă înaltă moralitate, fericire şi împlinire, aici,
în această lume şi în această viaţă, şi mântuire, în Împărăţia
lui Dumnezeu.

13
 Lupta pentru apărarea valorilor autentice ale
familiei echivalează, în viziunea sa cu „bătălia pentru
viitorul nostruˮ (p. 111). Din acest motiv, „a accentua
valorile familiei înseamnă a accentua valorile lumii
sănătoase, înseamnă a promova viitorul nealterat al
umanității, de aceea, bătălia pentru familie este de o
importanţă majorăˮ (p. 112), iar „reîntoarcerea la sursele
creștine ale familiei, re-creștinarea sau re-evanghelizarea
sa, reprezintă o prioritate morală și misionară urgentă,
deoarece noile generații au nevoie de o viață morală de
calitate, de un parcurs existențial fecundˮ (p. 115).
În ciuda crizei actuale, autorul priveşte cu multă
încredere şi speră cu tărie în viitorul familiei creştine,
având la bază valorile şi virtuţile morale cele mai înalte.
„Trebuie - spune Sfinţia Sa - să înțelegem că această criză
este o oportunitate de schimbare, de purificare, de
reacordare a misiunii ecleziale, de eliminare a prafului de
pe opera misionară și nicidecum nu este ireversibilă, oricât
s-ar strădui să ne facă să credem dușmanii credinței.
Criza nu anunță sfârșitul inevitabil și nici Apocalipsa,
tot timpul au existat crize, ci este o trecătoare stare a
Bisericii, o cale de a ieși mai puternică și mai purificată, căci
în disperare și neliniște, în încercare și în greutăți, aurul
credinței mai curat se lămureșteˮ (p. 160).
Reflecţiile sale, în calitate ce profesor de morală,
angajat integral în luminarea şi formarea studenţilor
teologi, viitorii slujitori ai altarelor străbune, sunt dublate
de numeroase şi bogate accente pastoral-misionare,
izvorâte din vocaţia preoţească înaltă, pe care o cultivă,
pentru că autorul nu se mulţumeşte doar să identifice şi să
diagnosticheze nişte soluţii teoretice, ci cheamă la

14
responsabilizarea tuturor factorilor implicaţi în viaţa
familiei: Biserică, Stat şi Şcoală.
Conştiinţa sa academică şi vocaţia sa preoţească,
sentimentul profund al responsabilităţii creştine şi
pastorale transpar cu multă limpezime din cuvintele sale,
adevărat crez duhovnicesc: „pentru orice teolog a apăra
familia reprezintă o datorie, este o necesitate cerută cu
acuitate de spiritul vremurilor noastre. Orice teolog care se
respectă trebuie să abordeze tema familiei cu
responsabilitate, discernământ și creativitate, dar trebuie
să treacă dincolo de șabloanele standard ale unei lucrări de
seminar de acum jumătate de secol, în care prezintă doar
perspectiva biblică, patristică și doctrinară*.
Trebuie găsit un limbaj atrăgător, cuvinte care să fie
dinafara limbajului de lemn și, mai presus de toate, să
captiveze auditoriul, să-l încânte, să-i ofere garanția datului
revelat întro formă plăcută.
Scriitura teologică contemporană are nevoie de o
perspectivă lejeră a lecturii, pentru că adresanții sunt
pretențios de simpli în receptare. Este la modă exprimarea
tabloidizată, frazarea simplă de tip facebook, de aceea, orice
inițiativă livrescă pro-familie trebuie să aibă un caracter
misionar și catehetic, trebuie să aibă în vedere o cât mai
largă și rapidă receptareˮ (pp. 121-121).
Ca o notă a originalităţii şi cu titlu de absolut inedit
în spaţiul teologic academic românesc actual, apreciem
faptul că, în tendinţa sa de a identifica problemele reale ale

*
Marc Antoine Costa de BEAUREGARD, „Teologia sexualităţii –
Heterosexualitatea şi Homosexualitatea din perspectivă creştină”,
traducere de Gabriela Moldoveanu, cu o prezentare şi un interviu de
Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004, p.174.

15
familiei contemporane, dar şi soluţiile cele mai eficiente şi
actuale, Părintele Profesor consacră un capitol special
prezentării hotărârilor Sfântului și marelui sinod al
Bisericii Ortodoxe, întrunit în Insula Creta, în perioada 16-
27 iunie 2016, cu privire la problemele familiei creştine şi
soluţiile morale la acestea, o insistenţă aparte arătată
analizării contextuale a problemei căsătoriilor mixte.
Viziunea responsabilă şi nota optimistă a autorului
se regăsesc şi în concluziile sau epilogul lucrării, în care
reiterează învăţătura tradiţională ortodoxă, privind viaţa ca
„dar nespusˮ, din care decurge sacralitatea ei şi
responsabilitatea faţă de modul în care înţelegem să o
trăim, nu ca o îndepărtare progresivă, ci ca o apropiere
neîncetată, până la deplina unire cu Izvorul ei - Dumnezeu
Iubire, ceea ce constituie, în perspectiva autorului, o
responsabilitate creştină generală: „Datoria fiecărui creştin
în parte şi a Bisericii, în întregul ei, este aceea de a apăra şi
promova demnitatea fiinţei umane, sacralitatea vieţii, a
familiei, căci a nu o face înseamnă a necinsti pe Dumnezeu
Creatorul, Proniatorul şi Desăvârşitorul nostru, înseamnă a
distruge înseşi bazele credinţei noastre creştine, ale
antropologiei noastre fundamentată pe conceptul de om
creat după chipul lui Dumnezeu.
Datoria noastră profundă este aceea de a recunoaşte,
a aprecia şi a susţine acest măreţ dar divin care este viaţa şi
tot ceea ce ţine de el, a promova până la urmă viaţa
fiecăruia dintre noi şi a respecta pe Dumnezeu Însuşiˮ (p.
221).
Felicitând pe autor, pentru intenţia şi insistenţa de a
se apleca asupra unei teme fundamentale pentru fiinţa
umană şi viaţa acesteia, atât în această lume, dar şi în viaţa
viitoare – familia; pentru capacitatea sa de a surprinde

16
obiectiv provocările şi problemele reale, concrete, la adresa
acesteia, precum şi soluţiile teoretice, ştiinţifice, dar, în
acelaşi timp, şi cele practice, pastoral-misioare, avem
convingerea că această noua apariţie şi contribuţie
ştiinţifică a Părintelui Prof. Univ. Dr. Ştefan Florea, va aduce
un plus de cunoaştere şi de responsabilizare a tuturor
factorilor societăţii româneşti: Stat, Biserică, Şcoală, asupra
realităţii celei mai importante a vieţii noastre: „biserica de
acasăˮ.
Sperăm, totodată, că, asemenea cuvintelor pe care
Mântuitorul Hristos le asemăna cu seminţele sădite de
Dumnezeiescul Semănător, gândurile şi convingerile
autorului prezentului volum vor răsuna în sufletele curate
şi responsabile ale cititorilor şi vor avea capacitatea de a
provoca, mai întâi, la nivel individual, iar apoi, mult mai larg
- al societăţii româneşti, acea schimbare morală de care are
nevoie familia contemporană, pentru a deveni ceea ce este
chemată prin instituire a fi: loc al iubirii şi dăruirii, spaţiu al
fericirii şi mântuirii.

Preot Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teşu

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaeˮ
Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

17
18
 I. FAMILIA ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU

I.1. Familia –cale spre mântuire

Este o realitate de necontestat în toate marile religii ale

lumii că familia este una dintre valorile importante care
normează viaţa omului în toate spaţiile lumii locuite. Familia
este considerată asocierea liberă dintre un bărbat şi o femeie pe
drumul desăvârşirii, am spune din punct de vedere spiritual, şi
pentru ajutor reciproc, împlinire şi perpetuarea neamului
omenesc 1.
Familia este o comunitate sacră, o micro-comunitate pe
care se bazează întreaga ordine valorică a lumii. Cu familia stă
sau cade ordinea morală a lumii, de aceea, majoritatea
covârşitoare a teologilor, indiferent de confesiunea creştină sau
de religia lor, sunt de acord că valorile religioase se învaţă şi se
sprijină pe familie.
În afara unei familii puternice şi sănătoase nu putem
concepe comunitatea umană, deoarece relaţiile sociale,
principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază se
învaţă şi se exersează corect şi eficient doar în mediul familial.
Aşadar, familia este izvor de moralitate pentru societate, model
al relaţiilor umane şi centru de forţă şi stabilitate.
Fără familie nu poate exista nici un fel de comunitate
umană sau societate iar istoria demonstrează că nu a existat nici
o societate umană care să nu aibă la bază familia. Indiferent de

1
Doru COSTACHE, Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă
ecclezială în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la
începutul unui nou mileniu creştin, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.242.

19
rasă, religie, timp sau spaţiu, familia este concepută drept
celula de bază a societăţii umane2, fapt care, o dată în plus,
arată caracterul ei revelat, este mijlocul voit de El pentru a
promova şi susţine viaţa3.
În demersul nostru pornim de la realitatea biblică a
caracterului supranatural al familiei, de la faptul că ea face
parte din planul providenţial al Creatorului referitor la
desăvârşirea omului şi că familia reprezintă o structură
religioasă, comunitară şi personală, fundamentală pentru orice
societate umană.
Dumnezeu a vrut familia încă de la început, de aceea
Biserica îşi fundamentează doctrina despre familie pornind de
la textul din Facere 1, 27-28, din care reiese un uluitor adevăr:
„chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu se referă la acea uniune
fără schimbare şi fără amestecare dintre bărbat şi femeie pe
care Primul Testament o numeşte Adam. Deci, bărbatul în unire
cu femeia sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi destinaţi
asemănării cu El, astfel că fiecare trebuie să devină pentru
celălalt o adevărată scară a lui Iacob, înălţându-se prin iubire
la Creatorul4.
Realitatea istorică şi prezenţa cotidiană ne arată că
familia este într-adevăr una dintre cele mai importante valori
ale lumii noastre, fără a intra în polemici inutile cu privire la
noile orientări legislative date de liberalizarea morală în
favoarea homosexualităţii care încearcă să acrediteze ideea
greşită că normalitate înseamnă şi heterosexualitate şi

2
Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic“,
nr. 8 din anul 2001, p.11.
3
Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei
Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.183.
4
Marius LAZURCA, Invenţia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996,
p.112.

20
homosexualitate, prin urmare ambele categorii sunt îndreptăţite
să pretindă dreptul la întemeierea unei familii.
Există chiar aşa-numiţii liberali în teologie care înclină
spre această eroare, spunând că reprezintă chiar dreptul la
iubire al omului şi că, în cel mai rău caz, homosexualitatea este
un dat genetic. Nimic mai fals, homosexualitatea este o
deprindere decadentă dobândită, iar studiile, pretins ştiinţifice,
nu pot justifica prin false elucubraţii scientiste să demonstreze
acest lucru. Se ştie că se poate promova orice idee, punându-se
pe seama unui „grup de oameni de ştiinţă” care a realizat un
studiu în care se dovedeşte „veridicitatea” celor susţinute de
către aceştia. În fapt, sunt studii fals ştiinţifice, ideologice,
plătite, care demonstrează ceea ce doreşte clientul.
Dar, nu acesta este rostul demersului meu de faţă. Am
intrat în această logică pentru a arăta ce nu este familia, adică
ce nu poate fi: relaţia între persoane de acelaşi gen. Niciodată.
În nicio mare tradiţie religioasă a lumii nu există aşa ceva, ci
numai în cele mai noi ideologii pseudo-marxiste cu diferite
nume.
Fiinţă a bucuriei şi a speranţei, creştinul celebrează
viaţa, slujind pe Domnul vieţii, apreciază viaţa biologică,
alături de cea veşnică, ca pe un dar nemaipomenit al lui
Dumnezeu, promovând ideea că omul trebuie să fie mai presus
de ideologii şi doctrine, iar viaţa omului este cu adevărat un
bine, o valoare în sine şi un dar sacru5.
Dar, să revenim. Putem oare vorbi despre familie în
planul lui Dumnezeu? Cum ştim noi care este planul lui
Dumnezeu? De curând unii artişti au lansat controversatul
videoclip intitulat Dumnezeu preferă spaţiile mici, ştiţi prea
bine, şi mulţi şi-au pus întrebarea, atât cu privire la aceştia, cât

5
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.
Dr.Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.19

21
şi cu privire la cei ce le-au dat replica: de unde ştim noi care
este voia lui Dumnezeu? Suntem oare pasibili de subiectivism
pur şi de antropomorfism proiectat asupra Creatorului?
Este o întrebare legitimă. Ca la orice demers ştiinţific ar
trebui să ne bazăm pe ipoteze bine verificate şi de la ele să ne
construim propria viziune. Ceea ce vom şi face.
Trebuie să ne punem întrebarea general existenţială:
oare cum putem afla voia lui Dumnezeu? Avem, pe de o parte
calea mistică, a ascezei, a căutării spirituale, a unor privilegiaţi,
cum sunt marii mistici, dar care nu este accesibilă oricui. De
asemenea, avem calea mai largă a vieţii de credinţă, în care
putem argumenta logico-teologic şi filozofic aceasta,
sprijinindu-ne pe argumente din istoria teologiei şi a vieţii de
credinţă.

I.2. Familia –angajament moral spre desăvârşire

Este adevărat, în Fiinţa Sa Dumnezeu este inaccesibil,

dar, noi răsăritenii spunem că El este accesibil prin intermediul
energiilor Sale necreate care izvorăsc pururea şi natural din
Fiinţa Sa. Apoi, El este Treime de Persoane, deci este
relaţionabil, intră în relaţie cu oameni de diferite categorii în
mod direct şi în mod indirect prin harul Său este Cel care
numai El singur ştie să dialogheze cu adâncul divin din noi.
De aceea, acceptarea alterităţii celuilalt, deschide calea
angajamentului moral6.
Dumnezeu este comunicabil. Acesta este marele secret
al creştinismului. El S-a comunicat pe Sine cel mai bine prin
Întruparea Sa, venind în întâmpinarea omului, fiindu-i aproape.
Astfel, prin viaţa şi cuvintele lui Iisus Hristos, Fiul lui

6
Marius LAZURCA, Inventia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996,
p.107.

22
Dumnezeu Întrupat, El S-a comunicat nouă, ne-a transmis tot
ceea ce este necesar pentru a relaţiona cu El. Din învăţătura
Mântuitorului Hristos cunoaştem tipologia gândirii lui
Dumnezeu, ştim ceea ce El doreşte să comunice cu omul, ştim
care e amprenta prezenţei Lui în lume.
Unul dintre părinţii Bisericii nedespărţite, Vincenţiu de
Lerin, spunea că o doctrină de credinţă pentru a fi validată are
nevoie să fie receptată în spaţiu şi timp, ceea ce s-a crezut
întotdeauna şi de către toţi. „In ipsa item Catholica Ecclesia
magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod
semper, quod ab omnibus creditum est” (PL 50, col. 640).
(Căci în această Biserică Universală se doreşte cel mai mult a
se păstra ceea ce noi ţinem, adică ceea ce s-a crezut
pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi). La fel şi în situaţia
noastră, familia este o realitate existentă încă de la început,
conform studiilor de arheologie serioase, la toate popoarele, în
toate epocile.
Există şi aşa-numita teorie marxist-istorică a comunei
primitive, ori a matriarhatului, dar sunt neserioase pentru
oamenii de ştiinţă cu adevărat importanţi, sunt doar mici
artificii pseudo-ştiinţifice cu care se încearcă introducerea
evoluţionismului în istorie.
Familia este o realitate evidentă pentru toate spaţiile
religioase ale lumii, de aceea, putem spune că este voinţa lui
Dumnezeu, căci nu putea apărea, răspândi, rezista şi perpetua
altfel viaţa în aceasta lume.
Desigur, unii ar spune că în această logică şi războiul
este o realitate, dar nu putem spune că este dorit de Dumnezeu!
Aşa şi este. Dar, aici mai venim cu un alt argument.
Principiului spaţio-temporal al receptării nu i se supun
decadenţele istoriei umane.

23
 Războiul este o realitate negativă, des întâlnită, dar
imorală, cu excepţia celui de apărare7. Dar, nicio scriere sfântă
şi nicio credinţă umană nu glorifică războiul, pe când familia
ocupă un loc de cinste în marile tradiţii religioase ale omenirii.
Familia este o reflectare a Sfintei Treimi. Şi aceasta este
un adevăr. Dumnezeu este comuniune de Persoane şi Unitate
de Fiinţă, comuniune în diversitate în mod autentic, iar familia
este o reflectare, este adevărat, imperfectă a lui Dumnezeu, dar
care cheamă şi atrage spre El, căci El îşi „fondează existenţa şi
viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune
personală”8.
Familia face parte din planul lui Dumnezeu pentru om,
căci nici nu avea cum să fie altfel, la Un Dumnezeu Unic
substanţial şi Tri-Personal. Reflectarea Sa pământească este cea
mai bună garanţie a faptului că omul, creat după chipul Său şi
în vederea asemănării perpetue cu El, nu putea să-şi găsească
calea de desăvârşire decât întro paradigmă dumnezeiască cum
este familia, arhetip şi model, reflectare dumnezeiască şi putere
de călăuzire în viaţă.
Scopul principal al căsătoriei este, din această
perspectivă, asemănarea pe cât se poate cu Dumnezeu prin
intermediul şi cu ajutorul partenerului de viaţă. Acesta este
scopul central al căsătoriei, modelarea prin iubire, restul sunt
auxiliare, inclusiv naşterea de copii. Acesta nu are cum să fie
scopul principal al căsătoriei, căci nu producţia normativă de
urmaşi ne face asemenea lui Dumnezeu, aceasta este o datorie
faţă de Izvorul vieţii de a coopera la transmiterea vieţii, dar

7
Olivier CLEMENT, Creştinătate, secularizare, Europa, în I. Ică jr.,
Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 514.
8
Christos YANARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari,
Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12

24
sunt atâtea cupluri infertile trupeşte dar (pot fi) extrem de
rodnice spiritual.
Voia desăvârşită a lui Dumnezeu este ca omul să
meargă spre desăvârşire prin iubire, cel mai important lucru în
viaţă şi cea mai mare comoară a omului, asemănându-se cu
Creatorul care este iubire şi comuniune9.
„Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o
fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este
scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea,
dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia
parte vie la iubire”10.
Familia este, din această perspectivă, o şcoală de iubire,
comunicare şi comuniune, un laborator de sfinţenie, o instituţie
sacră şi o modalitate unică de experimentare a calităţi de fiu al
lui Dumnezeu chemat la iubire, la desăvârşirea prin intermediul
iubirii.
Familia face parte din planul lui Dumnezeu pentru că ea
este o şcoală a împreună-nevoinţei întru iubire, o paradigmă,
un model al lui Dumnezeu, fără a-L limita pe Acesta şi fără a-L
reduce numai la aceasta.
În toate timpurile şi în toate locurile, omul a avut
conştiinţa că familia este o instituţie divină, divino-umană mai
corect, căci este un itinerar al sfinţeniei împreună cu
Dumnezeu, spre Dumnezeu11.

9
Anastasios YANNOULATOS, Ortodoxia şi problemele lumii
contemporane, traducere de drd. Gabriel Mândrilă, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2003, p.124
10
IOAN Paul al II-lea, Redemptor hominis 10: Acta Apostolicae Sedis, 71
(1979), p.279.
11
Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică
medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p. 159. A se vedea şi Ioan C.

25
 Planul lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,3-
4) iar familia este una dintre căile care duc la cunoaşterea
adevărului, la trăirea lui Dumnezeu în comuniune şi în
comunitate12.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunea că cine nu-şi
iubeşte aproapele nu poate pretinde că-l iubeşte pe Dumnezeu
(I Ioan 4,20) parafrazându-l, am putea spune că cine nu
experimentează iubirea, în comuniunea mică a familiei sau
mare a societăţii, nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu şi nu poate
avea o relaţie cu El.
Voia lui Dumnezeu, noi, creştinii, spunem că o aflăm
cel mai bine din Revelaţia divină, naturală şi supranaturală, iar,
aici, scrierile sfinte au o mare şi covârşitoare importanţă. De
aceea, cuvântul Scripturii este normativ pentru viaţa şi credinţa
noastră, exprimând voinţa lui Dumnezeu, care a dorit să ni se
descopere.
Din paginile Scripturii, aflăm că familia este parte a
planului lui Dumnezeu de desăvârşire a omului. Din acest
motiv, încă din cartea Genezei, el spune creşteţi şi vă înmulţiţi
(Facere 1,28). Accentuează creşteţi, acţiune ce are în vedere
desăvârşirea, creşteţi împreună, altfel spus aprofundaţi, mergeţi
spre asemănare.
Este un îndemn care marchează destinul pământesc al
omului ce are prioritate absolută în faţa la orice. Iar, al doilea

TEŞU, Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura

Doxologia, Iaşi, 2011.
12
Olivier CLEMENT, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I-Adevăr şi
libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura
Deisis, Sibiu, 1997, p.61; Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, traducere de
dr.Ioan Irineu Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 95.

26
termen, înmulţiţi-vă nu are în el nimic funcţional sau
superficial, ci e în legătură cu primul îndemn şi ca expresie şi
sprijin al acestuia.
Astfel, înmulţirea nu este de gen tehnic şi productiv
economic, ci expresie a desăvârşirii, de aceea, naşterea de copii
este parte a firescului vieţii, a parcursului împreună cu
Dumnezeu, care într-un fel ne face co-creatori cu El. Şi noi
dăm viaţă, nu din nimic ca El, ci din ceea ce El ne-a dat.
Copiii sunt expresia efortului desăvârşitor al omului,
dar aici trebuie să integrăm şi primul îndemn creşteţi, în
aceasta înscriindu-se chiar şi opera facerii şi educării copiilor.
Nu a face simplu urmaşi e un act de glorie, ci a integra acest
demers în procesul desăvârşirii omului, a lucra prin ei la
propria ta desăvârşire şi la propria lor desăvârşire.
Uneori, greşeala exegetică a multor teologi este
separarea celor două recomandări dumnezeieşti: creşteţi şi vă
înmulţiţi, privirea lor separată duce la anomalii doctrinare şi la
erori de viaţă. Cuvântul Scripturii este unul clar şi integrativ.
Iar, Părinţii Bisericii, interpretând acest îndemn dumnezeiesc îl
văd integrator şi împreună, nerupt de realitatea vieţii,
nefragmentat de prioritizări separate.
Din acest motiv, putem vedea, aşa cum am mai spus-o,
că sunt şi cupluri infertile fizic, dar foarte prolifice spiritual,
care-şi consumă ardoarea iubirii chiar dacă nu au copii. Dar nu
au că nu pot, nu că nu vor, iar aici, accentuăm, este vorba
despre o realitate fizică , nu despre o alegere.
În lumea contemporană, ştim că există şi cupluri care
nu doresc să aibă copii, este adevărat foarte puţine, sau alţii
care amână din variate motive momentul naşterii de copii.
Aceste categorii nu intră în aprecierea de mai sus. A
decide când să ai urmaşi nu este un păcat, dar nu este o alegere
exclusivă a omului, căci sunt destule cazurile când oamenii pot

27
fi fertili întro anumită parte a vieţii, şi infertili în alta, astfel că
dacă amână acest moment, fizic devine imposibil mai târziu,
iar momentul amânării se constituie, nu întrun act de libertate,
ci întrunul de refuz al unui dar dumnezeiesc.
Se spune adesea că familia este instituţia purtătoare a
darului sacru al vieţii, şi aşa şi este. Ea este un sanctuar sau
templu al vieţii, care celebrează acest mare dar dumnezeiesc
făcut nouă, tuturor. De aceea, marile religii, în special
creştinismul, valorizează viaţa, iar principalele ideologii
inumane şi ateiste sunt împotriva familiei13.
De la unele secte gnostice, din primele veacuri creştine,
până la marxismul sovietic al anilor `30 ai secolului trecut, ori
la secular-umanismul contemporan, toate aceste nefaste
ideologii au încercat distrugerea directă, ori subtilă a familiei,
ştiind din istorie că în epocile în care valoarea familiei a scăzut
şi societatea a fost mai uşor manipulabilă şi o întreagă ordine a
lumii s-a prăbuşit.
Dacă cineva ne-ar reproşa că nu găsim precizări extrem
de clare în favoarea familiei în Scriptură, ori că Scriptura nu
este neapărat acceptată ca revelată de către toţi, am putea
răspunde simplu. Uită-te în viaţa ta şi a apropiaţilor tăi. Acolo
unde familia a slăbit sau s-a prăbuşit şi viaţa omului a avut de
suferit. Copiii crescuţi de un singur părinte (situaţie nefericită
numită ironic şi fals, cu pretenţii de apreciere ştiinţifică, familie
monoparentală. Nu există, ontologic vorbind, aşa ceva, familia

13
***, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios, Pe acelaşi drum.
Biserica Catolică în dialog cu tradiţiile religioase ale lumii, Vatican, 1999,
A. SUCIU, Istoria religiilor, Sapientia, I 2005; P. SEDA Islam este. O
introducere despre Islam şi principiile sale, Liga Culturală Arabă,
Bucureşti, 2005, R. REMUS, A. STAN, Istoria Religiilor, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1991.

28
este comuniune, aceasta este de fapt un rest familial) suferă
enorm şi urmele acestei traume se văd în viaţa lor ulterioară,
dincolo de orice aiuritor studiu, chiar venit din nordul european
ce se vrea civilizat, deşi este de mult descreştinat şi secularizat,
deci aproape antiuman.
Familia este parte a planului lui Dumnezeu de mântuire
a omului, iar viaţa familială este în sine virtuoasă şi expresie a
vieţii intra-trinitare, reflectare imperfectă, dar reflectare. Fără a
opune căsătoria monahismului, putem vedea că prima este
superioară celei de a doua, dovadă că prima reprezintă
normalitatea şi firescul vieţii, iar a doua excepţia. Prima este
taină, a doua ierurgie şi Biserica a discernut cu fineţe
dumnezeiască când a stabilit această ierarhie14.
Familia este voinţa lui Dumnezeu, pentru că înseamnă
viaţă trăită în comuniune şi în micro-comunitate, este cărămida
socială perfectă, lumea noastră fiind alcătuită din comuniune
de familii, din relaţionare de familii, în ciuda existenţei unei
mari rate de abandon familial, de eşec sau de solipsism marcant
al unor indivizi eşuaţi în hotărârea de a alege această cale sau
monahismul care evoluează în individualitate, în loc să se
manifeste ca personalităţi15.
Familia este cea care califică omul în parcursul său
personal, solipsismul fie autoimpus, fie impus, şi nu mă refer
aici, iarăşi repet, la monahism, reduce omul la stadiul de
individ. Căci numai comuniunea şi viaţa de comuniune
deschide omul spre stadiul de persoană, spre celălalt, cu iubire,
demnitate şi respect.

14
Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii . Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică
medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p.78.
15
Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de
Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.144.

29
 Dumnezeu este comuniune, comuniune de Persoane şi
nici nu avea cum să nu propună omului calea firească a familiei
ca reflectare, este adevărat păstrând proporţiile şi imperfectă, a
vieţii Sale intra-trinitare.
Dumnezeu nu ne-a vrut entităţi singure şi
necomunicabile, de aceea, a instituit familia drept cale firească
de viaţă şi activitate a omului, mijloc sigur de a merge cu El
către El.
În logica familială, iubirea ni se descoperă ca o cale
magistrală de educaţie spre viaţă, spre desăvârşire şi spre
Dumnezeu care a dorit ca omul să se nască, să crească şi să
meargă pe drumul desăvârşirii prin intermediul căii familiale.16
Biblia este plină de exemple de familii şi de oameni
care au crescut în familii, face nenumărate referinţe la familie,
iar adevărul familiei ni se descoperă ca parte a revelaţiei
dumnezeieşti privind mântuirea omului.
Marile religii monoteiste sau religii ale cărţii cum li se
mai zice, creştinismul, iudaismul şi islamul, valorizează
familia, considerând-o absolut necesară pentru viaţa
pământească a omului, pentru traseul său eshatologic, ca şcoală
a sfinţeniei şi a virtuţii.
Dumnezeu este comuniune şi de aceea este iubire, iar
creând totul, inclusiv pe noi, a dorit să exprime această iubire şi
comuniune, astfel încât vocaţia omului este una spre iubire şi
spre comuniune, aceste două determinante fiind mediul natural
de dezvoltare a omului, fără de care viaţa omului ar fi searbădă
şi fără sens.
Nihilismul contemporan, negând toate structurile
tradiţionale ale omului, inclusiv familia, este expresia

16
Sf. IOAN Gură de Aur, De virginitate 10, 1, S.Ch. 125, 122.

30
dezagregării ca forţă de reacţie împotriva binelui, arătând şi cât
de decăzut poate ajunge omul fără Dumnezeu şi fără valori.
Am afirmat mai sus că la început comunismul a dorit
desfiinţarea familiei, ideologii săi ştiind clar că numai
distrugând familia îşi pot impune utopia doctrinară, dar repede
au constatat că omul fără familie şi naşterea de copii în afara
căsătoriei, nu-l mai leagă pe om de nimic, iar ideologia
comunistă nicidecum nu avea nici cea mai mică forţă de
atracţie, astfel că omul devenea de necontrolat, nu putea fi
strunit prin nimic, căci nu mai avea ce pierde, nu mai avea
pentru cine lupta şi, de aceea, s-a renunţat la eliminarea din
start şi făţişă a familiei.
Apărţinător al unei familii care descoperă şi-l învaţă
valorile înaintaşilor şi transmite aceste daruri urmaşilor, omul
are rădăcini, are un rost în viaţă şi cunoaşte bucuriile simple ale
vieţii. În afara familiei, nu poate exista virtute, rost, iar lumea
noastră s-ar prăbuşi.
Planul lui Dumnezeu pentru om este unul de
comuniune, de iubire şi de solidaritate, de comunicare şi
întrajutorare, iar familia este expresia acestor nevoi simple dar
sigure ale omului17.
Prin comuniune şi iubire, omul se poate modela, poate
învăţa virtutea şi exersa asemănarea cu Creatorul spre care
pururi este chemat, poate să-şi împlinească propriul scop şi
poate găsi sens existenţei sale şi a aproapelui său.
Din această perspectivă, vedem că Dumnezeu Însuşi s-a
întrupat întro familie, a trăit întro familie, a avut parte de
experienţa comunităţii familiale şi a valorizat familia. Noul
Testament dă ca punct de apreciere maximă a familiei

17
Panayotis NELLAS, Omul-Animal Îndumnezeit, traducere de Ioan Ică Jr.
Editura Deisis, Sibiu, 1994, p.13. A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia
creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi, 2011

31
participarea lui Iisus Mântuitorul şi a mamei Sale la Nunta din
Cana Galileii, locul unde a săvârşit prima minune, semn că
familia este minunea lui Dumnezeu pentru noi, darul Său de
mare preţ. Astfel, familia este spaţiu iniţiatic în care aşa cum ne
asigură Iisus Hristos, treptat apa se transformă în vin, pe
măsura timpului totul căpătând profunzime şi consistenţă,
membrii familiei parcurgând un drum - adevărat pelerinaj spre
casa Tatălui - de la moarte la viaţă, intrând în adânc, în largul
bogăţiei de sensuri, de har şi al asemănării cu Dumnezeu18.
Preschimbând apa în vin, ne-a arătat că familia cunoaşte
stadii de profunzime şi de evoluţie spirituală, soţii având
obligaţia de a privi în profunzimea vieţii. De altfel, căsătoriile
fondate pe o viziune spirituală comună sunt cele mai solide şi
mai viguroase, asemenea casei din Evanghelie construite pe
piatră, iar cele edificate pe principii materiale, au cele mai mici
şanse de rezistenţă.
Familia cunoaşte şi ea o evoluţie în viaţa omului aflat în
căutarea Absolutului, de la material şi superficial, la intens,
spiritual şi profund, de fapt ca întreaga existenţă umană.
Nimic din ceea ce face omul nu este inutil, totul
contribuie la apropierea sau izolarea de Creator, cu atât mai
mult acest domeniu sensibil al relaţiei cu Dumnezeu şi al
familiei.
Lumea noastră este un spaţiu al îndumnezeirii, iar
familia este principalul ei instrument, fără a nega, repet, fără a
nega posibilitatea alegerii monastice, dar aşa cum am mai spus-
o mai sus, aceasta se adresează unui număr mult mai mic de
oameni19.

18
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78.
19
Christos YANNARAS, Abecedar al credinţei, traducere de Pr. Constantin
Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 55.

32
 Familia este o şcoală a îndumnezeirii, deşi, paradoxal,
unii ar crede că numai experienţa deşertului sau a însingurării
ar duce la aşa ceva. Să ne amintim apoftegma din Viaţa
Sfântului Antonie cel Mare, cu tâmplarul din Alexandria, cu
mulţi copii, dat exemplu de sfinţenie, de Însuşi Domnul,
înaintea pustnicului Antonie.
Acest exemplu ne arată că familia, cu tot ceea ce ţine de
ea, reprezintă voinţa lui Dumnezeu, o cale sigură spre sfinţenie.
În problemele concrete ale vieţii, în aici şi acum al vieţii
noastre este mântuirea noastră, în faptele normalităţii, iar
familia reprezintă normalitatea vieţii noastre20.
Calea familială nu este nici pe departe mai lejeră decât
cea monahală, ambele căi au provocările şi greutăţile lor, de
aceea, nu ar trebui făcută o ierarhizare, căci comparăm două
categorii diferite. Ambele sunt căi spre mântuire, nici mai
grele, nici mai uşoare, le separă specificitatea lor şi vocaţia
diferită a oamenilor spre una sau alta dintre căi.

I.3. Familia – spaţiu de comuniune şi îndumnezeire

Planul lui Dumnezeu se referă la faptul că El doreşte ca

toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină
şi ştim acest lucru din ceea ce Sfântul Apostol Pavel ne spune
(I Timotei 2,3-4), iar familia este una din căile prin care
experimentăm mântuirea, o trăim şi o exersăm.
A te înscrie în planul lui Dumnezeu, este totuna cu a-i
urma voia, ori voinţa Sa este mântuirea tuturor fiilor sau
fiicelor Lui, desigur e o chestiune de răspuns şi de dorinţă
personală, căci nu sugerăm mântuirea la grămadă sau super-

20
Hugo Tristram ENGELHARDT jr., Fundamentele Bioeticii creştine.
Perspectiva ortodoxă , traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac.
Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.318.

33
ofertă. Domnul ne vrea pe toţi mântuiţi, dar şi noi, toţi, trebuie
să ne deschidem lucrării Lui mântuitoare. Astfel că raiul sau
iadul sunt alegerile noastre personale, nu ale Lui.
În această viziune, familia este o alegere spre mântuire,
este o cale spre desăvârşire şi un drum împreună cu Dumnezeu.
De aceea, încă de la începutul ei Biserica a considerat căsătoria
drept o sfântă taină, adică un mod concret prin care Dumnezeu
intră ca să ne sfinţească viaţa. Şi nici nu avea cum să fie altfel,
căci, un Dumnezeu Iubire şi comuniune, nu putea să valorizeze
ceea ce El nu este, adică solipsism şi izolare.
Familia are rolul de a fi păstrătoare a valorilor
înaintaşilor, de a le sprijini avântul şi de a-i ajuta pe membrii ei
să parcurgă drumul vieţii în folos spiritual şi în apropierea
harului dumnezeiesc.
Din punct de vedere moral, familia este o şcoală a
sfinţeniei, un spaţiu al învăţării şi o armă contra exceselor,
desigur, vorbim la modul teoretic, dar care găseşte adesea
întrupare practică.
Căsătoria nu oferă automat prin harul sacramental o
viaţă sfântă, nu ne face roboţi, dar ne oferă ajutor şi îndrumare,
căci nu putem deveni desăvârşiţi, sfinţi, în mod automat, ci prin
străduinţă şi stăruinţă21.
Familia este o cale de moralitate şi de sfinţenie, ca
posibilitate, căci, în realitate există şi familii cu probleme,
marcate de dezbinare, desfrânare, violenţă sau alte asemenea
deficienţe, dar aceasta nu înseamnă că dacă membrii familiei se
deschid lucrării lui Dumnezeu, familia nu este o şcoală de
împreună-schimbare cu Dumnezeu, o şcoală a desăvârşirii22.

21
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78.
22
ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Familia între Individualism,
Colectivism şi comuniune în Actele Congresului Internaţional „Familia şi

34
 Istoria mântuirii ne oferă nenumărate exemple de
sfinţenie familială, de comunităţi familiale care au născut sfinţi,
ori au fost mari exemple morale şi misionare (Sfântul Vasile
cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur).
Familia are cel mai mare impact moral asupra vieţii
omului, căci aici copii învaţă principiile vieţii, primele
deprinderi şi primesc primele exemple de comportament
existenţial.
Familia are un caracter sacru prin originea, natura şi
scopul ei. Ea este o instituţie divino-umană, un chip al
Bisericii, căci cuprinde oameni care se deschid harului lui
Dumnezeu şi colaborează cu el la propria mântuire. Prin
familie, icoană a Bisericii23, omul devine artizanul propriei
mântuiri, dar nu singur, căci nu ar avea cum, ci ajutat de har şi
de comuniunea familială, cuplată şi ea la comuniunea
ecclezială24.
Se mai pune aici şi problema familiei necreştine. Deşi
suntem tentaţi să credem că nu există familie decât în
creştinism, totuşi constatăm că în întreaga lume, instituţia
căsătoriei este respectată şi apreciată. Şi acele familii, deşi nu
sunt întemeiate de creştini şi nu sunt încheiate pe instrumentul
haric sacramental, nu ar fi greşit să spunem că sunt bineplăcute
lui Dumnezeu. Putem spune că nu sunt desăvârşite, dar sunt tot
mijloace de mântuire şi de exersare a prezenţei lui Dumnezeu,
chiar nedesăvârşită şi tainică.

Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.64.
23
DANIEL Ciobotea, Familia creştină-Biserica de acasă, în „Familia
creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, pp.5-6.
24
Gheorghe REMETE, Familia şi planningul familial în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p. 213.

35
 II. FAMILIA CREŞTINĂ ŞI PROVOCĂRILE LUMII
ACTUALE

Dintru început, familia a avut o însemnătate deosebită, a

fost rezervorul uman al istoriei, a fost primul nucleu al
civilizaţiei, a exprimat stabilitate în timp şi speranţă pentru
viitor.
Dacă privim familia din perspectiva existenţei umane,
se poate afirma că ea este izvor al vieţii. Familia este prima
societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre
bărbat şi femeie şi care se completează cu o lume nouă în care
apar copiii. Familia conferă omului ajutor şi siguranţă celui
dintâi pas pe care îl face în viaţă şi fără de care nu poate face
altul.
Dacă Dumnezeu a zis ,,nu este bine să fie omul singur pe
pământ” (Facere 1, 26), înseamnă că familia este însăşi viaţa şi
cea dintâi instituţie, mamă a tuturor celorlalte, unitate
primordială a întregii societăţi, purtând în sine întreaga viaţă,
precum poartă celula energiile materiei.
Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este
aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu în rai, pentru
perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi
pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ
este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste,
luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care
binecuvântează şi sfinţeşte legatura dintre barbat şi femeie.
Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om
bărbat şi femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi
reciproc.
În cultura ortodoxă, familia reflectă în constituţia ei
misterul Sfintei Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a

36
spus că ,,Eu şi Tatăl Una suntem” (Ioan,X,30), în chip
asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o
singură fiinţă, în lumina Sfintei Treimi. În lumina comuniunii
treimice, familia constituie Biserica cea mică, ecclesia
domestica, în timp ce Biserica constituie familia cea mare.
Familia devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii
acesteia, ci mai ales, valorile vieţii veşnice, scopul ei fiind
acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, (prin Taina
Sfintei Cununii se extinde trupul lui Hristos).
Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului
social şi o biserică în mic, parte din marea comunitate a
Bisericii. Problema familiei a fost, este şi va fi o problemă cu
interes major pentru Biserică şi Morala creştină ortodoxă25, mai
cu seamă astăzi, când trăim într-o societate cu o gândire socială
secularizată şi secularizantă.
Ca orice instituţie, familia se întemeiază printr-un act,
şi anume prin căsătorie, adică din legătura de bună voie şi
pe toată viaţa, a unui bărbat şi a unei femei.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, omenirea s-a
îndepărtat mult de Adevăr. Adevărul descoperit oamenilor
«faţă către faţă» în paradis, se întunecă prin căderea omului în
păcat. Omul începe să altereze Adevărul, fapt ce duce la
stricarea armoniei şi la inversarea unor raporturi normale în
comportamentul şi viaţa sa.
Societatea umană a creat în timp o serie de mituri false,
cum ar fi mitul masculinităţii dominatoare. Potrivit acestui mit,
femeia a fost subordonată bărbatului, iar formarea cuplului
conjugal a fost privită ca o necesitate a speciei.

25
Pr. Prof. dr. Dumitru Gh. RADU, Repere morale pentru omul
contemporan, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 89. A se vedea
şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia,
Iaşi, , 2011.

37
 Mântuitorul Hristos venind în lume a redescoperit
oamenilor Adevărul. Mesajul Evangheliei, ce consta în acea
metanoia (μετὰνοια), schimbare a direcţiei cugetării dinspre rău
înspre bine, avea însă de luptat cu o habitudine mentală de mii
de ani.
Raportul dintre bărbat şi femeie, unirea conjugală,
primesc în creştinism adevărata lor valoare. Creştinismul înalţă
căsătoria la demnitatea sa adevărată, de Sfântă Taină. Prin
Hristos, căsătoria capătă dimensiunea sa eclesiologică şi
eshatologică. Mântuitorul Hristos restaurează ceea ce era la
început. De aceea, omul nu trebuie să separe ceea ce
Dumnezeu a unit. Astfel, se dă căsătoriei o importanţă nouă.
Hristos restaurează pentru aceştia starea paradisiacă. În nuntă
regăsim o dimensiune a mărturiei. Dragostea conjugală
reciprocă, prin care cei doi devin o unitate, face ca faţa celor
doi miri să strălucească ca lumina cea pură, ce-a luminat
unitatea formată de primul cuplu uman26. Importanţa Sfintei
Taine a Nunţii reiese din faptul că restabileşte unitatea dintre
bărbat şi femeie ruptă prin păcatul originar.
Căsătoria şi familia reprezintă un adânc ocean purtat pe
valurile timpului de la prima pereche de oameni, până astăzi, o
sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o
măsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator şi coroana
creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală; este
viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a
îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă,
în Cămările Împărăţiei celei veşnice. Familia este reflectarea

26
Drd. Rene BROSCĂREANU, Despre Taina Sfintei Cununii, în
“Ortodoxia”, nr.4/1986, p. 104.

38
chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea
specifică ei, asemenea comuniunii intra-trinitare27.
Familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor
virtuţilor creştine. Virtutea iubirii stă la temelia familiei
creştine. Familia presupune comuniunea, iar comuniunea nu
este posibilă fără iubire.
Sfinţii Părinţi numesc familia imagine a Sfintei Treimi.
Ceea ce este comuniunea tri-personală în sânul Dumnezeirii,
aceea este comuniunea inter-personală în sânul familiei.
Precum acolo există o unitate de viaţă dar şi o unitate de
persoane, tot aşa aici există o unitate de viaţă şi de iubire, dar şi
o pluralitate de persoane. Pluralitatea nu nimiceşte unitatea,
unitatea nu nimiceşte persoanele, ci le desăvârşeşte. Desigur,
comuniunea familială este o imagine imperfectă a desăvârşitei
comuniuni trinitare, dar nu-i mai puţin o imagine, prin care
străluceşte în lume prototipul ei transcendent. Familia pusă în
lumina lui Dumnezeu, ea însăşi devine strălucitoare, este
transfigurată, ca o imagine terestră a Treimii28.
Căsătoria este participare în comun a soţilor la viaţa lui
Dumnezeu, este împărtăşire de viaţă divină. Căsătoria este
altceva decât o sumă de instincte şi impulsuri, este arhitectura
unor raţiuni divine. Nu tendinţele pasionale o definesc, ci ea
îmbogăţeşte, prin semnificaţia ei divină, aceste elanuri fireşti29.
Familia este o instituţie întemeiată de Dumnezeu chiar de
la început, de la crearea omului ca bărbat şi femeie (Facere 1,

27
Pr. Prof. dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în
învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu,
2002, p. 11. A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi
criză, Editura Doxologia, Iaşi , 2011.
28
Mitr.Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi
Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, pp. 351-358
29
Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea, taina căsătoriei.Teologia iubirii,
vol.I, EdituraTipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, pp. 17, 19.

39
27), aşa încât s-ar putea spune că Dumnezeu nu i-a făcut pur şi
simplu pe cei doi, ci a creat familia. Însăşi relatarea biblică a
creării bărbatului şi apoi a femeii, din coasta lui, exprimă
consubstanţialitatea principiilor complementare. „Masculinul
şi femininul formează monada umană arhetipică: Adam-
Eva”30.
În lumina Sfintei Scripturi, familia creştină este privită
sub toate aspectele: întemeierea ei divină de la creaţie (Efeseni
5, 31), alcătuirea sa monogamică (I Corinteni 11, 11),
indisolubilitatea acesteia (Romani 7, 2), unitatea soţilor, după
modelul unităţii dintre Hristos şi Biserică, bazată pe supunere
şi iubire jertfelnică a unuia faţă de celăllalt (Efeseni 5, 22-23),
egalitatea lor (Galateni 3, 28), desfacerea căsătoriei şi
distrugerea familiei fiind privită cu reticienţă (I Corinteni 7,
27), iar desfrânarea, păcatul care se opune cel mai mult
sfinţeniei familiei, este aspru înfierată31. Naşterea de prunci
este unul dintre scopurile principale ale familiei, primind şi o
dimensiune soteriologică.
O înţelegere mai profundă a căsătoriei creştine o
descoperă adevărata ei semnificaţie, adică transformarea însăşi
a iubirii dintre cei doi soţi în realitatea nouă, transfigurată a
Împărăţiei lui Dumnezeu32.
Atâta timp cât privim familia numai din perspectiva
umană şi nu o raportăm în Treime, la Biserica întreagă, nu vom
înţelege că familia poartă în ea taina iubirii dumnezeieşti.

30
Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică
medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, pp. 39-40.
31
Pr. Prof. dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în
învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu,
2002, pp. 227-228.
32
Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea, taina căsătoriei.Teologia iubirii.
vol.I, EdituraTipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996 , p. 95.

40
Astfel în ciuda unei bimilenare istorii, familia creştină este
ameninţată astăzi de numeroase primejdii, care vin din
interiorul sau din exteriorul ei: adulter, divorţ, păcate împotriva
firii, avort, abandonul copiilor, căsătorii de convenienţă, familii
monoparentale, etc.
Familia creştină ca şi toate celelalte instituţii cu rol
formativ-educativ, luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o
reală criză. Starea de criză trebuie să ne pună pe gânduri şi să
fie supuşi judecăţii morale toţi factorii implicaţi. Valorile
tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare de
relativizare sau de substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu
libertatea: toţi urlă după libertatea de a trăi în patimi şi dacă le
vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe un
duşman. Într-o lume în care omul este supus procesului de
dezintegrare, mai putem oare nădăjdui în restaurarea omului şi
a familiei?
A existat până nu de mult o ruşine sacră faţă de păcatele,
care astăzi pentru soţul/soţia contemporană au devenit virtuţi:
căsătoriile de probă, fără legătura sacră a Tainei Cununiei,
planning-familial, fertilizarea in-vitro, desfrâul liber,
perversiunile sexuale din cadrul cuplului sau cu alte cupluri,
avorturile în masă, etc. Trăim drama unei societăţi, a unei lumi,
care, deşi mai vorbeşte despre Dumnezeu, L-a transformat de
mult într-o noţiune contractuală.
Examinând temele biblice care au tangenţă cu natura
relaţiilor de familie, putem sugera următoarele: a.
angajamentul trebuie să se bazeze pe un legământ matur,
necondiţionat şi bilateral; b. viaţa de familie trebuie închegată
şi menţinută într-o atmosferă de har care include acceptare şi
iertare; c. resursele membrilor familiei trebuie folosite pentru a
împuternici mai degrabă decât pentru a controla pe celălalt; d.
intimitatea se bazează pe o cunoaştere care duce la afecţiune,

41
înţelegere, comunicare şi comuniune cu ceilalţi. Printre
comportamentele din mediul familial care rănesc se află iubirea
condiţionată, egocentrismul, perfecţionismul, vânarea de
greşeli, efortul pentru a deţine controlul, caracterul nedemn de
încredere, negarea sentimentelor şi lipsa comunicării33.
Asistăm în societatea actuală, plină de secularism şi
consumism, la renaşterea unui păgânism domestic, ce
înaintează insistent spre un cult al goliciunii, ruinând familia
din interior şi din exterior. Din interior, prin trădarea iubirii şi a
sfinţeniei, iar din exterior prin însuşirea unor modele străine
spiritualităţii şi valorilor creştine autentice.
Astăzi, căsătoria a ajuns să fie tratată mai mult ca un
contract, şi nu ca o Sfântă Taină, datorită faptului că odată cu
trecerea anilor şi odată cu progresul tehnologic, accentul
colectiv a cedat în faţa celui individualist. Centrul atenţiei s-a
mutat pe dreptul individului la fericire personală. Aceasta
înseamnă că angajamentul faţă de căsătorie ca instituţie este
respins dacă interferează cu dreptul la fericire şi auto-împlinire.
După anii ’70, a început o creştere masivă a ratei divorţurilor în
ţările occidentale, extinzându-se şi în părţile estice. În
căsătoria modernă, angajamentul continuu este condiţionat de
auto-împlinire. O căsătorie este considerată reuşită dacă soţii
se descriu pe ei înşişi ca fiind fericiţi. În multe familii
contemporane, se pare totuşi că lucrurile de valoare au fost
înlăturate împreună cu cele nedorite. Realizând că ceva lipseşte
din conceptul angajamentului faţă de căsătorie ca instituţie,
mulţi oameni au renunţat de tot la conceptul de angajament în
favoarea fericirii individuale. Aceasta este o tragedie, dat fiind
faptul că angajamentul este piatra de temelie a relaţiei de

33
Jack O. BALSWICH şi Judith K. BALSWICH, Familia- o perspectivă
creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura
Casa Cărţii, Oradea, 2009, pp. 33- 35.

42
căsătorie. Soluţia trebuie să includă perspectiva biblică, şi
anume aceea că Dumnezeu i-a creat pe oameni într-un context
relaţional34. Astfel, căsătoria nu este doar un angajament faţă
de o instituţie, ci şi un angajament faţă de relaţie.
Astăzi, provocările societăţii vin să atace şi structura
fundamentală a creaţiei, şi anume familia creştină. O problemă
acută care tinde să se cronicizeze o reprezintă ceea ce se
cunoaşte sub denumirea de căsătorie de probă.
Căsătoria de probă este varianta la care apelează mai ales
femeile independente din punct de vedere profesional şi
financiar şi care vor să verifice, pe termen scurt, dacă nu cumva
căsătoria le-ar putea limita ascensiunea profesională. În
încercarea de a-şi păstra (în aparenţă) independenţa, cei doi
parteneri se simt responsabili doar din punct de vedere moral şi
sentimental, fără să se gândească şi la implicaţiile juridice ale
acestei legături. De multe ori, chiar dacă partenerii vor sa se
căsătorească, amână într-atât momentul, încât aproape că uită
cu totul de el.
Pe lîngă căsătoriile de probă mai sunt şi alte forme
familiale alternative. Creştinii trebuie să fie conştienţi că, drept
urmare a influenţei secularizatoare a modernităţii, căsătoria
între homosexuali, căsătoria de grup, statutul de părinte singur
planificat şi concubinajul sunt alternative sugerate în prezent.
Aşadar, există astăzi o predispoziţie relativistă de re-creare a
familiei în orice formă care s-ar potrivi cu cerinţele auto-
împlinirii individuale şi ale societăţii moderne. Apariţia
tehnologiilor genetice, ca inseminarea artificială, fertilizarea in
vitro, maternitatea-surogat, gestaţia externă şi clonarea35, face
posibil ca o persoană sau orice grup de persoane, în orice
combinaţie, să formeze o familie pentru un nou-născut.

34
Ibidem, p. 86.
35
Ibidem, p. 339.

43
 Potrivit concepţiei tradiţionale, familia era considerată
„celula de bază a societăţii”, fiind astfel ocrotită de lege; nici
nu se punea problema existenţei căsniciei de probă, aceasta
fiind considerată în afara legii. Acum, această relaţie nu mai
este privită cu dispreţ sau neîncredere, ea câştigând noi adepţi
şi existând în paralel cu familia tradiţională.
Oricât ar încerca unii şi alţii să aducă argumente în
sprijinul acestei deviaţii de la starea de normalitate, problema
căsătoriei de probă este şi va rămâne o cauză a distrugerii
familiei, cu care ne confruntăm astăzi din ce în ce mai des, ea
nefiind altceva decât concubinaj sau desfrâu.
Astăzi, tot mai mulţi psihologi, sociologi şi asistenţi
sociali încearcă din răsputeri să înţeleagă problemele critice
prin care trece familia, încercând tot felul de metode, punând în
practică teorii din ce în ce mai străine de esenţa familiei
creştine, psihoterapii prin care speră să reuşească scoaterea din
criză a familiei contemporane, fără a privi măcar către
începutul care a fost pus să dăinuie în familia primilor oameni
până în zilele noastre, pierzându-se din vedere adevăratele
valori care ar trebui să primeze în familie, fără de care familia
poate deveni un hibrid periculos pentru societate şi pentru
civilizaţie în general.
A apărut terapia de familie care ar putea fi definită ca
fiind orice intervenţie centrată pe familie, nu doar pe individ, şi
care are drept obiectiv schimbarea pattern-urilor de interacţiune
dintre membri. Comportamentul unui individ în familie capătă
sens doar în contextul şi în corelaţie cu comportamentele
celorlalţi membrii ai sistemului din care face parte. Iată de ce
terapia de familie sistemică este o abordare completă şi
complexă a întregului sistem familial şi îşi propune să
depăşească limitele impuse de abordările psihoterapeutice
individuale, prin studierea interacţiunilor dintre membri, a

44
pattern-urilor de comunicare şi relaţionare dintre aceştia,
implicând toată familia în demersul terapeutic.
Şi această metodă este doar o nouă încercare de a ajuta
familiile care nu sunt clădite pe înţelesul spiritual şi
duhovnicesc al familiei primordiale.
Nu mai puţin dăunătoare pentru viaţa de familie sunt şi
căsătoriile mixte, adică cele care se încheie între creştinii
ortodocşi cu parteneri aparţinând altor confesiuni, catolică,
protestantă, cultelor neprotestante sau chiar necreştini:
mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii. În
condiţiile în care se desfăşoară viaţa în ţara noastră, când
capătă tot mai multă realitate economia de piaţă şi pătrunderea
elementului străin, mai ales în domeniul vieţii comerciale, se
constată şi o creştere a numărului căsătoriilor mixte, încheiate
între români, mai ales femei, şi străini de toate naţionalităţile şi
de toate religiile sau confesiunile ori cultele creştine. Neavând
aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi tradiţii
culturale şi de familie, în mod firesc, aceste cupluri îşi
împropriază un mod deosebit de viaţă, care diferă de cel
obişnuit sau tradiţional, cu efecte negative asupra celor doi
parteneri. Cei mai mulţi dintre partenerii acestor căsătorii
trăiesc necununaţi, iar copiii rămân de foarte multe ori
nebotezaţi. Oricum, latura religioasă este cea afectată poate cel
mai mult.
Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de căsătoriile mixte
constituie şi tema de discutat la Sfântul şi Marele Sinod
Ortodox. În vederea unei hotărâri sinodale, Conferinţa a II-a
Presinodală de la Chambesy din 3-12 septembrie 1982 a ajuns
la următoarele puncte de vedere care urmează a fi propuse
aprobării sinodului: a. Căsătoria între ortodocşi şi eterodocşi
este interzisă conform acriviei canonice. Cu toate acestea, ea
poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste faţă de om, cu

45
condiţia expresă ca pruncii rezultaţi din această căsătorie să fie
botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă. Bisericile ortodoxe
locale pot să decidă în privinţa aplicării iconomiei, în funcţie
de cazurile determinate şi ţinând seama şi de nevoile pastorale
deosebite; b. Căsătoria dintre ortodocşi şi necreştini sau
necredincioşi este categoric respinsă conform acriviei canonice.
Bisericile ortodoxe locale pot totuşi lua hotărâri cu privire la
aceste căsătorii de a aplica iconomia pastorală faţă de soţul
ortodox, ţinând cont de necesităţile lor pastorale specifice36.
Dar, pe lângă aceste provocări ale societăţii actuale,
familia creştină este lovită din ce în ce mai mult de alte şi alte
pericole care îi provoacă „răni” care sunt greu de vindecat.
Aceste răni apar sub formă de divorţ, avort şi adulter.
Este bine cunoscut faptul că Mântuitorul Hristos Însuşi a
condamnat de mai multe ori divorţul (Matei 19, 8-9; Matei 5,
31-32; Marcu 10, 2-9; Luca 16, 18), totuşi posibilitatea
divorţului având drept cauză adulterul, este arătată în Noul
Testament, fiindcă indisolubilitatea căsătoriei nu este înţeleasă
ca o totală suprimare a libertăţii umane. Însă, Noul Testament
nu permite niciunde explicit recăsătorirea după divorţ. Sfinţii
Părinţi în marea lor majoritate, i-au urmat Sfântului Apostol
Pavel în descurajarea oricărei forme de recăsătorire, fie a celor
văduvi, fie a celor divorţaţi. Dar, în acelaşi timp, Biserica nu a
considerat niciodată că Sfânta Evanghelie este un sistem de
prescripţii legale ce pot fi adoptate de societatea umană rapid.
Evanghelia trebuia acceptată ca o implicare, ca o arvună a
Împărăţiei ce va să vină; ea presupune o luptă personală
neîncetată împotriva păcatului şi a răului, însă nu poate fi

36
Pr. Prof. dr. Nicolae NECULA, Implicaţiile pastorale şi ecumenice ale
căsătoriilor mixte, în http://www.crestinortodox.ro/editoriale/implicatiile-
pastorale-ecumenice-casatoriilor-mixte-70028.html

46
niciodată redusă la un sistem de obligaţii sau îndatoriri legale37.
Prin urmare, chiar dacă legile statului permit divorţul şi
recăsătorirea, Biserica nu a recunoscut niciodată divorţul, nici
nu l-a conferit. Divorţul era considerat un mare păcat, Biserica
însă niciodată nu a încetat să le acorde o nouă şansă
păcătoşilor, fiind gata să-i reprimească, dacă se pocăiau.
În Europa rata divorţialităţii s-a dublat sau chiar s-a
triplat în ultimii 30 de ani (Danemarca, Suedia, Norvegia,
Marea Britanie, Elveţia, Olanda, Ungaria, Rusia, Polonia). În
ţările în care familia a suportat cele mai profunde transformări:
atitudinea faţă de căsătorie, comportamentul nupţial,
fertilitatea, situaţia femeii în familie şi în societate,
divorţialitatea înregistrează cele mai ridicate niveluri. Din anul
1950 până în 1995 s-a înregistrat o reducere a duratei medii a
căsătoriei în momentul divorţului de la 12-15 ani la 8 ani.
România are una dintre cele mai scăzute rate ale
divorţialităţii. Până în 1965, rata divorţialităţii a crescut
continuu, ajungând până la 2 la mie. Prin stabilirea unor
reglementări legislative, rata divorţialităţii s-a menţinut sub 1 la
mie până în 1974, iar după această dată a oscilat în jurul valorii
de 1,5 la mie. După 1990, rata divorţialităţii a început să
crească ,dar nu a atins cotele din Europa de Nord38.
O altă cauză care distruge şi dizolvă familiile creştine
este adulterul. Adulterul reprezintă un mare păcat, o gravă
încălcare a voii şi a Legii lui Dumnezeu, el este întotdeauna
preadesfrânare, spre deosebire de păcatul desfrânării, săvârşit
de cineva care nu a fost niciodată legat prin Taina Cununiei sau
nu a păcătuit cu cineva care are o astfel de legătură. Adulterul

37
John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere de
Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, pp. 66- 67, 69.
38
Ion MIHĂILESCU, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii
din Bucureşti, 1999, Bucureşti, p. 106.

47
este neascultare faţă de Dumnezeu. Adulterul slujeşte şi
deformează făptura umană39, dezbrăcându-o de veşmântul
virtuţii, desfigurează până şi cununa virtuţilor, dragostea,
deoarece imboldul spre păcat nu vine din dragoste adevărată, ci
din dragoste vulgară care depărtează pe om de Dumnezeu.
Este edificator îndemnul Mântuitorului Hristos din
Predica de pe Munte care zice: „Aţi auzit că s-a zis celor de
demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că
oricine se uită la femeie, poftindu-o, a şi săvârşit adulter cu ea
în inima lui” (Matei 5, 27-28).
Prin însăşi natura sa, pofta este obsesivă. Ea se
concentrează într-un mod nesănătos asupra unei persoane
reduse în acest fel la un simplu obiect. Pofta care aduce cu sine
adulterul, rupe legătura creată între soţi prin Taina Căsătoriei 40.
Legătura conjugală poate fi durabilă numai dacă este construită
pe încredere şi fidelitate.
Prin urmare, adulterul este căderea din harul căsătoriei.
Adulterul este un fenomen abominabil, o trădare şi o apostazie
a credinţei. Infidelitatea este atragerea voinţei unui soţ spre
neant, o tăgăduire a fiinţei, a creaţiei lui Dumnezeu, o negaţie
în care este cuprinsă împotrivirea faţă de har, căruia voinţa
răzvrătirii i se opune cu îndărătnicie. Acest păcat se înfiripă
acolo unde a domnit harul şi în locul plinătăţii dumnezeieşti se
cască o prăpastie de nefiinţă în însăşi zidirea lui Dumnezeu41.

39
Pr. Prof. dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în
învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolu al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu,
2002, pp.166- 168.
40
John BRECK Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.
Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 115.
41
Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea, taina căsătoriei.Teologia iubirii.
vol.I, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, pp. 159-160.

48
 Dacă ne gândim şi vorbim despre alte rele care afectează
în zilele noastre atât societăţile dezvoltate tehnologic cât şi pe
cele mai puţin dezvoltate, ne vom opri fără îndoială la
problema avortului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea,
creşterea şi pregătirea copilului pentru viaţa socială constituie
preocuparea centrală a familiei. Învăţătura Bisericii în această
problemă este una foarte clară, şi anume, avortul este un act
condamnabil moral, adică un act de distrugere a unei vieţi
umane inocente. Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei,
iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, Dumnezeu a arătat o
grijă deosebită. Viaţa omenească nu este determinată doar de
plăsmuirea omului din pământ, ci mai ales de suflarea viu-
făcătoare a lui Dumnezeu. Pentru că este purtătoarea chipului
lui Dumnezeu, orice fiinţă omenească, oricare ar fi vârsta,
situaţia sau starea sa fizică, deţine o demnitate reală şi impune
un deosebit respect. De aceea, viaţa şi mai ales, viaţa
omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii
umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul
eforturilor omeneşti. Avortul este astfel, o practică străină
creştinismului, cunoscută într-o lume unde nu există nici
teamă, nici iubire de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi afirmă faptul că
avortul este pruncucidere42. El este cu atât mai grav, cu cât
constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în imposibilitatea
de a se apăra.
Tema avorturilor nu poate fi limitată astăzi doar la cei
care-l practică. Ea constituie problema conştiinţei morale a

42
Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 205-206. A se vedea şi Ioan C. TEŞU,
Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi , 2011.

49
întregii omeniri43, întrucât priveşte însăşi viaţa omului, ca dar
al lui Dumnezeu faţă de care fiecare este responsabil.
Trebuie ştiut faptul că, încă de la începuturile Bisericii,
uciderea intenţionată a embrionilor a fost recunoscută drept un
eşec radical al iubirii, drept una dintre cele mai rele fapte,
indiferent dacă embrionul este sau nu o persoană. Un medic
american obstetrician a ajuns la concluzia că fătul este fiinţă
omenească separată, cu toate caracterele personale specifice;
este o persoană umană deplină44.
Privind retrospectiv spre cele enunţate, observăm că
familia creştină este extrem de provocată şi schimbată de către
modernitate. Nu putem sucomba pur şi simplu din cauza
marşului progresului, ajustând stilul de viaţă al familiei în
conformitate cu orice inovaţii introduse de societate. Mai
degrabă, provocările – fragmentarea conştiinţei, complexitatea
comunicării, dezintegrarea comunităţii şi preponderenţa
bunurilor de consum – fac absolut necesară venirea cu noi idei
despre modalitatea de asigurare a unui mediu pozitiv în care
familia poate să Îl slăvească pe Dumnezeu şi membrii ei pot să
aducă, prin relaţiile dintre ei, dovezi ale mântuirii şi ale
libertăţii oferite în Iisus Hristos45.
Cu toate că modernitatea caută să evalueze viaţa de
familie pe baza supoziţiilor ştiinţifice şi empirice, post-
modernitatea îmbrăţişează orice formă culturală a vieţii de
familie. Pentru a evita capcana modernistă a idealizării unei
anumite forme culturale şi temporale a familiei, post-

43
Pr. Prof. dr. Dumitru Gh. RADU, Repere morale pentru omul
contemporan, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 99.
44
Ibidem, p. 102.
45
Jack O. BALSWICH, şi Judith K. BALSWICH, Familia- o perspectivă
creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura
Casa Cărţii, Oradea, 2009, p. 342.

50
modernitatea merge în cealaltă extremă şi spulberă orice
speranţă de a avea criterii de evaluare a moralităţii familiei.
Cu privire la importanţa familiei creştine în viaţa
societăţii actuale, Biserica Ortodoxă Română a dedicat familiei
anul 2011 ca An omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei
Cununii, având în vedere că, atât Taina Sfântului Botez cât şi
Taina Sfintei Cununii, stau la baza familiei creştine. Referitor
la problema familiei creştine azi, Prea Fericitul Părinte Patriarh
Daniel afirma: „Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau
mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti
a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre
om şi Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală
se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză
şi fără orizont, fiind limitată la biologic şi terestru.
Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea
contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie
materială tot mai evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine),
ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj,
droguri, trafic de fiinţe umane) şi spiritual-religioasă
(sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).
În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o
atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia
ca viaţa binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii
mântuirii sau a vieţii veşnice”46 .
Aşadar, viziunea sacramentală a Bisericii asupra familiei,
vieţii (viaţa ca dar sacru al lui Dumnezeu), şi asupra relaţiilor
inter-umane şi inter-familiale, aduce un spor semnificativ şi
consistent în percepţia contemporană a familiei care suferă de

46
P.F. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Demnitatea şi
responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii, în
http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/demnitatea-
responsabilitatea-familiei-preotului-viata-bisericii-123721.html;

51
numeroasele deficienţe pe care le-am amintit. Riscul de a
reduce familia şi toate aspectele pe care ea le implică la o
convenţie pur umană, juridică sau socială, este aplanat de
adoptarea, din partea societăţii a viziunii creştine pe care
Biserica o propune omenirii de secole.

III. PROBLEME MORALE ALE FAMILIEI ÎN

CONTEMPORANEITATE

III.1. Expunerea problematicii

Contemporaneitatea este marcată de numeroase

provocări morale şi misionare care amprentează prezentul
întrun mod complex şi diferit de ceea ce s-a trăit până acum în
istorie, cauza este probabil aceasta: „religia creștină a încetat
să mai joace un rol obiectiv în societatea europeană, fiind
izolată în sfera subiectivismului personal, socotită ca o afacere
de ordin personal”47 . 
Deşi există obiceiul ca fiecare generaţie să se lamenteze
de felul complicat, greu sau chiar imoral în care trăiesc
prezentul mereu în opoziţie cu rigoarea trecutului, constatăm că
prezentul nostru este brăzdat de numeroase chestiuni
existenţiale urgente.
Pierderea scopului existenţei reprezintă pentru
majoritatea oamenilor contemporani, una dintre principalele
probleme ale vieţii, pentru aceasta familia are ca obstacol
major această deficienţă spirituală, morală, dar mai ales
eminamente existenţială în acest timp de mare„transformare

Dumitru POPESCU, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic şi de

47

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p.66.

52
de ordin politic, economic şi social, prin desfiinţarea
diferenţelor culturale şi naţionale”48.
Am putea analiza problemele morale ale familiei în
contemporaneitate prin intermediul mai multor lentile:
spirituală, culturală, economică, identitară, ecumenică sau
bioetică.
Una dintre principalele probleme cu care se confruntă
familia creştină în contemporaneitate este lipsa unui fundament
comun spiritual şi cultural, al unei axiologii comune celor doi
soţi, deoarece adesea relaţiile se fundamentează numai pe baza
simplei atracţii fizice sau pe baza unor interese diverse, fie
economice, profesionale sau sociale.
Lipsa unei educaţii solide în ceea ce priveşte căutarea şi
alegerea partenerului de viaţă, reprezintă o provocare serioasă
în domeniul matrimonial, deoarece cei ce se căsătoresc nu ştiu,
sau ştiu prea puţin, că lipsa unui fundament comun axiologic
este în cea mai mare măsură singurul care poate prăbuşi
edificiul căsătoriei.
De fapt, asistăm în zilele noastre la atât de multe eşecuri
matrimoniale tocmai pentru că tinerii încropesc relaţii pe fugă
şi nu sunt atenţi la amănunte, nu se potrivesc, aşa cum ar spune
unul dintre membrii generaţiilor mai vechi, dar totuşi vor să fie
împreună. Iar aceasta poate duce la o ruptură, la un moment
dat.
Din punct de vedere moral se pune problema educaţiei
capacităţii de a alege, deşi se spune că inima are propriile ei
raţiuni străine de ale raţiunii însăşi, totuşi, existenţa unor
principii morale ferme şi a unei viziuni de viaţă hotărâte, scad
dramatic neşansa rupturii familiale.

48
Mihai HIMCINSCHI, Creştinism şi mondializare, în volumul „Biserica
în era globalizării”, Simpozion internaţional, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia 2003, p.531

53
 În cele ce urmează, voi expune câteva dintre cele mai
întâlnite deficienţe morale sau probleme morale cu care se
confruntă familia în acest debut de mileniu. Este o perspectivă
eclezială dar care accentuează foarte mult o logică misionară şi
pastorală necesară ce poate rearticula puterea de re-încreştinare
a familiilor noastre, astfel încât acest lucru să se petreacă rapid
şi cât mai bine49.

III.2 Viziunea comună despre lume şi viaţă-premiză a

stabilităţii matrimoniale

O viziune comună despre lume şi viaţă, nu presupune

însuşirea unei ideologii de viaţă, ori nişte fundamente
superficial acceptate, ci ceea ce în adâncul sufletului cred şi
speră. Pentru că, deşi se spune că iubirea învinge totul, dacă
relaţia nu este construită pe iubire autentică şi dacă cei doi nu
au capacitatea înfruntării înţelepte a provocărilor, familia
ajunge la eşec. Iar, într-adevăr familia „fondează existenţa şi
viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune
personală”50.
Pentru ca tinerii să aibă o viziune comună despre viaţă
este nevoie de educaţie, demers în care Biserica trebuie să se
implice, căci, aşa cum se ştie, principala problemă morală şi
misionară a României creştine este lipsa unui proiect catehetic
naţional, lipsa de cateheză, care face ca oamenii să nu aibă
instrumentarul necesar de a-şi cunoaşte propria învăţătură de
credinţă şi a o urma din punct de vedere practic. Căci dacă nu

49
Ioan ICĂ jr, Globalizarea-mutaţii şi provocări, în „Gândirea socială a
Bisericii”, coord. Ioan I. ICĂ jr. şi Germano MARANI, Editura Deisis,
Sibiu, 2002, p.485.
50
Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai
Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, 12.

54
ştii, nu poţi cunoaşte şi nu poţi trăi, iar erorilor din punct de
vedere doctrinar, le corespund tipare de viaţă greşite, imorale.
Din acest motiv se spune că doctrina constituie aspectul
practic al programului existenţial, moral de vieţuire creştină. O
viziune comună despre lume şi viaţă, este indispensabilă pentru
succesul spiritual, cultural şi moral al unei familii, căci devine
baza unei relaţii şi factorul coagulator al ei, fără de care se
prăbuşeşte orice construcţie relaţională.
Tinerii de astăzi sunt bombardaţi cu ideologia
consumisto-materialistă care spune că iubirea, mai degrabă
senzualitatea şi atracţia erotică simplă, este de ajuns pentru
fundamentarea unei relaţii, dar nimeni nu îi învaţă ce e
iubirea, cum să iubească şi ce să facă pentru a o sprijini!
Consumismul a dus la exacerbarea relaţiilor
fundamentate pe aspectul fizic, pe imediat şi ceea ce trece, pe
superficial şi pe neesenţial, iar rata divorţurilor de astăzi spune
totul despre aceasta.
O mai bună, intensă şi necesară implicare educaţională
eclezială este foarte necesară pentru remedierea acestui
nefericit aspect al lumii noastre, deoarece fără o educaţie
adecvată, tinerii, dar nu numai ei, nu-şi pot întemeia relaţii
stabile, solide şi de perspectivă.
Lipsa unei cateheze pre-matrimoniale, a unui program
de pregătire pentru căsătorie din partea Bisericii, dar şi a
sistemului educaţional,în general, reprezintă o deficienţă care
accentuează eşecul familial.
Tinerii trebuie educaţi pentru viaţa de familie, proiecţie
a Sfintei Treimi în societatea umană51, iar Biserica trebuie să le

51
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p. 224.

55
ofere o alternativă morală viabilă, căci oferta societăţii
contemporane, aşa um este ea promovată de mass-media este
dezastruoasă.

III.3. Presiunea lobby-ului pro-homosexual

Presiunea pentru destructurarea familiei tradiţionale şi

pentru acceptarea deviaţiei homosexuale ca normalitate, este o
bătălie importantă pe care Biserica trebuie să o câştige, căci
moral, homosexualitatea este un păcat ce umileşte demnitatea
persoanei umane şi chipul dumnezeiesc din el, chiar dacă unii
pledează pentru normalitatea acestui păcat cu argumente eronat
teologice52.
Ea nu este o chestiune, nici de opţiune, nici comandată
genetic, nici hormonală, ci, pur şi simplu o alegere greşită.
Teoriile fals ştiinţifice din ultima perioadă, care
fundamentează, exclusiv, în afara moralei homosexualitatea, nu
sunt altceva decât elemente de lobby, căci entităţile pro-
homosexuale cumpără influenţă şi probitatea ştiinţifică a unora
sau altora pentru a-şi atinge ţelul53.
Aşa cum se ştie, când cineva doreşte să dea o aură
ştiinţifică unei teorii, o pune pe seama unei comisii ştiinţifice
sau a unui grup de cercetători care lejer cumpărabili ,declară
orice este în sprijinul respectivei teorii.

52
Adrian THATCHER, Descătușarea sexului – O perspectivă creștină
asupra sexualităţii, Londra, 1993, traducere de Mariana Grancea, Editura
Polimark, București, 1995, p.241.
53
Thomas HOPKO, Homosexualitatea- o abordare ortodoxă, traducere de
Marian Rădulescu, Editura Theosis, Oradea, 2009, p.9.

56
 La fel şi cu homosexualitatea, era declarată boală până
acum trei decenii, de atunci încoace este declarată opţiune54.
Pericolul mare,din punct de vedere moral, este acela de a
prezenta homosexualitatea ca ceva normal, când cert nu este
aşa, iar, pasul următor este acela ca lobbyul homosexual să
obţină legiferarea căsătoriilor homosexuale, adopţia de copii şi
persecutarea viziunii heterosexuale.
Aceasta este problema. Biserica a declarat că priveşte
homosexualii ca pe fiii ei, păcătoşi, dar gata de a le oferi ajutor,
în schimb nu va fi absolut niciodată de acord să considere acest
păcat ca pe o normalitate, să accepte căsătoriile homosexuale
sau adopţia de către aceştia a copiilor55.
Pericolul homosexualităţii din punct de vedere moral, la
adresa familliei, este astăzi unul mare, deoarece a prezenta
tinerilor în şcoală homosexualitatea ca pe o opţiune, îi face
toleranţi pe aceştia la această perversiune şi patimă, păcat şi
decădere, deschizând cu lejeritate calea spre permisivitatea şi
toleranţa distrugătoare.
Oare cum pot educa două persoane de acelaşi sex un
copil, îl vor abuza aproape sigur psihic, iar fizic îl vor distruge,
căci este ştiut că mama şi tatăl , ca realităţi de gen, au o
importanţă decisivă asupra unei sănătoase dezvoltări a

54
Gh. SCRIPCARU, A. CIUCĂ, V. ASTĂRĂSTOAIE, C.SCRIPCARU,
Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Editura Polirom, Iași, 1999,
136.
55
John BRECK , Darul sacru al vieţii.Tratat de Bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 49 . A se
vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi criză, Editura
Doxologia, Iaşi , 2011.

57
copilului, ceea ce doi homosexuali nu pot oferi. Clar că aceştia
vor fi influenţaţi de decăderea părinţilor56.
Toleranţa are o limită, iar gălăgia şi obrăznicia unei
minorităţi trebuie oprită şi reprimată educaţional, moral şi chiar
legal, prin interzicerea propagandei homosexuale.
Este un semn de civilizaţie şi de modernitate să nu
accepţi depravarea, nu înseamnă că suntem moderni dacă
acceptăm păcatul şi nefastele lui urmări din plan social.
Atacul mediatic pro-homosexual, este una dintre
provocările majore pentru familia contemporană. De aceea,
Biserica Ortodoxă Română a sprijinit campania Coaliţiei
pentru familie, de strângere de semnături pentru specificarea
clară în Constituţia ţării că, se încheie căsătoria numai între un
bărbat şi o femeie. Din nefericire, referendumul din 6-7
octombrie 2018, deturnat, în opinia noastră, de factori ce nu fac
obiectul studiului de faţă, nu a întrunit numărul de voturi
necesar validării acestuia.
Altfel, pe logica homosexuală, mâine poimâine, vom
vedea oameni ce vor să se căsătorească cu animale, cu morţi
sau cu maşini! Nu putem ieşi dintrun anume dat al firii, acestea
sunt limitele noastre şi dacă vrem pace, linişte şi armonie, ca şi
împlinirea scopului nostru, trebuie să ţinem seama de ele.

III.4. Violenţa familială

O altă provocare majoră, din punct de vedere moral,

este violenţa familială. Există din nefericire la noi în ţară multă

56
H. T. ENGELHARDT Jr., „Long-Term Care: The Family, Post-
Modernity, and Conflicting Moral Life-Worlds,” Journal of Medicine and
Philosophy, vol. 32 (2007) no. 5, p.519.

58
violenţă, fizică şi psihică, la adresa membrilor familiei, soţi sau
copii, de regulă57.
Cel mai adesea bărbaţii apar ca agresori, dintro
insuficientă sau inexistentă educaţie familială, pentru că la
rândul lor au fost abuzaţi în familii sau pentru că nu au
conştiinţa spirituală a ceea ce înseamnă o familie58.
Fără o perspectivă religioasă asupra vieţii, nimic nu
poate rezista, iar familia este văzută exclusiv prin prisma
utilităţii sale practice, de aceea, nu are nicio remuşcare un
soţ/soţie când îl înşeală pe celălalt sau când îşi părăseşte
familia, considerând, aşa cum spune o vorbă din popor ,
expresie a unei gândiri atee , trebuie să-mi trăiesc viaţa.
Ori, a-ţi trăi viaţa în afara unor norme minime de
morală, nu poate duce în niciun caz, niciodată, nicicând,
niciunde, la fericire. Ori, violenţa este rea, odată pentru că ea
creează suferinţă, fizică şi psihică, apoi pentru că lezează
demnitatea de chip al lui Dumnezeu a fiinţei umane şi, nu în
ultimul rând, distruge relaţiile intra-familiale care devin
dominate de spaimă, teamă şi frică.
Biserica este împotriva violenţei de orice fel, pentru
că violenţa este expresia răului, a decăderii şi a
dezumanizării.
Violenţa asupra soţiei/soţului, arată o lipsă de iubire, o
lipsă de înţelegere asupra vieţii şi asupra faptului că a lovi este
un semn de boală, de slăbiciune, de păcat, este un ultragiu adus
Creatorului, o impietate. Din acest motiv şi legislaţia de stat

57
Ana MUNTEAN, Violenţa în familie, în G. FERRÉOL – A. NECULAU
Violenţa. Aspecte psihosociale, col. Psihologie aplicată, Editura Polirom,
Iaşi 2003, p.139.
58
***Behind Closed Doors: The Impact of Domestic Violence on Children,
Unicef, Londra 2006, p.123

59
sancţionează aspru, teoretic dar ineficient practic, această
realitate59.
Este imoral să loveşti şi să creezi suferinţă, iar a crea
suferinţă asupra propriilor copii, este o crimă majoră, căci
afectezi sănătatea şi viitorul multor generaţii ce vor purta
această traumă a violenţei de-a lungul vieţii.
Cel mai adesea, violenţa este legată de alcool, de
infidelitate, ca manifestare a egoismului şi a
individualismului60, consumul de droguri, de sărăcie sau de
şomaj şi o săracă cultură spirituală, ori de o superficială
perspectivă asupra religiei.
Remediul moral este educaţia profundă, intensă şi
masivă, pe termen lung, iar apoi, Sfintele Taine şi Ierurgii,
proiecte concrete de combatere a acestei stări nefaste ce
afectează societatea, pretins autonomă, a vremurilor pe care le
trăim.

III.5. Divorţul-plagă majoră a familiei tradiţionale

Divorţul este cea de a treia mare plagă a familiei

contemporane, cu toate că familia este socotită „celulă de bază
la temelia organismului social”61, și o imagine terestră a

59
Legea Nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
din 1.03.2007, publicată la 18.03.2008, Monitorul Oficial Nr.55-56, în
vigoare din 18.09.2008.
60
ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Familia între Individualism,
Colectivism şi comuniune, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi
Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p. 64.
61
Corneliu SÂRBU, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968, p.150.

60
Treimii62. totuşi, aproape 40% dintre familiile tinere ajung la
divorţ sau separare, iar motivele sunt dintre cele mai ciudate.
Creştinismul a îngăduit divorţul, fără a-l dori, numai din
cauza infidelităţii, restul cauzelor invocate fiind considerate
probleme ce se pot educa şi rezolva63. Dar, concordant cu ceea
ce am spus mai sus, lipsa unei viziuni comune, spirituale,
culturale şi educaţionale asupra lumii şi a vieţii, chiar şi lipsa
unei credinţe viguroase, duc la ruptură.
Divorţul este o plagă morală ce s-a înteţit în ultimul
deceniu sub asaltul mass-mediei interesate în distrugerea
valorilor tradiţionale. Încă mulţi nu au înţeles că mass-media
poate fi o mare afacere, iar nu o instituţie morală ce urmăreşte
adevărul, ci exclusiv câştigul. De aceea, ea prezintă adevărul în
funcţie de interesele ei financiare. Iar noi trebuie să înţelegem
acest lucru şi să nu mai credităm o afacere comercială, cum
este mass-media, mai mult decât o facem cu Mc Donald sau
Coca-Cola. Apoi, trebuie să conştientizăm că lobby-ul
homosexual care se cuplează cu dorinţa unor instituţii
globalizante mai mult sau mai puţin discrete, este puternic
activ. De aceea, idei şi principii anti-familie tradiţională şi pro-
homosexuale, sunt promovate drept moderne şi normale,
necesare şi progresiste.
De asemenea, divorţul este prezentat ca un drept şi o
necesitate, iar căsătoria pe viaţă ca fiind desuetă. Din acest
motiv vedem emisiuni cu bătrâni încurcaţi sau căsătoriţi cu
tinere ce promovează o formă de prostituţie mascată, căci nu
poate spune nimeni că o tânără s-ar îndrăgostit de acel om dacă

62
Mitropolit Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura
Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p.358
63
Jean Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de
Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.136

61
era taximetrist sau instalator, ori un pensionar plimbând nepoţii
la parc, fără un cont serios în bancă.
Dar, tinerii sunt cei mai afectaţi de acest lucru şi
banalizează căsătoria, la fel cum o fac siropoasele şi slabele
filme de Hollywood ce prezintă Valentine’s Day ca pe o
oportunitate de căsătorie temporară, ori căsătoriile pe fugă, fără
rude, rapide sau pe termen limitat, reprezintă o formă de
pervertire a căsătoriei ca instituţie.
Bombardamentul acesta informaţional afectează
profund valorile unui tânăr nematurizat şi nefundamentat în
opţiunile lui şi-l manipulează, făcându-l să creadă că divorţul
este o necesitate şi la cel mai mic neajuns, când se satură de soţ
sau soţie, după caz, nu are rost să caute căi de reconciliere şi
reînnoire familială, ci o altă aventură matrimonială.
Pe acest principiu au fost şi modelele de nunţi din seara
de Anul Nou, nunţi făcute în tabără sau excursie etc., ce au
bagatelizat instituţia sacră şi extrem de serioasă a căsătoriei.
Divorţul a devenit o modalitate rapidă de a te debarasa
de soţ sau soţie, ori copii, pentru o nouă relaţie, arătând
superficialitate, iresponsabilitate şi încălcarea unui contract
social fundamental. Pentru căsătoria religioasă este vorba
despre încălcarea jurământului făcut înaintea Creatorului, ceea
ce duce la o serioasă problemă morală.
Biserica Ortodoxă a îngăduit divorţul, fără a fi de acord
cu el, mai ales în cadrul tumultoasei vieţi de curte bizantine,
dar în mod real există numai o singură căsătorie, restul sunt
paleative opţionale existenţiale64. Din acest motiv, doar prima
căsătorie are rangul de Taină a Bisericii, restul sunt Ierurgii
care respiră aerul de pocăinţă, fără a avea nimic solemn, chiar
dacă practica liturgică nu prea ţine cont de această realitate.

64
John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.44.

62
 Divorţul lasă cele mai adânci traume în sufletele
copiilor, cărora le fură bucuria vieţii şi a copilăriei, îi agresează
sufleteşte şi emoţional şi îi lasă slăbiţi în faţa greutăţilor vieţii.
Pentru acest motiv, crima divorţului este cu atât mai mare cu
cât sunt copii implicaţi în familie.
Mulţi merg pe principiul copiii cresc, iar eu am dreptul
la fericire! Dar, când te-ai căsătorit de ce nu ai fost atent cu
cine te căsătoreşti? Nu te-a forţat nimeni, căci căsătoria se
încheie în deplină libertate, atunci nu te-ai gândit? Cu atât mai
mult sunt de neînţeles divorţurile după ani şi decenii de
convieţuire, acestea clar având cauze morale şi religioase
serioase.
Biserica se opune cu îndârjire divorţului, dar în cazul în
care se întâmplă, ia act de realitate, acceptând încă două
căsătorii, (ca ierurgii) pentru aceiaşi persoană divorţată65.
Aceasta este o realitate ortodoxă, căci protestanţii şi
neoprotestanţii nu au limită, cu unele excepţii, la numărul
divorţurilor şi recăsătoririlor, iar Biserica catolică nu acceptă
sub nicio formă divorţul, considerând căsătoria o taină pe viaţă.
Divorţul presupune ca mijloc de remediere o educaţie
catehetică premaritală şi maritală, alături de un sistem eclezial
bine conformat de consiliere familială reală.
Într-un cuvânt, familia creştină trebuie re-evanghelizată,
catehizată, re-încreştinată, adică trebuie ca principiile
evanghelice să revină la baza funcţionării ei şi atunci un astfel
de păcat cum este divorţul, poate fi, dacă nu eradicat, cel puţin
restrâns într-o foarte mare măsură.

65
Gavril I. TRIFA, Violența domestică și divorțul – provocări majore
pentru Biserică și Școală, în vol.VIII, ”Educația din perspectiva valorilor”,
Editura Eikon, București, p.105.

63
 III.6. Contracepţia şi controlul natalităţii

Scopul căsătoriei este împlinirea iubirii, ajutorul

reciproc, mergerea pe drumul desăvârşirii şi naşterea de copii66.
Intenţionat am lăsat naşterea de copii pe ultimul loc, deşi este o
parte importantă a vieţii de familie, totuşi nu este singura şi nici
principala funcţie a ei, deşi unele curente pietiste deturnează
exclusiv căsătoria spre aceste scop.
În sistemul moral ortodox şi chiar creştin, în general,
sunt câteva păreri cu privire la viaţa intimă a soţilor şi la
reglementarea contraceptivă. Astfel, există părerea conform
căreia scopul căsătoriei este exclusiv naşterea de copii, iar soţii
trebuie să aibă atâţi copii cât rezultă în mod natural din relaţiile
intime ale soţilor67.
Desigur, este o viziune barbară, foarte asemănătoare cu
cea islamic fundamentalistă de astăzi, pentru că Dumnezeu ne-
a oferit raţiune. Iar, scopul nostru nu este exclusiv înmulţirea,
ci creşterea, desăvârşirea, de aceea, cartea Genezei redă
îndemnul Creatorului: ”creşteţi şi vă înmulţiţi”, accentul fiind
pe creşteţi, nicidecum pe vă înmulţiţi68.
Apoi, Domnul ne-a dat libertatea şi discernământul de a
alege când şi câţi urmaşi să avem, căci copii nu pot fi turnaţi pe
bandă rulantă, oricând, oricâţi. Ei au nevoie de atenţie, de
minime mijloace materiale de susţinere şi de mult timp, ori
astăzi, paradigma de civilizaţie nu mai îngăduie mulţi copii. De

66
Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei
Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.53.
67
Vasile MIHOC, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea
de prunci, scop principal al căsătoriei, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 9–10
(1985), p.581.
68
Petru SEMEN, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament,
în „Teologie şi viaţă” IV, (LXX).1-2 (1994), p.9.

64
regulă, unul sau doi, excepţia fiind trei, iar patru, numai în
anumite comunităţi. Această viziune este deficitară moral,
deoarece omul are datoria de a se desăvârşi spiritual, în primul
rând şi de a decide câţi urmaşi va avea. Restul sunt teorii
utilitariste, mascate ale căsătoriei, care o degradează la o fermă
de producţie şi creştere a oamenilor69, ca să mă exprim puţin
ironic.
Desigur, în ceea ce priveşte modalitatea practică de
utilizare a contracepţiei, vom trata acest aspect mai târziu, după
enumerarea unor astfel de păreri.
O a doua părere merge pe raţiunea că naşterea de copii
este chiar dăunătoare împlinirii proprii, căci pune limite
carierei şi propriei fericiri, desigur, nu este vorba despre o
părere apărută în dezbaterea creştină, ci mai curând în cea
neopăgână şi consumeristă. Astfel, asistăm la căsătorii
încheiate tot mai târziu sau la naşteri tot mai târzii, primând la
astfel de femei sau cupluri, viaţa profesională sau personală, în
afara familiei.
Din start este vorba despre o realitate imorală, căci nu
poate prima cariera niciodată, ea nu trebuie absolutizată, ca de
altfel nici munca în general. Ne aducem aminte de tragic-
comicul unor ştiri prezentând câte un asiatic, de regulă japonez,
mort la locul de muncă, de prea multă epuizare.
Desigur o obsesie a corectitudinii în detrimentul
demnităţii umane, căci nu suntem făcuţi numai pentru a munci,
ci şi pentru a crea, a ne ruga, a medita, dar această viziune
laboric dominantă, este expresia unui materialism feroce. Prin
urmare, familia trebuie să aibă prioritate la fel ca şi împlinirea

69
Serafim ROSE, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia,
Bucureşti, 1997, p.34.

65
iubirii şi absolut nimic altceva, cariera fiind pe un loc secund,
cel puţin70.
O altă părere este aceea că omul poate decide singur,
câţi urmaşi trebuie să aibă, dar să nu utilizeze decât
contracepţia aşa-zis naturală, de genul metodei calendarului
ş.a.m.d, ca să nu intrăm în inutile chestiuni prea tehnice şi prea
medicale. Şi aici este o eroare de logică, căci omul poate decide
numai asupra mijloacelor tehnice pe care le poate folosi şi
acestea trebuie să respecte următoarele principii morale:
-să nu afecteze viaţa sau calitatea vieţii utilizatorului
sau utilizatorilor,
-să nu afecteze capacitatea de reproducere a omului.
-să nu creze traume pshice sau fizice de niciun fel,
-să nu aibă un caracter ireversibil şi să nu mutileze omul
(cum ar fi sterilizarea, eliminarea ovarelor etc ).
Acestea sunt câteva dintre principiile care se pot rezuma
întrunul singur, şi anume să nu afecteze sănătatea şi calitatea
vieţii umane. “Fiinţa umană rămâne fiinţă umană indiferent de
dimensiunile pe care le are şi de mediul în care trăieşte. Unde
apare o întrerupere a acestei dezvoltări, avem de-a face cu o
ucidere71.
O altă părere, este aceea că omul este responsabil de
sexualitatea lui înaintea lui Dumnezeu, că are dreptul de a-şi
stabili numărul de urmaşi, dar că nu trebuie să-şi afecteze viaţa
şi sănătatea şi să nu se ajungă niciodată la mutilare fizică sau
avort, care nu este de fapt un mijloc de contracepţie, ci o crimă.

70
John MEYENDORFF, La marriage dans le perspective orthodoxe, Ymca
Press, 1986, p.82
71
IRINEU-Pop Bistriţeanul, Contracepţia din perspectivă ortodoxă,
Babeş-Bolyai, 2007, https://www.ceeol.com/search/article-
detail?id=254812

66
 În ceea ce priveşte mijloacele de contracepţie, în
principiu, metoda calendarului, a temperaturii bazale,
prezervativul ,nu au nicio implicaţie imorală.
Dacă vorbim despre contracepţie chimică, aici, deşi
moralistul şi teologul nu este medic sau om de ştiinţă, trebuie
precizat că ele sunt permise numai dacă nu pun în pericol
sănătatea fizică şi psihică, ori viaţa.
Studiile mai recente, arată că ele dereglează hormonal şi
adesea duc la cancere, de aceea, Biserica are o rezervă în a le
accepta şi recomanda, dar, poate în viitor, noi generaţii de
astfel de medicamente care nu vor avea un astfel de impact, vor
duce la o reevaluare a acestei poziţii.
În ceea ce priveşte viaţa intimă în general, există o
reţinere firească a duhovnicilor autentici de a se implica în ea,
căci ea nu trebuie să facă obiectul nici măcar al Mărturisirii,
atunci când desigur vorbim de normalitatea ei în cadrul
căsătoriei, nu de infidelitate, perversiune şi altele asemenea.
Biserica consideră, deci, că omul este responsabil
înaintea lui Dumnezeu prin faptele vieţii sale, viaţa intimă ţine
de normalitatea căsătoriei72 şi el are dreptul de a hotărî când şi
câţi urmaşi să aibă, fără să-şi pună în pericol sănătatea şi
integritatea psihică şi fizică73.

III.7. Avortul

Pentru că am vorbit despre avort, trebuie spus că el nu

este un mijloc de contracepţie pentru morala creştină, ci
întotdeauna, invariabil, pe veci, o crimă, o crimă înfiorătoare,

72
Ilie MOLDOVAN, Iubirea-taina căsătoriei.Teologia iubirii, vol. I,
Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996,. P.17,
73
Mălina VOICU, Modernitate religioasă în societatea românească, în
„Sociologia românească”, 2001, nr.1-4, p.71.

67
căci se ucide un om format nedeplin, dar viu, o fiinţă umană
fără apărare, cu drepturi încă de la concepţie74.
Biserica consideră că încă de la concepţie există fiinţa
umană, iar avortul este o crimă cu violenţă, premeditată,
calificată şi fără sens75.Viaţa intimă are nişte reguli, iar raţiunea
noastră are posibilitatea de a alege mijloacele necesare stabilirii
numărului optim de urmaşi, însă, în niciun caz nu trebuie să se
ajungă la crimă, adică la avort76.
Avortul reprezintă, tehnic, întreruperea vieţii unei fiinţe
umane nenăscute, în curs de formare sau formată nedeplin în
pântecele mamei.Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi de aceea
ea trebuie preţuită în orice situaţie. Întreruperea vieţii nu ţine de
voinţa umană, cum încearcă să acrediteze acest lucru unele
viziuni consumeriste, superficiale privitoare la viaţă.
Întreruperea vieţii cuiva nu poate fi justificată cu nici un
chip,indiferent de argumentele ce se încearcă a fi aduse,cum
sunt prioritatea acordată profesiei,vârsta scăzută a
părinţilor,lipsa de voinţă a tatălui ori lipsa unei căsătorii şi alte
asemenea pretexte. În orice circumstanţe (exceptând
suspendarea teleologică a moralei despre care vorbeşte
teologul John Breck în lucrarea Darul sacru al vieţii) avortul
este păcat, crimă. Biserica niciodată nu a agreat avortul,
considerând prunc-uciderea a fi o crimă, chiar una foarte gravă,
de aceea a cerut mari perioade de pocăinţă creştinelor care au

74
Bernard MARTINO, Bebeluşul este o persoană. Povestea minunată a
nou-născutului, traducere de Brânduşa Prelipceanu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, p.61
75
Părintele JUVENALIE, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica
începuturilor vieţii, Eseu de bioetică a gestaţiei, Bucureşti, Editura
Anastasia, 2002, p. 265.
76
Claudiu DUMEA, Omul între „a fi” şi „a nu fi”, Bucureşti, Editura
Arhiepiscopiei Romano- Catolice, 1998, p.62.

68
avortat77. Astăzi, din punct de vedere moral, se impune
acordarea unei penitenţe majore inclusiv soţilor care au
îndemnat sau au permis avortul. Din această perspectivă,
avortul poate constitui un motiv viabil de divorţ ,din punct de
vedere moral.
Aici trebuie făcută o distincţie, există o singură
posibilitate de opţiune în ceea ce priveşte avortul şi anume
când viaţa mamei este pusă în pericol, cuplată cu şansele mici
de supravieţuire a copilului, dar şi aici bunul simţ îndeamnă la
jertfă, ceea ce adesea se şi întâmplă, aşa cum vedem din
relatările mass-mediei.
Pentru o educaţie morală anti-avortivă, este nevoie de
un proiect naţional catehetic şi educaţional, mai ales că
statisticile arată că , din nefericire în ultimii 27 de ani au fost
aproximativ un milion de avorturi raportate pe an, ceea ce
înseamnă mai mult decât toată populaţia ţării ucisă, iar viitorul
îl vedem sumbru prin lentila statisticienilor care avertizează că
sporul natural negativ va duce întrun deceniu, la decăderea
populaţiei la acelaşi număr de locuitori ca acum 80 de ani.
Propaganda feministă pro-avorţionistă, cuplată la
agenda unor organizaţii mondialiste, bombardează de peste un
sfert de veac populaţia ţării noastre cu privire la beneficiile şi
normalitatea avortului, văzut ca un drept fundamental al femeii
ce exprimă capacitatea ei de alegere.
Dar, problema este pusă în mod greşit, căci dreptul de a
alege şi-l exercită atunci când se manifestă în relaţiile sexuale,
când alege mijloacele de contracepţie şi nu când copilul este în

77
Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 205-206.

69
curs de formare, căci atunci îşi manifestă numai dorinţa
pervertită şi nu libertatea de a alege78.

III.8. Educaţia- cultură și comunicare

Educaţia şi cultura, în cadrul familiei, au şi o conotaţie

morală, căci ţine de drepturile familiei şi de nevoile ei, în
primul rând, ca în cadrul familial să se manifeste preocupări
educaţionale şi culturale.
Astfel, copiii au dreptul natural de a fi educaţi în
familie, iar membrii familiei trebuie să fie deschişi educaţiei
permanente, căci atâta timp cât eşti în viaţă şi trăieşti, ai datoria
de a învăţa, pentru a face faţă unor, tot mai noi, situaţii
existenţiale şi a te coordona mai bine în înţelegerea intra-
familială79.
Analfabetismul relaţional, cultural şi educaţional,
adesea sunt cea mai întâlnită cauză a infidelităţii, violenţei,
neînţelegerilor, certurilor şi stagnării socio-profesionale, ori
chiar a sărăciei.
Este nevoie de un proiect naţional socio-educaţional
familial din partea statului, pe de o parte, cât şi din partea
Bisericii, pe de altă parte. A nu te deschide noului, învăţării
continue, este o formă de moarte spirituală care poate duce din
nefericire la numeroase blocaje de comunicare şi de bună
relaţionare în cadrul familiei.
Educaţie familială este o necesitate practică de viaţă, iar
aici principiile morale nu se pot însuşi decât prin educaţie
pasivă, pe baza exemplului membrilor familiei, unii faţă de

78
John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 115.
79
John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere de
Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 66.

70
alţii, şi activă, pe baza împreună străduinţei comune de
perfecţionare comunitar-familială a propriei vieţi80.
O familie educată este o familie puternică cu mari şanse
de a învinge obstacolele vieţii sau de a le depăşi mai uşor. O
familie deschisă educaţiei, va putea progresa mai uşor şi va
putea învinge limitările vieţii şi va avea sorţi de izbândă în a
depăşi provocările epocii sale. Acest fapt este uşor observabil
în istorie, dar mai ales în cadrul exemplelor de civilizaţie
familială ce pun pe primul plan educaţia.
Comunicarea în cadul familiei este un aspect esenţial al
durabilităţii, dinamismului şi stabilităţii ei. Atunci când
membrii familiei nu comunică între ei, apar blocaje, certuri,
rupturi, separări sau chiar grave conflicte, de aceea o educaţie a
dialogului familial este necesară şi normală, iar aceasta trebuie
privită în cadrul proiectului mai larg de educaţie familială şi
optimizare a relaţiilor intra-familiale81.
Lipsa de comunicare este şi un aspect al păcatului care
izolează şi întrăinează, dar este şi o deficienţă educaţională
personală majoră, ce poate fi remediată şi depăşită în timp, prin
proiecte sau programe adecvate, de stat sau ecleziale.

Concluzii

Așa cum am văzut, astăzi sunt numeroase provocările la

adresa familiei creștine, pe de o parte din cauza provocărilor

80
P.F. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Demnitatea şi
responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii, în
http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/demnitatea-
responsabilitatea-familiei-preotului-viata-bisericii-123721.html;
81
J. O. BALSWICH şi J.K. BALSWICH, Familia- o perspectivă creştină
asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura Casa
Cărţii, Oradea, 2009, p.35.

71
mult diferite și accentuate ale contextului moral și misionar
contemporan, iar, pe de altă parte, datorită unei lipse
fundamentale de cateheză și educație creștină care nu oferă
omului posibilitatea de a cunoaște în mod real adevărul
eliberator al Evangheliei.
Dintre provocările cele mai de seamă pe care le-am
tratat, violența familială, divorțul, contracepția, atacul lobby-
ului homosexual, ori lipsa de comunicare și educația
superficială din familie, sunt adevărate urgențe morale și
misionare pentru Biserica mileniului al-III-lea.
Teologia morală ortodoxă analizează toate implicațiile
pe care aceste deficiențe le au asupra calității vieții spirituale și
morale a comunității creștine, așa cum s-a văzut și mai sus,
oferind misiunii și pastorației o situare exactă a problematicii
familiale, dar și instrumentele necesare remedierii acestor
deficiențe.
Este o datorie pentru fiecare dintre noi de a contribui la
optimizarea acestor probleme ale lumii noastre, căci
vindecându-le facem spațiul pământesc mai suportabil și mai
locuibil, dar împlinim și voia lui Dumnezeu și contribuim la
mântuirea noastră prin perfecționarea morală a semenilor
noștri.
Ortodoxia are nevoie de ortopraxia din viața reală,
pentru a face să lumineze cuvântul plin de lumină al
Mântuitorului la toți năpăstuiții lumii noastre, de aceea,
perspectiva morală asupra acestei problematici, am dorit să
reflecte cât mai mult câteva dintre chestiunile contemporane
cele mai arzătoare, acest capitol tratând numai aspectul lor
actual, fără a trece în revistă chestiunea istorică, doctrinară și
pastorală a lor.

72
 IV. FAMILIE, MORALĂ ŞI MISIUNE PASTORALĂ
PAROHIALĂ

Temă a multor tratate de teologie, studii sau articole,

familia ocupă un loc privilegiat în discursul teologic recent,
datorită importanţei uriaşe a acestei instituţii pentru viaţa de
credinţă82.
Imagine a Preasfintei Treimi83, ce se raportează la taina
unirii dintre Hristos şi Biserică84, structură socială
fundamentală, dar şi instituţie religioasă de bază85, familia nu
poate lipsi dintre preocupările niciunui teolog, indiferent de
preferinţele sau orientarea lui teologică.
Aşa cum am văzut până acum, familia reprezintă o
prioritate în abordarea morală, dar şi în ceea ce priveşte
misiunea pastorală a Bisericii, deoarece când această instituţie
intră în declin, ea arată de fapt starea religioasă de la un
moment dat86 a unei societăţi.
Contextul pastoral contemporan este defavorabil
familiei şi aceasta se poate observa destul de lejer, de la
promovarea unor stiluri de viaţă aşa-zis alternative, cu relaţii

82
John BRECK, Darul sacru al vieţii.Tratat de Bioetică, traducere de P.S.
Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003,p.8
83
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, p.224.
84
Georgios MANTZARIDIS, Morala creştină, vol. II, traducere de diac.
drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 289.
85
Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai
Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12.
86
Constantin PAVEL, Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie, în
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,1967, p. 127.

73
pasagere sau cu diferenţe mari de vârstă, fundamentate nu pe
iubire ci pur şi simplu pe interese economice, dintr-o parte, şi
pe pura plăcere dintr-altă parte, homosexualitatea ca alternativă
la stilul de viaţă normal şi multe astfel de degenerescenţe ale
unui stil de viaţă normal.
Sunt destui în contemporaneitate care vorbesc de
eliberarea familiei de constrângerile moralei, considerând că
religia cu morala ei nu lasă liberă aşa-zisa exprimare a
personalităţii familiale.
Desigur, problema este pusă greşit. Fără morală, viaţa
umană nu poate exista. Chiar şi cei ce susţin părerea de mai
sus, de fapt sprijină o anumită morală iar nu amoralismul
familial, care este o imposibilitate. De fapt, sunt mici artificii
neo-marxiste, aceeaşi veche şmecherie cu altă denumire.
Morala este ceea ce împiedică pe ateii neo-marxişti să-şi
impună de fapt propria ideologie.
Dacă aş lăsa să se deruleze prin faţa cititorilor câteva
imagini, v-aţi da seama de tragismul doctrinei ideologice de
mai sus. O lipsă a moralei creştine a dus la liberalizarea
eutanasiei în Belgia şi Olanda, ori chiar a eutanasiei copiilor în
prima ţară amintită, în numele celui mai pur umanism87.
E vorba de ţări protestante, rigorist protestante în trecut,
dar din care, a muşcat secularismul cu putere88. Este ştiut
astăzi, că ţările protestante sunt cele mai afectate de secularism,
astfel de chestiuni controversate anti-familiale, dincolo de
extravaganţa jurnalelor de ştiri, poartă în ele imaginea unor
teritorii creştine europene profund des-creştinate, care au

87
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/02/20/eutanasia-sau-
noaptea-ororii-pentru-copiii-din-belgia/
88
http://www.gandul.info/international/in-olanda-au-aparut-ambulantele-
specializate-in-eutanasiere-9426806

74
pierdut simţul sacrului, al virtuţii şi al respectului faţă de viaţa
umană.
Eliberarea de limitele moralei tradiţionale, este
principalul pericol al tendinţei actuale în mass-media şi în ceea
ce priveşte educaţia la nivel comunitar. A fi tolerant cu
minorităţile sexuale, de exemplu, nu este o problemă morală
pentru un creştin, până la nivelul la care acelea nu cer drepturi
egale cu majoritatea, uitându-şi statutul decadent şi starea de
tolerat.
A nu urmări penal un homosexual pentru orientarea sa
sexuală a fost percepută ca o necesitate de nediscriminare, dar
a-i da dreptul de a adopta un copil este o nedreptate şi o
discriminare a majorităţii şi a bunului simţ. Astfel, libertatea
acestei minorităţi, ca şi ale altora, restrâng adevărata libertate,
libertatea religioasă89.
Împotriva unor astfel de excese nefericite, familia este
cel mai important stăvilar, deoarece este singurul mediu care
poate oferi alternativa normalităţii. „Într-adevăr, prin
devotamentul, cinstea, sfinţenia şi spiritul de dăruire
jertfelnică, familia creştină s-a dovedit în istorie o adevărată
şcoală de formare a caracterelor morale şi un ferment înnoitor
al vieţii sociale orientat spre creativitate şi împlinire”90.
Nu negăm că există şi familii depravate, decimate de
violenţă, lipsă de educaţie, prea puţină catehizare, boli, mai cu
seamă psihice şi altele asemenea, care arată că nu lucrăm cu
situaţii ideale. Dar, e mai normal oricând o familie tradiţională

89
D. LAYCOCK, A. R. PICARELLO, JR., and R. Fretwell WILSON,
Same-Sex Marriage and Religious Liberty. Emerging Conflicts, Rowan &
Litt lefi eld, New York, 2008, p. 2.
90
Sorin COSMA, Spiritualitate şi misiune creştină în contextul actual,
Editura Universităţii Aurel Vlaicu, 2013, Arad, p. 217.

75
ca subiect al moralei şi ca perspectivă de dezvoltare a omului
în societate, decât un cuplu homosexual sau o familie
monoparentală.
Divorţul, aşa cum am arătat într-unul din capitolele
anterioare, reprezintă principala plagă a familiei creştine şi
apare mai ales din efectuarea unor opţiuni premaritale
neserioase, fără a avea un fundament moral şi cultural-
educaţional corect, iar, apoi, lipsa masivă de catehizare care
duce la astfel de enormităţi.

IV.1. Provocări morale ale vieţii de familie

Principala problemă a creştinismului ortodox

contemporan este, de altfel, această profundă, masivă şi
puternică lipsă de catehizare care face ca cei ce cred să nu
poată fi buni şi eficienţi misionari dar nici oameni cu adevărat
morali, căci le lipseşte fundamentul credinţei.
În mod special, o catehizare premaritală după model
occidental, ar fi deosebit de folositoare, căci dacă preotul la
parohie ar stabili un program de catehizare a viitoarelor familii,
le-ar face, măcar teoretic, responsabile de ceea ce înseamnă
căsătoria şi le-ar induce, indirect, şi o co-responsabilizare
morală.
Moralitatea este strâns legată de catehizare, căci dacă
nu şti în ce să crezi, nu poţi trăi ceea ce trebuie să crezi şi se
ajunge la situaţii ridicole în care familiile se despart pentru că
legătura lor a fost fundamentată pe interese superficiale, pe
chestiuni estetico-corporale, iar nu pe o viziune comună despre
lume şi viaţă, singura care poate oferi trăinicie familiilor
noastre, care formează “Biserică în miniatură”91. Moralitatea

91
Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional
„Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele

76
este o frână contra păcatului şi un mijloc de protejare a
fidelităţii sacramentale a acestei sfinte taine92.
Din această perspectivă, trebuie spus că este nevoie de o
re-încreştinare a familiilor noastre, chiar dacă termenul pare
pretenţios sau poartă cu el o urgenţă nesesizată pastoral, căci
familia este „comunitate umană socială de bază”93.
Este adevărat că s-a tot făcut caz în deceniile trecute de
originea apostolică a creştinismului la noi la români, lucru
lăudabil şi frumos, dar care spune prea puţin omului
contemporan, deoarece creştinismul trebuie acum să-l atingă,
acum să-i schimbe viaţa, fără a însemna dezinteres pentru
trecut, trebuie accentuat prezentul, pentru a culege roade în
viitor.
Omului de astăzi trebuie să-i spună ceva Evanghelia, cu
El trebuie să se întâlnească Domnul, el trebuie să se schimbe şi
să trăiască principiile creştine, de aceea, este urgentă nevoie de
re-creştinarea societăţii de astăzi94.
Este vorba, întrun fel, de aspectul dinamic al
inculturaţiei care cuprinde vestirea Evangheliei în mod specific
fiecărei generaţii, căci evanghelizarea este o operă ce s-a
produs odată în timp, ca moment istoric, şi trebuie să se
producă la fiecare generaţie, în azi- ul timpului meu pentru a
avea eficacitate misionară şi pastorală, iar apoi implicaţii reale
morale.

Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu

creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p.11.
92
Leon DURĂ, Familia în lumina Noului Testament, în „Studii Teologice”,
nr. 1-2/2003, p.115.
93
NIFON Mihăiţă, Misiologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p.73.
94
http://ortodox.md/comunicare-versus-comuniune-marginalii-social-
teologice-despre-internet/

77
 Re-evanghelizarea acestui timp, a acestei generaţii,
înseamnă şi re-moralizarea lor, căci standardul moral s-a
disipat tocmai din lipsa unei credinţe puternice, el este
barometrul credinţei unui timp şi spaţiu şi ceea ce ne arată
astăzi indică o catastrofă pe care numai re-creştinarea sau re-
evanghelizarea o pot vindeca.
A trăi moral nu este o opţiune de voinţă, ci o
necesitate de viaţă, pentru a face suportabilă viaţa pe
pământ şi a da omului şansa de schimbare şi de înaintare
spre descoperirea propriului său scop existenţial.
Viaţa de familia cunoaşte astăzi numeroase provocări,
dintre care, în afară de cele amintite în capitolele de mai
înainte, probabil cea mai importantă este aceea a
analfabetismului doctrinar şi catehetic, a lipsei de cunoştinţe
despre cum trebuie trăită viaţa de familie, de aceea întâlnim şi
cele mai puerile, mai ciudate şi mai superficiale motive de
separare şi divorţ familial, dintre care, frecvent este cel referitor
la nepotrivirea de caracter, de parcă s-ar putea potrivi în
această lume două caractere, ori acest lucru nu era evident
înainte de căsătorie, dacă mergem pe argumentul ad
contrarium!

IV.2. Morala familială – proiecţie comunitară şi

personală a învăţăturii de credinţă

Lumea contemporană este savuros de superficială şi de

n-am trăi în ea ar fi un frumos scenariu de tragicomedie!
Moralitatea este, nu un moft, aşa cum ne este prezentat şi cum
aparent pare, ci o necesitate de viaţă, căci respectăm regulile
morale, păstrând proporţiile, ca şi regulile de circulaţie, pe care
dacă le încalci ai toate şansele să mori sau să fi accidentat.

78
 La fel, regulile morale creştine sunt de origine
dumnezeiască, ele au ca scop binele superior al omului, iar
nerespectarea lor nu atrage altă pedeapsă decât aceea a
nefericirii şi a eşecului liber asumat prin opţiunea realizată.
Nu poţi trăi fericit, nu poţi găsi pace şi linişte călcând
orice angajament moral, pe principiul ne-imporanţei sau al
ignoraţei. A face binele şi nu răul, a respecta legile firii
noastre, reprezintă o necesitate majoră de viaţă.
De altfel, vedem ţări cu pretenţii de civilizaţie, dar care
au liberalizat morala până la a o face o retrogradă perspectivă
asupra vieţii, şi, de aceea, s-a ajuns la libertinaj sexual maxim,
cu dezaxaţi care cer liberalizarea zoofoliei sau a necrofiliei,
opţiuni ce întro societate normală i-ar duce la o clinică de
psihiatrie sau chiar la încarcerare, ca pericole publice, pe
susţinătorii unor asemenea enormităţi.
În morală, până acum s-a impus stânga neo-marxistă
care propovăduieşte acest principiu profund anormal şi inuman
al corectitudinii politice, o victorie sumbră şi peste ani a
Uniunii Sovietice care a pierdut războiul informaţional şi
militar, dar se pare că l-a câştigat pe cel ideologic.
Până la urmă problema noastră este aceea a existenţei
unei morale fără Dumnezeu sau unei morale adaptate păcatului
sau decadenţei umane, care face ca homosexualitatea să fie o
opţiune liber asumată, iar eutanasia un drept al omului?
Diavolul este comic în lumea modernă deşi se pare că
se plictiseşte de atâta slugărnicie şi obtuzitate umană, parcă era
mai dinamică epoca lui Antonie cel Mare sau chiar cea a
moralei victoriene, căci astăzi omul spune da la toată liota de
păcate, de parcă nici iadul nu mai are ce oferi în materie de rău
şi depravare, reuşind performanţa ca omul de astăzi să întreacă
în viclenie şi perversiune pe acel înger căzut ce tenta până
acum vieţile oamenilor.

79
 Tragedia tentatorului este astăzi dată de epuizarea
resurselor sale şi depăşirea lui de inventivitatea şi decadenţa
umană. Omul fără Dumnezeu este mai presus de îngeri, răi în
cazul nostru, cum este mai sus de cei buni, prin faptul că pentru
om S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă recurgem la
argumentul ad contrarium .
Trecând peste aceste mici consideraţii moralo-estetice,
trebuie să constatăm că doctrina morală este o necesitate de
viaţă, o nevoie internă a vieţii umane, fără de care ea nu se
poate trăi calitativ şi nu se poate reuşi în viaţa comunitară.
Linişte, pace şi pregustare a paradisului, sunt utopii fără
un angajament moral puternic, ceea ce înseamnă că a nu fura
nu este un moft sau o habitudine de civilizaţie, ci o nevoie
concretă de existenţă, de civilizaţie şi de viaţă, fără de care
apare haosul şi prăbuşirea.

IV.3. Morala familială – expresie a identităţii

religioase

Nu poate exista viaţă socială în afara perspectivei

morale, iar viaţa personală devine frustră şi închisă fără
eliberarea pe care moralitatea, paradoxal, o aduce. O regulă nu
te limitează, ci îţi arată pe unde megi ca să nu cazi, la fel cum
un indicator rutier nu îţi limitează, după caz, viteza, ci îţi
salvează viaţa.
A trăi după reguli morale înseamnă a trăi conform cu
exigenţele propriei firi, după programul de viaţă spre care am
fost creaţi, la fel cum o maşină utilizată în afara sau mai presus
de normele de utilizare stricte, se distruge sau se strică
iremediabil.
Moralitatea familială este coloana vertebrală a vieţii în
comuniunea de familie, ea având o certă necesitate practică.

80
Pentru aceasta, printr-un vast program catehetic, Biserica
trebuie să ofere noilor generaţii posibilitatea de a-şi cunoaşte
propria învăţătură de credinţă, identitatea religioasă, pe care
trăindu-o şi exprimându-o, să aibă maxime şanse în realizarea
unei ample comuniuni de viaţă şi de credinţă.
Principiile morale familiale nu sunt străine de o viaţă de
credinţă profundă, deoarece construieşte persoana în locul
individului95. Fără expresia doctrinară a credinţei, ea nu poate
fi trăită nici comunitar. Dacă nu cunoaşte, omul nu poate trăi
adecvat.
Din această perspectivă, însă, trebuie precizat că omul
trăieşte şi exprimă ceea ce cunoaşte puţin, fragmentar,
deformat sau adevărat, de aceea, chiar necatehizaţi, creştinii
noştrii exprimă o minima moralia, o minimă învăţătură de
credinţă, chiar ignoranţa majoră în domeniul identităţii
religioase duce la o expresie morală, inferioară şi adesea
decadentă.
Accentuarea moralităţii familiale se face, pe lângă
cateheze şi prin programe parohiale şi eparhiale majore de
aprofundare a credinţei şi chiar prin educaţia şi spiritualitatea
familială înseşi care trebuie trăită, lărgită şi aprofundată.
Lumea credinţei nu este una a ignoranţei, ci a
cunoaşterii şi a trăirii, a descoperirii, a căutării şi a relaţionării
cu Dumnezeu care este Înţelepciune, Cunoaştere, Atotştiinţă,
într-un cuvânt Raţiune.
Prin urmare, a cunoaşte din domeniul religios are o
implicaţie morală directă, căci ceea ce cunoşti aplici în viaţa
cotidiană, trăieşti şi propovăduieşti cel puţin indirect prin
propriul comportament de viaţă. Morala familială este semnul

95
Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de
Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.144.

81
cel mai clar al identităţii religioase, căci poartă amprenta
acestei identităţi în cel mai profund grad.
Moralitatea şi catehizarea personală sunt întrun raport
de directă proporţionalitate, deoarece cu cât omul cunoaşte mai
mult, mai profund, cu atât este mai reţinut în a face păcatul.
Desigur, nu înseamnă că un intelectual care se prezumă
că ştie, nu face păcate sau face prea puţine, mă refer la faptul că
cu cât omul aprofundează cunoaşterea religioasă, înaintează în
unirea cu Dumnezeu, cu atât mai puţin este atras în a face
păcatul.
Cunoaşterea duhovnicească sau religioasă, implică o
mai bună relaţionare cu Dumnezeu, de aceea, este vorba despre
altceva decât cunoaşterea raţională, ştiinţifică, iar această
clarificare are darul de a limpezi o chestiune ce în aparenţă ar
putea crea neînţelegeri sau blocaje.
Cunoaşterea învăţăturii de credinţă este numai prima
treaptă a cunoaşterii duhovniceşti, căci ea trebuie adâncită în
aşa fel încât să ducă la o dezvoltare a relaţiei personale cu
Dumnezeu. Acesta este sensul autentic al cunoaşterii în
ortodoxie.
Familia este fundament al Bisericii, “spaţiu sacru al
vieţii” , cea mai mică comunitate de credinţă, astfel că ea
96

susţine la primul nivel valorile familiei, îngrijindu-se de

crearea de aptitudini, atitudini, deprinderi şi învăţarea primelor
noţiuni de credinţă, ceea ce o face deosebit de valoroasă, fapt
cunoscut de cei ce atacă rădăcinile creştine ale civilizaţiei
noastre şi fac din familie ţinta principală.

96
Gheorghe REMETE, Familia şi planningul familial în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p.213.

82
 IV.4. Familia în misiunea pastorală parohială

În misiunea pastorală parohială, Biserica noastră a

neglijat pentru o multă perioadă de timp familia ca subiect
concret de acţiune, dincolo de discursurile bombastice şi de
proiectele formale derulate. Nevoia contemporană majoră
referitoare la familie este re-creştinarea ei sau re-
evanghelizarea, printrun amplu proces de catehizare şi de
implicare în activităţile misionare ecleziale.
Dacă populaţia bătrână este, întrun fel, inevitabil ataşată
de Biserică, chiar fără o catehizare serioasă, populaţia adultă,
matură şi tânără, constituie un obiectiv misionar principal, cu
mici excepţii, tinerii lipsesc din bisericile noastre, la fel şi
adulţii, iar copii nu au habitusul parohial, ca normalitate.
Această situaţie are drept scuză principală perioada de
comunism de cincizeci de ani, dar iată a trecut mai mult de un
sfert de secol şi nu mai poate fi invocat acest argument, este
vorba mai degrabă de un eşec pastoral. Nu este încă o tragedie,
dar poate fi. A pierde tinerii şi adulţii din concentrarea
misionară principală şi a nu-i avea implicaţi în misiunea
eclezială, este o problemă majoră de viitor.
În primul rând, trebuie conştientizat faptul că morala
creştină se deprinde în familie, iar dacă familia nu este pătrunsă
de valorile creştine, transmite frânturi deformate ale acestora.
Apoi, membrii familiei nu pot deveni misionari activi ai
Bisericii, căci nu au din ce lumină să dea altora. Această
diagnoză moral-pastorală de care mulţi se feresc, este necesar a
fi făcută şi conştientizată pentru a putea fi remediată.

83
 Retorica triumfalistă bizantină este ineficientă şi riscăm
să eşuăm, la fel ca Bizanţul, dacă nu ne trezim din această
iluzie auto-satisfacţionistă care nu relevă adevărul97.
A face misiune înseamnă, în primul rând, a accentua
latura duhovnicească şi misionară a Bisericii şi abia mai apoi
pe cea administrativ-gospodărească. Credinciosul, tânărul mai
ales, vrea să vadă în preot un prieten, un apropiat, fără accese
de mândrie şi glorie deşartă şi fără a vedea în el un
funcţionăraş, un propagandist, un colportor sau un om de
afaceri. Biserica suflă cu frică şi în iaurt pentru a nu fi
contestată public, popularizează masiv acţiuni social-
filantropice, dar uită să facă o înnoire de atitudine şi de limbaj,
din temelii98.
E adevărat, tinerii post Colectiv au fost manipulaţi să
deturneze atenţia colateral, spre Biserică, dar trebuie să vedem
în contestarea masivă eclezială a acelor zile că tinerii refuză
paradigma actuală bisericească99.
Vor altceva. Vor părinţi sufleteşti, nu maeştri sau lideri ,
vor prieteni şi nu învăţători, vor camarazi şi nu stăpâni ai
turmei. Este esenţa mesajului tinerilor zilelor noastre. Vor
moralitate, în societate şi familie, în Biserică şi la locurile de
muncă, vor solidaritate şi comuniune reală. Sunt sătui de
lozinci, discursuri şi promisiuni. Vor altceva, total diferit de
până acum, dar deloc diferit de valorile creştine. Întrun fel, ei
sunt fără să ştie aprigi creştini, ei contestă zgura depusă,
derapajul şi falsificarea, ipocrizia, nu pe Domnul şi Biserica Sa.

97
http://www.revista22.ro/70252069/biserica-familia-tradiţional-.html
98
http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/despre-putere-politica-biserica-si-
colectiv-cu-ips-laurentiu-mitropolitul-ardealului-113169.html
99
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/03/ce-face-biserica-
pentru-victimele-incendiului-din-colectiv-patriarhul-daniel-criticat-pentru-
mustrarile-adresate-mass-mediei-asta-este-atitudinea-ostila-fata-de-biserica/

84
 Tinerii de astăzi vor ca omul să fie pus înaintea
profitului şi a lăcomiei, înaintea dorinţei de putere şi de bani,
înaintea oricărei pofte umane, vor să vadă sensul autentic al
valorilor creştine. Ei nu pe Hristos Îl contestă, ci pe cei ce-L
propovăduiesc eronat.
Nu trebuie să ne temem de o astfel de diagnoză, căci
dacă nu recunoaştem realitatea, nu putem îndrepta nimic din
ceea ce poate duce la un eşec pastoral. Căci, da, poate fi vorba
de un eşec moral şi pastoral, care urgent trebuie îndreptat.
Altfel, această generaţie Îl va căuta pe Iisus Hristos în altă
parte, în surogate chiar şi noi îi vom pierde, iar bizantinismul
patriotard nu va mai putea fi invocat în simfonia sa iluzorie
peste un deceniu sau două.
A ascunde gunoiul sub preş acum este falimentar, de
aceea, urgenţa unor acţiuni parohiale concrete şi realiste reiese
cel mai bine din cele spuse mai sus.
Dacă reuşim să câştigăm o mare parte dintre tineri şi să
re-creştinăm viaţa familială, putem spune că salvăm viitorul
Bisericii şi al românilor în modul cel mai bun, deoarece un eşec
ne va duce la un secularism agravant şi dinamic, puternic şi
distrugător100.
Deşi, nu se ştie dacă nu cumva Dumnezeu a îngăduit
secularismul şi ateismul, tocmai ca o modalitate optimă de
purificare a credinţei, aşa după cum Stalin dorind, acum mai
bine de trei sferturi de secol, să distrugă sfintele moaşte, a dat
ordin să fie strânse şi duse la topit în combinatele siderurgice
de pe tot întinsul URSS. Cele false au ars, cele adevărate nu au
avut nimic. Iată, deci, o parabolă a secularismului şi o utilitate
practică a lui.

100
Olivier CLEMENT, A mărturisi într-o societate secularizată, în
„Contacts” ,nr.144 din anul 1988, p.3.

85
 V. EDUCAŢIA FAMILIALĂ

Educația familială reprezintă cel mai important

instrument de creștere a moralității, prin intermediul
mijloacelor educaționale și în cadrul ambientului familial, dar
și cel mai important construct social101. A educa înseamnă a
împărtăși din propria experiență și din propriile principii de
viață, de a dărui celor mai mici membri ai familiei, din rodul
înțelepciunii existențiale proprii.
Viața familială reprezintă o viață de comuniune și de
comunicare, de aceia toți membrii familiei învață unii de la
alții, în special cei mici de la cei mari.
A învăța este o operă comună de împreună-împărtășire
prin iubire și cu atenție, a unor experiențe existențiale
importante, iar educația familială este net diferită de cea
școlară, instituționalizată, aceasta din urmă fiind standardizată
după anumite șabloane, total diferite de tipul, mijloacele,
scopul și maniera de lucru a educației familiale.
Biserica urmărește mântuirea membrilor ei, prin
educație și creșterea comuniunii dintre ei, astfel încât cadrul
familial devine, de fapt, un spațiu privilegiat de misiune și de
aprofundare a conceptelor evanghelice fundamentale.
Nu poți fi moral dacă nu vezi oameni morali, dacă nu
trăiești în mijlocul lor și numai astfel înveți de la ei cum să
trăiești autentic.
Pentru aceasta, familia este mediul autentic și necesar,
singurul de altfel care poate îndeplini acest rol. În mod contrar,

101
Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional
„Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p.11.

86
copiii crescuți în orfelinate au grad de moralitate scăzut (cu
excepţiile de rigoare) și le lipsește liantul iubirii care să le
zidească o personalitate complexă morală, de aceea, încă de la
început, Biserica a sesizat importanța uriașă a familiei pentru
misiunea sa pastorală dar și pentru devenirea omului în general.
Viața morală se referă la trăirea prezenței lui
Dumnezeu, la exersarea sacrului în viața cotidiană, ca aplicație
concretă a doctrinei, care, la rândul ei, este expresia verbală a
unor adevăruri supranaturale.
Prin urmare, a trăi moral nu înseamnă a urma un set de
reguli, aceasta este doar partea superficială și exterioară a
înțelegerii adevărului ei intrinsec, ci este vorba de aprofundarea
datului dumnezeiesc al omului, cum spunem din punct de
vedere doctrinar, este un mijloc sigur de a merge de la chipul
spre asemănarea cu Dumnezeu.
Educația familială are drept caracteristică principală
iubirea și bucuria, ca două instrumente fără de care nu se poate
aprofunda chipul lui Dumnezeu în adâncul nostru.
Misiunea pastorală parohială și cea familială resimt
caracteristicile ambientului general contemporan neprielnic,
dar remarcăm şi câteva neajunsuri specifice, dintre care
amintim de pierderea sentimentului apartenenţei parohiale, din
partea multor credincioşi, dimensionarea nepotrivită a multor
parohii, inexistenţa sau insuficienta pastoraţie a tinerilor, sau o
colaborare defectuoasă cu profesorul de religie din şcoală sau
şcolile de jurisdicţie102.
În cele ce urmează, în cadrul acestui capitol al studiului
meu, voi încerca să aprofundez subteme fundamentale ale
acestui concept, de actualitate și necesare misiunii
contemporane a Bisericii în societatea noastră.

Mitropolit ANTONIE Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea

102

noastră, Tiparul Tipografiei eparhiale, Sibiu, 1984, p. 72.

87
 V.1. Educația familială – fundament al unei vieți
morale și sociale autentice

Educația familială este o prioritate de maximă

importanţă pentru pastorația Bisericii noastre, deoarece o
persoană needucată sau slab educată, nu poate pătrunde
înțelesul autentic al conținutului evanghelic. Educația ocupă un
loc foarte important în viața omului, căci ea presupune
însușirea înțelepciunii înaintașilor dar și a unor tipare de viață
personală și comunitară necesare înțelegerii realității lumii
noastre.
Omul are nevoie de educație deoarece scopul vieții sale,
mântuirea, presupune, educație, mântuirea este un act
dumnezeiesc, al harului, dar și omenesc, în măsura în care prin
educație omul transpune volițional, ca act de credință, ceea ce i
s-a sedimentat prin intermediul a ceea ce a învățat și a
aprofundat.
Din acest motiv, Biserica a apreciat ca bună și necesară
educația, considerând că mai ales educația familială pune
bazele întregii viziuni ulterioare asupra lumii și a vieții.
Educația în familie presupune, mai ales, împărtășirea
prin exemplul personal al părinților și bunicilor, crearea de
obiceiuri și deprinderi la copii, ori cultivarea principiilor
fundamentale de viață care vor călăuzi existența copilului de-a
lungul itinerariului său prin această viață. Astfel, totul se
începe şi se învaţă mai întâi în familie.
„Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins
încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea
reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va

88
ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită
totul103.
Rolul primordial al educației familiale, ca școală a
iubirii, îl are în primul rând mama sau bunica, în anumite
cazuri, atunci când copilul este crescut preponderent de aceștia,
ele insuflând copiilor simpatii sau antipatii, o adevărată lentilă
prin care acesta va vedea viața și va raporta toate întâmplările
vieții, bucurii, obstacole sau evenimente prin intermediul
principiilor de viață și al habitudinilor dobândite în familie.
Familia este o școală a iubirii, a acelei forțe care mișcă
aștrii, pentru că „omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne
pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens,
dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu
iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă
nu ia parte vie la iubire”104.
Familia pune fundația educațională a copilului, îi
construiește modelul fundamental de viață și acțiune, la care
acesta se va raporta în permanență. De aceea, se accentuează în
societatea noastră contemporană, educația copiiilor și
responsabilitatea uriașă a părinților, ca primi educatori.
Așa înțelegem de ce legea devine din ce în ce mai dură
cu acei părinți care-și agresează sau abuzează copiii,
considerându-se că are întotdeauna prioritate interesul superior
al copilului , iar nu unitatea familială în sine. Aici problema
este larg discutabilă.
Dar, în cazuri extreme de violență familială, de
agresiune sexuală ori psihică, nici nu se mai pune problema

103
Adrian Tănăsescu-VLAS, Viaţa de familie, Editura Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2009, p. 15.
104
IOAN Paul al II-lea, Redemptor hominis 10: Acta Apostolicae Sedis, 71
(1979), p.279

89
preeminenței unității familiale, ci al securității și dezvoltării
sigure a copilului.
Această perspectivă trebuie înțeleasă corect și nu
emoțional, căci în România, încă numărul mare de agresiuni
asupra copiilor ori abuz sexual, ne dezonorează istoria bi-
milenară creștină.
Aici, Biserica are încă mult de lucrat, pentru a-i face pe
proprii credincioși să înțeleagă că a da naștere unui copil nu-ți
conferă drepturi de viață și de moarte asupra lui, copilul nu este
un obiect și nici un element de posesiune, ci o ființă umană cu
numeroase drepturi, care trebuie protejate.
Responsabilitatea principală a educației o are familia la
început, iar pe măsură ce copilul crește, aceasta este preluată
fragmentar și parțial, întro măsură tot mai mare, de grădiniță și
apoi de școală.
În lumea în care trăim, multe lucruri strălucesc fără a fi
valoroase, iar adesea ele sunt considerate a fi la modă și deci
bune și necesare, este timpul în care lumea vinde și cumpără
“Marfa de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare,
vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn bine
mirositor şi tot feluri de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ
şi marfă de aramă şi de fier şi de marmură şi scorţişoară şi
balsam şi mirodenii şi mir şi tămaie şi vin şi untdelemn şi făină
de grau curat şi grau şi vite şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi
suflete de oameni” (Apocalipsa 18, 12-13).
Responsabilitatea familială în educația morală a
copiilor, este cuplată de cea a Bisericii, care de asemenea, are
în vedere mai binele ființei umane și o educație integrală în
respect față de împlinirea scopului omului din punct de vedere
eshatologic și existențial.

90
 Biserica și Familia sunt alături de Şcoală, cei trei stâlpi
sociali, principii fundamentale de comuniune și comunicare105,
fără de care nu putem vorbi despre o educație autentică,
integrală, durabilă și utilă vieții omului, iar între ele, din acest
motiv trebuie să existe o bună și frumoasă colaborare. Desigur,
în practică, aceasta nu se întâmplă, pe de o parte, căci am spus
mai devreme, școala are puternice accente seculare, la fel și
familia, și ambele instituții trebuie re-creștinate, în special
familia. Re-creștinarea familiei, va asigura succesul unei vieți
personale în afara falimentului spiritual și al eșecului, de aceea,
Biserica mai are încă multe de făcut aici, iar ceea ce este mai
important, este că proiectul național de catehizare al familiei
trebuie să devină o prioritate, un mijloc de a experimenta
educațional și existențial, o forţă mântuitoare a morţii şi învierii
lui Hristos106.
Lipsa catehezei, așa cum am spus și în capitolele
precedente, reprezintă principala vulnerabilitate pastoral-
misionară și poarta de intrare a agresiunii secular ateiste în
casele, sufletele și societatea noastră.
În amplul proiect de catehizare a credincioșilor noștri,
familia are un rol esențial, căci acestui proiect nu îi sunt
arondați doar copiii, ci toți membrii familiei. Iar catehizarea
riguroasă este arma cea mai bună, eficace, contra oricărei
încercări de manipulare din partea forțelor necreștine și
seculare.
De fapt, teama cea mai mare a acestor organizații este
apariția unor familii puternic catehizate care să le năruie

105
Olivier CLEMENT, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I- Adevăr şi
libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura
Deisis, Sibiu, 1997, 61.
106
***Actele Conciliului Vatican II (trad.rom.), Kirche in Not,
Nyiregyhaza, 1990, GS, 78

91
planurile de secularizare, de aceea, aceste organizații au fost
foarte vocale în lupta pentru Ora de religie, din primăvara
anului (2016), câștigată deocamdată de Biserică.
O populație necatehizată, poate lejer fi manipulată și
asmuțită contra propriei identități creștine, cum s-a întâmplat
adesea în apusul european. False personalități ale vieții noastre
publice, precum falșii experți, Mândruță, Moise, Esca, și alți
cititori de promptere, s-au trezit brusc scandalizați de educația
religioasă și morala familială, afirmând că ele țin de Evul
Mediu (de parcă ar ști acești pui de comuniști nomenclaturiști
ce a fost acela Ev Mediu, culme a filozofiei, filantropiei și
teologiei), de parcă ar fi un câștig propaganda direct
homosexuală, anti -familială și anti-creștină, pe care ei o fac.
Acești așa-zis lideri ai societății civile, sunt de fapt
angajați ai diferitelor Ong-uri dirijate direct sau nu, de către
George Soros, unul dintre cei ce se joacă cu destinele multor
oameni, făcând experimente sociale și producând revoluții
democratice pentru diferite câștiguri financiare. Aici, avem în
vedere devalizarea Ucrainei prin așa-zisele revoluții portocalii,
ori distrugerea echilibrului în nordul Africii, prin așa-zisa
primăvară arabă, în fapt un război economic generalizat. Sau,
diabolizarea unor lideri arabi, creații în trecut ale marilor
corporații americane, precum Sadam Husein, Moamar Ghadafi
și alții, cu nimic mai răi decât mulți lideri ziși democratici ai
unor țări mari de azi.
Lipsa de catehizare sau mai bine zis lipsa unor principii
de viață solide în viața credincioșilor, duce la o facilă
manipulare și în proporție directă, la diminuarea moralității
unei țări sau a unei națiuni.
Pentru români, deznaționalizarea are ca ultimă redută de
apărare morala creștină, de aceea, Biserica conștientă de acest
fapt, nu este dispusă să cedeze sub nicio formă.

92
 Bătălia dintre creștinism și păgânism ori ateism, are azi
ceva din izul secolelor Bisericii primare, numai că acum avem
de-a face cu o misiune aparent obosită și uzată, care are nevoie
de o urgentă înnoire. Iar, aceasta pornește de la educația
familială, de la colaborarea Bisericii cu familia și cu Şcoala,s în
beneficiul real al copiilor.
Misiunea morală a familiei este aceea de a oferi
exemple de moralitate creștină și de a crea un ambient moral,
de a da copiilor o motivație pentru viață și un rost eshatologic,
de a-i ajuta să cunoască pe Dumnezeu și să respecte poruncile
Lui, să devină oameni autentici, integrali, necorupți de
ideologiile morții.
Lupta morală a Bisericii nu este cu generația facebook,
ci cu cei ce sunt în spatele acestei superficialități de viață, nu cu
copiii noștri ci cu cei ce doresc să-i manipuleze.
Pe acest principiu, Biserica nu a condamnat noile
mijloace de comunicație socială, ci le-a binecuvântat,
avertizând cu privire la optima lor utilizare, în interesul și
pentru binele omului și a societății în care el trăiește.

V.2. Provocări la adresa educației familiale

Familia, dar dumnezeiesc de comuniune și de viață107,

conștientă de responsabilitățile ei creștine, sociale și umane, are
datoria de a oferi fiilor ei o educație de calitate, fără a fi
utilizată sub nicio formă abuzul și violența. Pentru aceasta,
familia însăși trebuie catehizată și educată continuu. Familia
românească este o urgență și un adevăr nespus, dar trebuie
afirmat cu tărie, trebuie re-creștinată. Vedem această necesitate

107
Christos YANNARAS, Libertatea moralei, traducere de Mihai
Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşţi, 2002, p.178

93
din numărul imens de divorțuri, din rata mare a concubinajelor,
din abuzul și violența familială și dintro perspectivă total
necreștină asupra lumii și a vieții.
Sunt părinți care încurajează sexualizarea precoce a
copiilor sub pretextul necesității, ori care cred că violența este
necesară, pentru că altfel nu se poate și așa este construită
societatea noastră.
Parcă trăim în epoca despre care Sfântul Apostol Pavel
spune că este dominată de oameni “iubitori de sine, iubitori de
arginţi, laudăroşi, trufaşi, hulitori , lipsiţi de dragoste , iubitori
de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei
3, 2-3).
Lipsește din peisajul familial românesc o perspectivă
evanghelică profundă asupra vieții, iar acest lucru reiese și din
ușurința cu care oamenii pot fi manipulați sau întorși contra
Bisericii, majoritatea confundând instituția administrativă,
bisericească cu Biserica Trupul tainic al Domnului din care și
ei fac parte.
În toamna anului 2015, am văzut cu toții cât de fragilă
este identitatea creștină românească, când la atacul
manipulatoriu, ne-românesc, cu privire la incendiul mai mult
decât dubios de la Clubul Colectiv, puține voci au sărit în
apărarea Bisericii acuzată aiurea și fără rost, colateral în acest
incident, deși, este știut că Biserica, religia creștină, constituie
parte integrantă şi definitorie a culturii europene108,iar, fără
educație religioasă nu poate exista o educație morală
autentică109.

108
http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-de-
marturisire-publica-a-credintei-104684.html
109
IOAN al XXIII-lea, Enciclica Mater et Magistra, 15 mai 1961: Acta
Apostolicae Sedis, LIII (1961), p.402.

94
 Lipsesc exemple familiale creștine autentice, care să fie
bine promovate mediatic, lipsește o experiență a pastorației
familiale, lipsește o educație pro-familială și ante-căsătorie.
Vina acestor lipsuri nu este exclusiv eclezială, căci aici
concordă mai mulți factori negativi, cum ar fi asaltul
homosexual mediatic tot mai intens, atacurile anti-creștine și
anti-ecleziale, lupta contra valorilor tradiționale, pe principiul,
prost și greșit, că ceea ce e nou e și bun și exprimă progresul.
Desigur, toți suntem de acord că homosexualitatea este
un păcat și acum și cu două milenii în urmă și până la finele
veacurilor, dar propagandiștii pro-homosexualitate încearcă să
inducă ideea că cei ce nu sunt de acord cu această degenerare
psihică sunt retrograzi, la fel ca cei care nu acceptă muzica
rock, căci este evident că ceea ce se numește hard-rock, heavy-
metal au un mesaj anti-creștin și este de neacceptat, spun
despre apărătorii bunului simț și al frumosului în muzică și
artă, că sunt retrograzi.
Evident, minciuni, înșelătorie și nimic adevărat, ceea ce
este nou nu este mai bun decât ceea ce este vechi. Este vorba
despre faptul că binele sau răul reprezintă o alegere morală, iar
acest lucru nu ţine de modă.
Teoria gender este una dintre cele mai mari provocări la
adresa educației familiale și a valorilor tradiționale, astăzi. Ea
are în vedere propaganda sexuală masivă și eliminarea
conceptelor de gen în educația copilului, conform realității
biologice, și inducerea ei pe baza educației.
Adică, se consideră că o fetiță poate alege să fie băiat și
invers, în funcție de cum este educată. Desigur, este mai mult
decât un experiment prostesc. Este vorba despre o acțiune
malefică, concentrată, anti-creștină, căci este o mare prostie să
crezi că se poate cineva mișca în afara cadrelor biologice.

95
 Există homosexualitate, nu ca accident genetic, ci
numai ca pervertire morală. Nimeni nu ajunge homosexual că
așa e natura lui, ci numai că așa a ales. Teoriile, așa-zis
științifice, care susțin că homosexualitatea este un accident
genetic, sunt minciuni sponsorizate masiv de propaganda pro-
gay și anti-creștină, în rest multă fabulație pe această temă.
La fel, manopera statistico-istorică că marile
personalități au fost homosexuale este o reală manipulare.
Majoritatea covârșitoare a fost normală, heterosexuală, iar
despre restul nu prea se știe mult, căci nu avem informații certe
despre orientările lor sexuale.
Toleranța aceasta pro-homosexuală și anti-creștină este
de origine comunistă, marxistă. Se știe că atunci când au
acaparat puterea, în Rusia, comuniștii au desființat familia și au
încurajat sexualitatea, așa-zis liberă. Dar, au constatat rapid că
aceasta le periclitează supunerea membrilor săi, căci
nemaifiind legați de copii și familie, indivizii comunizați erau
foarte agresivi. Așa că s-a renunțat rapid la această inițiativă
experimentală.
Neomarxismul a supraviețuit războiului rece și chiar
dacă stânga a fost învinsă pe frontul acestui conflict, a
supraviețuit prin filozofiile sociale, europene și americane,
astfel că rebuturi ale gândirii marxizate, sunt la mare cinste în
universitățile apusene, zise progresiste.
De aici vine și așa-zisa politică corectă, corectitudinea
politică, în fapt o ideologie marxistă ambalată frumos de evreul
rus Noam Chomsky, migrat în SUA, cu misiunea clară de a
submina din interior sistemul capitalist.
Se pare că destul de mult s-a reușit, această plagă
ideologică a politici corecte, face ravagii în mass-media
mondială de două decenii, cel puțin. Nu e de mirare că ceea ce
numim criză a migranților, parte a noului tip de război

96
economic asimetric, a produs numeroase știri ce proslăveau
drama migranților, cu telefoane ultra-moderne, cu mii de euro
dați călăuzelor, în fapt islamiști militanți (mulţi dintre ei),
trecându-se cu vederea drama atâtor sute de mii de creștini,
refugiați din Siria, persecutați, inclusiv de acești islamici chiar
în Europa, ei fiind în aparență migranți de război, dar în
realitate invitați pentru a stagna căderea demografică a
Germaniei.
Mass-media nu lucrează astăzi pentru edificarea morală
și educațională a familiei și acest lucru îl vedem mai ales că
principalele mijloace ale promovării nihilismului și culturii de
divertisment, ele influențează în mod decisiv orizontul religios
al omului contemporan. Cu siguranță, fără televiziune și
publicitate, lumea nu ar fi arătat așa cum o vedem noi astăzi.
Nu s-ar fi înaintat atât de mult în direcția degradării valorilor
tradiționale, a relațiilor personale și comunitare, a vieții de
familie, a moralei sociale și individuale110.
Apoi, se uită că religia este lumină pentru înţelegerea
universului şi a vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a
promova valorile familiei, ospitalităţii, dreptăţii, păcii,
solidarităţii, înţelegerii şi comuniunii între oameni111.
Sunt țări în care le este interzis familiilor, recte
părinţilor, să facă educație autentic creștină și tradițională
propriilor copii, sub amenințarea confiscării acestora de către
stat, cum a fost cazul recent al familiei Bodnariu din Norvegia,
statul transformându-se întrun instrument ideologic ateu și anti-
creștin.

110
Gheorghe VIRGILIU, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura
Prodromos, București, 2006, p.16
111
http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-de-
marturisire-publica-a-credintei-104684.html

97
 Față de această realitate, mărturia creștină trebuie să fie
tot mai intensă, mai mare și mai puternică, creștinii trebuind a
se uni pentru a face un uriaș lobby care să stopeze și să
înfrângă acest sistem diabolic contemporan al corectitudinii
politice, în care minoritățile, mai ales cele periculoase pentru
integritatea identitară, sunt privilegiate.
Asaltul islamist asupra Europei, poate produce prin
ricoșeu și ceva bun, căci va tăia aripile secularismului, este
adevărat violent și brutal, dar le va distruge. Avem aici
exemplul larg discutat al cazului Charlie Hebdo, cu acei
caricaturiști atei, mitraliați de militanți islamici cărora le
atacaseră principiile fundamentale ale respectului religios.
Această publicaţie îşi continuă activitatea, în aceeaşi manieră,
şi astăzi, chiar dacă sediul ei este ţinut secret, tirajul revistei
fiind mult mai mare decît înainte de a se fi întâmplat
regretabilele evenimente.
Probabil că partizanii migranților vor vedea cu proprii
ochi ce înseamnă lipsa toleranței creștine, iar, poate
creștinismul se va revigora, prin contradicție și prin opoziție cu
principiile islamice și seculariste, familia creștină redevenind o
pepinieră misionară prin opoziția puternic anti-creștină din
mediul aparent creștin al spațiului euro-atlantic.
O altă provocare la adresa educației creștine este
constituită de școala înseși, care începe a promova modele
seculare, anti-creștine, de la singularitatea teoriei darwiniste,
până la teoria gender sau sexualizarea excesivă a copiilor, ori
crearea de modele educaționale greșite.
Școala românească are experiența nefericită a unei
conduceri centrale neprofesioniste și al experimentării a tot
felul de reforme străine de realitatea concretă, iar dezastrul îl
vedem tot mai accentuat astăzi. Școala trebuie să accentueze,
nu improprierea unor informații seci, ci a formării umane

98
integrale, a protejării demnității și integrității umane, nu a
laicizării, pentru că „încercările bine intenţionate de a-i
conferi, în ansamblu, şi un sens laic, separat de sensul lui
religios, şi de a regăsi în el principiile unei morale general -
«umane», sunt fundamental greşite”112.
Educația familială are în vedere, în principal,
consolidarea nivelului de moralitate, învățarea principiilor de
viață corecte, autentic creștine, dezvăluind sfinţenia şi
experienţa lui Dumnezeu113, și transformarea în modele de
viață creștină, activ generatoare de mărturie creștină.
Familia creștină are o responsabilitate uriașă, căci ea
poate crea creștini misionari din copilărie, pe când fără ajutorul
ei, Biserica se străduiește cu greu să convertească oameni
indiferenți religios sau descreștinați.
Așa cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,
prin intermediul educației religioase copilul învaţă că iubirea
lui Dumnezeu faţă de om se arată şi prin darurile pe care El
le-a creat în natură…orice faptă bună izvorâtă din iubire
smerită şi milostivă nu piere niciodată pentru că iubirea
adevărată nu piere niciodată114.

112
Max SCHELER, Omul resentimentului, traducere de Radu Gabriel
Pârvu, Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 97.
113
Hugo Tristram ENGELHARDT jr., Fundamentele Bioeticii creştine.
Perspectiva ortodoxă, traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac.
Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.318
114
http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-de-
marturisire-publica-a-credintei-104684.html

99
 V.3. Rolul educațional și moral al familiei

Familia este în primul rând aceea care asigură

perpetuarea speciei umane şi educaţia sa115, iar, în ceea ce
privește responsabilitatea morală, trebuie spus că părinții au
principala responsabilitate morală în educația copiilor, pentru
aceasta principalul lor instrument de influență în educația
copiilor este exemplul personal.
Astfel, dacă părinții pot deveni ei exemple veridice de
viață, copii vor vedea aceasta și vor imita și ei, atât cele bune,
cât și cele rele ale părinților. Prin urmare, exemplul personal
este o necesitate urgentă pentru copii, dar și pentru părinți, în
efortul lor necesar de perfecționare.
Lupta pentru câștigarea sufletelor copiilor este astăzi
mare, o adevărată bătălie, tot mai vocală, se dă între apărătorii
vechii ordini creștine și cei ai surogatului modern care urăsc
creștinismul și familia cu valorile lor.
Acest lucru evident îl vedem tot mai des în viața
noastră prin nociva influență a mass-mediei care popularizează
sub pretextul urgenței și a modernității, tot ceea ce este anti-
familial și anti-creștin.
Educația familială se realizează prin intermediul
modelelor personale ale membrilor familiei și aici avem în
vedere faptul că majoritatea informației, omul o ia din ceea ce
vede, de aceea înțelegem de ce exemplul personal este
hotărâtor, iar în primii ani de viață, mintea copilului este gata
de a fi impregnată cu principiile care-i vor călăuzi omului
existența tot timpul.

115
Doru COSTACHE, Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă
ecclezială în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la
începutul unui nou mileniu creştin” , p.242

100
 Mintea copilului este asemenea unui computer înainte
de a se scrie pe el programele fundamentale de operare. De
aceea, este necesar a scrie în mintea lui principiile evanghelice
și a-i oferi o zestre de viață de valoare, care să-i dea
posibilitatea unei cât mai bune relaționări cu sine și cu
comunitatea în care va trăi.
Cu cât nivelul de viață spirituală este mai profund, cu
atât nivelul educațional familial crește, ajungându-se ca
impactul educațional în cadrul familiei să fie cât mai eficient.
Viața spirituală scăzută de la nivel familial, face ca și
moralitatea acelei familii să fie dubioasă și cel mai adesea să
fie un contra exemplu creștin și nu un model de misiune și o
sursă de mărturie creștină.
Pe umerii Bisericii și ai familiei, cade greaua
responsabilitate a unei educații de excepție, profundă, căci
școala cunoaște, din nefericire, tot mai des imixtiunea
ideologiilor ateist seculariste, așa cum am spus mai sus, sau
chiar un management eronat, educația religioasă fiind cea care
contribuie la formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi
mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane şi la
promovarea demnităţii acesteia în familie şi în societate116,
Aici toți știm că școala nu aprofundează moralitatea ci
cunoașterea, acuitatea de informație nu calitatea lor, chiar dacă
programele școlare sunt încă supradimensionate și se aruncă cu
toptanul informație asupra elevilor, mai ales teoretică, fără
legătură cu viața concretă din cotidian.
Aici, am un exemplu la îndemână, simplu, la ce
folosește ca la clasa I, un copil să facă exerciții matematice cu
funcții de gradul I, când acel copil are nevoi formativ morale,
cel puțin până la gimnaziu.

116
http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-de-
marturisire-publica-a-credintei-104684.html

101
 Ori ,cei care alcătuiesc programele uită că ceea ce
trebuie oferit copiilor este în primul rând informație practică
care să le folosească în viață și exemple morale, iar nu
informații seci fără aplicabilitate.
Școala românească și-a pierdut moralitatea în perioada
comunistă prin copleșitorul cult al personalității ceaușiste și
prin gogomăniile istorice prezentate la rang de acumulare
științifică.
Nici astăzi situația nu este mai bună, pentru că familia
nu este încă acel ambient de formare puternic educațională așa
cum ar trebui să fie și care chiar să taxeze derapajele școlare cu
mare putere și rapiditate.
Biserica este prezentă în școală, dar trebuie să fie și mai
prezentă, prin proiecte și programe de colaborare care să
contracareze ideologiile ateisto-seculariste pe care le întâlnim,
disimulat, în școala românească prin diferite, de asemenea,
proiecte și programe.
Familia trebuie să recepteze școala prin prisma valorilor
creștine, iar atunci când acestea sunt marginalizate, ea trebuie
să reacționeze, remoralizând acel spațiu educațional vandalizat
de secularism și ateism.
Exemplul personal dat de tată, mamă și chiar bunici, în
unele cazuri de familii mari, este esențial pentru buna
dezvoltare morală și spirituală a copilului117, la fel și
deprinderile spirituale, habitusurile liturgice și raportarea
corectă la problemele vieții cotidiene.
Exersarea prezenței lui Dumnezeu prin rugăciune,
meditație și fapte bune, este, de asemenea, un fapt esențial al
devenirii morale și spirituale a copilului care, la rândul său, va
deveni o sursă de mărturie creștină și viață morală.

William BARCLAY, Educaţional Ideals in the Ancient World, Editura

117

Grand Rapids, Baker Book House, 1974, p.51.

102
 Concluzii

Așa cum am văzut în acest subcapitol, moralitatea și

educația au multe în comun, educația fiind un instrument de
moralizare eficient și necesar, iar aici am avut în vedere, mai cu
seamă ,educația familială.
Deși contextul de activitate al Bisericii nu este foarte
confortabil și nici favorabil, totuși, misiunea eclezială are în
vedere dezvoltarea unei autentice mentalități creștine care să
fundamenteze un comportament veridic creștin, din punct de
vedere moral.
Biserica mărturiseşte că spaţiul familial este propice
împlinirii mandatului divin de a creşte, adică de a înainta în
desăvârşire, exersând perspectiva spirituală, şi de a se înmulţi,
adică de a aprofunda perspectiva materială (Facere. 1, 26).
Raporturile Bisericii cu societatea, în general, şi cu
comunitatea, în particular, se desfăşoară în mod normal şi
direct prin intermediul familiei, mediator sigur şi eficient al
realităţilor spirituale şi temporale.
Moralitatea vieții este unul dintre scopurile temporare
ale Bisericii, ce are în vedere pregătirea omului pentru scopul
și destinul său eshatologic. Moralitatea familială presupune
oferirea de exemple necesare îndrumării directe a vieții
copilului, imitarea și depășirea pentru a deveni surse de
mărturie creștină.
Fără o viață morală intensă, fără o profundă existență
spirituală, viața omului se consumă în superficialitate și în
inutil, de aceea, Biserica dorește să contribuie la ridicarea
nivelului de conștiință identitară a membrilor ei, să le

103
sprijine parcursul moral și religios, să le ofere medierea
necesară cu Domnul și Stăpânul vieții118.
În afara unei familii puternice şi sănătoase, nu putem
concepe comunitatea umană, deoarece relaţiile sociale,
principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază, se
învaţă şi se exersează corect şi eficace doar în mediul familial.
Aşadar, familia este izvor de moralitate pentru societate, model
al relaţiilor umane şi centru de forţă şi stabilitate.
Familia este şi un filtru al principiilor etice ale
comunităţii respective, căci ea transpune şi adaptează la propria
schemă morală, toate influenţele etice ale societăţii. De felul în
care familia este edificată asupra valorilor creştine şi de cum
trăieşte comuniunea de iubire, depind relaţiile ei corecte cu
marea familie, Biserica - şi cu ambientul comunitar, dar şi
trăirea autentică, sau nu, a propriei vocaţii şi misiuni.
Familia este importantă atât pentru Biserică cât şi
pentru comunitate, deoarece aici se învaţă, se păstrează şi se
transmit atât credinţa şi valorile fundamentale ale omului, dar
şi achiziţiile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei umane.

118
Michael J. ANTHONY, Introducing Christian Education, Baker
Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003, p.23.

104
 VI. FAMILIE, MISIUNE, MORALITATE

Imagine a Preasfintei Treimi, familia este considerată

de către creștinism o Biserică în miniatură, o imagine a
comuniunii de iubire, o școală de experimentare a vieții, a
parcursului existențial oferit în dar de către Creator.
Relațiile intra-familiale sunt catalizate, inspirate și
direcționate de principiul gratuității și al slujirii alterității, ea
favorizând demnitatea, dialogul, într-ajutorarea și solidaritatea
între oameni.
Iubirea este o necesitate existențială, iar când reușim să
o găsim, prin misiunea experienței altora, devenim și noi la
rândul nostru misionari ai iubirii. La fel au făcut și primii
creștini, au mărturisit în viața lor relația de iubire și comuniune
cu Dumnezeu și prin El între ei, atrăgând numeroși alții la
această comuniune lărgită de iubire119.
Sfântul Simeon Teologul vorbește în termeni elogioși
despre această relație de iubire care i-a covârșit viața și care se
consumă la nesfârșit în adorație :”Ce buze ar putea descrie ce
s-a petrecut cu mine şi ce se petrece în fiecare zi? Ba chiar
noaptea şi în mijlocul întunericului văd, cutremurat, pe Hristos
deschizându-mi cerul şi privesc cum El însuşi mă priveşte de
acolo şi mă vede aici jos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul în de
trei ori sfânta lumină”120 .

119
Dumitru POPESCU, Doru COSTACHE, Introducere în teologia
ortodoxa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti,1997, p.67.
120
Apud. Dumitru STANILOAE, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe ,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2002, p.41.

105
 Specific familiei este comuniunea și iubirea, ea este o
comuniune inter-personală stabilă și puternică, o manieră de a
trăi pe pământ viața divină, de a ajunge la cer prin mijloacele
oferite de această lume121.Scopul ei este, în primul rând,
împreună-mergerea pe drumul mântuirii, desăvârșirea prin
iubire, iar apoi, nu necesar, nașterea de copii. Nu necesar,
pentru că nu toate cuplurile au această vocație, uneori
imposibilități biologice limitează acest fapt, fără a face familia
mai puțin importantă pentru viața omului.
Iubirea familială trebuie să fie aceiași după model trinitar, o
iubire jertfelnică , dăruitoare și transformatoare, o iubire totală
și fidelă, morală și unică. Familia este o comuniune de
persoane, angajate conștient și cu sens spre desăvârșire, ea
constituind locul natural cel mai bun pentru umanizarea omului
și pentru personalizarea societății.
În ea se lucrează cel mai eficace îndumnezeirea omului și
umanizarea creației, fiind o școală de virtute și sfințenie, un
instrument necesar omului pentru a accede în Împărăția lui
Dumnezeu.

VI.1. Familia - școală a iubirii și paradigmă de

civilizație creștină

Importanța majoră a familiei, pentru Biserică și

societate, desigur, în principal vorbim despre familia creștină,
este dată de faptul că ea este o școală de comuniune, o
modalitate practică de exersare a iubirii, un mijloc de a trăi
împreună și de a se acționa unul asupra altuia. De aceea,
„luminată de strălucirea mesajului biblic, Biserica consideră
familia ca fiind prima societate naturală, titulară a unor

121
Ion BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura
Romania Creştină, Bucureşti, 1999, p.95.

106
drepturi proprii şi originale şi o pune în centrul vieţii
sociale”122 .
Familia presupune asumarea unor responsabilități,
trăirea în favoarea altuia și în detrimentul propriei voințe,
precum și găsirea unei căi de existență jertfelnică, cotidiană.
Vorbim, desigur, la modul absolut, dar fără a intra în latura pur
virtuală, căci aceste lucruri sunt specifice traiului familial.
Scopul principal al familiei este mântuirea membrilor
ei, din punct de vedere eshatologic și înlesnirea și ajutorarea
existenței, perpetuarea neamului omenesc, dar și slujirea vieții,
formarea unei micro-comunități, participarea comunitară la
dezvoltarea societății, dintr-un anumit timp și spațiu, și nu în
ultimul rând, participarea la viața și misiunea Bisericii,
experimentând puterea mântuitoare a lui Hristos123.
Familia este și o școală de moralitate, căci ea are ca
scop și punerea unei limite imoralității, din punct de vedere
negativ, dar din punct de vedere pozitiv, exersarea virtuții. De
aceea, sexualitatea apare ca ceva foarte normal, chiar dacă
niciodată dominantă în cadrul familiei, și total anormal ca
exprimare în afara ei, fie că e vorba despre membri ai familiei
sau despre indivizi ne-angajați familial124.
Scopul principal al familiei, trebuie precizat, este cel
eshatologic, așa cum am spus de mai multe ori, și este necesar
a afirma acest lucru, deoarece unii văd în familie doar o
instituție destinată nașterii de copii, ori acest lucru nu este
întru-totul corect.

122
***Doctrina Socială a Bisericii, vol. II, traducere de Isidor Martincă,
Editura Universităţii Bucureşti, 2006, p.135.
123
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78.
124
William Basil ZION, Eros şi transfigurare, traducere de Ioan Ovidiu
Bobăilă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, p.240.

107
 Nașterea de copii este unul dintre scopurile familiei, dar
fecunditatea familială se poate exprima nu doar în natalitate.
Aici trebuie să ne gândim la acele persoane infertile, parțial sau
total, care nu au copii.
Oare, acelea nu sunt familii binecuvântate de
Dumnezeu? Sau ne reîntoarcem la retorica vetero-testamentară,
în care cei care nu aveau copii erau considerați blestemați ca și
când ei ar fi ales să nu aibă, nefiind vorba despre o neputinţă
fizică!
Este o realitate, copii sunt prin apariția lor un semn de
binecuvântare al familiei, dar trebuie făcută o majoră distincție
între cei care nu vor să aibă copii și cei care nu pot să aibă
copii. Este vorba, până la urmă, de aceiași distincție dintre a nu
munci că nu vrei sau că nu poți.
Neputința nu poate fi imputată moral sub nicio formă,
ea nu ține de posibilitățile de remediere ale omului, pe când
voința este altceva. Sunt cupluri care nu vor să aibă copii, din
cauza infestării lor cu diferite ideologii contrare vieții, sau
hedoniste, care exagerează dreptul de a alege al cuplurilor sau
care sunt impregnate de filozofii nihiliste.
Însă, este adevărat, puține sunt astfel de cazuri, de
regulă cei care nu au copii, nu îi pot face din motive ce țin de
mecanica trupească.
Parcă auzim, prin vocea Sfăntului Vasile cel Mare
referitor la predicatorii nihilismului, care nu mai văd măreția
omului și a creației dumnezeiești, următoarele “Dacă am
încerca acum să vorbim de toate câte spun aceşti învăţaţi, am
cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i
lăsăm pe aceşti învăţaţi să se lupte între ei. Să nu mai vorbim
de natura existenţelor ci să dăm crezare lui Moise, care a spus:
A făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi să slăvim pe Marele
Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie.

108
 Din frumuseţea celor văzute, să înţelegem pe Cel mai
presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub
simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume,
să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de
măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale.
E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este
atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai
ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa cele mai mici
făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie
pentru a da laudă cuvenită Creatorului”125.

VI.2. Familie și moralitate în contemporaneitate

Familia este o școală de moralitate, căci ea trebuie să fie

condusă de principiile evanghelice, deși, observăm în
societatea contemporană, românească și nu numai, că familiile
au cea mai mare nevoie de catehizare, de aprofundare a
creștinismului sau de re-creștinare.
Moralitatea familială se referă la faptul că pe măsură ce
principiile evanghelice sunt trăite și aprofundate în cadrul
familiei, adevărată micro-biserică126, ele o configurează în
permanență ca instituție misionară și școală de formare
spirituală.
Familia este morală numai în măsura respectării
principiilor evanghelice, a trăirii Evangheliei în mod cotidian,
ea pierzându-și această calitate atunci când apare dezinteresul

125
Apud, Dumitru POPESCU și Doru COSTACHE, Introducere în teologia
ortodoxa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1997, p.17.
126
Sf. IOAN Gură de Aur, Hom. ad Ephesiens, Paris, traductions par
L’Abbe J. Bareille, 1872,p. 390.

109
spiritual sau este prinsă în procesul de secularizare și prin
urmare de descreștinare.
Moralitatea familială nu este o lozincă goală sau o stare
ideală, ci o realitate a vieții cotidiene, un mod de viață, căci pe
măsură ce creștinismul este trăit și practicat în cadrul familiei,
membrii familiei devin, în mod indirect, misionari și promotori
ai unui stil de viață centrat pe Hristos, El fiind cel care
„fondează existenţă şi viaţă ca pe un eveniment de iubire şi de
comuniune personală”127.
Problematica morală în familiile creștine de astăzi este
la ordinea zilei, căci, deși vorbim despre familie creștină, totuși
această instituție este puternic afectată de slăbirea credinței și
tratarea periferică ori superficială a principiilor de viață
creștină. Astfel, în mod paradoxal, întâlnim numeroase situații
în care moralitatea familială este puternic slăbită, ceea ce
reclamă cu hotărâre un proiect amplu de re-creștinare, re-
evanghelizare sau re-îmbisericire a familiei creștine.
Procesul de secularizare, foarte pregnant în ultima
perioadă, a afectat structura familiei creștine. Din acest motiv
avem o rată mare a divorțurilor, căci multe familii pornesc pe
baze total superficiale, tinerii alegând să construiască o alianță
familială pe baza unor motive cel mai adesea superficiale și
precare, fără a avea o viziune despre lume și viață comune și,
mai ales, fără a avea o trăire autentic creștină.
La aceasta se reduce până la urmă forța unei legături
familiale, fără a fi puternic legată de principiile creștine, ea este
lipsită de forță și de trăinicie și multe familii aleg, din motive
puerile, să de destrame.
Fidelitatea conjugală și capacitatea sacrificială a
cuplurilor este din ce în ce mai slabă, fiind atenuată de

127
Christos YANARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari,
Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 12.

110
propaganda consumistă din mass-media contemporană, care
vede familia ca pe o alegere temporală și una dintre opțiunile
de viață. De aceea, se promovează, inclusiv în filme sau în
literatură, normalitatea familiei monoparentale sau chiar a
familiei homosexuale.
Tot mai adesea, familia este supusă unui atac mediatic
concentrat, pentru că ea fiind o școală a valorilor creștine, o
școală de moralitate ce dă stabilitate existenței umane, este
văzută ca principala țintă a tuturor acelora care consideră
creștinismul a fi retrograd și anormal față de epoca prezentă.
Educația pe care tânăra generație o primește în cadrul
familiei, este cea mai importantă zestre doctrinară, ceea ce
dăltuiește în sufletele noii generații principiile fundamentale de
înțelegere și raportare la lume, fără de care realitatea nu poate
fi înțeleasă corect.
Importanța morală a familiei reiese poate cel mai bine și
din așa-zisa înțelepciune populară care consacră expresia cei
șapte ani de acasă ce arată, perfect adevărat, că principiile de
viață, tot ceea ce ține de comportamentul uman, copilul le
învață în familie, iar dacă această temelie este pusă greșit,
atunci copilul va duce pe parcursul întregii sale vieți aceasta și-
şi va conforma viața în mod eronat.
Bătălia pentru familie este de fapt bătălia pentru viitorul
nostru, fundamentat pe ceea ce credem noi sau pe ceea ce vor
alții să ne impună.
La fel, vedem că atunci când creștinii nu au fost bine
ancorați în principiile lor de viață, au fost mai ușor deturnați de
la scopul vieții lor. Avem un exemplu în parcursul din ultimii
douăzeci de ani ai propagandei pro-homosexuale.
De la dezincriminarea penală a acestei nefaste apucături
imorale, s-a ajuns la pretenția anormală și absurdă ca acele
cupluri homosexuale să dorească recunoașterea drept căsătorie

111
a pervertirii stării lor de viață, a așa- zisei normalități a adopției
de copii de către aceștia și a promovării, drept normal, a
modului lor de viață.
Potrivit principiului îţi dau un deget îmi iei toată mâna,
această nefastă experiență de toleranță arată că în cele morale
nu toleranța ci exigența trebuie să fie prioritate.
Creștinismul slab trăit în mediul familial, constituie o
vulnerabilitate morală masivă care-și pune amprenta asupra
stilului de viață ulterior al membrilor familiei și care creează
probleme serioase de înțelegere a perspectivei asupra credinței.
Principiul adesea folosit extra familiae nulla humanitas,
este o realitate evidentă, deoarece în afara familiei omul nu
poate să-și găsească un mediu protejat moral în care să trăiască,
ci este agresat de diferite și nefaste ideologii care nu urmăresc
binele său, ci dimpotrivă, îi agresează identitatea și sensul
vieții.
Familia este așa de importantă deoarece ea este
adevărata școală a vieții, ea purtând pecetea treimică, fiind
imaginea Sfintei Treimi în lume. Ea este voită și instituită
direct de Dumnezeu și prin intermediul ei se realizează
educația fundamentală a omului, iar principalele valori
religioase și culturale, tot prin intermediul ei se transmit128.
A accentua valorile familiei, înseamnă a accentua
valorile lumii sănătoase, înseamnă a promova viitorul nealterat
al umanității, de aceea, bătălia pentru familie este de o
importanţă majoră.
Familia voită de Dumnezeu, naturală și normală, este
familia constituită pe liberul angajament dintre un bărbat și o

128
Florin MIHĂESCU, Omul în tradiţia creştină, Editura Rosmarin,
Bucureşti, 1999, p.24.

112
femeie, de aceea, orice altă variantă reprezintă o încălcare
flagrantă a ordinii dumnezeiești 129.
Moralitatea familială este deci un habitus, o achiziție
rațională, dar mai mult o achiziție de experiență de viață, căci
copiii văd la părinți și fac, ori nu, ceea ce văd. Puterea
exemplului este aici fundamental edificatoare, căci fără a trăi în
experiența exersării vieții de către om în comunitatea familială,
nu se poate, sub nicio formă, realiza o experiență fastă de viață,
folositoare şi normal-necesară.
Ceea ce dăruiește rectitudine vieții morale este
experiența morală trăită în familie, ceea ce membrii familiei
experimentează împreună, este o trăire identitară ce
conformează modul de viață concret al tuturor membrilor. Nu
doar copiii deprind un stil de viață moral, dar și adulții
exersează și aprofundează în permanență principiile morale sau
înstrăinarea de ele, așa cum, din nefericire, ultima realitate a
devenit dominantă130.
Sub pretextul liberalizării sau al modernizării, multe
familii consideră că părăsirea stilului creștin de viață, atenuarea
sau transformarea lui, constituie normalitatea necesară. Aici,
avem exemplul permisivității sau al laxismului moral sub așa
zisa bună intenție de a fi adaptat social.
În cadrul acestei politici de descreștinare a familiei, se
înscriu și recentele proiecte de educație sexuală ce doresc, încă
de la grădiniță, să insufle copiilor perversiunea și dorințe
anormale vârstei lor.

129
Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe ,traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică
medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p.159.
130
Manlio BRUNETTI, Un bărbat, o femeie şi dragostea. Curs complet
pentru logodnici, traducere de Pr. Iosif Martin, Editura Sapienţia, Iaşi, 2005,
p.227.

113
 Educația sexuală este de fapt un mijloc de erotizare sau
de exagerare a unor funcționalități trupești, care nu este nici
necesară și nici normală vârstei și chiar realității de dezvoltare
umană.
Sexualizarea excesivă, de la vârste fragede, este o
metodă de imoralizare și de de-spiritualizare cu scop vădit anti-
religios și anti-creștin, de aceea, de regulă, marile religii ale
lumii au poziții similare vis a vis de această încercare
ideologică de înstrăinare a oamenilor de principiile lor
religioase de viață.
Imoralitatea este o rană familială, căci mulți uită de
promisiunea castității familiale și creează relații extra-familiale,
pătând haina cea curată de nuntă și ofensând puterea și iubirea
lui Dumnezeu. Toate acestea pleacă de la premiza că omul este
centrul lumii și al universului, iar Dumnezeu nu există, altfel
oamenii ar avea grijă a evita aceste păcate contra bunului simț,
al familiei și al persoanei umane.
Creștinismul a fost extrem de tolerant cu astfel de
manifestări, tocmai pe principiul libertății de opinie, dar acest
lucru reprezintă anormalitatea în viața creștinilor și nu firescul.
A milita pentru moralitatea vieții de familie este o
necesitate vitală de care ține existența sau disoluția în viitor a
familiilor noastre, fără de care nu se poate fundamenta o
misiune creștină viabilă.
Moralitatea familială este coloana vertebrală a societății
noastre care dacă se prăbușește, duce la enormități morale de
genul celor ce încep să se petreacă, de exemplu, în Olanda sau
Belgia ,unde eutanasia copiilor pe motive medicale a devenit o
realitate, ca și legalizarea unor narcotice sau faptul că
propaganda pro-homosexuală a devenit dominantă131.

131
Nicolae TĂNASE, Taina iubirii, în volumul „Tinereţe, Ideal, Biserică”,
Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.22.

114
 Reîntoarcerea la sursele creștine ale familiei, re-
creștinarea sau re-evanghelizarea sa, reprezintă o prioritate
morală și misionară urgentă, deoarece noile generații au nevoie
de o viață morală de calitate, de un parcurs existențial fecund.
Atenuarea diferențelor între sexe sau disoluția
genurilor, reprezintă un nefast efect al secularizării, dar deloc
ireversibil, deoarece, cu cât sunt aprofundate principiile de
viață creștine cu atât gradul de moralitate crește.
Atunci când, de exemplu,tinerii sunt învățați și văd la
părinții lor fidelitate conjugală, ei înșiși vor face din aceasta o
limită asumată a căsătoriei care va elimina multe dintre
neajunsurile vieții de familie și sociale. Căci, infidelitatea
conjugală reprezintă una dintre cele mai dureroase realități care
fac de râs numele de creștin și aduc un adevărat spirit de
contra-misiune în contemporaneitate.
Atunci când Sfântul Apostol Pavel (Efeseni V, 25),
asemăna relația dintre bărbat și femeie, în cadrul căsătoriei, cu
cea dintre Hristos și Biserică, dorea să arate sacramentalitatea
ei, dar și fidelitatea ei, pentru că în afara fidelității familiale,
desfrâul este cel care face ravagii nu doar printre membrii
maturi ai familiei, dar mai ales printre tinerii care vor vedea în
infidelitate o normalitate lejeră. Iar, infidelitatea este principala
cauză a rupturii cuplurilor, restul fiind motive ce drapează
acest derapaj moral. Aici, consilierea pastoral-parohială și
călăuzirea duhovnicească ar face multe, dacă credincioșii sau
cei ce s-au născut creștini ar conștientiza nevoia de ajutor și de
unde pot obține acest ajutor.
Vorbim adesea despre faptul că Preasfânta Treime este
modelul și principiul fundamental al familiei132 și așa și este,
căci comuniunea de iubire intra-trinitară trebuie să fie modelul

132
Dumitru STĂNILOAE, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco,Galaţi,
1993, p.17.

115
care să ne călăuzească viața familială. Dar cum poate fi realizat
acest lucru practic? În primul rând printr-o politică pastorală de
ofensivă în catehizarea familială, pre-maritală sau intra-
conjugală, pe care clericii, prin intermediul misiunii lor
pastorale sau al exemplelor proprii ori al altor familii creștine,
trebuie să-l ofere.
O consiliere premaritală este urgent necesară, pentru ca
tinerii să poată ști ce este aceea viață de familie, că aceasta
presupune responsabilități și nu este nicidecum o aventură gata
a fi abandonată atunci când apar plictisul sau alte surse de
interes.
Această cateheză premaritală trebuie urmărită de preot,
care va crea el pretextele de întâlnire cu tinerii ce vor să se
căsătorească sau chiar poate fi realizată programat cu tinerii, în
general, în anumite timpuri, iar cel mai bun exemplu este cel al
tinerilor căsătoriți angajați în a aprofunda realitatea creștină a
familiei lor și a deveni indirect misionari ai acestui stil creștin
de viață.
Familia nu este nici un experiment, nici o aventură
ci un angajament sacru ce presupune responsabilitate
asumată înaintea lui Dumnezeu și a comunității, prin urmare
ea este o întreprindere serioasă a vieții, iar comportamentul
adolescentin impus de mass- media unor adulți, sub pretextul
când nu-ți mai convine pleci, nu are deloc de-a face cu
realitatea spirituală și morală a acestei sacre instituții.
Sunt numeroși istorici care au certitudinea că Imperiul
roman, de exemplu, s-a prăbușit datorită decadenței familiale,
iar la noi înșine observăm că de un sfert de secol societatea este
debusolată tocmai pentru că familia și-a pierdut rostul său.
Identitatea familială a fost diluată sub pretextul modernizării,
iar modelele propagandistice holywoodiene ale capitalismului
consumist, nu sunt cu nimic mai bune decât instrumentele

116
propagandei comuniste care, totuși, trebuie să recunoaștem că
cel puțin la noi, valoriza mai mult familia decât paradigmele
denaturate occidentale contemporane descreștinate.
Pe măsură ce misiunea eclezială se revigorează și
instituția familiei ar trebui să se întărească, iar principala cale
de întărire a familiei este re-ancorarea pe principiile
evanghelice de viață. Aprofundarea spirituală și evanghelică
este o necesitate de misiune și pastorație a Ortodoxiei
românești, pentru că dacă instituția familială nu se întărește ci
se diluează, atunci ultimul bastion al moralității s-a consumat,
iar Biserica nu are pe ce să-și fundamenteze practicile sale
pastoral-misionare, căci doar ea este o familie de familii, iar
când celula de bază a societății suferă nici Bisericii nu-i este
prea bine.
Lumea în care trăim este o lume cu un mare procent de
re-păgânizare și de descreștinare, iar pentru a stopa sau măcar
a atenua această neplăcută realitate, investiția în morala
familială este o nevoie stringentă.
Biserica are capacitatea necesară pentru a porni un
reviriment moral profund, dar ceea ce-i trebuie sunt oameni
profund angajați în a oferi exemple, pentru că, cu cât există
mai multe familii angajate pe calea creștină a viețuirii, cu atât
Biserica poate, prin intermediul lor, să desfășoare cea mai bună
activitate misionară, să ofere cele mai bune exemple care să
facă din familie, nu ultimul bastion de rezistență, ci primul cap
de pod în demersul de recâștigare a locului și rolului pe care
familia trebuie să-l aibă în viața cotidiană.
Recentele contra-exemple, larg mediatizate, cum ar fi
numeroasele cazuri de luare de copii din familii de români(sau
mixte) stabilite în străinătate, sau procentele îngrijorătoare ale
ratei divorțurilor, ne arată că imoralitatea promovată ca stil de

117
viață, se cuplează foarte bine cu acțiuni bine programate de a
destructura familia.
Nu sunt adeptul teoriilor conspiraționiste, dar politica,
în general, anticreștină are în mod clar un centru de putere și
de coordonare. Vedem, numai în mass-media românească, cum
familia este prezentată ca o redută a fanatismului și o instituție
desuetă, iar exemplele de cupluri homosexuale sunt prezentate
lacrimogen, ca subiecte ale nedreptății și ale unui nemeritat
oprobiu public.
Unii creștini sunt dezorientați și dezamăgiți, amărâţi și
descurajați de aceste atacuri și preferă, fie să-și trăiască
existența creștină, camuflați de aceste pericole contemporane
anti-familiale, fie să se angajeze în luptă cu ele, fie să le
neglijeze.
Dar problema este că misiunea-pastorală a preotului de
la parohie trebuie să fie mai bine cuplată cu cea a profesorului
de religie și a familiilor, iar această triadă educațional-morală
nu are cum să dea greș, fiind mortală pentru ideologiile și
interesele anti- familiale.
Lupta anti-morală creștină se face încetul cu încetul, de
la dezincriminarea relațiilor homosexuale, la acordarea
posibilității de exprimare și de propagandă pentru această
micro-minoritate, legalizarea avorturilor și politicile pro-
aborționiste, infierarea stilului de viață tradițional și al familiei
tradiționale și câte altele asemenea, fac din realitatea familială
creștină un adevărat monstru pentru un observator din
exteriorul realității noastre contemporane.
Situația este înrăutățită de atitudinea prea reverențioasă
și chiar slugarnică față de orice vine din Occident, ca fiind a
priori bun, normal și necesar, ceea ce este o greșeală
fundamentală.

118
 Devalorizarea familiei a mers în paralel cu erodarea
identității patriotice și naționale, cu minimalizarea
evenimentelor istorice sau chiar a denaturării lor, ori cu
manipularea prin intermediul procesului educațional, de tipul
educație pentru diversitate și alte exagerări și denaturări menite
să deformeze mințile copiilor sub pretextul libertății și al
toleranței.
Biserica trebuie să aibă o implicare energică, hotărâtă și
agresivă pe plan social cu aceste atitudini anti-familiale,
contracarând printr-o ofensivă generalizată și permanentă,
aceste idei retrograde și păguboase pentru cultura, civilizația și
modul de viață creștin și românesc133.
Recenta bătălie pentru organizarea referendumului
pentru stabilirea constituțională a definiției corecte a familiei, a
căpătat din partea mass-mediei anti- creştine, cele mai virulente
accente, ajungându-se până la catalogarea ca fanatici a celor
peste trei milioane de români care s-au pronunțat în scris pentru
familia tradițională românească, adică, dacă socotim cel puțin
un membru de familie, ducem la peste jumătate dintre familiile
țării, numărul celor care s-au pronunțat pentru clarificarea unei
lipse legislative ce poate avea efecte constituționale false și pe
termen lung păguboase, pentru tânăra generație. Când vorbim
de moralitatea familială, și nu numai, mulți au impresia că
aceasta se referă la cine știe ce reguli grele sau interdicții, când
este vorba de fapt de un mod de viață corect, drept și sănătos
spiritual. Este total anormal să gândim așa. Regulile morale, de
genul a nu minți sau a nu înșela, sunt menite să salvgardeze
viața și demnitatea ei, să crească calitatea vieții și să inhibe tot
ceea ce ar denatura-o, realitate care ne arată justețea
principiilor morale.

133
Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura
Tipografiei Ortodoxe, Alba –Iulia,1996, p. 549 .

119
 Moralitatea nu reprezintă un set de reguli sau limitări de
genul celor ideologico-propagandiste sau filozofice, ci reguli ce
țin de experiența de viață și de revelația dumnezeiască. A nu
respecta moralitatea familială este un act criminal, imoral și
anormal, care trebuie reprimat cu toată forța și seriozitatea,
căci altfel se ajunge la abuzuri teribile. Moralitatea este ceea ce
păstrează și salvează plenitudinea și demnitatea vieții, de aceea,
trebuie să înțelegem că reprezintă ceva necesar, ceva ce ne
folosește, ceva ce vine în sprijinul vieții, şi nu voința abuzivă a
unuia sau a altuia sau reguli ce ne alungă bucuria vieții, ci
dimpotrivă, moralitatea susține, aprofundează și dezvoltă viaţa.
Viaţa umană se bazează pe nişte valori înscrise în ea de
către Dumnezeu şi care dau direcţie existenţei noastre şi ne
ghidează alegerile, fără de care nu putem să ne manifestăm
autentic134.
În degringolada lumii noastre, adesea omul pierde, uită
sau nu vede sensul existenţei sale, alipindu-se de lucruri create
sau nevăzându-L pe Creator din cauza creaţiei. Cert este că
pierderea sensului vieţii este o tragedie umană căreia Biserica
prin întreaga sa viaţă duhovnicească şi operă misionară,
activează pentru a propovădui un mod de existenţă autentic,
fundamentat pe valorile adevărate ale vieţii.
Viața fără reguli morale a fost un proiect manipulatoriu
al anilor 60/70 ai secolului trecut, ce a dus la celebra mișcare
power-flower, un anumit tip de muzică și un stil de viață zis
anti- civilizație, natural, cuplat cu revigorarea păgânismului și a
mișcărilor vitaliste. Toate au dus la eșec și la deziluzie,
neaducând nimic folositor, util și necesar vieții omului.

134
Adrian LEMENI, Răzvan IONESCU, Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2007, p.69.

120
 Pentru orice teolog, tema familiei este una generoasă și
relativ lejeră, în aparență, pentru discursul teologic
contemporan, o căutare a timpului pierdut135. În fața asalturilor
propagandei gender, multiculturale și cu puternic substrat gay,
mulți au dorit să scrie pe tema familiei, de la discursuri
superficiale, la platitudini sau chiar la abordări de substanță.
A devenit așa un loc comun a scrie despre familie,
pentru mulți aceasta fiind o temă ce pare a nu comporta
profunzimi, noutate sau nici chiar crea captivație în rândul
cititorilor, dar pare un fel de datorie de onoare a scrie și a apăra
familia.
Indubitabil, așa și este, pentru orice teolog a apăra
familia reprezintă o datorie, este o necesitate cerută cu acuitate
de spiritul vremurilor noastre. Orice teolog care se respectă
trebuie să abordeze tema familiei cu responsabilitate,
discernământ și creativitate, dar trebuie să treacă dincolo de
șabloanele standard ale unei lucrări de seminar de acum
jumătate de secol, în care prezintă doar perspectiva biblică,
patristică și doctrinară136.
Trebuie găsit un limbaj atrăgător, cuvinte care să fie
dinafara limbajului de lemn și, mai presus de toate, să
captiveze auditoriul, să-l încânte, să-i ofere garanția datului
revelat întro formă plăcută.
Scriitura teologică contemporană are nevoie de o
perspectivă lejeră a lecturii, pentru că adresanții sunt pretențios
de simplii în receptare. Este la modă exprimarea tabloidizată,
frazarea simplă de tip facebook, de aceea, orice inițiativă

135
Marcel PROUST, Sodome et Gomorrhe, în „À la Recherche du temps
perdu”, Gallimard, coli. La Pleiade, tome 2, p. 616.
136
Marc Antoine Costa de BEAUREGARD, Teologia sexualităţii –
Heterosexualitatea şi Homosexualitatea din perspectivă creştină, traducere
de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004, p.174.

121
livrescă pro-familie, trebuie să aibă un caracter misionar și
catehetic, trebuie să aibă în vedere o cât mai largă și rapidă
receptare.
Nu Hristos și creștinismul sunt dușmanii omului, ci
stilul de viață imoral, păcatos și anormal, care ne este
prezentat drept normalitate și adevăr, drept normă de
viață corectă și autentică.
Tinerii de acum patru decenii care au crezut acestor
manipulări, sunt bătrânii zilelor noastre cu mult mai multe
deziluzii și eșecuri decât certitudini și realizări.
De aproape două milenii, creștinismul încearcă înnoirea
existențială și morală a omului, transformarea lui și implicit a
societății și a reușit adesea, parțial și fragmentar, mai mult sau
mai puțin în anumite timpuri și spații istorice. Dar, la reușita
acestor transformări au contribuit oameni care s-au dedicat
unor astfel de scopuri nobile și au ales să-și trăiască credința în
mod autentic, să împărtășească și altora din experiența vieții
lor.
Există o teamă firească de moralitate, dar ea nu aparține
moralei creștine, ci denaturărilor ideologice sau sectare,
creștine sau atee, care de-a lungul timpului au creat dificultăți
de trăire și de exprimare existențială a omului.
Ființa umană are o identitate de sens și existențială
puternică, ea poate fi ștearsă dar nu distrusă, și aici există
speranța îndreptării chiar și în ultimul ceas a omului.
Reîntoarcerea la sursele primare ale stilului de viață creștin,
moral, este o necesitate.
Mulți se regăsesc, fără să vrea chiar, de partea celor ce
ar dori distrugerea moralității creștine, prin chiar faptul că nu
sunt în stare a-și transforma viața și a-și schimba existența,
acceptând să rămână sclavi ai unor idei ideologizante sau a
unor vicii și păcate.

122
 Moralitatea este exteriorizarea dogmei care la rândul ei
nu este o regulă seacă, inventată sau abuzivă și descoperirea pe
care Creatorul a dorit să o facă omului pentru a-i ușura viața și
a-i mărturisi iubirea și aprecierea Lui137.
Cele două nevoi fundamentale ale sufletului uman,
acelea de a fi iubit și înțeles, sau apreciat și acceptat, sunt
împlinibile numai cu respectarea unor norme morale
modelatoare care să ne ofere interolcutori existențiali bine
ancorați în realitatea vieții, pentru că altfel am merge după
principiul orb pe orb călăuzește.
Știm că viața este mai mult decât ceea ce cade sub
incidența simțurilor noastre, de aceea regulile morale ne
descoperă realitatea existențială profundă în care nu putem
înainta dacă nu respectăm normele morale obligatorii.
Gândiți-vă ce ar însemna dezincriminarea penală sau
demonetizarea morală a crimei! Ar fi o catastrofă umanitară și
exemplele pot continua la nesfârșit.
Moralitatea este coloana vertebrală a existenței noastre,
nu un moft, nu o creație umană, căci este înscrisă în însăși firea
omului, de aceea, adesea, omul este numit ființă morală, homo
moralis, căci nu poate exista și supraviețui în afara moralității
vieții.
Morala s-a dovedit a fi o exigență înseși a vieții, o
condiție sine-qua-non existențială, prin urmare trebuie să-i
acordăm maximă înțelegere.
Sursa moralei creștine este deci Dumnezeu Însuși, iar
regulile morale creștine ușor pot fi aplicabile omului de orice
religie sau credință ar fi el, căci norma morală fiind înscrisă în
însăși firea omului, natural omul este creștin chiar și fără a fi
din punct de vedere formal, așa cum spunea Tertulian că

137
Constantin GALERIU, Taina Nunţii, în „Studii Teologice”, XXII (1960)
nr. 3, p.486.

123
sufletul omului este natural creștin (anima naturaliter
christianae Apol.17,6; Patrologia Latina 1: 377).
Când cineva refuză morala creștină, creștin fiind, pe
motiv de inadecvare la modernitate sau contemporanitate, nu a
înțeles nimic nici din lumea în care trăiește nici din propria lui
moralitate și existență.

VI.3. Familie, moralitate și misiune creștină

Moralitatea este intim legată de posibilitatea accederii

la viața veșnică fericită sau la mântuire, căci așa după cum
spune Mântuitorul Hristos, paradisul este rezervat celor care și-
au ales partea cea bună, au făcut cele bune și au ales binele, o
realitate cât se poate de normală și de naturală fără de care nu
poate fi înțeleasă existența umană în profunzime.
Moralitatea este întrun fel gardianul, apărătorul și
păzitorul existenței noastre și o minimă garanție a posibilității
de a trăi o viață fericită și echilibrată, prin urmare moralitatea
este un vehicul al împlinirii bunelor noastre dorințe.
Aşadar, nu moralitatea creștină este rea, limitativă anti-
umană, ci ideologiile care pun aceste etichete dintr-un scop
vizibil anti-creștin, căci cum ar putea fi anti-uman sistemul
moral creștin fundamentat pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
adică pe cel mai mare act de iubire din partea lui Dumnezeu
pentru om?
Iraționalitatea unor afirmații contemporane cu privire la
moralitatea creștină este ușor sesizabilă pentru ochiul unui
cleric sau teolog, dar trebuie explicată și arătată așa și
credinciosului pentru a-l feri de orice eventual pericol
deviaționist care până la urmă i-ar duce viața în eșec și în
disperare.

124
 Conform voinței dumnezeiești, familia este comunitatea
autentică de trăire a existenței ca dar al lui Dumnezeu și are
vocația de a fi o școală a desăvârșirii pentru ca omul să poată
înainta în aprofundarea asemănării cu Dumnezeu prin
intermediul partenerului din viață138.
În cadrul acestei paradigme, regulile morale sunt trepte
spre cer, o scară care duce la Creator oferită tot de El cu tot
ceea ce avem nevoie pentru a merge, a fi dinamici și a nu
încremeni în proiect.
Moralitatea este o cale spre sfințenie, spre sfințirea
proprie în cadrul familiei, adică o cale unică prin care harul
dumnezeiesc intră și sfințește viața familială transformând prin
împreună-lucrare pe membrii familiei, oferindu-le tot ajutorul
necesar pentru a fi cât mai bine conformați chipului de iubire al
Persoanelor Treimice139.
Iubirea, dăruirea, ajutorul și toate virtuțile filantropiei,
se învață la școala familiei, școală la care programul existenţial
este dat de moralitate, adică de acele reguli care ne arată cum
ne desăvârșim.
Între căsătorie și sfințenie există cea mai strânsă
legătură, căci ea, inclusiv prin partea ei trupească, este bine
plăcută lui Dumnezeu, dorită și ajutată, toate ale căsătoriei sunt
bune, frumoase și folositoare, toate au un rost văzut și unul
nevăzut, toate sunt destinate omului și mântuirii lui140.

138
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, p.224.
139
Sf. IOAN Gură de Aur, De virginitate, apud, Serghei AVERINŢEV S.
Marko I. RUPNIK, Adam şi coasta sa. Spiritualitatea iubirii conjugale,
traducere de Constantin Hodorag, Editura Ars Longa, Iaşi, 1998, p.34.
140
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin” , p.224.

125
 A respecta moralitatea și regulile morale, în cadrul
familial înseamnă a proslăvi viața, a o prezerva, a omagia pe
Dătătorul ei și a te înscrie în planul pe care Dumnezeu îl are cu
tine și pentru tine.
Moralitatea edifică pe cei ce o respectă întru înnoirea
vieții și îi face misionari responsabili pentru cei de lângă ei,
deoarece nu există vreo posibilitate ca omul să poată promova
ceva, fără să fie el cel dintâi care a experimentat acel lucru,
altfel, creștinul se transformă din misionar în propagandist, din
promotor al învățăturii lui Hristos în răspânditor al propriului
său stil de viață.
Familia are deci și un proeminent sens misionar, un
scop de răspândire al modului de viață în comuniunea de
iubire, de a atrage pe cât mai mulți la această comuniune care
poate da sens existenței umane și poate oferi omului
posibilitatea mântuirii141.
Scopul familiei este unul temporar dar nu numai, căci
ea are și acest scop eshatologic, despre care am amintit,
mântuirea omului prin intermediul partenerului de viață.
Familia este un laborator și o școală de sfințenie în mod
real, un loc de exersare al răbdării și bunăvoinței, al
generozității și sacrificiului, al plenitudinii adevărului și al
adâncului existenței umane.
Prin binecuvântarea oferită de Dumnezeu prin Taina
Cununiei, omul devine împreună- lucrător cu Acesta la propria
mântuire în cadrul familial, în comuniune. Se coboară la el prin
harul dumnezeiesc puterea de a rezista, de a aprofunda și de a
deveni propovăduitor al acestui stil de viață.
Misionarismul familial trebuie să fie unul natural,
fondat, nu pe dorința de a propovădui ceva fără a experimenta,

141
Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic”,
nr. 8 din anul 2001, p.11.

126
ci pur și simplu a răspândi un mod de viață verificat, care poate
aduce bucurie și împlinire omului.
Biserica insistă pe faptul de a prezenta ca normală
numai familia alcătuită dintr-un bărbat și o femeie, adică
familia tradițională, căci numai aceasta reflectă voința lui
Dumnezeu și poate conferi omului forța schimbării și pacea
interioară. Misiunea familială are în vedere promovarea acestui
stil de viață verificat de secole și care reprezintă ceea ce noi am
primit de la Domnul prin apostoli și urmașii lor142.
Vedem, din experiența cotidiană, că o familie ce
aprofundează valorile creștine, este bine înrădăcinată în
vigoarea și forța Evangheliei și constituie, indirect și
involuntar, sursă de atracție și de inspirație și pentru alte
comunități familiale.
Familia este mediul propice al experimentării relației cu
Dumnezeu în comuniune de iubire, în adevăr, în respect și cu
responsabilitatea unei vocații de sus, căci așa cum unii sunt
chemați la viață călugărească și sunt mai puțini, alții sunt
chemați la viață familială și sunt mult mai numeroși143.
Iubirea Treimică se reflectă și în felul în care familiile
trebuie să interacționeze între ele, repetând respectul și
demnitatea, iubirea și generozitatea, solidaritatea și filantropia,
adică valorile creștine ale comunității, care unifică, împacă și
aduc la Domnul pe cei ce doresc să înainteze în comuniune.

142
Marius LAZURCA, Invenţia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti,
1996, p.112.
143
Ioan ICA jr, Germano MARANI, Gândirea Socială a Bisericii, Editura
Deisis, Sibiu, 2002, p.261.

127
 Astfel, această comuniune de comuniuni naște sau ajută
Biserica, marea familie, care se sprijină pe cea mică, pe care o
însuflețește, o nutrește și îi oferă mediul optim de viață144.
Viața în Hristos presupune şi trăirea acestui mod unic și
esenţial de existență în familie, căci și Domnul Iisus a trăit
întro familie, alături de Maria, Maica sa și de Iosif, protectorul
lor, a binecuvântat familia la Nunta din Cana Galileii, atunci
când alături de mama Sa, și-a început activitatea Sa publică și a
promovat, peste tot, familia, ca mediu existenţial unic, necesar
și vrednic de urmat în viață, special pentru vocația majorității
oamenilor.

VII. MODALITĂŢI DE VIEŢUIRE ÎN AFARA

SPAŢIULUI MORALEI CREŞTINE: PROBLEMA
CONCUBINAJULUI

Începutul de mileniu III şi de secol XXI, a impus o altă

perspectivă asupra familiei şi asupra modului de viaţă al
familiei în societate, altfel spus este vorba despre concubinaj .
Acest mod de existenţă socială este, uneori, definit fie, “relaţia
existentă între un bărbat şi o femeie, asemănătoare sub
anumite aspecte cu relaţia conjugală, matrimonială dar care
nu are ocrotire legală, întrucât nu s-a încheiat cu respectarea
dispoziţiilor legale privitoare la încheierea căsătoriei”145, fie,

144
Dumitru POPESCU Familia şi cultura secularizatã, în Actele
Congresului Internaţional Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2002, p.224.
145
Iolanda şi Nicolae MITROFAN, Familia de la A la Z. Mic dicţionar al
vieţii familiale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 5

128
“un model de asociere, un mod de a trăi” împreună al
cuplurilor moderne, în afara căsătoriei146 .
Concubinajul la români, iată un subiect care poate
stârni variate reacţii din partea cititorului român. Întrun mediu
de dreapta, naţionalist şi pregnant religios, cu siguranţă că acest
subiect ar crea repulsie şi împotrivire, pentru că acolo se
consideră că, în mod natural, românul este din fire religios,
respectă instituţia căsătoriei, astfel încât concubinajul este,
poate, cel mult, o stare provizorie ce marchează perioada
premaritală. Nicidecum, concubinajul nu poate caracteriza, din
această perspectivă, firea românului.
Dacă, dinpotrivă, ne-am apleca spre un mediu de
stânga, socialist, cosmopolit, intenaţionalist şi poate puţin
indiferent religios, acest subiect ar părea ca un drept câştigat,
un mod de emancipare, superior celui patriarhal, al căsătoriei,
un semn al libertăţii şi al drepturilor omului sau, mai bine zis,
un mod care caracterizează societatea noastră de acum.
Foarte multe persoane, deşi nu se căsătoresc, nu trăiesc
singure, ci convieţuiesc cu un partener. Nu e vorba însă doar de
relaţii sexuale şi afective, ci şi de faptul că gospodăresc
împreună.
Alegerea concubinajului îmbină nevoia de dependenţă
şi identificare cu cea de autonomie, solicitând un angajament
afectiv, dar eliminând aspectul responsabil-contractual al
căsătoriei. Perioada dominaţiei socialiste din România (1947-
1989) se pare că a alterat foarte mult conştiinţa morală a
românului, atât de mult, încât destul de mulţi români se decid
spre concubinaj şi nu spre căsătorie. Dacă concubinajul
celebrează un fel de stare de libertate şi de dominaţie puternică
a propriului eu, totuşi el aduce cu sine şi sentimentul

Maria VOINEA, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura

146

Focus, Bucureşti, 2005, p.137.

129
nedeplinătăţii şi al pierderii, pentru că absenţa unui angajament
este însuşi garantul relaţiei oamenilor, iar separarea este la fel
de grea pentru concubini ca şi pentru soţi, deoarece o relaţie
crează sentimentul apartenenţei şi a scopului comun.
Deşi, cele mai multe cupluri aleg ca formă de
convieţuire socială concubinajul, multe dintre acestea nu sunt
conştiente de implicaţiile în timp ale traiului în comun întro
formă pe care statul şi legea nu o apară, din punct de vedere
legal.

VII.1. Perspectiva juridică

Dacă ne uităm la definiţia strict juridică a

concubinajului, vedem că el se referă la “conviețuirea unui
bărbat cu o femeie fără îndeplinirea formelor legale de
căsătorie; căsătorie nelegitimă”147. Această definţie statuează
faptul că el se referă doar la relaţia dintre un bărbăt şi o femeie,
care nu are un statut legal şi sacramental tradiţional. Altfel
spus, concubinajul se referă la uniunea liberă dintre două
persoane de sex opus(sic!), care au în vedere doar aspectul
strict prezent şi personal al legăturii. Faptul că cei doi nu au
vocaţia moştenirii unul faţă de celălat, arată o percepţie volatilă
asupra viitorului, iar faptul că relaţia are minime efecte legale,
arată caracterul ei strict personal.
În România, Codul Familiei prevede faptul că statul
ocroteşte căsătoria şi familia, apară interesele mamei şi ale
copilului şi recunoaşte căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de
stare civilă. Legea română nu recunoaşte concubinajul, sub
nicio formă, neexistând vreo corespondenţă egalitară între
concubinaj şi căsătorie.

147
http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CONCUBINAJhttp
://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CONCUBINAJ

130
 Dar, întrebarea presantă care apare este aceea: oare care
sunt raţiunile care stau la baza concubinajului, astăzi, la
români? Mai ales că este bine ştiut că din punct de vedere
legal, concubinajul nu beneficiază de nicio recunoaştere!
Statisticile ne arat că astăzi, din ce în ce mai mulţi
români preferă acest mod de convieţuire, sub pretextul falsei
independenţe pe care o presupune aceasta. Deşi, în cadrul
concubinajului, regulile de convieţuire dintre cei doi se apropie
extrem de mult de cele ale unei căsătorii.

VII.2. Perspectiva antropologico-sociologică

Dacă am analiza, din punct de vedere antropologic

motivele care îi fac pe unii dintre români să prefere
concubinajul în detrimentul căsătoriei, am vedea că sunt
invocate diferite raţiuni, de la cele de natură economică, până
la cele de natură profesională, ori socială.
Dacă am analiza concubinajul, din punct de vedere al
argumentelor pro şi contra, am vedea că susţinătorii acestui
mod de convieţuire argumentează că o astfel de relaţie este
relativ lejeră, pentru că nebazându-se pe niciun angajament
între parteneri, se exclude efortul perpetuu pentru susţinerea ei;
suportul economic al relaţiei pare mai echitabil şi mai
independent, în raport cu gestionarea finaciară, netrebuind să
existe justificări de niciun fel; în acest status quo primează
cariera profesională, iar gradul de intimidate poate pregăti o
eventuală oficializare a relaţiei în mod tradiţional şi, nu în
ultimul rând, ruperea unei astfel de relaţii nu presupune
birocraţie, cheltuieli şi tensiune emoţională prea mare.
Împotriva concubinajului sunt numeroase argumente,
dintre care amintim: instabilitatea ce caracterizează acest tip
de relaţie (1 din 6 cupluri care traiesc în concubinaj rămân

131
împreuna doar 3 ani, iar 1 din 10 supravieţuiesc mai mult de 5
ani), lipsa unei perspective puternic angajante de viitor, prin
lipsa unui contract social şi a unei consacrări religioase,
decăderea morală, ori grave afecţiuni emoţionale şi psihice,
datorate sentimentului de instabilitate, illicit şi temporar.
Uneori, lipsa unei viziuni comune despre lume şi viaţă,
a unor valori acceptate, dar şi a unei rectitudini morale şi a unui
ţel comun, fac concubinajul mai atractiv şi propice unor
personae aflate în astfel de situaţii.
Evaluând această susţinere argumentaţională, am putea
spune că singurul liant al concubinajului este voinţa şi o
minimă angajare morală, dar dacă ne uităm mai cu atenţie şi la
contra-argumentele concubinajului, am vedea că el este o
legătură dezechilibrată, pentru că nu permite nici bărbatului şi
nici femeii să-şi asume rolurile lor tradiţional-familiale, aşa că
egalitatea, creează un fals sentiment de echitate, deoarece nu
permite celor doi să-şi manifeste darurile lor naturale de
acţiune în relaţie.
Excluzând responsabilitatea faţă de viitor, concubinajul
nu oferă soliditate unei relaţii, statisticile arătând că durata lor
medie de viaţă este de 5 ani, mai ales că rutina şi tentaţia
cotidiană erodează puternic o astfel de relaţie ducând la
distrugerea ei.
Din punct de vedere moral şi social, nu apare nici un
avantaj, deoarece neasumarea responsabilităţilor faţă de viitor,
duce la susţinerea unei mentalităţi contraceptive puternice, care
în mod inevitabil îndeamnă la evitarea oricărei sarcini, ceea ce
crează numeroase implicaţii moral-religioase şi sociale.
La recensământul din anul 2002, s-a considerat necesar
şi înregistrarea acestor uniuni consensuale, asftel că Institutul
Naţional de Statistică (INS) a înregistrat 828.000 de persoane
care au recunoscut că trăiesc în concubinaj. De asemenea, s-a

132
surprins şi faptul că tinerii sunt cei care preferă un astfel de
aranjament social, deoarece îl consideră a fi cel mai potrivit cu
vârsta şi statutul lor, mai ales că ei justifică o astfel de relaţie
prin lipsa unui loc de muncă (sau lipsa stabilităţii lui), a unei
locuinţe, ori a unor minime condiţii de securitate financiară.
Aici, ar mai trebui spus că există şi fenomenul
concubinajului premarital, ca stare intermediară între perioada
formării relaţiilor şi căsătorie, iar, din acest punct de vedere,
concubinajul este un fenomen pasager. Probabil că mulţi dintre
aceia care acum, aproape 10 ani, s-au declarat a fi întro relaţie
de concubinaj, astăzi au finalizat acea relaţie printro căsătorie,
ori după finalizarea acelei relaţii, au trecut în alta, care până la
urmă a dus la căsătorie.
Dacă am analiza concubinajul prin intermediul
obişnuinţelor lui, am vedea că, în afara unei hotărâri de
angajament pe termen lung şi a oficializării civile şi religioase,
de regulă, el presupune aceleaşi habitudini ca şi o căsătorie. De
aceea, criticii concubinajului susţin că mai degrabă teama de a-
şi asuma propriile roluri, ori frica de un angajament serios şi
stabil, duc la o astfel de relaţie.
Uneori şi o anumită educaţie, ideologic feministă,
încurajează concubinajul sub pretextul independenţei faţă de
bărbat, perceput drept conducător tradiţional al familiei: „există
multe organizaţii la nivel mondial, care au drept scop
educarea femeii în a avea încredere în propriile forţe şi să nu
mai depindă de bărbaţi din toate punctele de vedere. Au trecut
vremurile în care bărbatul era singurul care trebuia să asigure
bunăstarea unei familii. Acum şi femeia lucrează, deci aduce
bani în casă, lucru care duce la independenţă”148 .

148
http://www.tion.ro/stiri/IM:ALL:news-romania/articol/casatoria,-in-
pericol.-romancele-prefera-concubinajul/cn/news-20080605-09112355

133
 Este de netăgăduit faptul că vârsta căsătoriei a crescut,
în România, în ultimele decenii, atât datorită creşterii nevoilor
educaţionale şi generalizării învăţământului obligatoriu la zece,
ori douăsprezece clase, cât şi din cauza degradării nivelui de
trai, proces corelat cu creşterea expectanţei de securitate
financiară.
De asemenea, responsabilităţile pe care le impune
căsătoria, mai ales cerinţele de întreţinere a ei, ca şi aspiraţiile
de ordin educaţional şi profesional, fac să crească vârsta de
căsătorie şi, implicit, favorizează concubinajul. În cadrul
familiilor consensuale, cum eufemistic este numit
concubinajul, copii sunt, adeseori, crescuţi de rude şi primesc o
îngrijire şi o educaţie precare, devenind, încă de mici,
independenţi de mediul familial.
E adevărat că acest fapt influenţează negativ şi familia,
dacă se constituie legal, mai târziu, pentru că părinţii
preocupaţi, aproape exclusiv de carieră, nu acordă atenţia
necesară copiilor şi îi predispun la numeroase afecţiuni psihice,
ori fizice.
Trebuie subliniat şi faptul că este o caracteristică a
României de astăzi faptul următor: concubinajul este un
fenomen care se întâlneşte în special la tineri, la cei care
suportă cel mai acut fenomenul de secularizare, de înstrăinare
faţă de tradiţiile naţionale şi religioase149.

VII.3. Perspectiva religios-morală

Din punct de vedere religios, căsătoria este o Sfântă

Taină, adică un mijloc sigur prin care harul Duhului Sfânt intră
şi sfinţeşte vieţile noastre. Ea a fost apreciată de Mântuitorul

149
Georges BALANDIER, Le dedale. Pour en finir avec le XX-eme siecle,
Paris, Fayard, 1994, pp. 173-175.

134
Hristos, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan
5,1-11), această unire dintre bărbat şi femeie fiind icoana unirii
dintre Hristos şi Biserică. Sfântul Apostol Pavel le recomandă
“Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a
iubit Biserica Sa, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5, 25).
Legătura dintre bărbat şi femeie este denumită, de acelaşi mare
apostol „taină mare” ce se aseamănă cu legătura dintre Hristos
şi Biserică (Efeseni V, 23). În baza acestor temeiuri
scripturistice, căsătoria este definită ca „legătura şi unirea
monogamică dintre un bărbat şi o femeie, pentru toată viaţa şi
o participare reciprocă la dreptul divin şi uman”.
Şi nu întâmplător, familia a fost considerată o mică
biserică150, suport şi fundament al societăţii şi al Bisericii, dar
şi “cea mai însemnată alcătuire socială”151, icoană a
Bisericii152, „comunitate umană socială de bază”153, ori sursă
principală de stabilitate şi moralitate în fiecare comunitate
umană şi sanctuar domestic. De aceea, concubinajul neagă
demnitatea divină a legăturii dintre bărbat şi femeie, iar prin
lipsa angajamentelor, fidelităţii şi responsabilităţii, creează
instabilitate socială şi depravare morală, ducând la situarea

150
Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Bucuresti, Asociaţia
filantropică medicală creştină Christiana,1999, p. 159.
151
Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional
„Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p. 11.
152
DANIEL Ciobotea, Familia creştină-Biserica de acasă în „Familia
creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, pp.5-6.
153
NIFON Mihăiţă, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiologie creştină, Editura
Asa, Bucureşti, 2005, p.73.

135
celor care trăiesc în concubinaj la marginea corpului eclezial şi
social.
Sigur, unii ar spune, poate, de ce oare nu putem fi buni
credincioşi dacă trăim ca şi căsătoriţi, fără să fim? Oare nu
putem fi la fel de buni creştini ca şi cei căsătoriţi? Poate, chiar
aşa ar fi, poate există excepţii, dar, practica ne arată că viaţa în
concubinaj aduce cu ea şi o degradare morală şi o prea puţină
lipsă de interes faţă de cele spirituale. Posibil, chiar, să existe
creştini care trăiesc în concubinaj şi care încearcă să fie buni
creştini. Dar, nu se poate generaliza. Mai mult, Biserica,
exclude, prin întreaga ei tradiţie canonică, pe cei necăsătoriţi de
la Euharistie, adică de la o viaţă bisericească, comunitar-
eclezială deplină.
La obiecţia că Iisus Hristos a venit pentru cei păcătoşi şi
că Biserica este o instituţie divino-umană care cuprinde pe
oamenii angajaţi pe drumul mântuirii, iar cei care trăiesc în
concubinaj, poate uneori, sunt conştienţi de acest fapt şi
încearcă să-şi depăşească propria stare şi nu trebuie
marginalizaţi, nici măcar eclesial, se poate răspunde că nici o
excepţie nu trebuie să devină regulă şi că o stare de fapt, chiar
de amploare, nu reprezintă normalitatea, dacă legile, cutumele
şi Revelaţia divină nu o statuează astfel.
Mai există şi o categorie specială de concubinaj, aceia
care amână căsătoria, dar trăiesc împreună pe baza logodnei
religioase. Sigur, şi aici este vorba despre o anormalitate,
logodna nu se poate substitui căsătoriei, ea este doar o ierurgie
pregătitoare şi atât, atunci când ea se prelungeşte peste măsură,
intră în sfera anormalităţii. Bineînţeles, efectele logodnei nu
sunt, nici pe departe, cele ale căsătoriei. Logodna a apărut
dintro sacralizare solemnă a unor făgăduinţe de căsătorie, dar
care nu presupun o viaţă în comun ca şi în cadrul căsătoriei. În
cazul concubinilor logodiţi, avem de-a face cu o fraudă

136
sacramentală, care este reprimată de către legislaţia canonică
bisericească.
De asemenea, legislaţia de stat nu acordă logodnei
vreun statut anume, aceasta fiind o stare premergătoare
căsătoriei, exclusiv religioasă. În practica sacramentală curentă,
logodna este unită cu Taina Cununiei, astfel concubinajul,
fundamentat pe logodnă, apare ca o anormalitate flagrantă.
Ţinând cont de faptul că este o alegere personală, reciprocă şi
totală în cazul căsătoriei, concubinajul, deşi respectă primele
două condiţii, nu o conţine pe a treia, el fiind o manifestare a
egoismului şi a individualismului154.

Concluzii

Dominată de evoluţia, parcă prea brutală, a societăţii

noastre, în ambientul secularist şi globalist, legătura sacră
dintre bărbat şi femeie a cunoscut o amplă depreciere. Una
dintre acestea este şi concubinajul sau uniunea consensuală,
cum mai este cunoscut acest tip de relaţie.
Societatea românească, patriarhală, prin mentalitatea şi
etica sa, receptează concubinajul ca pe o stare anormală, ca un
mod de viaţă contrar preceptelor sociale şi religioase, de aceea,
consideră această stare ca fiind străină faţă de valorile
tradiţionale româneşti. După 1989, când paradigma social-
politică românească a început să cunoască o amplă
transformare, frecvenţa concubinajului, ca mod de viaţă, a
crescut printre români, în special printre tineri.
Anii dominaţiei comuniste, ca şi influenţele tot mai
crescute ale unor modele social-comportamentale venite din

154
ANDREI, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Familia între Individualism,
Colectivism şi comuniune, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi
Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p. 64.

137
afara ţării, au favorizat creşterea fenomenului
155
concubinajului .
Dacă din punct de vedere juridic concubinajul este
nerecunoscut în România, iar din punct de vedere etic este
considerat imoral, din perspectivă religioasă el este considerat
un păcat care afectează stabilitatea societăţii şi a Bisericii.
Concubinajul este perceput ca o depreciere a libertăţii umane,
ca stare relaţională decadentă, nefiind receptat ca un drept
câştigat, ori ca o situaţie firească, cum poate este considerat în
spaţiul nord-amerian, ori vest-european.
Pentru români, întotdeauna familia a fost considerată o
instituţie sacră, fundament al societăţii şi al Bisericii, care
susţine ordinea morală şi dă sens vieţii omului, de aceea, orice
depreciere a conceptului familial este privită cu reţinere şi este
considerată o stare ce trebuie remediată. Mai ales că, în
universul împăcării şi armoniei satului românesc tradiţional,
excesul este acela care introduce logica blestemului şi a
pedepsei, tot ceea ce este de prisos este păcat: tot ceea ce
jigneşte măsura, cuviinţa, e păcat. Ordinea morală a lumii e în
acelaşi timp şi o ordine estetică, fiiind întemeiată pe armonii.
De aceea, simţul etic se îmbină atât de frumos şi de nesilit, în
sufletul ţăranului nostru cu simţul frumosului. De aceea, în
creaţia de artă populară, spiritul de puritate etică e constitutiv
şi firesc156.

155
Yves BIZEUL, Cultures jeunes et religion: problemes theotiques,
comunique dans le cadre du Colloque international: Europe latine -
Amerique latine: la modernite religieuse en perspective comparee, CSRES,
Strasbourg, 4-6 octobre, 1999, p. 1. apud. Conferinţă prezentată cu ocazia
Congresului Internaţional Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu,
25-27 sept. 2001.
156
Ovidiu PAPADIMA, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor.
Editura Saeculum , Bucureşti, 1995, p.78.

138
 Fenomenul concubinajului la români, necesită, cu
siguranţă, un spaţiu mai amplu şi o analiză mai profundă, dar
studiul de faţă şi-a propus să surprindă doar în mare
caracteristicile generale ale acestuia, ca o imagine generală şi
de ansamblu a acestui, cu adevărat flagel ,amprentă a secolului
şi mileniului nostru.
Atât Biserica, cât şi societatea românească, prin
instituţiile sale, susţin şi valorizează familia157 şi încearcă, prin
programe de asistenţă, să susţină valorile tradiţionale ale
familiei româneşti. Astfel că, speranţa noastră este aceea întro
restrângere a fenomenului concubinajului sau, măcar, întro
stagnare a sa.

VIII. CRIZA FAMILIEI – ÎNTRE PROVOCARE

PASTORAL-MISIONARĂ ȘI VALORI MORALE

Criza familiei este o realitate pregnantă pe care o

întâlnim la tot pasul, de la numeroșii copii crescuți de părinți,
la căsătoriile ce se rup în câteva luni, până la emisiunile
deșănțate de la televiziunile noastre, de parcă de un sfert de
secol suntem supuși celui mai pestilențial experiment, un
Pitești după Pitești, mai urât, prin efecte, decât primul, mai
necunoscut decât el. Și chiar dacă astăzi nu se mai trage cu
glonțul în obrazul lui Hristos, numeroase piroane ale
indiferenței sau persiflării valorilor morale creștine, se înfig în
trupul Mântuitorului, Cel care și-a dat viața pentru ca lumea să
aibă viață din belșug (Ioan.X,10) . La tot pasul vedem ruine ale
valorilor creștine, cucerite de superficialitatea și imoralitatea
vremurilor de astăzi, rămășițe ale unor vremuri mai bune care

Isidor MARTINCĂ, Cultura şi educaţia în Doctrina Socială a Bisericii,

157

Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2004, p.76.

139
cer cu necesitate revenirea, dar care astăzi sunt semne ale unui
teribil conflict, de aprige proporții.
Familia, stâlp și temelie a Bisericii și a societății, cât a
înțeles un neam din Evanghelie158, este supusă asaltului
modernismului de-aproape două secole, de când, avant la
letrre, Revoluția francează ce anunța spiritul mortuar al
marxismului, a încercat să decimeze Franța creștină ca
avanpost creștin al epocii. Familia este ținta tuturor atacurilor
contemporane, mai ales în mass- media, deoarece, ateii sau
anti-creștinii cunosc importanța familiei în societate și în
civilizația noastră. Ea este spațiu educațional, al împreună-
creșterii spirituale și culturale a soților și a copiilor, ambient al
sfințeniei și mediu al virtuții159. Aici se învață și se trăiește
autentic, de aceea experiențele familiale țin de realul autentic al
vieții.
Mai ales în ultimul deceniu presa de pe mapamond, dar
cu predilecție cea românească, ține cu tot dinadinsul să ne arate
că familia este un spațiu al violenței, abuzului, sexualității
depravate și restricțiilor morale, prezentând cazuri nenumărate
de soți care-și agresează soțiile, de copii revoltați de regulile
părinților sau abuzați de aceștia, cazuri speciale, extreme,
prezentate ca normalitate, pentru ca în mintea contemporanilor
să se nască ideea că familia nu e tocmai spațiul cel mai bun și
mai protejat pentru dezvoltarea persoanei umane. La aceasta
se adaugă propaganda interesată, falsă și regizată a cuplurilor
homosexuale care trebuie să adopte copii pentru că și acele
aglomerări sexualizate ar avea cumva acest drept.

158
Simion MEHEDINȚI, Creștinismul românesc, Fundația Anastasia,
București, 1995, p.23.
159
***, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.289.

140
 Din punct de vedere creștin, aceste atacuri la adresa
familiei sunt cuplate cu cele la adresa Bisericilor și a
slujitorilor ei, pentru că mica familie și marea familie-
Biserica, sunt ultimele bastioane ale bunului simț și ale
normalității. Astfel, căsătoria prin unitatea și indisolubilitatea
ei este o poartă reală spre sfințenie și stabilitate160.
Din nefericire, în unele confesiuni neoprotestante
întâlnim un creștinism coafat, marxizat, corect politic (în Țările
Nordice) care ar face orice să câștige popularitate, numai
atașamentul față de vocea Domnului necăutându-l. Din acest
motiv, de exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă a luat recent
hotărârea de a întreupe orice formă de dialog cu aceste grupări.
Dar atacul asupra familiei are într-adevăr, așa cum am
spus mai sus, un substrat marxist. Poate puțini știu sau își mai
amintesc de faptul că s-a scris mult de experiemntul sexual
comunist din URSS din anii ’20 ai secolului trecut, când s-a
dorit desființarea familiei și liberalizarea sexuală. În foarte
scurt timp s-a constatat că acei oameni supuși experimentului,
nu mai aveau frică de nimic, scop și viață, deci nu mai puteau
fi sub nicio formă controlați social. Nu mai erau supuși ordinii
de stat, căci nu mai aveau ce pierde. Copiii rezultați din
pasagerele relații erau în grija statului, iar cei sau cele care le
erau temporar parteneri, nu erau cu mare lucru legați unii cu
alții. La scurt timp, conducerea sovietică a încetat
experimentul, dar liberalizarea sexuală, denigrarea familiei și a
valorilor tradiționale este astăzi o marcă marxistă și putem
recunoaște un neomarxist după felul cum se poziționează față
de familie.

160
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București,
1978, p.183.

141
 Programele de educație sexuală din fragedă copilărie
urmăresc tocmai controlul absolut asupra tinerilor prin
intermediul sexualizării, iar aceste experimente nu sunt noi,
aparțin anilor ’20-’60 ai secolului trecut, mai ales din Uniunea
Sovietică, străini de astfel de încercări nefiind nici americanii,
prin celebrele sale programe Beatles și Monarch ( a se vedea,
spre exemplu,http://biblioteca-secreta.blogspot.ro/2013/01/pro-
gramele-de-control-al-mintii-si.html).
Fără a exalta teorii ale conspirației, căci astfel de lucruri
sunt astăzi cunoscute, aș direcționa atenția spre roadele
comportamentului mediatic, ong-istic dirijat de astăzi, care
proslăvește vechea ideologie neo-marxistă, cu haine americane,
a lui politically corect, în fapt o teribilă manipulare și un
atentat la lumea liberă, tradiționalistă, conservatoare și creștină.
Familia este atacată astăzi în esența ei, prin propaganda unor
micro-minoritari (așa numiți membri LGBT-Q, în fapt oameni
bolnavi sufleteşte), care doresc recunoașterea așa-ziselor
căsătorii homosexuale sau/și a parteneriatelor civile, de parcă o
valoare dumnezeiască se poate negocia și interpreta după bunul
plac al omului. Printre portavocile denigrării familiei, mica
Biserică161, sunt, în societatea noastră oameni de presă și mai
ales creații de presă, false modele media, care și-au făcut un țel
în viață din a denigra creștinismul, în special, și valorile
religioase, în general. Sacra instituție a căsătoriei este văzută ca
o racilă a unor vremuri demult apuse, o marcă dominantă
creștină, care nu-și mai are loc în societatea contemporană, așa-
zis modernizată162.

161
Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în
lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia
filantropică medicală creştină Christiana, București, 1999, p.159.
162
ANDREI, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Familia între Individualism,
Colectivism și comuniune în volumul, „Familia și viața la începutul unui

142
 Realitatea însă este alta. Niciun tânăr integru psihic nu-
și dorește o relație homosexuală și nu pune semnul egalității
între familie și asocierea homosexuală. Nimeni, în integritatea
sa psihică, nu pune la îndoială familia ca valoare morală, căci,
vă rog să vă închipuiți ce ar însemna acceptarea asocierilor
homosexuale drept familie, o denigrare a Preasfintei Treimi,
care în opinia noastră este modelul suprem al familiei; trecerea
la nivelul al doilea al cererii din planul micro-minoritarilor, și
anume adopția copiilor și promovarea homosexualității ca falsă
normalitate alături de heterosexualitate. Acesta este traseul din
unele părți ale Occidentului european, unde deja s-a renunțat la
statutul de tată și mamă în favorea celui de părinte unu și
părinte doi, considerându-se că sexul ține de alegere și cultură,
nu cum este normal, un dat firesc, natural.
Apoi, trecerea genului în planul alegerii, al culturii și al
obișnuinței, este contrar evidenței naturale, observabile.
Adesea, se pune pe seama unor cercetări aceste lucruri,
cercetări finanțate de grupările interesate, care contra banilor
obțin din partea unor oameni de știință, reali sau falși,
confirmarea erorilor lor ideologice. Ideologizarea socială,
științifică și politică, a dus la această situație a presiunii imense
pe familie și pe dorința reconsiderării ei în cel mai fals mod cu
putință.
Din fericire, atât marile tradiții confesionale, cât și
marile religii, nu sunt de acord cu această viziune care numai în
spațiul creștin este pe alocuri dominantă și se poate discuta
despre ea, căci, în spaţiile tradiționale ale altor religii, numai
simpla discuție despre aceste lucruri pro-homosexuale ar aduce
imediat pedeapsa cu moartea.

nou mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.59.

143
 Nu pledez pentru radicalizare și nu consider că
homosexualitatea ar trebui pedepsită cu moartea sau, chiar
numai pedepsită. Dar trebuie spus adevărul, ea nu reprezintă
normalitatea, ci ține de o opțiune eronată, păcătoasă, dar
reversibilă. Conform principiului patristic al raportării
autentice la om, iubim păcătosul și urâm păcatul, îi iubim şi
pe homosexuali, dar urâm păcatul lor, colaborăm cu ei, dar
aceasta nu înseamnă că le validăm falsa perspectivă asupra
lumii și vieții.
Familia, în sensul ei autentic, a ajuns să fie considerată
drept familia tradițională, în opoziție cu cea așa-zis modernă, în
fapt o falsă familie, care include și homosexualii.
S-a ridicat și problema următoare: dacă considerăm
familia tradițională ca cea formată din părinți de genuri opuse
și copii, am exclude nu doar cuplurile homosexuale, dar și
familiile monoparentale sau pe cele formate din bunici și
nepoți. Dar, nu. Nu este deloc așa! Familiile monoparentale,
deși nu sunt familii depline, aparțin paradigmei familiei
tradiționale din care totuși provin, pe când familia
homosexuală, deși o numesc impropriu așa, nu este decât
asocierea păcătoasă dintre două persoane de același gen, pe
baza alegerii lor, ignorând datul natural și zestrea biologică.
Familia autentică este formată din bărbat și femeie, alături de
copil sau copii, ori chiar fără copii, dar aici este vorba despre o
familie nerodnică material, dar posibil rodnică spiritual163.
Ideologia neo-marxistă ce promovează diversitatea
sexuală și familia modernă, este poziționată profund anticreștin
și contra valorilor religioase, în general. Pentru o mână de
oameni suntem presaţi să acceptăm o enormitate socială și
decădere morală! Gândiți-vă apoi ce atmosferă familială ar

163
Ilie MOLDOVAN, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Editura
Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.183.

144
putea avea copiii sau copilul adoptat de o astfel de familie
decadentă? Fie, ar fi supuși abuzurilor, așa cum se întâmplă
deja acolo unde s-a dat posibilitatea adopției, fie cresc întro
atmosferă total viciată și deformatoare, căci se știe că atât tatăl
cât și mama au roluri psihologice bine definite, iar Carl
Gustave Jung a arătat foarte corect aceste lucruri (a se vedea,
spre exemplu, Puterea sufletului- antologie, Editura Anima,
Bucureşti, 1994, traducere Suzana Holan). Familia
tradițională nu este un concept anti-homosexual
propagandistic, dar consider că este forma naturală lăsată de
Dumnezeu și cea mai propice omului, de aceea avem datoria de
a o apăra și de a milita pentru sănătatea socială și familială de
mâine.
Dacă copiilor noștri li se tot face educație pro-
homosexuală, mai târziu ei nu vor fi capabili să apere valorile
reale, autentice, normale și necesare unei bune desfășurări a
vieții și acceptând viziunea deformată homosexuală, se lasă
larg deschisă ușa distrugerii valorilor creștine sociale.
S-ar putea reproșa că familiile homosexuale sunt puține,
dar printr-un alt exemplu vă voi arăta periculozitatea acestui
lucru. De două decenii, mass-media românească promovează
numai crime, violuri, agresiuni, tâlhării și corupție, astfel că
majoritatea tinerilor cred că acestea sunt dominante în
societatea noastră, uitând că ele sunt numai accidente.
Apoi, violența devine un habitus al vieții lor, uzitând
foarte lejer de ea. La fel se întâmplă și cu familia, considerând
tolerant și necesar a accepta minciuna paradigmei
homosexuale, se deschide calea spre persecuția majorității
heterosexuale și a favorizării acestei micro-minorități,
gălăgioase și agresive.
Un alt asalt major asupra familiei se dă în zona
educației familiale, acolo unde se preferă cel mai adesea

145
educația instituțiilor statului, ori a structurilor înlocuitoare
familiei, decât acesteia. Astfel, avem numeroase cazuri de
familii cărora li se confiscă pur și simplu copilul sau copiii, nu
datorită unui pericol major, iminent și puternic ce le-ar perturba
viața, ci din motive hilare sau care țin prea puțin de voința
părinților. Aici, avem cazuri de copii confiscați de instituțiile
statului, din simplul motiv că părinții sunt prea săraci, ori, cum
a fost cazul unor români stabiliți în Norvegia, că nu hrăneau
copiii la ore fixe.
A se prefera educația extra-familială când părinții
trăiesc, iar familia există, este un act de agresiune familială,
căci cu toate deficiențele lor, dacă bineînțeles nu pun în pericol
viața copilului, părinții/familia reprezintă calea cea mai bună de
educație a copiilor.
Întreg sistemul de asistență socială pus în slujba
copilului trebuie să urmărească interesele optime ale acestuia și
nu interesele unei bresle care adesea își trădează menirea. Iar
cazurile ce apar destul de greu prin presă arată adevărul.
Nu foarte departe în timp, am văzut cu toții cazul
Norvegiei cu sistemul ei, Barnevernet, cu apucături naziste,
care, prin solidarizarea creștinilor și a mediei, a fost înfrânt.
Tendințele secularist-ateiste, fie de stânga, fie de dreapta,
pleacă de la premiza greșită că familia este o instituție
învechită și că poate fi lejer înlocuită, dar aceasta este o
premiză falsă și inumană164. Familia este o instituție divino-
umană, divină prin Întemeietor și Model, umană prin membrii

164
J. STACEY, Brave new family, Basic Books, New York, 1990, apud
Raluca Popescu, Introducere în sociologia familiei, Editura Polirom, Iaşi,
2009, p. 42;

146
ei, care transcende timpul și spațiul, veche, dar deloc învechită,
necesară, firească și normală, fundamentată pe solidaritate165.
„Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor,
bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea
se dă celor doi ce se căsătoresc harul lui Dumnezeu.
Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea
neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire amândoi
devin tari”166 . Slujba ortodoxă afirmă: „nici păcatul de la
început, nici potopul n-au stricat sfinţenia căsătoriei”167 .
Secularizarea încearcă demonetizarea valorilor și
instituțiilor tradiționale, oferind surogate neviabile și care
generează reacții de apărare puternice din partea Bisericii, a
unei părți a societății și a persoanelor particulare sau organizate
în structuri instituționale private168.
Recenta asociere a Bisericii cu Inițiativa pentru
revizuirea Constituției României, departe de a fi o întreprindere
anti-homosexuală în mod direct, reprezintă un mijloc de
protejare a familiei și a generațiilor viitoare de această tendință
de dominare pe care micro-comunitatea homosexuală o are.
Familia reprezintă o prioritate misionară și pastorală
eclezială și o valoare morală intrinsecă, ce nu-și poate pierde
importanța în funcție de moftul vremurilor. S-a constatat în
societățile totalitarist-comuniste, atee, că minimizarea rolului
familiei duce la o decădere socială, morală, axiologică și chiar
cultural-economică puternică. Statul însuși decade odată cu

165
Tiberiu Gh. DÂRLEA, Căsătoria şi viaţa mistică, Editura Lumina,
Bucureşti, 1995, p.60.
166
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1997, p. 122.
167
Ibidem, 123.
168
Jean Paul WILLAIME; Le secularisation contemporaine du croire.
Paris, 1996, p.153.

147
familia, care se dovedește a fi în mod real celula fundamentală
a societății, expresie care este mai mult decât o metaforă.
Societatea actuală nu este structural anti-familială și
nici civilizația noastră. Nici nu ar avea cum, ci sunt procese
dirijate de organizații seculariste, atee, de a ne face să credem
că familia este perimată și că există alternativă, și încă mai
bună, la ea. În această ordine de idei, ar trebui să integrăm și
tendința de sexualizare excesivă a societății noastre, prin
intermediul mass-mediei și al educației. Recentele încercări de
a introduce domeniul de studiu educație pentru sănătate în
școala românească pare salutar, la prima vedere. A încerca să
ajuți elevul, învățându-l ce poate face pentru creșterea calității
vieții sale, pentru igiena sa, nu este un lucru rău, dar a
introduce înșelător, și mai ales la vârste fragede, educația
sexuală este o crimă. Este o modalitate de a controla prin
intermediul sexualizării timpurii tânăra generație. Aici este
pericolul. „Principala distincţie dintre familia tradiţională
şi cea modernă priveşte primordialitatea obligaţiilor şi a
afecţiunii”169 .
Un rod complex al acestei viziuni materialist-sexuale ce
se dorește impus tinerilor, este acela al planificării familiale
acrivice și al dezincriminării morale a avortului. Dacă i se
spune unei tinere și i se tot repetă că omul are viață numai în
momentul în care se naște, atunci ea crede într-adevăr, cum
este mințită de propaganda atee, că acel copil ce crește în ea
este numai o bucată de carne fără viață și nu este niciun păcat
să o extirpe!
La fel, pe principiul individualist, ateu, că omul și
numai el este propriul lui stăpân iar sexualitatea este necesară
și trebuie să transcendă morala, se ajunge la liberalizarea

169
Floare CHIPEA, Familia contemporană - tendinţe globale şi configuraţii
locale, Editura Expert, Bucureşti, 2011, p.267.

148
relațiilor sexuale, încurajându-se relațiile pasagere, în
detrimentul clar al familiei. Familia iese păgubită din toată
această strategie asezonată cu intenții bune, de a educa tinerii
pentru sexualitate. Biserica nu se opune total acestei idei, ci ea
cere să se facă la vârste adecvate și cu ajutorul unor suporturi
de curs ponderate și adaptate nevoilor reale de cunoaștere.
Omul este o ființă construită de Creator, armonios și
complex, iar sexualitatea are un rol important în viața
umană170. Totuși, ea ar trebui deprioritizată în favoarea
valorilor și a moralității, pentru a crește și a educa o tânără
generație puternică și dinamică.
Familia este o cale a sfințeniei, o normalitate a vieții, un
mijloc sigur de a ajunge la Dumnezeu și structura voită și
oferită nouă oamenilor de Creator. Nu degeaba ea a fost
denumită ca sanctuar al vieții, mediu adecvat de învățare și
aprofundare a valorilor, a tezaurului moral și cultural al
umanității, dar și o școală a sfințeniei vieții171. Rolul principal
al familiei este acela de a perpetua, proteja și aprofunda viața,
de a împărtăși ajutor, solidaritate, comuniune și iubire, valori
care nu au cum să fie învățate și experimentate autentic în afara
familiei. Restul, mizerele false exemple ale propagandei
seculariste cu iubiri homosexuale și cadru comunitar
homosexual, sunt numai elemente de propagandă, viața reală
arătând că aceste persoane ce greșit au ales, repet au ales, căci
nu este un dat natural calea păcatului, nu se pot institui nici în
modele și nici în căi demne de urmat.

170
ANGELUCCI Avanti, BALDO Guarrella de Carli, Iubirea se
construiește, traducere de Radu Corneliu Daduica, Editura Pauline,
București, 2005, p.159.
171
John MEYENDORF, Le mariage dans le perspective orthodoxe, Paris,
Ymca Press, 1986, p.67.

149
 Imoralitatea și periculozitatea acestei perspective atee și
micro-minoritar homosexuale, reies mai cu seamă din
propaganda mediatică realizată asupra copiilor, prin
intermediul benzilor desenate, a desenelor animate, a jucăriilor
sau a jocurilor promovate de media interesată, care au în vedere
distrugerea simțului moral al normalității la copii, sub pretextul
educației pentru diversitate, deși se uită că educația trebuie
făcută pentru normalitate, excepțiile păguboase fiind puține și
reprezentând nefirescul.
Normalitatea familiei reiese cel mai bine din faptul că
numai ei Dumnezeu i-a încredințat perpetuarea vieții, relaţia
complementară dintre bărbat şi femeie, are fundament în
chiar actul creaţiei divine 172. Viața apare ca urmare a
relaționării dintre un bărbat și o femeie, iar nu altfel, de aceea
relația normală este numai cea familială.
Astfel, cei doi soți transmit copiilor zestrea lor genetică
dar și achizițiile lor culturale și obișnuințele morale, o anumită
raportare la societate și o anumită intensitate spirituală,
religioasă. Prin intermediul părinților, copilul primește tot ceea
ce îi este necesar pentru înțelegerea și relaționarea corectă cu
semenii săi și cu viața, de aceea, în afara căsătoriei există
numai excepții, care nicidecum nu pot constitui regula de viață
socială firească.
Tot acestui discurs pro-familial și moral îi aparține și
considerarea divorțului ca un mijloc secular de presiune
familială. Desigur, au existat din cele mai vechi timpuri rupturi
familiale, oricum s-au numit ele, divorțul nu este o invenție
modernă. Dar frecvența ridicată a divorțurilor, prezentarea
divorțului ca un drept și o opțiune legitim naturală și lejer
uzitabilă, nu sunt chestiuni normale și ele aparțin aceleiași

172
Dumitru POPESCU, Doru COSTACHE, Introducere în dogmatica
ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p.174.

150
strategii de decredibilizare familială. Biserica îndeamnă la
înțelegere și reconciliere, considerând că, exceptând adulterul,
aproape toate celelalte motive de divorț ar putea fi rezolvate
prin disponibilitate și dialog.
Pentru Ortodoxie, „nunta este Taina în care un
bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod liber să trăiască
împreuna toata viaţa, pentru a se iubi unul pe altul, a
naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc, primesc -
prin preot - harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la
atingerea scopului ei” 173.
Dar, paradigma deconstructivă modernistă vine cu
teoria că divorțul este o necesitate, invocând prea desele
nepotriviri de caracter sau chiar plictisul relațional. Aceasta
pornește dintr-o viziune desacralizată asupra familiei,
considerându-o bazată exclusiv pe dorința de moment a celor
doi de a se căsători, iar reconsiderararea acestei poziții, ca fiind
un act de normalitate.
Acestei viziuni, Biserica îi opune concepția sa sacră
asupra familiei formată pe un angajament ferm, înaintea lui
Dumnezeu, a celor doi, hotărâți să parcurgă un itinerar pe viață
cu toate obstacolele sale inerente, cu toate problemele și
provocările pe care le întâlnesc în viață. Căsătoria este sfântă
pentru că Sfânt este Domnul, Cel ce cheamă și unește, cel care
invită la comuniune și colaborare. Sacralitatea căsătoriei nu
depinde, sub nicio formă, de oameni și condiții umane, ci de
Cel ce împărtășește sfințenia și de deschiderea sinceră a celor
ce sunt angajați pe drumul conjugal174.

173
Mihai GEORGESCU, Idei morale şi sociale în Comentariul la psalmi al
Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, X (1958), nr. 7-8, p.469.
174
Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile
Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p.89.

151
 Divorțul, homosexualitatea și alte asemenea, sunt
semne ale culturii morții, un nihilism dominant ce se opune
naturaleții vieții și legilor morale naturale, așa cum au fost ele
înscrise de Creator în însăși esența firii umane. Familia este
singurul cadru adecvat și propice dezvoltării vieții umane, al
creșterii sănătoase a copiilor și a dezvoltării culturale și
spirituale. De fapt, istoria umană, statistica și studiile sociale
corecte, ne arată că decăderea familiei duce în mod direct și
nemijlocit la decăderea statului, a orașelor și a civilizației, în
general. Familia se fundamentează pe valori revelate, nu pe
principii de viață umane, de aceea, valorile morale familiale
sunt superioare oricărui principiu moral uman, oricărei
încercări umane de a oferi o alternativă. La viață, singura
alternativă este moartea, la familie singura alternativă este
singurătatea , moartea relațională sau comunitară. Aici nu intră
asumarea monahală a singurătății sau a comuniunii, căci este
vorba despre un cadru sacramental, ci acele inițiative colaterale
seculariste.
Adevărata tensiune este între Biserică și ideologia neo-
marxistă, secular-umanistă astăzi, comunistă ieri, și cine știe
cum poate fi numită mâine. Este un conflict ce a născut
numeroși martiri, de la creștinii uciși de Spania republicană,
până la cei martirizați de Uniunea Sovietică sau China
comunistă, ori de nefericita primăvară arabă care a dus la
reactivarea individualismului și a fanatismului ideologizat
musulman.
Familia este fundamentată pe moralitatea esențială a
ființei umane, pe ceea ce Creatorul dorește pentru noi, pe ceea
ce sigur și Singur ne poate asigura fericirea, împlinirea și
libertatea. Societatea contemporană este profund bolnavă de
secularism, dar acest lucru nu trebuie să arunce spațiul creștin
în disperare, căci lumina speranței strălucește tot mai profund

152
în noaptea neagră a păcatului și a aparentei lipse de
perspectivă. Familia este stâlpul fundamental al societății, al
moralei și al Bisericii, fiind o necesitate de viață și este un act
sfânt, de origine dumnezeiască 175. Aşa cum un pește scos
din apă moare, la fel omul în afara familiei decade și nu-și
poate înțelege și urma scopul vieții sale. Prin urmare, opțiunea
familială este de fapt datul natural, o taină pentru un
credincios176, nu un moft, ci o alegere conștientă, în
conformitate cu scopul vieții umane. De altfel, în toate marile
religii, valorile familiale sunt respectate cu acea conștiință a
împlinirii unui mandat dumnezeiesc.
În ceea ce privește criza familiei, ar trebui spus că
principala problemă și cauza rezistenței scăzute la procesul de
secularizare este constituită de catehizarea inexistentă sau
scăzută, fapt ce impune cu necesitate re-creștinarea familiilor
noastre care funcționează la cota de avarie. Din punct de vedere
moral, re-creștinarea familiilor noastre înseamnă cunoașterea
principiilor fundamentale ale învățăturii creștine, dar și a
consecințelor lor morale, pentru ca în deplină cunoștință de
cauză omul să poată face alegeri calitativ morale, bune și
necesare, iar familia din care face parte să poată constitui un
exemplu moral privilegiat.
Familia este misionară prin însăși modul ei de a fi, ea
propovăduind indirect un anume mod de viață și relaționare cu
celalalte familii precum și cu semenii noștri. Cu cât spiritul
creștin a pătruns mai mult întro familie, cu atât ea are un
caracter misionar mai incisiv, de aceea, prioritatea misionară,
pastorală și morală a vremurilor noastre cere cu mare necesitate

175
Hristu ADRUTSOS, Sistem de morală, Sibiu, 1947, p.296.
176
Valer BEL,, Familia şi Biserica, în vol. „Familia şi viaţa la începutul
unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.46.

153
modul de viață creștină. O familie puternic fundamentată pe
învățătura și morala creștină, este foarte greu de a fi afectată de
asalturile secularismului și ale modernismului, fiind un
adevărat bastion contra a tot ceea ce ar putea deprecia modul de
viață tradițional177. Aici trebuie reafirmat, ceea ce am mai spus
mai devreme, a fi modern sau modernist (aceasta ideologizat),
nu înseamnă nicidecum un plus valoric și niciodată a fi
modern nu este superior lui a fi tradițional, dar mass-media a
indus această părere greșită că tot ceea ce e vechi e perimat,
aplicând aici principiul tehnologic al superiorității unui produs
actual față de unul vechi. Dar, în spațiul culturii și al moralei,
aceasta este o capcană. Ceea ce ieri a fost bun și valabil, este și
astăzi și va fi și mâine, o teorie, idee, ideologie sau mod de
viață nu este superior numai că este mai nou. Superioritatea
singură o dă numai și numai raportarea la principiile morale.
Astfel, ceva este bun, util și necesar, modern, actual numai
dacă este moral, numai privit prin lentila moralei, altfel, vorbim
de dragul formelor fără fond. Această manipulare este utilizată
pe scară largă, iar exemplul cel mai concludent este cel vis a
vis de familia tradițională. A crede, conform moderniștilor, că
ea nu mai este valabilă și azi, ar fi o eroare. A accepta
diversitatea sexuală, căsătoriile homosexuale este, conform
acestei logici false, un semn de modernitate.
La fel ca și conflictul dintre generații, este vorba nu de
un conflict de substanță, real, ci de un conflict de înțelegere și
comunicare. În fapt, la tinerețe, omul este mai deschis la ceea
ce pare nou, la schimbare, chiar dacă ea nu este superioară
modului tradițional de a vedea lucrurile, pentru ca apoi după
maturitate, omul să redevină conservator și să vadă lucrurile cu
mare claritate. Progresiștii, așa cum își spun ateo-seculariștii în

177
Constantin PAVEL, Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie,
în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 1-2,. p.126.

154
plan politic, promovează aceste schimbări pentru că ei au
pierdut viziunea creștină asupra lumii și a vieții, iar religia
creștină, datorită adevărului și dinamismului ei, este
considerată principalul adeversar, cel mai redutabil.
La o privire atentă, chiar așa și este, căci creștinismul
este singurul în măsură să revoluționeze din temelii lumea, să o
transforme conform vocației sale și să o schimbe, așa cum de
altfel a mai făcut-o acum aproape două milenii.
Criza familiei este apoi și o criză a persoanei, a
relaționării omului cu Dumnezeu, cu adevărul de credință și cu
viața morală, deoarece cu cât slăbește credința și cu cât este
mai puțin catehizat creștinul, cu atât mai mult este vulnerabil la
atacurile modernismului, ideologie resuscitată, fără însă a avea
vigoarea dintâi ci numai altă formă. Aici, revenim la problema
misionar-pastorală enunțată deja mai sus, și anume nevoia
urgentă de catehizare personală și familială care pare a fi
antidotul perfect contra ateo-secularismului și contra tuturor
ideologiilor ce bulversează astăzi lumea. Trăim într-o realitate
tot mai mult influențată imagistic și ideologic, de aceea bătălia
Bisericii tot pe aceste planuri de impact trebuie dusă, în zona
sensibilizării umane, dar și pe planul cunoașterii ca factor ce
schimbă și influențează mentalități. Astfel, ajungem la același
vechi dar perfect valabile și noi prin utilitate, concepte pauline
ale omului nou, renaștere, înnoire și spiritualizare, atât de
necesare nu doar veacului apostolic dar și timpului nostru și
tuturor epocilor. Lupta dintre omul cel vechi și omul nou, dintre
omul interior și cel exterior, dintre carne și spirit, se reia la
fiecare generație, iar aici noi avem exemplele glorioase ale
trecutului, felul în care înaintașii noștri au biruit răul vremii lor.
Răul vremii noastre este secularizarea, cu toate procesele sale,
pe care trebuie să o biruim, cu credința părinților, cu modul lor

155
de viață și cu mentalitatea lor atașată profund de Hristos,
schimbată, înnoită și transformată.
Secularizarea presupune, așa cum am mai afirmat, o
înstrăinare de Dumnezeu dar și o modificare de mentalitate, o
superficializare a vieții și o abordare lejeră a problemelor
fundamentale ale vieții. Este asemenea unei boli ce se cere
vindecată. Posibil este, căci a crede că nu există cale de
întoarcere, înseamnă a nesocoti puterea speranței în lucrarea
Providenței dumnezeiești. Poate secularizarea face parte din
planul dumnezeiesc de purificare și revigorare a credinței! De
ce să nu fim optimiști?
Criza familială este apoi și o criză educațională, un eșec
al educației familiale și apoi școlare, insituționale, care
accentuează informația și cantitatea de informație, în loc să
promoveze ctitorirea de caractere, șlefuirea sufletească și
acumularea culturală. Familia s-a diluat prin modelul de
raportare a membrilor ei la ea, printr-o mentalitate
consumeristă pe care o vedem cel mai adesea în refuzul
sacrificiului și al greutăților, pe principiul materialist al lui o
viață am, să o trăiesc cum îmi place și cât mai lejer! Acest
nefast principiu semi-epicureian a dus la mentalitatea familială
laxă și la atenuarea identității familiale. Pe acestă logică se
justifică ușor avortul, divorțul și câte alte răni morale ce
contribuie la decadența civilizației noastre.
Educația familială trebuie revigorată, prin
responsabilizarea părinților și găsirea de soluții de colaborare
între Familie, Şcoală și Biserică, mai ales pentru copiii orfani,
orfani de un părinte sau cu părinții plecaţi la muncă în
străinătate. Altfel, o catastrofă morală ne va paște, o hecatombă
morală, căci aceste suflete tinere vor purta cu ei trauma lipsei
de iubire și atenție și vor repeta și ei răul ce li s-a făcut
involuntar.

156
 Iubirea vindecă firea și restaurează moral pe om, nu
este o vorbă în vânt, ci o realitate și o necesitate, iar Biserica
trebuie să aibă aici rolul de îndrumător și inițiator al unor astfel
de activități178.
Școala, apoi, trebuie să fie ajutată în a respinge
inițiativele seculariste prin înțelegerea efectelor nefaste pentru
copii pe termen lung. Aici, această inițiativă trebuie cuplată cu
cea a interculturalismului creștin, ca variantă necesară și
alternativă reală, la mult eșuatul multiculturalism și politică
corectă. Creștinismul este inclusiv și integral și pornește de la
premiza ne-excluderii nimănui, de aceea, el este benefic în
acțiunea și misiunea sa comunităților umane, așa cum s-a văzut
deja în istorie.
Componenta educațională este imperios necesară
procesului de restaurare morală, căci dacă omul nu are clar în
minte achiziția rațională și informațională a unei perspective
integrale asupra vieții și a lumii, va apela la surogate toxice,
cum sunt secularismul și progresismul politic, care a dus
aproape de prăpastia eșecului civilizația noastră. În colaborarea
dintre Biserică şi Școală nu ar apărea vreo noutate, dată fiind
predilecția creștinismului pentru educație și a faptului că peste
tot în lume școlile au fost iniţiate și patronate pentru multă
vreme de Biserică, la fel și cultura cărții și chiar știința și
tehnica.
Așadar, o reconfigurare a misiunii pastorale și morale, o
conjugare a forțelor în spațiul educațional și familial, sunt
necesități ecleziale ce nu trebuie neglijate sub nicio formă,
pentru că vedem în spațiul țărilor occientale europene, tendința
este ca în multe zone bătălia pentru integritatea morală a

178
CLEMENT Alexandrinul, Stromatele, traducere de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, colecţia PSB, vol. 5, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p.145.

157
omului să fie aproape pierdută sau cel puțin așa să pară, până
acum.
Conlucrarea Bisericii cu Familia, trebuie făcută la
nivelul educației, prin intermediul orei de religie, a catehezei şi
a programelor parohiale care trebuie să includă pe toți membrii
familiei, dar și prin implicarea în proiecte comunitare mixte și
accentuarea responsabilității parentale în acest sens. Catehizând
părinții, catehizăm și copiii, și invers. O acțiune se susține pe
alta și tot așa. Educația familială presupune un efort eclezial
care să aprofundeze principiile și valorile morale fundamentale,
ca singurele care pot oferi echilibru, armonie, fericire și
realizarea scopului vieții omului.
Nihilismul contemporan, cu toate consecințele sale,
este un efect al descreștinării familiale, școlare și individuale
masive. Este vorba de un eșec misionar și moral dar care din
fericire nu este ireversibil, ci poate fi îndreptat. O primă acțiune
eclezială necesară este aceea a înnoirii limbajului bisericesc și a
relaționării clerului cu credincioșii, astfel încât mesajul
evanghelic să poată fi înțeles și urmat, în cuvintele, cu
expresiile și imaginile cotidiene, larg utilizate astăzi. De
asemenea, Biserica, prin gesturi și fapte, trebuie să-și reafirme
apropierea maximă față de om, să nu pară o instituție izolată și
ne-actuală, ci ceea ce este și trebuie să fie arvună a Împărăției
cerurilor, Trup mistic al lui Hristos și spațiu al exersării
nemuririi, sursă de bucurie, lumină și speranță, așa cum cere
vocația ei originară.
Biserica trebuie să preia, purifice și aprofundeze cultura
omului contemporan, mai ales cultura tinerilor, modul lor de
exprimare și de relaționare, pentru a putea în mod optim să le
predice pe Hristos tinerilor, fără respingere, așa cum ei s-ar
aștepta și El ar face-o astăzi. Timpul mântuirii, al lui hic et
nunc, presupune această înnoire a traseelor comunicaționale ale

158
Bisericii, în așa fel încât misiunea sa să aibă un maxim impact
sufletesc asupra omului, iar omul să creadă, pentru că aceasta
este unica șansă a recuperării sale morale și existențiale.
Morala creștină nu presupune un set de reguli absurde și
nici valori ale trecutului, ne-actuale astăzi, ci cadre ale
paradigmei autentice de viață a omului, așa cum trebuie el să
fie și cum Creatorul își dorește. Moralitatea ține de adâncul
dumnezeiesc din noi, de ceea ce avem mai bun și mai
frumos,mai drept și mai autentic, de aceea a trăi moral
înseamnă până la urmă a trăi conform propriei firi, conform
adevărului firii tale și conform căii de viață ce te duce la
desăvârșire sau la fericire, în temeni laici. Morala este deci o
necesitate de viață, nu o posibilitate de opțiune, deși avem și
această capacitate de a o respinge, dar deloc în beneficiul
nostru, mai degrabă în beneficiul deformării și al decadenței
noastre179.
Coordonarea acțiunilor ecleziale cu familia și școala,
este o acțiune educațional-catehetică și spiritual necesară,
pentru că altfel ce zidește Biserica, nu consolidează sau chiar
dărâmă celelalte două instituții sociale fundamentale ale lumii
noastre.
Educația este cheia depășirii profundei crize a valorilor
creștine familiale, atât pe calea familială, cât și pe cea școlară,
ori pe cea catehetică, eclezială. Un om educat, catehizat mai
bine-zis, este un om gata să facă față provocărilor vremii lui, să
fie un bun vestitor al Evangheliei și să contribuie la dispariţia
întunericului necunoștinței și al răutății. Colaborarea Biserică-
Familie-Școală, în această ordine, a creat o puternică linie
Maginot spirituală, ce secole de-a rândul a respins cu succes

179
Paul EVDOCHIMOV, Înnoirea spiritului. Studii de spiritualitate,
traducere de Magdalena Mărculescu Cojocea, Editura Pandora, Târgovişte,
1997, p.205.

159
atacurile pornite contra valorilor creștine. De aceea, și astăzi
această alianță trebuie refăcută, aprofundată și întărită, pentru
ca ceea ce este nesemnificativ și superficial să nu mai domine
viața comunităților noastre, să nu mai țină în sclavie omul și să
nu îi mai tulbure existența.
Trebuie să înțelegem că această criză este o oportunitate
de schimbare, de purificare, de re-acordare a misiunii ecleziale,
de eliminare a prafului de pe opera misionară și nicidecum nu
este ireversibilă, oricât s-ar strădui să ne facă să credem
dușmanii credinței180. Biserica este Trupul Mistic al lui Hristos
pe care porțile iadului nu o vor atinge, martor al sfințeniei,
ambasadă de scăpare și ferment de nemurire, de aceea ea
trebuie să aibă conștiința puterii sale, să fie mai puternică decât
provocările contemporane și neputințele de astăzi.
Criza nu anunță sfârșitul inevitabil și nici Apocalipsa,
tot timpul au existat crize181, ci este o trecătoare stare a
Bisericii, o cale de a ieși mai puternică și mai purificată, căci în
disperare și neliniște, în încercare și în greutăți, aurul credinței,
mai curat se lămurește. Familia rămâne, până la înnoirea
chipului acestei lumi, principala instituție a Bisericii și a lumii,
creând relații de neșters chiar și în veșnicie, fundamentate pe
iubire, sacrificiu și disponibilitate, pe generozitate, bunătate și
comuniune. Familia este un loc privilegiat al învățării rostului
acestei lumii și al tainicei prezențe a lui Dumnezeu, un spațiu
sacru, căci Sfințenia Domnului se răspândește peste toți

180
Giovanni BATTISTA Re, La crise de la familie, c est aussi la crise de
la societe, în „Droit de l homme, famille et politique”, Conseil Pontifical de
la famille, Roma 1998, p.168.
181
DANIEL Ciobotea, Mitropolitul Moldovei, Familia creștină-speranța
României în volumul, „Familia și viața la începutul unui nou mileniu
creștin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p.33.

160
membrii acestei nobile instituții. Imagine a Preasfintei Treimi,
familia este asaltată și încercată, dar nu va putea fi distrusă căci
este chip al nemuritorului Dumnezeu.
Criza familiei este și o criză a valorilor creștine altădată
dominante în societate, dar care pentru unii, astăzi nu mai
spune mare lucru, ci reprezintă o opțiune privată a unui grup
fără relevanță socială majoră. Chiar și pentru unii dintre
creștini, valorile creștine reprezintă numai un mod teoretic de
relaționare, fără a fi o practică curentă, iar schimbarea în
primul rând de aici ar trebui să pornească, de la creștini care
schimbându-se, schimbă lumea182.
Crizei familiale îi răspundem cu o reînnoire spirituală și
culturală, cu o aprofundare a misiunii Bisericii și cu o mai
strânsă colaborare a Şcolii și Familiei cu Biserica. Criza va
trece, valorile familiale vor rămâne, căci până la finele
veacurilor, familia va avea un cuvânt de spus lumii noastre,
prin urmare extra familiam nulla humanitas, nulla societas.

IX. PERSPECTIVE BIOETICE CONTEMPORANE CU

PRIVIRE LA FAMILIE

Fără Dumnezeu, omul pare că a devenit liber, dar a

devenit liber de viaţă, sau mai bine-zis liber în moarte,
dobândind libertatea deşertului, aridă şi fără sens (aceasta se
vede din progresul civilizaţiei morţii, atât de intens
propovăduită astăzi).
Astfel, înţelegem de ce astăzi lumea este diagnosticată a
suferi de aspiritualitate, cea mai grea şi generalizată suferinţă.
Şi nu ar fi nevoie decât ca viziunea lui Iezechiel (XXXVII) să se

182
Sf. IOAN Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor,
traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Editura Marineasa,
Timişoara, 2005, p.104.

161
actualizeze şi Duhul, care suflă unde voieşte, să treacă iarăşi
peste marele ogor al cuvintelor lumii. Noi, nu vom putea spune
niciodată cât de mult Dumnezeu este Altul, Cel cu Totul Altul.
Pericolul proiecţiilor ne paşte întotdeauna; să ne imaginăm un
Dumnezeu departe de noi, de experienţele noastre şi iată că
deja am creat un idol al minţii noastre. Căci, aceste cuvinte Cel
cu Totul Altul fac din aşteptarea noastră o alteritate insondabilă,
care este de nemăsurat. Trebuie precizat că nu suntem în faţa
bogatei şi binefăcătoarei recunoaşteri a alterităţii căreia filosofii
şi psihologii îi exaltă rolul în relaţiile interumane, în iubire şi
prietenie. Este o alteritate pentru care noi nu putem avea o
măsură obişnuită.
Ce înseamnă relaţia cu Acest cu Totul Altul? Dacă este
Cel cu Totul Altul, poate fi întâlnit? Poate fi aproape de noi?
Aproape de aspiraţiile noastre? Cum se manifestă şi lucrează El
în viaţa noastră şi-a lumii ? Poate El spune ceva despre viața
noastră, despre moralitate și familie ?
Noi creștinii credem că da, credem că Dumnezeu
normează viața noastră, că El este Izvorul și Stăpânul vieții, iar
deciziile noastre morale afectează viața noastră și a aproapelui
nostru.
Instituție centrală pentru spațiul iudeo-creștin în special,
familia reprezintă una dintre cele mai respectabile instituții ale
ambientului contemporan euro-atlantic, pentru că ea este
depozitara tradițională a valorilor fundamentale, din cadrul
acestei perspective geografice și religioase, dar și pentru că ea
concentrează în interiorul său o viziune aparte despre lume și
viață183.
Considerată (aşa cum am mai precizat în această
lucrare) a fi stâlp și temelie a societății și a dezvoltării

183
Floare CHIPEA, Familia contemporană - tendinţe globale şi configuraţii
locale, Editura Expert, Bucureşti, 2011, p. 267.

162
personale, cea mai însemnată alcătuire socială184, icoană a
Bisericii185, comunitate umană socială de bază186, familia este
cu adevărat sursa principală de stabilitate şi moralitate în
fiecare comunitate umană, familia se fundamentează pe
perspectiva biblică despre lume și viață, având în centrul ei
ideea de comuniune, de subsidiaritate, de solidaritate, de
colaborare și de iubire.
În postmodernitate, familia a suferit și ea numeroase
schimbări și suportă încă atacul ideologic din partea multor
grupări, în special de natură secular-ateistă și anti-creștine.
Dacă pentru un creștin, familia reprezintă o redută a
principiilor creștine, pentru un secular-ateist ea reprezintă un
bastion al unei viziuni învechite de viață, dar, desigur, studiul
de față nu are în vedere analizarea familiei din perspectiva
interacțiunii cu postmoderitatea, din punct de vedere ideologic,
ori al confruntărilor pe planul ideilor dintre cele două viziuni.
Deși ne poziționăm în mod clar de partea familiei
tradiționale, privim cu respect orice altă perspectivă asupra
familiei, chiar dacă nu împărtășim acele idei, numai pentru
faptul că libertatea de gândire este cel mai mare dar pe care
Creatorul ni l-a oferit, iar ființa umană a fost înzestrată cu
capacitatea de a alege și a discerne, ca unul dintre cele mai
mari daruri dumnezeiești.
În afara unei familii puternice şi sănătoase, nu putem
concepe comunitatea umană, deoarece relaţiile sociale,

184
Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional
„Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin” , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p. 11
185
DANIEL Ciubotea, Familia creştină-Biserica de acasă în „Familia
creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, 5-6
186
NIFON Mihăiţă, Misiologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p. 73

163
principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază se
învaţă şi se exersează corect şi eficace doar în mediul familial.
Aşadar, familia este izvor de moralitate pentru
societate, model al relaţiilor umane şi centru de forţă şi
stabilitate. Fără familie nu poate exista nici un fel de
comunitate umană sau societate şi istoria demonstrează că nu a
existat nici o societate umană care să nu aibă la bază familia.
În cele ce urmează vom analiza, din punct de vedere al
bioeticii creștine, din perspectivă ortodoxă răsăriteană, câteva
probleme urgente și deosebit de importante pentru moralitatea
omului de azi.

IX.1. Rodnicia spirituală și trupească a familiei

Una dintre cele mai importante probleme cu privire la

familie, proiecţie a Sfintei Treimi în societatea umană187 și
celula de bază a societăţii umane188, este aceea a fertilității
acesteia. Aici, se pun mai multe chestiuni. Prima este aceea
dacă o familie fără copii este deplină sau nu? Problema trebuie
privită din perspectivă biblică astfel: copiii sunt priviți ca dar și
binecuvântare a lui Dumnezeu. În antichitatea iudaică precum
și în cea iudeo-creștină, lipsa copiilor era semnul unei damnații
divine, a lipsei de finalitate imediată a familiei. Așa avem
exemplul lui Zaharia și al Elisabetei care până să se nască
Ioan, viitorul Sfânt, Botezător și Înaintemergător, au suferit
blamarea din partea comunității lor.

187
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001,p. 224.
188
Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic”,
nr. 8 din anul 2001, p.11

164
 Dar oare dacă pătrundem în esența problemei, scopul
familiei este numai nașterea de copiii? Sau scopul principal al
familiei este acesta?
Dacă privim cu onestitate ar trebui să vedem că într-
adevăr copiii sunt un mare dar și o binecuvântare pentru orice
familie, dar există cazuri când din considerente exclusiv
medicale - deși aici jonglăm puțin cu termenii, căci există în
tradiția răsăriteană și ideea că imposibilitatea facerii de copii
are la bază un păcat- o familie nu poate avea urmași. Ea este tot
familie și fără urmași, deși tentația imediată ar fi aceea de a o
considera nedeplină. Totuși, nu ar trebui să privim lucrurile
prin această lentilă. Scopul principal al familiei este
manifestarea iubirii dintre cei doi soți, bărbat și femeie,
ajutorarea reciprocă, cooperarea dintre ei, în primul rând
dezvoltarea spirituală a celor doi și creșterea comuniunii dintre
cei doi, devenirea personală, căci scopul principal și
eshatologic al fiecăruia este mântuirea. Astfel, fiecare dintre
soți devine o scară a mântuirii pentru celălalt. Deci scopul
principal este aprofundarea comuniunii, creșterea spirituală
împreună, fapt ce nu exclude fertilitatea din punct de vedere
spiritual189. Familia se fondează pe iubire ca scop și obiectiv
principal, pentru că Dumnezeu care este Treime de Persoane şi
Unul în Fiinţă, este model al desăvârşirii, al iubirii familiale190,
El „fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi
de comuniune personală”191. Precum persoanele treimice sunt

189
Theodor BACONSKI, Iacob şi îngerul, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997, pp.112-114.
190
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, p.224
191
Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai
Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12

165
legate între ele de o iubire desăvârşită (doar adâncul lui
Dumnezeu, fiinţa Sa însăşi este iubire! I Ioan 4,8), ele
descoperindu-se una prin alta şi fiind orientate una către alta.
Astfel, deși nu pot avea sau nu au urmași, cei doi
aprofundează relația de comuniune dintre ei și își susțin
dezvoltarea spirituală, ceea ce este cel mai important.
La acest nivel, din această perspectivă, observăm că
putem vorbi despre o paternitate sau o maternitate spirituală și
culturală extrem de importantă, pentru că cerința dumnezeiască
este creșteți și vă înmulțiți nu înmulțiți-vă, iar această creștere
înseamnă aprofundarea spirituală și culturală (Facere 1, 26).
În acest sens, omenirea a cunoscut multe genii, fie că a
fost vorba despre celibatari, fie de oameni căsătoriți dar fără
copii, fără a însemna că au fost mai puțin importanți pentru
istoria umanității.
Din punct de vedere al familiilor care doresc dar nu pot
avea copii, din punct de vedere al bioeticii se mai ridică
problema medicală tehnică, privind posibilitatea de a face
copii. Astfel, se pune problema practicii de insemninare
artificială sau in-vitro. Aici problema este simplă. Pentru a
avea șanse mari de succes, se implantează în uterul femeii mai
multe ovule fecundate, problema este că majoritatea mor sau
apare posibilitatea unor sarcini multiple iar apoi părinții
optează pentru a lăsa să se dezvolte numai una din sarcini.
Din punct de vedere moral, se pune urmatoarea
problemă: este oare corect să manipulăm astfel viața? Să
selectăm care anume viitor embrion să se dezvolte și care să
moară? Oare nu luăm locul Creatorului?
Desigur, suntem responsabili pentru a proteja viața și
pentru a nu lăsa ca niciodată moartea să ne facă instrumente
ale sale. Este moral să faci totul pentru a putea avea urmași, dar
fără a afecta viața care se manifestă, fără a opri posibilitățile la

166
viață ale niciunui potențial embrion 192. Trebuie apreciat că
orice practică ce duce la distrugerea vieții, a unui viitor
embrion cu potențialitate de viață, este strict imorală iar un om
credincios trebuie să-și pună astfel problema.
Apoi, dacă aceasta este singura soluție medicală, se
poate pune următoarea întrebare, oare a adopta un copil nu este
mai firesc decât a forța limitele naturii umane și a distruge
viața și potențialități de viață?
De asemenea, vorbim despre problema mamelor
surogat, adică în cazul în care o femeie într-un cuplu nu poate
avea copii, din cauze medicale, atunci fie pe cale artificială, fie
pe cale naturală, soțul poate însărcina o femeie doritoare pentru
a fi purtătoarea copilului acestui cuplu. Categoric trebuie spus
că este o chestiune imorală de la început, fie că este vorba
despre actul procreației în sine, în afara căsătoriei, fie că este
vorba despre faptul că un ovul fecundat artificial al unui cuplu
este implantat unei mame purtătoare, aceasta este total imoral,
căci între copil și mamă se creează o legătură specială, iar o
mamă nu poate fi numai purtătoare, ci este vorba despre o
intromisiune a unei persoane străine în cuplu, ceea ce arată o
formă de adulter, parțială sau virtuală , care creează o problemă
morală serioasă193.

192
Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică
medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p. 159
193
Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile
Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, EdituraTeofania, Sibiu, 2002, pp.
227-228.

167
 IX.2. Etica rodniciei familiei

O altă chestiune ce poate apărea legată de familie,

„celulă de bază la temelia organismului social”194 și o imagine
terestră a Treimii195, este cu privire la mijloacele medicale ce
stimulează fertilitatea. Acestea, în măsura în care nu afectează
sănătatea corporală sau spirituală a persoanei care le folosește,
pot fi moral utilizate. Condiția este să nu afecteze sănătatea
utilizatorului196.
În contemporaneitate, există și provocarea constituită
de experimentarea unor noi tratamente de fertilizare care din
punct de vedere moral ridică aceiași problemă, aceea de a nu
afecta sănătatea celui ce utilizează aceste practici medicale ori
medicamentoase. Astfel, dacă aceste experimente nu afectează,
limitează sau deformează într-un fel viața și sănătatea umană,
ele sunt perfect morale și bune de utilizat.
Corelativ acestei probleme este utilizarea
contraceptivelor sau a altor tehnici de contracepție care dau
utilizatorilor iluzia libertății de a decide când să conceapă un
copil. Se uită că acesta este darul inefabil al lui Dumnezeu, iar
cel ce nu poate avea copii poate foarte bine să adopte. Apoi,
scopul căsătoriei este împlinirea iubirii, ajutorul reciproc,

194
Corneliu SÂRBU, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968, p.150.
195
Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi
Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p.358
196
Gheorghe REMETE Familia şi planningul familial în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p. 213.

168
mergerea pe drumul desăvârşirii şi naşterea de copii, ca scop
principal, dar nu unicul scop197.
Pentru că împiedică, real sau virtual, posibilitatea de a
concepe și slujește cultura morții, a individualității și a plăcerii,
pentru că e dovedit medical faptul că afectează calitatea vieții
umane și sunt străine de principiul promovării, respectării și
sprijinirii vieții, contraceptivele sunt considerate a fi
imorale. Este adevărat, mulți oameni care se consideră
credincioși le acceptă, crezând că au dreptul să conceapă atunci
când hotărăsc, de aceea le utilizează amăgindu-și conștiința că
evită un așa-zis rău mai mare, avortul sau părăsirea noului
născut. Dar, problema este astfel greșit abordată din punct de
vedere moral, deoarece creștinul se conduce după Sfânta
Scriptură, iar în unele tradiții confesionale Sfânta Tradiție are
aceiași valoare normativă. Pentru aceasta, fiind împotriva vieții
și a Creatorului, mijloacele contraceptive ridică serioase
probleme morale.
Singura metodă acceptată pentru limitarea numărului de
urmași este, fie înfrânarea, fie așa numită metodă a
calendarului biologic, ce are la bază creșterea sau descreșterea
temperaturii bazale a femeii în perioade fertile sau după caz,
invers, în cele infertile.
Sexualitatea nu este considerată a fi ceva rău și imoral,
iar nașterea de copii este un obiectiv auxiliar al căsătoriei,
totuși, moralitatea acestor legături este importantă, căci de ele
este legată viața, venirea a noi oameni pe lume și transmiterea
vieții. Din acest motiv, sexualitatea ca și cheie a vieții, ca
mijloc de venire a vieții în lume, din punct de vedere fizic are o

197
Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura
Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.53.

169
covârșitoare importanță și nu poate fi expusă plăcerii pur și
simplu, viciilor și capriciilor umane198.
Familia este cadrul unic potrivit pentru venirea în lume
a unui copil, unicul mediu propice împlinirii iubirii 199,fiind din
punct de vedere al moralei creștine, singurul mediu optim
pentru dezvoltarea, creșterea și apariția ființei umane.
În familie, tatăl și mama au fiecare o importanță
deosebită în creșterea sănătoasă și armonioasă a copilului,
fiecare în parte contribuind la zestrea genetică, spirituală și
culturală a noului născut.
Chiar din punct de vedere emoțional, apariția unui copil
în afara căsătoriei ori creșterea lui de către un singur părinte,
reprezintă o situație nefericită, anormală și problematică pentru
dezvoltarea armonioasă, normală și firească a copilului.
A alege să ai un urmaș este o hotărâre responsabilă și o
manifestare a libertății umane dar nu reprezintă totul căci Cel
ce este Izvorul vieții are decizia cea mai importantă în acest
sens. Astfel, uneori există în aparență potențialitatea de a da
naștere unui copil în cadrul familiei și totuși el nu apare, alteori
sănătatea reproductivă a măcar unuia dintre membrii acesteia,
este afectată iremediabil și totuși copilul se naște. Se mai
întâmplă chiar ca un copil să apară chiar și atunci când sunt
utilizate mijloace contraceptive, chiar fără a fi afectat de
acestea. Aceasta ne arată că Dumnezeu este Cel ce are ultimul
cuvânt în privința apariției vieții, iar omul este numai
operatorul secund al acestei mise en scene a existenţei.
Concluzia este că tot ceea ce se opune vieții, o limitează
și o afectează nu poate fi moral, iar un bun credincios va evita

198
Serafim ROSE, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia,
Bucureşti, 1997, p.34.
199
John MEYENDORFF, La marriage dans le perspective orthodoxe,
Ymca Press, 1986, p. 82

170
acestea. Cheia sau lentila de decriptare a acestor probleme de
bioetică, aceasta este: omul trebuie să fie în slujba vieții, a
culturii iubirii și niciodată altfel sau invers200.
Responsabilitatea față de chipul lui Dumnezeu din noi, față de
darul magnific al vieții, constă în respectul față de viață în toate
stadiile și formele ei ca reflectare a voinței Creatorului,
singurul care este Stăpânul vieții și al morții, Domnul absolut
al existenței noastre201.

IX.3. Divorțul - rană a familiei și necinstire a voii lui

Dumnezeu

O altă problemă majoră de bioetică contemporană este

aceea legată de divorț, adică de separarea celor doi soți și deci
de rupere a legăturii căsătoriei. Creștinismul respectă, aproape
în totalitate, principiul biblic că ceea ce Dumnezeu a unit,
omul nu are dreptul să despartă, de aceea, indisolubilitatea
căsătoriei este privită ca o voință dumnezeiască.
Pentru neputința umană, există totuși posibilitatea
refacerii legăturii căsătoriei sau a îngăduinței de a lăsa omul să
se căsătorească de maxim trei ori în Biserica Ortodoxă, cea
Catolică neacceptând sub nicio formă divorțul 202.
Divorțul este o ruptură a legăturii de iubire, sau mai
bine-zis aspectul său concret de înstrăinare și separare, dar dacă
omului i se permite în anumite tradiții religioase de a divorța

200
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.
Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78
201
Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp.205-206
202
Gavril I.TRIFA, Violența domestică și divorțul – provocări majore
pentru Biserică și Școală, în volumul ”Educația din perspectiva valorilor”,
vol. VIII, Editura Eikon, București, p.105.

171
sau mai bine -zis se îngăduie a doua și a treia căsătorie, aceasta
este o îngăduință și o înțelegere față de neputința umană și
nicidecum o obișnuință ori starea de normalitate.
A te separa de soțul cu care te-ai unit înaintea lui
Dumnezeu, reprezintă o necinstire a Acestuia și o încălcare a
propriei promisiuni de fidelitate precum și a angajamentului
marital. Căsătoria presupune și jertfă, renunțare, sacrificiu, de
aceea este de neacceptat divorțul care înseamnă necinstirea
harului sacramental, refuzul depășirii provocărilor și a
greutăților împreună.
În spațiul vetero-testamentar, se permitea divorțul
numai pe motiv de adulter, singurul motiv viabil și în
creștinism, pentru că numai înșelarea produsă de unul dintre
soți sparge indisolubilitatea căsătoriei.
În spațiul creștin, abordarea este diferită, dar
majoritatea teologilor vorbesc despre divorț ca despre o stare
de anormalitate comunitară, ca despre un păcat, ceea ce face ca
a doua și a treia căsătorie, după caz, de exemplu, în spațiul
ortodox să fie considerată o simplă ierurgie și nu o Taină, și se
acordă după efectuarea unui timp de pocăință.
Din nefericire, în lumea contemporană divorțul este
privit ca un drept al omului, ca o normalitate a comunității, căci
și motivele de divorț s-au înmulțit, fiind care mai de care mai
hilare sau mai superficiale. Adesea, se ajunge la divorț pentru
că cei ce doresc să se căsătorească nu pun la baza relației lor o
viziune comună despre lume și viață, ci plăcerea, interesul sau
orgoliul. În esență, divorțul este considerat, din punct de vedere
creștin ortodox, ca fiind inacceptabil, pentru că manifestă
superficialitate față de angajamentele luate înaintea lui
Dumnezeu și a aproapelui. Cauza principală a divorțului o
reprezintă o perspectivă superficială asupra vieții și o fondare a

172
relațiilor de căsătorie pe baze nesolide, emoționale sau
interesate.
Ceea ce trebuie să primeze în alegerea unui partener,
este, în primul rând, existența unor principii morale și
religioase comune, a unei viziuni comunitare compatibile și
trebuie investită voința de a rămâne în fidelitate împreună unul
cu celălalt 203.
Lipsa unei catehizări sistematice și profunde face ca
majoritatea celor ce se consideră creștini, credincioși, să fie tot
mai mică. Pentru aceasta, cei care se consideră credincioși dar
încalcă preceptele religioase fundamentale, se află într-o mare
problemă de morală a credinței. Considerarea valorilor creștine
ca fiind negociabile și fără valoare normativă absolută chiar și
indirect, căci majoritatea credincioșilor nu sunt conștienți de
aceasta, duce la falimentul căsătoriei prin divorț204.
A divorța, a te rupe din unitatea căsătoriei, presupune o
rană pe trupul Bisericii, a comunității în care familia trăiește,
dar și un eșec misionar, educațional și moral al Bisericii care
nu a putut interveni într-un mod benefic și eficace în acest caz.

IX.4. Avortul-crimă contra umanității și act anti-

familial și imoral

Avortul reprezintă o realitate a lumii în care trăim, fie

că este vorba despre credincioși, fie că este vorba despre non-
credincioși. El reprezintă, pentru cel ce crede, o întrerupere a
vieții unei ființei umane în dezvoltare, căci de exemplu

203
Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi
Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, pp. 351-358.
204
J. O. BALSWICH, J. K. BALSWICH, Familia- o perspectivă creştină
asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura Casa
Cărţii, Oradea, 2009, p.33.

173
credincioșii creștini consideră, în larga lor majoritate, că viața
umană apare ca dar dumnezeiesc din momentul concepției, de
aceea orice intervenție asupra viitoarei depline ființe umane
este considerată a fi o crimă.
Avortul a fost astfel considerat de creștinii din toate
timpurile și din toate locurile, pentru că a întrerupe o viață
înseamnă o depășire a prerogativelor umane, omul neavând sub
nicio formă, niciodată, dreptul de a întrerupe viața aproapelui
său, nenăscut sau născut. Astfel, “fiinţa umană rămâne fiinţă
umană indiferent de dimensiunile pe care le are şi de mediul în
care trăieşte. Unde apare o întrerupere a acestei dezvoltări
avem de-a face cu o ucidere“205.
Din punct de vedere al bioeticii, problema se pune
astfel: oare într-adevăr putem vorbi despre viață umană de la
concepție? Unii spun că om este numai ființa care s-a născut,
alții că momentul vieții nu este nicidecum de la concepție.
Din punct de vedere teologic, ne ghidăm după Revelația
dumnezeiască imuabilă care afirmă existența vieţii, a persoanei,
din momentul concepției. Din punct de vedere uman, ne
ghidăm și după rezultatele științei, fără însă a o idolatriza, care
arată și ea că din momentul concepției apare viața, din punct de
vedere al manifestării, al bio-câmpului și al comportamentului
în interiorul trupului mamei.
Ființa umană este cea mai importantă pentru Creator,
căci numai pentru om Dumnezeu a ales să intre în lume, să se
înomenească, pentru aceasta omul are o valoare imensă, mai
mare decât universul în ansamblul lui, el este reflectarea
chipului Creatorului, de aceea, indiferent de vârsta sa, ființa

205
IRINEU Pop, Contracepţia din perspectivă ortodoxă, Babeş-Bolyai,
2007, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=254812

174
umană are dreptul la existență, pe care numai Dumnezeu îl
poate lua sau da 206.
Din nefericire, se constată că avortul apare în special la
persoane tinere, care nu sunt căsătorite și au relații sexuale
ocazionale, în afara cadrului familial, iar avortul este o soluție
la faptul că în viața lor a apărut un copil pe care nu și-l doresc.
Cauza principală este educația precară, lipsa unei catehizări
adecvate precum și lipsa unui sens religios al vieții.
Este imoral să iei o viață pe care nu o poți da, este
imoral să întrerupi o viață numai că nu ai știut să te înfrânezi
sau să eviți a avea urmași dacă nu i-ai dorit 207.
Bioetica creștină consideră avortul ca cel mai mare rău
moral pentru o mamă, căci avortul are nefaste urmări psihice și
sufletești, sentimentul de vinovăție terorizând, la un moment
dat, viața celei ce a optat pentru această soluție inumană și
imorală.
Avortul pune deci problema dreptului de a decide
asupra propriei vieți și a vieții altuia, a deciziei cu privire la
continuarea sau oprirea vieții altuia, mai ales că pentru un om
credincios, omul are caracterul de persoană încă de la
concepție.
De ce considerăm că viața apare din momentul
concepției? Pentru că ea se derulează apoi firesc pe baza unor
etape observabile ce duc la nașterea omului. Astfel, considerăm
că deși încă nenăscută ființa umană are dreptul la viață, vorbim
despre o ființă umană și nu avem dreptul de a altera privilegiul
exclusiv al Creatorului de a da și a lua viața omului. Aici facem

206
Ilie MOLDOVAN, Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii. vol. I,
Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, p.17,
207
Pr. JUVENALIE, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica
începuturilor vieţii, Eseu de bioetică a gestaţiei, Bucureşti, Editura
Anastasia, 2002, p.265.

175
precizarea că a lua viața omului, din partea Creatorului sau
moartea omului, deși este un mister al credinței, reprezintă un
atribut al Domnului exclusiv. Omul este chemat de Dumnezeu
la viață și fără Acesta el nu poate da viață. El dă viață din ceea
ce Domnul i-a dat și prin voia Lui. Prin urmare, dreptul la
existență este un dar dumnezeiesc ce nu poate fi acaparat
niciodată și în nici un fel de om208.

IX.5. Experimente pe om și practici paleative

Consimțământul cu privire la experimente umane sau la

sfârșitul vieții, este în concepția creștină unul care privește
viața de familie în ansamblul ei. De aceea, atunci când omul
este de acord să fie parte a unui experiment medical, trebuie să
aibă drept cheie exegetică interesul nu doar al său ci, mai ales,
binele familiei. De aceea, va accepta să urmeze acest risc
numai după ce va avea și acordul familiei, iar rezultatele
experimentului pot fi utile umanității înseși. Membri familiei
trebuie să știe că sunt responsabili unii pentru alții, au datoria
de a se susține și ajuta, iar absolut orice decizie hotărăsc să ia la
un moment dat și afectează cât de puțin familia, trebuie luată în
consens cu familia și ținând seama de interesele ei. Aici,
colateral, trebuie să excludem experimentele ce au la bază
câștigul financiar sau alte interese personale209.

208
John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere de
Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p.67.
209
Gheorghe SCRIPCARU, A. CIUCA, V .ASTARASTOAE, C.
SCRIPCARU, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura
Polirom, 1998, pp. 140-159.

176
 În aceeași optică trebuie să vedem și chestiunea
transplantului, care este bun și folositor210, dar decizia de a
dona un organ în beneficiul altuia ,de exemplu, nu trebuie să
afecteze viața familială, să nu fie o sursă de câștig și să
slujească iubirea față de aproapele211.
De asemenea, Biserica binecuvântează orice practică
medicală în vederea reducerii suferinței din lume, prin urmare
și transplantul efectuat cu respect față de primitor și de
donator, viu sau mort212.
O problemă des întâlnită, colaterală acestei
problematici, este aceea în care membri ai familiei se află într-
un stadiu terminal al bolii, iar ceilalți trebuie să ia decizia
utilizării de medicamente ce ușurează suferința dar reduc viața
umană, ori cu privire la alte practici ale medicinei paleative213.
Aici o problemă morală este constituită de următoarea
chestiune: este oare moral să decidem scurtarea vieții unei
rude, prin utilizarea de medicamente care ușurează suferința
sau să-l lăsăm să sufere, uneori chiar groaznic, până la finalul
natural al vieții214?
Problema nu este deloc simplă sau ușoară, iar cheia de
interpretare este următoarea, trebuie să protejăm viața umană,

210
M. ANDRONIKOF, Un punct de vedere ortodox asupra transplanturilor
de organe, în „Revista Teologică” , nr. 1, 1998, pp.105-110,
211
E. SGRECCIA, V. TAMBONE, Manual de Bioetică, traducere de Gilda
Levescu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, Bucureşti,
2001, p.240.
212
https://www.prostemcell.ro/stiinta-cercetare/bioetica-transplantul-de-
tesuturi-si-organe.html
213
Hugo Tristram ENGELHARDT jr, Fundamentele bioeticii creştine.
Perspectiva ortodoxă, traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac.
Ioan Ică Jr. , Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.507.
214
George STAN, Teologie şi Bioetică, Editura Biserica Ortodoxa,
Alexandria, 2001, pp.56-66.

177
dar nu cu prețul suferinței omului, numai dacă cel ce suferă nu
a decis altfel înainte. Această afirmație trebuie să aibă în vedere
nu laxitatea vieții și evitarea cu orice chip a suferinței, ci
evitarea maximului de suferință, pentru că altfel justifică fie și
indirect eutanasia, ori Biserica merge pe principiul că viața este
darul lui Dumnezeu și numai El o poate lua, omul nu are
absolut niciun drept în acest sens215.
Familia nu are drept de viață și de moarte asupra
vreunui membru al ei, dar este responsabilă de protejarea vieții
membrilor ei și atât cât se poate, în condiții limită, la evitarea
maximului de durere și suferință216.
Moralitatea familială este o frână contra păcatului şi un
mijloc de protejare a fidelităţii sacramentale a acestei sfinte
taine217. A trăi moral nu este o opţiune de voinţă, ci o necesitate
de viaţă, pentru a face suportabilă viaţa pe pământ şi a da
omului şansa de schimbare şi de înaintare spre descoperirea
propriului său scop existenţial.
A trăi moral în familie înseamnă a respecta un mod de
viață conform cu ceea ce Creatorul a dorit pentru noi, pentru că
astfel avem garanția potențială a împlinirii scopului vieții
noastre și a evitării eșecului.

215
Mircea Gelu BUTA (ed.), Medicii şi Biserica, vol. 6:Perspectiva
ortodoxă contemporană asupra sfârşitului vieţii, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2008, p.329.
216
Constantin BOGDAN, Eutanasia şi suicidul asistat medical, din nou în
actualitatea dezbaterii internaţionale, în „Revista Română de Bioetică” , nr.
1, 2004, pp.41-49.
217
Leon DURĂ, Familia în lumina Noului Testament, în „Studii
Teologice“, nr. 1-2/2003, p. 115.

178
 Concluzii

Așa cum am văzut în cele de mai sus, familia reprezintă

cadrul propice de desăvârșire a omului, calea firească de
împlinire și devenire umană. Dar, itinerariul familial este supus
la numeroase provocări și tentații, căci contextul social
contemporan este unul care minimizează valorile și alegerile
religioase.
Familia reprezintă o valoare și o instituție necesară
lumii noastre care nu poate fi înlocuită de nimic altceva, iar
din punctul nostru de vedere, cea mai viabilă realitate familială
este cea tradițională.
Ținând seama de faptul că Dumnezeu a creat omul după
chipul său, este evident că desăvârşirea este legată de nevoia
omului de a urma un model, altfel viaţa noastră, în toate
formele ei de existenţă cotidiană, religioasă, profesională,
familiară, ar fi cuprinsă de un mare vacuum în cazul în care nu
am avea puncte de referinţă, adică modele de viaţă cu valoare
pilduitoare, care să motiveze faptele, cugetul şi voinţa noastră,
oferindu-ne curajul de a ne angaja în momente dificile, precum
şi forţa de a ne autodepăşi, atunci când viaţa o cere.
Cheia de interpretare a acțiunilor morale, din
perspectivă creștină, este în ceea ce privește existența umană,
protejarea și susținerea vieții în orice situație ca dar
excepţional, inefabil și plin de iubire al lui Dumnezeu. Din
această perspectivă trebuie să înțelegem problematica familiei,
cu sau fără copii, a transplantului de organe, a experimentelor
pe om, ori a avortului, divorțului sau practicilor paleative,
despre care am detaliat mai sus.
Orice pune capăt vieții, deformează realitatea
existențială, afectează sau agresează viața umană, este anormal
și imoral, și prin urmare nu este de folos omului sub niciun fel.

179
Creștinismul nu absolutizează suferința, nu crede în necesitatea
acesteia, dar crede în asumarea ei conștientă și responsabilă și
depășirea ei cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Printre toate provocările lumii noastre, cele care
afectează viața familială pot fi considerate agresiuni contra
vieții, au un caracter imoral și sunt păguboase pentru viața
comunitară.
În concluzie, tot ceea ce promovează viața este moral,
iar a promova viața reprezintă o datorie și o obligație pentru
orice ființă umană ce vine din voința Creatorului.

X. CONFLICTUL DINTRE GENERAȚII, DIN

PERSPECTIVA TEOLOGIEI MORALE

Viața familială reprezintă, așa cum am afirmat pe

parcursul acestei lucrări, imaginea Preasfintei Treimi și cadrul
firesc de trăire a vieții omului. Totuși, ar fi o eroare teribilă să
idealizăm viața de familie, în sensul de a neglija sau de a
ascunde problemele ridicate de trăirea în comuniune, pentru că
gradul de iubire, comuniune, dialog, compatibilitate și alte
asemenea variabile este diferit, ceea ce face ca și viața de
familie să aibă suișuri și coborâșuri, zile mai bune sau mai rele.
Abordarea din perspectivă morală a vieții familiale
presupune , în primul rând, o tratare a problemelor concrete pe
care le întâmpină familia creștină în contemporaneitate, iar în
al doilea rând, la ceea ce ar trebui să fie ea.
Una dintre problemele cel mai des discutate și întâlnite este
aceea a conflictului dintre generații, idee șablon pentru socio-
psihologia familială, cât și pentru teologie, deși aici abordarea
este marginală și neunitară.

180
 Tinerii se simt dezorientaţi şi neînţeleşi, iar părinţii par
să nu găsească soluţii să rezolve acest litigiu. În timpurile
noastre, adolescenţii dispun de toate mijloacele pentru a-şi da
viaţa peste cap, iar libertatea prost-înţeleasă nu poate avea
decât efecte negative asupra lor. Există două tabere care se
"războiesc" dintotdeauna: pe de-o parte, tinerii,
nonconformişti, dornici de a fi independenţi, iar pe de alta,
părinţii, bunicii, profesorii, care nu le înţeleg rebeliunea,
nemulţumirile şi care, uneori, din prea multă dragoste, riscă
să-i protejeze excesiv şi chiar să-i sufoce218.
Conflictul dintre generații are un background de nuanță
marxistă, căci la începutul secolului trecut, mai cu seamă,
tinerii erau văzuți ca niște revoluționari, gata de schimbarea din
temelii a societății burgheze și capitaliste, iar părinții erau
văzuți ca niște conservatori care nu lăsau partea juvenilă a
familiei să se manifeste pe deplin. Astfel, în literatură, teatru și
cinematografie s-a tot insistat pe această perspectivă creându-se
adesea o falsă problemă, căci accentul era pus aproape exclusiv
din perspectivă politică, și mai puțin teologică, filozofică sau
educațională. Conflictul dintre generații a fost văzut drept
conflictul dintre vechi și nou, dintre părinții neinteresați de
viitorul copiilor lor și copiii neinteresați de trecutul părinților
lor, ca un conflict sau proiecție a antagonismului dintre
socialism și capitalism ceea ce manifesta desigur un teribil
reducționism și o înțelegere limitată a chestiunii.
Reminiscențe și influențe ale acestei abordări politizate
familiale le vedem și astăzi, mai ales în vremea noastră, în
conflictele politice românești de la începutul anului 2017, când
tinerii par a fi cei ce monopolizează adevărul și dreptatea, iar
bătrânii sunt considerați de către ei simboluri ale societății

218
http://ziarullumina.ro/conflictul-dintre-generatii-o-problema-mereu-
actuala-20390.html

181
vechi și corupte. Aceasta este, desigur v-ați dat seama, un
reducționism al străzii, bine direcționat de cei din spatele
conflictului, dar oare ce relevanță are el pentru abordarea
morală de față?
În primul rând, am prezentat o abordare abundentă în
contemporaneitatea acestei scrieri în imaginarul psiho-social
dirijat media, dominant, în al doilea rând, ne ajută să vedem ce
nu trebuie urmărit în abordarea teologică, morală, deoarece
această perspectivă sărăcăcioasă și ideologizată, este complet
falsă, dar suscită discuții și dezbateri contemporane cu un înalt
grad de inutilitate.
Oare, pentru Biserică, comunitatea familială creștină și
teologie, ce înseamnă conflictul dintre generații? Există un
atare conflict? De ce natură este el? Și cum poate fi gestionat
din punct de vedere moral și clar, cu implicațiile sale pastoral-
misionare?
Conflictul dintre generații este, consider, o realitate
firească a existenței umane, căci toți avem o perioadă fastă, de
acumulare masivă informațională și de trăire spirituală, după
care, odată fundamentată concepția despre lume și viață, ea
rămâne ca o constantă civilizațională, culturală și educațională
aproape imposibil de schimbat. Soluţia constă, în special, în
educație și comunicare219. În copilărie punem bazele acestei
realități, o fundamentăm în adolescență, o încheiem spre finalul
studiilor și este deja bine ancorată în trăirile, cunoștințele și
experiența noastră, la maturitate. Prin urmare, după perioada
maturității este aproape imposibilă o schimbare fundamentală
de perspectivă asupra lumii și a vieții.Conflictul apare apoi în
mod firesc între oamenii aflați în aceste stadii de început,
construire, finalizare și fundamentare a viziunii despre lume și

219
http://www.referat.ro/referate/Conflictul_dintre_generatii_ff3ec.html

182
viață. Experiența istorică a dovedit totuși, dincolo de
propaganda deșănțată marxistă și neo-marxistă, că cel mai
adesea tinerii nu prea au făcut alegeri înțelepte atunci când de
ei a depins o alegere importantă sau alta, deși realitatea din
spatele scrierii istoriei oficiale, ne spune că această abordare,
cu tinerii care schimbă lumea, este o marotă propagandistică.
Nu înseamnă, țin să fiu foarte clar, că tinerețea este
vârsta erorilor sau tinerii nu sunt buni de nimic, generalizările
știu, sunt păguboase, dar mai știu că înțelepciunea, este o
afirmație biblică, crește odată cu vârsta, cu trăirea și cu
înaintarea în experiența de viață cu Dumnezeu. De aceea,
modelul acesta de hipster, ateu sau panteist, gălăgios, cu
pretenții atotștiutoare și alte asemenea adjective ciudate sau
nemeritate, nu sunt decât mijloace și făcături ale propagandei
politice, ale luptei dintre liberalismul-socialist neo-marxist și
conservatorism, dintre Creștinism și religie, pe de o parte, și
ateism, pe de altă parte, cu toate formele sale ascunse.
Avem în Biblie multe exemple de tineri virtuoși, drepți
și bine-plăcuți înaintea lui Dumnezeu, de la David și Macabei
până la Tit și Timotei, cum avem, de altfel, și exemple de
bătrâni nevirtuoși și răi, cum sunt destule exemple în povestea
Esterei sau chiar a membrilor Sinedriului ce L-au condamnat la
moarte pe Mântuitorul Hristos, la o privire total fugitivă asupra
problemei de exemplificare scripturistică. „Pe vremea
Domnului Hristos, conflictul dintre generaţii este foarte bine
redat în Pilda fiului risipitor ( Luca 15,11-32 ). În timp ce fiul
cel mic se afla într-un conflict deschis cu tatăl său, fiul cel
mare se afla în aceeaşi postură, conflictul cu tatăl său fiind
însă mocnit, camuflat. La întoarcerea fratelui său, măştile cad

183
şi conflictul dintre fiul mai mare şi tatăl lor devine la fel de
violent ca şi în cazul fiului cel mic”220.
Dincolo de această abordare apofatico-exemplificativă,
trebuie să recunoaștem că ceea ce numim conflict între
generații este o realitate firească, deoarece nu are cum să nu fie
o tensiune în relaționare din cauza modului de înțelegere a
realității, între copii, tineri, adolescenți, maturi și bătrâni.
Problema este de gestionare a acestor tensiuni, iar din
perspectivă teologică, de gestionare în așa fel încât aceste
diferențe de abordare să nu afecteze calitatea morală a
alegerilor în viață, a modului de viață, dar și a relațiilor dintre
membrii unei familii. Nu este imoral să ai păreri diferite asupra
vieții și a lumii, dar poate fi imoral să alegi un anume
comportament în viață.
Este astăzi, de exemplu, un fapt arhicunoscut, că
apariția, promovarea și legiferarea așa-numitului drept (căci nu
este un drept, ci o încălcare a unui drept, dar aceasta este o altă
discuție) la avort. La jumătatea secolului trecut, mișcările
feministe au obținut legiferarea dreptului la avort în majoritatea
țărilor așa- zis civilizate, mai degrabă dezvoltate economic.
În acest conflict, portavoce au fost tinere care credeau
că luptă pentru dreptul de a-și gestiona propria viață în libertate
față de orice constrângere religioasă și morală. Au câștigat
acest așa-zis drept, dar cu ce preț și cu ce traume pentru
nefericitele beneficiare!
Astăzi, se știe că trauma post-avort este teribilă, iar la
multe femei a apărut, chiar dacă nu imediat, cu mare putere, la
bătrânețe creând un teribil chin produs de vinovăția de a ucide
o ființă umană nenăscută. Exemple ar putea fi date nenumărate,
în care chipul hidos al răului și-a pus monstruoasa sa amprentă

220
http://www.loribalogh.ro/2012/07/conflictul-dintre-generatii/

184
asupra frumuseții unor tineri, căci trebuie spus că nu este o
caracteristică a tinerilor conflictul cu bătrânii sau maturii.
Oare se uită de tinerii misionari care permanent își pun
viața în pericol sau chiar au fost martirizați pentru credința lor,
de tinerii care au înfruntat shoahul sau gulagul, de tinerii care
au știut mereu să-și sacrifice mai-binele sau viața pentru alții,
de tinerii care au murit pe câmpul de luptă apărându-și țara, de
aceia care au dus mai departe idealurile părinților și ale
strămoșilor lor, de cei ce au făcut un teribil apostolat social și
educațional, de atât de mulţi tineri de care mass-media, cel mai
adesea manipulatorie, nu a amintit niciodată nimic sau mai
nimic? Pe aceștia nu trebuie să-i uităm când facem aprecieri și
comparații, când generalizăm și lansăm lozinci!
Dar, cum poate fi gestionat în cadrul familial acest
conflict inter-generații? În primul rând, în cazul familiei
creștine, cred că printr-o încurajare a dialogului, mai ales cel
neangajat emoțional-ideologic, fundamentat pe respect, bun
simț, adevăr, dreptate și mai ales pe experiența spirituală a
Bisericii, pe Revelația dumnezeiască fără de care nimic nu are
sens și cade în colbul uliței istoriei. Părinții și bunicii, cu mare
discernământ și delicatețe trebuie să știe să-și asculte copiii și
nepoții ,să-i îndrume, din tinerețile lor, pentru a fi bine ancorați
în viața spirituală, eclezială, în cuvântul adevărului și astfel să
poată discerne ceea ce este bine și firesc, folositor și normal, de
ceea ce este rău, inutil, anormal și nefolositor. Natura umană
face ca tinerii să fie caracterizaţi prin nerăbdare,
excentricitate, exagerare, pe când cei vârstnici, cu experienţa
lor de viaţă, se situează la polul opus, mulţi dintre ei fiind
convinşi că numai dânsii au dreptate221.

221
http://apec-romania.blogspot.ro/2008/11/conflictul-dintre-generatii.html

185
 Dialogul este fundamental, dar un dialog sincer, uman,
fără urma nefastă și mortală a vreunei ideologii, dialogul care
aduce îmbogățire și tinerilor și bătrânilor, oferindu-le
posibilitatea să-și manifeste neliniștile, curiozitățile, nevoile,
frustrările, ambițiile, nerealizările sau aspirațiile, în așa fel încât
să nu perturbe ordinea dumnezeiască a familiei, societății și
vieții umane înseși. Ca acest dialog să fie eficient și fructuos,
părinții ar trebui să accentueze educația, mai ales educația
religioasă, fără de care omul are o perspectivă reducționistă,
sărăcită și deformată asupra realității, acceptând de bună voie
colivia raționalismului ne-holistic, anti-uman și inutil.
Viața umană cunoaște aprofundări și superficialități, iar
viitorul nu înseamnă neapărat superior trecutului decât numai
în privința tehnicii sau a manifestării ei. În domeniul
cunoașterii, al trăirii relației cu Dumnezeu, deci al
spiritualității, istoria umană cunoaște multe suișuri și
coborâșuri, un drum sinuos, care nu este niciodată de la inferior
la superior, în mod liniar, sinusoidal. Părinții, așa cum zice
Scriptura, trebuie să nu-și întărâte copiii și să-i asculte, să le
ofere o bună și frumoasă educație, iar copiii au obligația de a-și
respecta părinții și a-i asculta, pe cât se poate. Relaţiile de
familie devin mai solide dacă se bazează pe o comunicare
sinceră şi de durată222.
Dialogul în sânul familiei, cel puțin în
contemporaneitate, nu este o realitate des întâlnită, căci adesea
părinții doresc să-și impună forțat părerile proprii copiilor lor,
neacceptând nicio deraiere de la modelul lor de raportare la
lume, din această cauză apărând și conflicte fulminante și
ireconciliabile, cel mai adesea.

222
http://scoala2.blogspot.ro/2010/11/conflictul-intre-generatii.html

186
 Rădăcina acestui comportament se fundamentează pe
lipsa de catehizare adecvată a părinților și a copiilor, dar și pe
scăderea vieții spirituale și culturale și pe minimizarea
educației. Dimpotrivă, aprofundarea educației creștine ar duce
la un reviriment al comunicării în cadrul familiei, oferind
soluții la problemele și neliniștile vieții, care însușite eliberează
potențialul de tensiune și frustrare, dăruindu-i omului
posibilitatea unei cunoașteri și a unei vieții autentice. Ca
imagine, am putea avea aici marea însăşi, agitată și la mal
adesea, plină de mizerie, dar curată în larg și liniștită în adânc.
Aceasta este o imagine forță, parabolă pentru viața și societatea
noastră la care trebuie să medităm mai des.
Educația familială a scăzut în calitate și intensitate și
aceasta se vede în managementul conflictului intra-familial
care nu mai găsește resurse de a-l depăși ușor și cu minim
consum nervos, ca în trecut. Atomizarea familială, debusolarea
personală și asaltul mediatic profund anti-creștin din zilele
noastre, perturbă buna rezolvare a conflictelor intra-familiale,
crescându-le impredictibilitatea, solvabilitatea și puterea
negativă. Aici avem un exemplu, din nefericire luat tot din așa-
zisa cultură politică a străzii, de tipul, mamă dacă nu votezi pe
„x” nu te mai ajut cu bani, de aici din străinătate de unde
muncesc. O lozincă murdară, anti-familială, anti-creștină și
care manifestă o cumplită sărăcie mentală și insensibilitate
sufletească. Aceasta ne arată cum ideologiile distrug nu doar
societăți și oameni, dar și familii. Apoi, asaltul asupra familiei
tradiționale din zilele noastre care dorește să răstoarne ordinea
religioasă producând o majoră ofensă adusă Creatorului, are ca
paradigmă rezolvarea conflictelor familiale pe modelul
tranzacțional eu sunt mai tânăr, mai nou, cunosc mai bine ca
tine, cel învechit, corupt și rău. O simplificare falsă în totalitate
și dezastruoasă, care nu duce nicăieri.

187
 Modelul familial, tradițional creștin, este cu siguranță
paternalist, dar nu de tipul hindus sau islamic, cu tatăl sau
bunicul dictator fără drept de replică înaintea lui, ci pe
principiul treimic creștin, în care Dumnezeu este o comuniune
de iubire intra-personală. De aceea, patriarhalismul autoritar
este străin de spiritul creștin, aparținând Extremului Orient
islamo-hindus și nu numai.
În Creștinism, vorbim de Dumnezeu ca o comuniune de
iubire și dialog, ca manifestare supremă a alterității fără a
afecta unitatea ființială, drept urmare nu se poate pune
problema unui model familial autoritar și dictatorial, cum
vedem uneori în cinematografia indiană sau turcească.
Tinerețea este vârsta când ai impresia că te poți lupta cu
munții și-i poți birui, că poți schimba lumea din temelii, pe
baza unor amăgiri de dreptate, echitate socială și bunăstare și
că poți crea raiul pe pământ. Nu e rău, dar o știm cu toții, cei
maturi, că este foarte greu şi adeseori prea idealist să privim
lucrurile numai din această perspectivă. Tinerii trebuie
canalizați în entuziasmul și iluzia puterii lor, către însușirea
experienței de viață a celor maturi, către împroprierea
înțelepciunii lor, cultivându-le specificitatea și propria
originalitate, în așa fel încât și ei să-și poată aduce contribuția
la construcția unei societăți cât mai echitabile și mă feresc a
spune cu nuanță marxistă, mai bune și mai frumoase.
Lumea noastră are nevoie de angajamentul entuziast al
tinerilor, de forța și încrederea lor debordantă în propriile forțe,
de, uneori, nevinovăția lor, dar a-i lăsa să nu țină seama de
experiența celor trecuți prin viață, înseamnă a-i lăsa pradă
repetării unor erori și greșeli ale generațiilor trecute și a-i lăsa
să se lupte cu aceleași forțe cu care părinții și bunicii lor s-au
luptat amăgiți de iluzia victoriei, fără înțelepciunea strategiei de
maturitate. Biserica are datoria de a se implica în acest nobil

188
angajament de gestionare a conflictelor între generații, intra-
familiale și intra-comunitare, oferindu-le, cu autoritatea ei
morală, soluții, îndrumare spirituală și conștiința că nu sunt
singuri ci au prezența lui Dumnezeu în viața și activitatea lor.
Aici, un rol hotărâtor îl are dialogul de la Taina Mărturisirii,
dar și îndrumarea spirituală regulată și ocazională, vizitele în
familii, cu ocazia unor evenimente liturgice sau pastorale,
cateheza parohială, lucrul cu tinerii în cadrul Comitetelor de
tineret parohial, ori dialogul permanent cu proprii credincioși
în diferite manifestări, evenimente sau ocazii de viață. Desigur,
aici pot intra și diferite proiecte și programe parohiale,
eparhiale sau chiar patriarhale, ori chiar inițiativele personale
ale preotului la parohie. Biserica poate oferi o ponderare a
tensiunii dintre generații, prin faptul că ea deține cuvintele
vieții veșnice sau mai bine- zis direcționează proprii credincioși
spre Cel care le are și oferă permanenta întâlnire cu
Mântuitorul Hristos, „marele conflict de generaţii vine din
faptul că nu încercăm să îi înţelegem în procesul de
comunicare, nu ştim să îi ascultăm. Suntem mai maturi şi ştim
că trebuie să fim şi comunicatori şi receptori. Ei sunt tineri,
încă nu au învăţat cum e cu comunicarea”223 .
Managementul sau gestionarea crizelor de dialog dintre
generații nu este un lucru ușor, dar are și o componentă morală
necesară, deoarece de felul în care ies generațiile implicate din
această încercare, depind alegerile morale, în special, ale
tinerilor. Aici aș exemplifica numai cu o chestiune încă larg
circulată și discutată și anume educația sexuală. Dacă ea s-ar
face cu responsabilitate morală creștină, atunci și unde trebuie,
cu implicarea tuturor factorilor majori responsabili, cu decență
și eleganță, cu explicarea reală a sensului iubirii și al unirii

223
https://www.linkedin.com/pulse/conflictul-intre-generatii-o-problema-de-
management-si-maria-iacob

189
trupești, dar și cu oferirea de exemple virtuoase de viață
familială, atunci s-ar detensiona această chestiune și ar intra în
firescul și normalitatea vieții, eliminându-se mare parte din
derapajele acestei realități: debutul precoce al vieții sexuale,
avort și multe altele.
Responsabilitatea morală se fundamentează pe o bună
și corectă educație morală și pe o amplă viață spiritual creștină,
personal și comunitară, care cere o implicare concentrată a
Bisericii, familiei, părinților, educatorilor și a copiilor.
Implicarea tuturor acestora se poate face numai printr-o
laborioasă și angajantă muncă a preotului paroh, care cunoaște
cel mai lejer și mai bine familiile din parohie, cu problemele și
nevoile sale.
Este adevărat, aceasta constituie o realitate a mediului
rural, căci în mediul urban conceptul însuși de parohie este plin
de probleme identitare și de eficacitate pastoral-misionară,
existând mai multe cazuri în care preotul, mai ales în marile
orașe, cunoaște prea puține familii și aproape deloc un procent
majoritar al acestora, din propria parohie. Colaborarea cu
școala, cu profesorul de religie și pe cât posibil cu ceilalți
profesori, este de mare ajutor, la fel implicarea unor altor
factori puternic recunoscuți în comunitatea locală respectivă.
Lucrarea Bisericii poate fi cea mai eficientă, pentru că
ea în principiu nu este ideologizată politic, chiar dacă în mod
firesc aparține unei doctrine religioase și unei perspective
asupra lumii și vieții îndelung verificată în timp. Biserica are
autoritatea morală și doctrinară de a interveni în educația
familială și în gestionarea oricărui fel de conflict, tensiune sau
orice altceva asemănător din cadrul familiilor, dar
sensibilitatea, educația, forța morală și diplomația preotului
sunt totuși hotărâtoare în toate cazurile. Înţelepciunea creștină,
cuprinsă în Sfânta Scriptură și sedimentată în experiența sa

190
spirituală de-a lungul timpului, constituie atuuri în deblocarea
și ameliorarea conflictelor dintre generații în cadrul familiei
sau a comunității locale. Conflictele dintre generații trebuie
văzute ca realități firești ale vieții, nu ca ceva extraordinar,
desigur în anumite limite, dar ca un fapt de viață ce cu
insistență cere rezolvare. Este, cu o gestionare inteligentă, un
mod hegelian al tinerilor de a învăța ceva, de a înfrunta
provocările vieții și de a găsi soluţii noi la probleme vechi, și
pe baza experienței înaintașilor lor.
Sfântul Paisie Aghioritul spune că pentru a dispărea
prăpastia între generații trebuie ca părinţii să se coboare în
starea copiilor, iar copiii să treacă în cea a părinţilor. Iar
dacă acum copiii nu-i chinuiesc pe părinţii lor, nici copiii lor,
mai târziu, nu-i vor chinui pe ei. Dacă însă acum copiii nu
ascultă şi îşi chinuiesc părinţii, şi copiii lor îi vor chinui mai
târziu, pentru că vor acţiona legile duhovniceşti224.
Altfel, a-i lăsa de capul lor, singuri, fără ajutor,
înseamnă a-i condamna să fie oameni fără rădăcini, fără trecut
și fără posibilitatea unei clare înțelegeri a prezentului, cel care
pune bazele viitorului. Conflictul dintre generații reprezintă o
realitate a existenței de când a fost creat omul, dar el s-a
acutizat în ultimul secol, datorită intervenției ideologiilor care
au căutat să penetreze în comunitățile locale, în special, și în
societatea umană, în general, folosind fireasca tensiune și
neînțelegere între generații pentru a crea o bază de lansare
propagandistică uriașă a așa-numitei mișcării de “migrare către
o cultură globalizată”225 . El se regăsește astăzi, între așa-zișii
adepți ai societății libere, democrate și globaliste care s-ar

224
Sfântul Cuvios PAISIE Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I. Cu
durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos,
București, 2012, p. 288.
225
https://www.subiectiv.ro/conflict-generatii-proteste.html

191
opune conservatorilor, creștini sau religioși, naționaliști și anti-
globaliști. Desigur, sunt nuanțe și forme, sensuri și distincții
diferite, dar trebuie ținut seama că aceasta este imaginea statică
a presei, sau a unei anumite părţi a presei(sic!), și astfel se
încearcă instrumentalizarea în beneficiul cauzei globaliste anti-
creștine a status quo-ului.
Alături de educație, comunicarea și efortul reciproc de
înțelegere, reprezintă cheia de ameliorare și rezolvare a
conflictului dintre generații. Uneori, chiar cei maturi uită că și
ei au fost tineri și căutările vieții i-au provocat a le răspunde,
iar aici un efort de înțelegere trebuie făcut în permanență. Apoi,
nu trebuie să uităm că uneori, limbajul și numai el desparte
generațiile, toți dorim același lucru dar îl exprimăm altfel.
Tiparul mental de emitere și recepționare de informații s-a
schimbat. Tinerii comunică fragmentar, superficial și lapidar,
dar intens, ceea ce nu era cazul la generațiile trecute. Revoluția
informațională a schimbat paradigma de exprimare și de
înțelegere în mod total, de aceea, generațiile mai înțelepte
trebuie să facă un exercițiu de chenoză mentală pentru a putea
comunica eficient cu tinerii. Biserica însăşi este angrenată în
această revoluție informațională, căci a înțeles de la prima
revoluție tehnologică că ea, tehnica este un avantaj misionar și,
nicidecum o frână.

192
 XI. FAMILIA ÎN LUMINA DOCUMENTELOR
SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD AL BISERICII
ORTODOXE (SINODUL PANORTODOX) INSULA
CRETA- 16-27 IUNIE 2016

Unul dintre cele mai importante documente cu caracter

moral și misionar-pastoral, adoptate de către Sfântul și Marele
Sinod al Bisericii Ortodoxe, ţinut în Insula Creta, în perioada
16-27 iunie 2016, este cel referitor la Sfânta Taină a
Cununiei și impedimentele la aceasta.*
Document îndelung dezbătut în presă și mai ales în cea
pan-ortodoxă, acesta nu încalcă cu nimic tradiția morală și
canonică ortodoxă, reafirmând de fapt vechea învățătură
ortodoxă cu privire la Cununie, fundamentul autentic al
familiei ortodoxe.
Documentul reafirmă câteva adevăruri și evidențe
revelate în mod clar, precum faptul că Ortodoxia consideră
căsătoria drept o instituție sacră, uniune liberă între un
bărbat și o femeie, cea mai veche, cu origine încă de la Adam
și Eva.(cap I, art.2), în pofida secularismului și a
materialismului care, în ultimele decenii a ținut să vadă în
căsătorie o uniune, inclusiv între persoane de același sex, sau,
nu o uniune, ci un contract determinat, un angajament
temporal.
Ne aducem aminte de nefasta idee a căsătoriilor de probă, ori a
lejerității cu care se consideră în spațiul secularizat că o
căsătorie se poate dizolva. Biserica a ținut să reafirme aceste
câteva adevăruri simple, pentru a oferi fundamente puternice
vieții morale a credincioșilor și a-i călăuzi prin multitudinea de

*
N.B. Documentul oficial din care am citat este cel publicat pe
www.basilica.ro de către Aurelian Iftimiu la data de 05.07.2016

193
ideologii, cu caracter vitalist, secularist sau neo-marxist, care
fac ravagii în lumea contemporană.

Căsătoria nu este o invenție umană, ci o instituție

divină, cea mai puternică din punct de vedere social226, iar
implicațiile morale ale acestei perspective sunt uriașe, căci
arată faptul că instituția căsătoriei nu este la cheremul
vremurilor și supusă așa-ziselor modernizări ale diferitelor
epoci, deoarece este imoral să schimbi, să transformi sau să
modifici ceea ce Dumenzeu ți-a descoperit în istoria mântuirii
și este nesănătos moral și anormal comunitar, să accepți
experimente morale cu căsătoria227.
Aceasta este o instituție sacră, adică are puterea
transformării morale a omului, este o cale sigură spre cer, un
mijloc de desăvârșire și o scară spre mântuire. Este imoral să
dizolvi căsătoria după bunul plac, de aceea s-a reafirmat acest
caracter transcedental al acestei instituții.
A o considera o instituție pur umană, a o supune tuturor
capriciilor, neputințelor și nedesăvârșirii umane, statuează de
fapt, indirect, o stare de păcat și nicidecum nu ajută omul pe
calea mântuirii.
Perspectiva clasică, firească și sănătoasă asupra
căsătoriei este o necesitate morală, fundamentată pe Revelația
dumnezeiască, deoarece este imposibil să trăiești moral
inventând sau denaturând regulile revelate, în favoarea unor
predispoziții păcătoase sau chiar direct a păcatului.

226
Nicolae ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate.
Consideraţii teologico-sociologice, în “Familia creştină azi”, Iaşi, Editura
Trinitas, 1995, p. 120
227
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1978, p. 180

194
 Sacralitatea căsătoriei este strâns legată de moralitatea ei,
deoarece numai dacă această instituție are putere mântuitoare,
poate media harul Duhului Sfânt în viața omului, ea este utilă,
necesară și importantă în viața omului.
Creștinii ortodocși, din această perspectivă, nu pot fi de
acord cu așa-zisele căsătorii între persoane de același sex,
deoarece acestea nu au niciun fundament revelat, statuează o
eroare ideologică și o stare de decădere morală și este pur și
simplu împotriva sfințeniei vieții, împotriva scopului temporal
și eshatologic al omului.
Prin urmare, Sfântul și Marele Sinod a reafirmat un
adevăr revelat, care așa cum știm nu se poate schimba,
reinterpreta, anula sau modifica numai pentru a fi pe placul
unor ideologii sau a unor oameni sclavi ai acestor ideologii, în
esența lor neo-marxistă și progresistă, fundamentate ateu.
Căsătoria se reafirmă ca o taină sfântă, odată cu
participarea Mântuitorului la Nunta din Cana Galileii, la un
eveniment sacramental dintre un bărbat și o femeie228.
Cel care oferă profunzime și posibilitate mântuitoare este
Domnul Însuși, prezent în cadrul fiecărei căsătorii la fel de
prezent ca și la nunta din Cana, de aceea, moralitatea căsătoriei
ortodoxe se fundamentează pe faptul că aceasta este o instituție
care aduce harul în viața credincioșilor, acel har care-i îndrumă
spre mântuire229.
O uniune umană, alta decât căsătoria ca taină, nu are
cum să aibă sacralitatea și moralitatea căsătoriei, căci a fi

228
Vasile MIHOC, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi.
Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în “Mitropolia
Ardealului”, XXX (1985), nr. 9-10, p.585.
229
Constantin GALERIU, Taina nunţii , în “Studii Teologice”, XII (1960)
nr. 7-8, p .489

195
moral sau nu, nu este un moft uman sau o decizie eclezială, ci
o realitate revelată. În afara cadrului revelat, omul se află pe
târâmul ideologic al vieții fără posibilitate sigură de mântuire,
este imoral, căci este împotriva legilor divine, la fel cum a
accepta o uniune civilă nu poate fi un fapt generator de har
dumnezeiesc.
Documentul afirmă că această unire era legată de la
început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat
şi femeie), ci şi de capacitatea de a asigura continuitatea vieţii
neamului omenesc.(cap I, art. 2), adică reiterează că scopul
căsătoriei, al familiei, este și perpetuarea neamului omenesc,
căci întro uniune de același sex, nu poate fi vorba despre așa
ceva, aceea este simbolul unei întreprinderi umane sterpe
dintru început, care nu poate genera viață, deci nu poate fi chip
al Preasfintei Treimi, care este sursa și generatoarea întregii
vieți.
Continuitatea neamului omenesc nu este singurul scop al
căsătoriei, dar este unul necesar și important, căci deși se tot
argumentează că există și familii tradiționale fără copii, acestea
nu reprezintă regula, deşi ele se înscriu în normalitatea
căsătoriei, chiar dacă o imposibilitate temporară sau definitivă
a făcut să se închidă acest atribut al căsătoriei.
Faptul că este prezent Hristos în fiecare taină a
căsătoriei, în fiecare familie creștină, la fel ca la Nunta din
Cana, ne arată că numai în condițiile participării lui Dumnezeu,
El este actual în viața oamenilor care se căsătoresc230.
Secularizarea nu înseamnă numai o decădere a
perspectivei asupra căsătoriei din anumite locuri sau spații
altădată creștine sau religioase, ci și afectarea fundamentelor
căsătoriei cu tot ceea ce înseamnă ea, de aceea, printre

230
*** Tratat de Teologie Morală, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p.292;

196
elementele devastatoare din punct de vedere moral asupra
căsătoriei, avortul și divorțul sunt două plăgi ale lumii
moderne.
Relativismul moral, despre care se vorbește în document
(cap.I, art. 1), face ca omul să se constituie el însuși în instanță
morală autonomizată și relativizată, cumva o protestantizare
morală care face ca fiecare om să devină propriul său arbitru
moral, acceptând ceea ce-i place și refuzând ceea ce nu-i
convine din revelația dumnezeiască, pe principiul
utilitarismului și a comodității de viață.
Faptul că instituția căsătoriei este considerată de acest
important și înalt for ortodox ca fiind cea mai veche instituție
de drept divin, pentru că a fost instituită în acelaşi timp cu
crearea primilor oameni, Adam şi Eva ( Facerea 2, 23),(cap. I.
art. 2) arată justețea și adevărul ei pe baza unui argument
istoric.
Vechimea căsătoriei stă la baza concepției noastre
doctrinare și morale și nu vreun moft omenesc sau vreun
interes de moment, de aceea, nu se poate altfel face și nu se
poate reinterpreta de dragul aclamării moderniste. Schimbând
apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava
Sa ( Ioan 2, 11), (cap.I,art.2), Mântuitorul ne-a arătat că
această taină a cununiei urmărește transformarea morală a
omului, căci acea schimbare este un simbol al acesteia,
înnoirea vieții omului, trecerea de la omul cel vechi la cel nou
și înnoirea spirituală fără de care viața umană nu poate
progresa, în sensul ei autentic.
Căsătoria este un itinerar spiritual cu Hristos în Duhul
Sfânt spre Tatăl, de aceea, a schimba condițiile prezenței
dumnezeiești, duc la respingerea harului și a sacralității
căsătoriei și implicit la decadență morală.

197
 Oricare altă perspectivă asupra familiei, în afară de cea
tradițională, s-a dovedit evident falimentară, de aceea, istoria
nu a consacrat și permanentizat niciun experiment familial,
căci ideologii destructive la adresa vieții morale și familiale a
omului, au tot existat și vor exista.
Sinodul a denumit căsătoria drept indisolubilă, conform
vechii tradiții ortodoxe, căci ea nu poate fi supusă unei
perspective superficiale și considerată în mod utilitarist. Din
punct de vedere moral, indisolubilitatea căsătoriei ne arată că
divorțul este împotriva ordinii revelate, este o catastrofă morală
care face să sufere mai ales copiii, martirizați pe nedrept, din
cauza lipsei de înțelepciune și de echilibru a părinţilor.
Credința are exigenţele ei, iar a fi credincios prespune
urmarea unor norme morale fundamentate pe învățătura de
credință revelată, de aceea, indisolubilitatea căsătoriei puternic
afirmată de către Sfântul și Marele Sinod, ne arată că familia,
ca de altfel toate valorile religioase, nu se supun influenței
modei secolelor, ele sunt de nemodificat, pentru că au origine
ne-omenească.
Prin urmare, căsătoria este „primul Său semn” al
Mântuitorului Hristos, când a schimbat apa în vin la Nunta din
Cana Galileii, ceea ce este mai mult decât un simbol, este
realitatea faptului că Dumnezeu Însuși este garantul căsătoriei,
iar a schimba această viziune ne pune pe planul contrar
credinței, în afara ariei morale231.
Sinodul afirmă caracterul sfânt al legăturii instituite de
Dumnezeu şi conţinutul spiritual înalt al vieţii în interiorul
căsniciei explică afirmaţia: „Cinstită să fie nunta întru toate şi
patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă

231
Dumitru POPESCU, Doru COSTACHE, Introducere în dogmatica
ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p.174

198
condamnă orice încălcare a curăţiei ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1
Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4). (cap.I, art. 3).
Aici, se reafirmă fundamentul moral esențial al familiei
care stă pe fidelitate, fidelitatea conjugală fiind cea care
contribuie în mod esențial la stabilitatea căsătoriei conferindu-i
puterea de a rezista în fața vicisitudinilor imorale, deoarece
desfrâul sau infidelitatea este un păcat frecvent la adresa vieții
morale.
Afirmația sinodală vine să întărească viziunea
tradițională asupra familiei, aratând că fidelitatea conjugală
corespunde voinței dumnezeiești, fiind în același timp și o
necesitate de viață internă, corectă și sănătoasă familială. Prin
urmare, orice eventuală căsătorie de probă sau pe termen
limitat, se situează contra viziunii moralei ortodoxe,
constituind o rană familială importantă și o perspectivă ne-
ortodoxă asupra vieții.
Căsătoria ortodoxă este fundamentată hristocentric (cap
I,art. 3) , de aceea, binecuvântarea episcopului sau a preotului,
îl face prezent pe Domnul în mod haric în viața celor ce au ales
calea căsătoriei, oferindu-le girul comunității ecleziale cu
numeroasele sale exemple sfinte de căsătorie.
Mica biserică -familia -este temelia marii Biserici (cap
I, art.4), comunitatea sfântă întemeiată de Hristos, de aceea
binecuvântarea Bisericii nu este un simbol, o tradiție populară
sau un simplu obicei, ci este transcenderea condiției obișnuite
de viață și ridicarea ei la un nivel înalt al vieții spirituale, căci
familia este imaginea de iubire și de comuniune a lui
Dumnezeu Însuși, a Preasfintei Treimi232.

232
Sfântul IOAN Gură de Aur, Omilia despre căsătorie – Comentariu la
Epistola către Efeseni , în “Altarul Banatului” nr. 1-3, 2002, p. 75

199
 În această ordine, se reafirmă necesitatea ca cei ce doresc
să trăiască în comuniunea familială, prin căsătorie, să
împărtășească credința în Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel
folosește adesea imaginea relației dintre Hristos și Biserică,
atunci când vorbește despre familie (Efeseni V), iar credința
comună este necesară, deoarece, altfel cei doi soți neavând un
fundament doctrinar comun, nu au cum să aibă un mod de viață
comun.
Ceea ce a suscitat, aiurea, controverse, se referă și la
îngăduința fiecărei Biserici locale de a-și stabili propriile
reguli de pogorământ referitoare la căsătoria dintre ortodocși și
creștini non-ortodocși, interzicând însă acordarea tainei în
cazul unui soț ne-creștin.
Deși a fost prezentată trunchiat și manipulatoriu, atât de
presa laică, ateist-secularistă, cât și de cea extremist ortodoxă,
cum că, pe de o parte, Biserica interzice căsătoria cu
necreștinii, iar pe de altă parte, că Biserica cedează din
intransigența ei prin pogorământul acordat căsătoriei dintre
ortodocși și alte categorii de creștini, această afirmație sinodală
are puternice fundamente în realitatea zilelor noastre și în
istoria Bisericii. Reafirmarea vechiului principiu al
pogorământului, pentru cazurile căsătoriei dintre ortodocși și
non-ortodocși, este o necesitate morală contemporană
stringentă, dacă ne gândim că milioane de ortodocși, numai în
ultimele două decenii și jumătate, de după căderea Cortinei de
fier, au migrat în Occident. Aici, ei au încheiat căsătorii cu
catolici sau protestanți, și în cazul în care Biserica le-ar refuza
căsătoria religioasă i-ar pierde, căci ei ar renunța la confesiunea
lor pentru a-și putea urma iubirea și acest lucru ar arăta o
neînțeleaptă, inumană și netradițională poziționare a

200
Bisericii233. Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel (I
Corinteni 7,14) spunea că femeia necredincioasă se sfințește
prin bărbatul credincios, iar bărbatul necredincios prin
femeia credincioasă, astfel că soțul credincios devine un
misionar pentru celălalt 234.
Apoi, copiii crescuți în credința ortodoxă, în urma unei
astfel de căsătorii, duc mai departe tradiția ortodoxă și nu se
pierde nimic. Integrismul acesta nu-și are nicio justificare.
Biserica a fost mereu deschisă la astfel de situații, prin
intermediul pogorământului, un principiu canonic și moral care
nu generalizează excepția, ci o permite în folosul omului și a
Bisericii.
Dacă facem un exercițiu de imaginație, gândiți-vă numai
la familiile mixte încheiate de români în Itaia, Spania și Franța,
ce am fi făcut dacă Biserica nu le-ar fi permis căsătoria? Ar fi
adoptat acei români confesiunea celuilalt soț, misiunea
ortodoxă ar fi murit în fașă, dintro eroare misionar-pastorală și
morală, iar celelalte confesiuni non-ortodoxe s-ar fi bucurat
fără un efort minim de misiune, de convertiri spectaculoase!
Poziția Bisericii Ortodoxe Georgiene în această
chestiune este de neînțeles, căci se știe că, deși au o mare
diaspora în Occident, nu au participat la Sinod, tocmai pentru
că nu au fost de acord cu acest document, deși corect ar fi fost
să-l dezbată sinodal și să-i aducă, eventual, amendamente.
La noi în țară au existat astfel de cazuri (și încă mai
există) de căsătorii mixte, mai ales în zonele amalgamate
confesional din Ardeal, Banat sau chiar Moldova. Biserica a

233
Gheorghe PAPUC, Viaţa creştină după epistolele Sfântului Apostol
Pavel, în “Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5-6, p.356
234
Paul EVDOCHIMOV, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Bucureşti, Asociaţia
filantropică medicală creştină Christiana, 1999, p.53.

201
avut înțelepciunea de a le permite căsătoria pentru a nu-i
alunga în deznădejde și a-i pierde ca fii și fiice ale Bisericii
noastre. Din punct de vedere moral, nu există nicio pierdere,
căci principiul acordării acestui pogorământ cere botezarea
eventualilor copii în confesiunea ortodoxă, ceea ce se
constituie într-un teoretic succes misionar.
Cât privește influențarea soțului ortodox de cel
neortodox, deși nu o neagă nimeni, nu constituie un pericol,
mai ales dacă ne gândim că acela a acceptat căsătoria în
Biserica ortodoxă, devenind apropiat al Ortodoxiei, primul pas
spre o eventuală, dar nu neapărat, necesară convertire.
În ceea ce privește căsătoriile cu necreștinii, Sinodul a
decis să nu le accepte, respectând tradiția ortodoxă, dar mai
mult din cauza faptului că neavând aceiași credință în Hristos,
cei doi soți nu pot avea un fundament comun care să facă din
unirea lor o cale sigură a harului Duhului Sfânt.
Astfel, i. căsătoria între ortodocşi şi ne-ortodocşi este
interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului
Quinisext).ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericeşti cu
privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie
reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe
Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane
bisericeşti, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât
să servească mântuirii omului. iii. Căsătoria dintre ortodocşi
şi ne-creştini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.
(cap.II, art.5)
Spre exemplu, o căsătorie dintre un ortodox și un
musulman, mai degrabă femei ortodoxe căsătorite cu bărbaţi
musulmani, acest fapt nu ar fi în avantajul acelei femei, a
eventualilor copii și a Bisericii, deoarece știm că islamicii nu
acceptă ca acei copii rezultați din căsătorie să fie altceva decât
musulmani, și de asemenea, nu acceptă căsătoria într-un lăcaș

202
de cult ne-musulman. Invers, avem numeroase cazuri de femei
musulmance convertite la creștinism pentru a-și urma soțul. Iar
islamul este, de regulă, o religie agresiv misionară care nu ar
accepta căsătoria dintre un musulman și un ne-musulman.
Desigur, Biserica nu are cum și nici nu dorește să
interzică relațiile dintre oameni, chiar căsătoria creștinilor cu
necreștinii, dar nu acceptă să acorde Taina casătoriei acelora
care nu sunt creștini, pentru că este vorba despre faptul că o
taină este vie și lucrătoare prin credință, în viețile celor ce cred
și acceptă prezența harului, altfel vorbim numai despre un
ceremonial fără nicio implicație dumnezeiască.
Dacă Biserica, prin absurd, ar fi permis acordarea
acestei taine și în cazul căsătoriei dintre un ortodox și un
necreștin, atunci am fi vorbit doar despre o ceremonie rituală,
asemenea practicilor vodoo sau magiei orientale, fără niciun
fundament real și profund religios.
Hotărârea sinodală insistă și pe protejarea familiei, care
reflectă comuniunea soţilor, atât în Biserică cât şi în întreaga
societate...deoarece Taina Cununiei nu este o simplă relaţie
convenţională firească, ci o forţă spirituală esenţială şi
creatoare pentru instituţia sfântă a familiei. Numai aceasta
asigură protecţia şi educaţia copiilor, atât în misiunea
spirituală a Bisericii, cât şi în funcţionarea societăţii. ( cap.I,
art. 5)
Această afirmație pătrunde în esența doctrinară și morală
a instituției căsătoriei, din punct de vedere ortodox, deoarece
căsătoria ortodoxă este mijlocul adecvat de a susține și
aprofunda comuniunea soților între ei, prin /și cu Hristos, dar și
modul responsabil, dacă este conștient asumat, de creștere a
copiilor, de asigurarea unei educații adecvate și de a zidi
viitorul Bisericii.

203
 Fără familie, Biserica se prăbușește, ca de altfel și
societatea235. În familie, copilul capătă primele deprinderi
morale și educația fundamentală religioasă care-l ajută să
înţeleagă viața și să ia parte responsabil la ea. În familie
primește principiile fundamentale de conviețuire socială și
primele elemente ale valorilor morale, de aceea o viață de
familie viciată sau lipsa unei vieți de familie, năruie educația și
viitorul copiilor noștri, îi martirizează pe altarul plăcerii, al
imediatului și al superficialului.
Printro astfel de viziune, Ortodoxia se diferențiază total
de viziunea consumistă asupra familiei, care o vede numai ca
pe o utilitate hedonistă și funţional-materială.
Istoria profană și istoria moralei ne arată că atunci când
a slăbit familia s-au prăbușit societăți și imperii, lumi întregi au
pierit, căci este voința dumnezeiască ca omul să conviețuiască
optim numai în cadrul familial.
Biserica a privit cu blândețe, adesea, așa cum o face și
astăzi, tot ceea ce ține de viața omului, ajutându-l să
depășească derapajele și să reintre în firescul moral, dar ea nu
poate acorda dispense de gen, de înrudire până la gradul patru
sau altele asemenea, care alterează moral ireparabil această
legătură în cazul acceptării.
Aceste reguli morale sunt respectabile datorită originii
lor dumnezeiești, dar și pentru faptul că perturbă grav viața și
moralitatea omului, aruncându-l în sclavia păcatului și a
depravării, făcând din om, nu un stejar al virtuții, ci o trestie
bătută de orice vânt istoric.
Preocuparea Sinodului a fost și aceea de a insista asupra
faptului ca episcopii şi păstorii (preoţii) trebuie să dezvolte
lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja pe

235
Dumitru RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2, pp. 24-25;

204
credincioşii lor într-o manieră părintească şi să îi
acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza
diferitelor dificultăţi, consolidând instituţia familiei pe temelii
solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri,
nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar
stânca este Hristos ( Matei 7, 25).(cap. I, art. 7).
Altfel spus, dezvoltarea de noi strategii pastoral-
misionare și grija permanentă de a fi alături și în mijlocul
credincioșilor păstoriți, este o preocupare contemporană
urgentă a Bisericii, pentru a oferi îndrumare, ajutor, speranță și
siguranță credincioșilor păstoriți, în fața provocărilor acestui
veac.
Sinodul vorbește de o criză a familiei, din punct de
vedere moral, fundamentată pe pătrunderea principiilor
seculariste în viața de credință și prin scăderea exigenței
morale, dar și pe presiunea diferitelor instituții seculare de a
face ca Biserica să renunţe la intransigența ei morală, firească
și necesară, deoarece presiunea care se exercită în lumea
contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare
constituie o adevărată ameninţare pentru creştinii ortodocşi.
Criza căsătoriei şi a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează
profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecinţelor
negative asupra structurii sociale, ci şi din cauza ameninţării
asupra relaţiilor particulare din sânul familiei tradiţionale.
Victimele principale ale acestor tendinţe sunt cuplul şi, în
principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă
martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.(cap.
I,art. 8)
Toate ideologiile și imoralitatea care amenință familia,
au o finalitate nefastă, produc suferință copiilor, îi martirizează
din copilărie, pentru că părinții lor nu au avut discernământul
necesar în a face alegeri morale, optime. Criza familiei

205
contemporane creștine este o criză morală, o criză a valorilor
morale care afectează profund calitatea vieții umane236.
Cu toate acestea, cu înțelepciune, Sinodul cere ca
membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie
trataţi cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să
înţeleagă valoarea Tainei Cununiei şi binecuvântările care
decurg din ea. (cap. I, art. 9) Astfel, Biserica nu respinge pe
acei membri ai ei care nu au înțeles importanța religioasă și
sacramentală a Tainei Cununiei, preferând-o numai pe cea
civilă, dar cere ca, păstorii, cu tact misionar, să lucreze spre
lămurirea acelora, pentru ca la timpul potrivit să primească
binecuvântarea acestei sfinte taine.
Căsătoria civilă nu are niciun fel de caracter sacramental
dar poate constitui o treaptă către căsătoria religioasă, iar aici
lucararea patoral-morală a Bisericii trebuie să fie intensificată,
deoarece există numeroase cazuri de creștini botezați care
trăiesc încă necăsătoriți religios.
Uniunile civile dintre persoanele de același sex, sunt
considerate străine de spiritul autentic ortodox și sunt ferm
refuzate, insistându-se ca Biserica să arate acelora sensul
pocăinței, adică faptul că se află în sclavia păcatului - căci da,
homosexualitatea este un păcat contra firii imprescriptibil
vreodată - dar și sensul adevărat al căsătoriei și eventuala
convertire spre ea.
Mentalitatea secularistă și consumistă a dus la creşterea
îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al
altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste consecinţe
constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea
contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună

236
P.F. DANIEL, Familia creștină-speranța României, în vol. “Familia și
viața la începutul noului mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, p.34.

206
toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme.
Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei şi pe toţi
oamenii de bunăvoinţă, să apere fidelitatea faţă de sacralitatea
familiei.( cap. I, art. 11).
Divorțul, avorturile și altele asemenea, au o singură
cauză -o perspectivă ne-sacramentală asupra vieții și căsătoriei,
dar și neîmproprierea principiilor religioase, creștin-ortodoxe,
în viața concretă, familială și individuală, de aici decadența
morală cu toate gravele ei consecințe pentru viața umană. O
soluție este văzută în implicarea mai intensă a Episcopilor și a
preoților în remedierea acestei situații.
Din punct de vedere moral și canonic, Sinodul reafirmă
tradiția ortodoxă a interzicerii bigamiei și a celei de a patra
căsătorii, a nepermisiunii căsătoriei după hirotonie și după
depunerea voturilor monahale( cap. II, art. 2) hotărâri firești,
căci bigamia nu are vreun fundament creștin și creează grave
probleme morale, căsătoria preoților sau a călugărilor este
împotriva tradiției de asemenea, și ar genera scandal în acele
comunități, dar reprezintă și o anormalitate morală.
În încheiere, se recomandă ca la aplicarea tradiţiei
bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie, practica
bisericească trebuie să ţină cont, în egală măsură, de
prescripţiile legislaţiei civile cu privire la acest subiect, fără să
depăşească limitele iconomiei bisericeşti ( cap.II, art. 6)
Această prescripție a fost creată pentru că Biserica trăiește în
comunități statale bine conturate, cu o tradiție juridică stabilă,
iar atunci când aceasta nu contrazice flagrant legea morală și
canonică bisericească, ea se poate armoniza cu viața Bisericii.

207
 Prin căsătorie, unitatea celor doi soți se fundamentează
misionar activitatea comunitară a Bisericii, de aceea importanța
căsătoriei este imensă pentru misiunea creștină astăzi237.
În concluzie, acest document sinodal este unul de primă
importanță morală și pastoral-misionară pentru
contemporaneitate, aducând, în spiritul tradiției ortodoxe,
necesare clarificări, care să optimizeze existența eclezială a
creștinului de astăzi.

XII. ÎN LOC DE EPILOG: VIAŢA ESTE DARUL LUI

DUMNEZEU

Înainte chiar ca Dumnezeu să pună de pază la pomul

cunoaşterii binelui şi al răului heruvimii cei cu sabie de foc
(Facere III, 24), omul a fost mereu tentat să guste nu neapărat
din plinătatea vieţii cât din cea a curiozităţii.
Viaţa este darul minunat şi sfânt - care potrivit moralei
creştine apare şi se împlineşte în interiorul familiei - pe care
Dumnezeu ni l-a dăruit iar datoria noastră este de a înainta din
slavă în slavă spre o tot mai profundă unire cu Sursa vieţii, cu
Stăpânul veşniciei.
Creat creator, omul este responsabil pentru toate
darurile sale238, viaţa este darul lui Dumnezeu făcut nouă din
iubire iar noi oamenii avem obligaţia şi responsabilitatea
creştină de a o apăra în orice situaţie.

237
Ilie MOLDOVAN, Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii, Editura
Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, p.5
238
Olivier CLEMENT, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I -Adevăr şi
libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura
Deisis, Sibiu, 1997, p.61

208
 A-ţi îndeplini întotdeauna acestă datorie sacră de a
proteja şi promova viaţa, este o poruncă înscrisă în intimitatea
fiinţei noastre, este o responabilitate a chipului divin din noi.
Creaţi după chipul lui Dumnezeu, adevăratul Stâpân şi
promotor al vieţii, nu înseamnă altceva decât a fi gardienii şi
misionarii vieţii. Iar dacă credem că această viaţa nu este decât
un preambul la viaţa veşnică, atunci datori suntem să
sacralizăm fiecare clipă a vieţii noastre şi să devenim pentru
aproapele nostru ceea ce este Dumnezeu Însuşi pentru noi,
sigur, ţinând seama de statutul nostru creatural.

XII.1. Viaţa - un dar nespus

Având ca origine însăşi existenţa plină de iubire şi

lumină a Tatălui ceresc, viaţa umană are valoare prin însăşi
relaţia sa cu sursa ei de existenţă. Venind din Dumnezeu şi
având ca destinaţie relaţia cu Dumnezeu, reîntoarcerea la Tatăl,
omul dobândeşte valoare prin reflectarea valorii divine,
întreaga lui viaţă capătă lumină şi valoare prin însăşi legătura ei
cu Creatorul, de aceea, putem spune că viaţa umană are o
valoare interioară, dată de originea şi destinul ei etern.
Dumnezeu-Iubire, din preaplinul Său inepuizabil ne-a dăruit
existenţa, ne-a dăruit viaţa pentru a trăi în eternă comuniune de
iubire cu El ( Coloseni 1, 12, Efeseni 1, 18). Este propriu lui
Dumnezeu a dărui, pentru că este propriu iubirii să dăruiască.
Iar a crea şi a da viaţă este supremul gest de iubire totală şi
dezinteresată. Şi cum nu ar putea fi incomensurabilă valoarea
vieţii omeneşti când ea se fundamentează pe chipul lui
Dumnezeu!

209
 Chemată să descopere semnele cuvântului lui
Dumnezeu239, Biserica valorizează la maxim viaţa umană,
văzând în ea darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, de aceea ea
vede în om , în fiecare om, imaginea vie a lui Dumnezeu Însuşi,
imagine ce găseşte şi este chemată să-şi afle mai profund
deplina înţelegere în Hristos, Imaginea perfectă a lui
Dumnezeu, Revelatorul lui Dumnezeu pentru oameni şi al
omului pentru el însuşi240.
A exista după chipul Creatorului înseamnă a exista ca
iubire, din iubire şi pentru iubire, a-ţi trage existenţa din relaţie,
din comuniune şi din împreună -împărtăşire241.
Originea şi destinul fiinţei umane are o perspectivă
puternică hristologică, deoarece a fi după chipul lui Dumnezeu,
înseamnă a fi creaţi după chipul Fiului lui Dumnezeu, veşnicul
primitor şi împărtăşitor al darului de iubire al Tatălui în Duhul
Sfânt. Darul prin excelenţă, este viaţa însăşi făcută de Creator
omului, deoarece numai o iubire nemărginită poate să
dăruiască ceva inestimabil, aşa cum este viaţa. Viaţa umană
este un dar, pentru că nu am făcut nimic pentru a veni la
existenţă şi orice am face nu putem să o desăvârşim sau să o
prelungim (în forma de existenţă actuală, netransfigurată)
dincolo de voia lui Dumnezeu. Din această perspectivă a vieţii
ca dar divin, decurg numeroase consecinţe, dintre care
amintesc că cea mai importantă este aceea de a prezerva viaţa,
de a te opune oricărei încercări de a o agresa, manipula sau
întrerupe, conform principiului: nu poţi să te opui vieţii, căci a

239
NIFON Mihăiţă, Misiologie Creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2001, p.
36
240
***Doctrina Socială a Bisericii. vol. II, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice , Bucureşti, 2006, p. 70
241
Panayotis NELLAS, Omul-Animal Îndumnezeit, traducere de Ioan Ică Jr.
Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 7

210
o face înseamnă a necinsti pe Acela care ţi-a dăruit-o şi care o
susţine.
Datoria omului este de a promova, a apăra şi a susţine
viaţa şi tot ceea ce are legătură cu ea oricând şi oriunde, ceea
ce înseamnă a promova viziunea divină asupra lumii şi a
omului. Şi dacă Dumnezeu nu a creat nimic spre distrugere şi
susţine viaţa, la fel şi noi, după exemplul Creatorului, trebuie
să fim agenţi şi promotori ai vieţii. Apărând viaţa ne apărăm
raţiunea noastră de a fi, respectăm marele dar pe care Tatăl din
cer ni l-a făut, respectăm viaţa însăşi şi demnitatea noastră242.
Viaţa umană ca dar, presupune şi o perspectivă
euharistică asupra ei, în dar am primit-o de la Viaţa înseşi în
dar o dăruim Vieţii înseşi, prin tot ceea ce facem, prin modul în
care suntem şi prin faptul cum ne raportăm la aproapele nostru
şi la creaţie, în general. Perspectiva vieţii ca dar, are drept
consecinţă şi ideea că viaţa umană este mai valoaroasă decât
orice altceva din creaţia divină, o demonstrează Întruparea
Fiului lui Dumnezeu. Acesta s-a înomenit, s-a făcut Om nu
altceva, deci, El, Creatorul a apreciat la maxim această fiinţă
creată, omul243. A privi viaţa ca dar, înseamnă a fi într-o
atitudine de perpetuă recunoştinţă către Dăruitorul vieţii, a
încerca să cultivi acest dar după exemplul parabolei talanţilor,
în care a nu desăvârşi viaţa, a nu o păstra dezvoltându-o,
înseamnă a o supune voit distrugerii, a o îngropa, căci orice nu
se dezvoltă şi rămâne în încremenire, este sortit degradării.
Din punct de vedere moral, viaţa ca dar implică
numeroase limite în manipularea ei şi a tuturor acelora care ţin
de ea, deoarece cu darul divin nu te poţi purta oricum, trebuie

242
John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.
Dr. Irineu bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 15
243
Theodor BACONSKY, Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului
religios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 59

211
să-l aperi, să-l dezvolţi şi să-l dăruieşti înapoi Creatorului, prin
ceea ce faci, ca într-o permanentă liturghie cosmică. A trăi
viaţa ca dar înseamnă până la urmă a aprecia darul şi pe
Dăruitor, a te integra logicii darului care presupune nu doar
respect faţă de cel care dăruieşte, dar, în special o viziune
comună. Evanghelia ne luminează perspectiva, situând viaţa
umană în centrul valorii universului, viaţa umană fiind mai
importantă decât lumea întreagă ( Luca 9, 25). Percepând
astfel lucrurile, este imposibil să poţi accepta orice experiment
medical care nu serveşte viaţa şi iubirea faţă de aproapele,
altfel te situezi în opozitie cu izvorul şi dăruitorul vieţii, cu
Dumnezeu, şi nu-ţi mai serveşti destinul etern.

XII.2. Sacralitatea vieţii

Viaţa umană este sacră prin origine şi prin destin, de

aceea este inviolabilă şi se află în mijlocul centrului de interes
uman. Sfinţenia vieţii se bazează pe faptul că omul a fost creat
de Dumnezeu-Cel Atotsfânt, după chipul său, El care este
model, promotor şi susţinător al sfinţeniei. De asemenea,
sfinţenia vieţii implică valori precum: chip al lui Dumnezeu,
persoană umană, demnitate, respect sau desăvârşire244.
Sfinţenia la care trebuie să ajungă omul este
inseparabilă de sfinţenia lui Iahve, izvorăşte din ea . (Levitic
20,26). Că desăvârşirea şi sfinţenia sunt două concepte ce se
suprapun, o demonstrează îndemnul la sfinţenie din Primul
Testament ( Levitic 11,45;19,2) care este reluat şi în Noul
Testament ( Matei 5,48) ca o parafrazare cu rol clarificativ, ca

244
Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de
Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.144

212
sfinţenie trăită245. Omul este destinat îndumnezeirii, participării
la firea divină ( II Petru 1, 4), de aceea viaţa lui se actualizează
ca sfinţenie sau ca sclavie faţă de păcat şi tenebre, în fiecare
moment al vieţii omul fiind mai aproape sau mai departe de
perfecţiune.
A trăi sfinţenia vieţii înseamnă că purtând cotidian
crucea Mântuitorului, să mergi într-un pelerinaj interior care
duce , prin pocăinţă continuă, de la moarte la viaţă , pentru a
atinge în cele din urmă comuniunea veşnică cu Dumnezeu.
Aceasta este chemarea pe care am primit-o de la Dumnezeu,
singura care ne oferă un sens ultim şi o valoare personală.
Această chemare este cea care conferă existenţei umane
sacralitatea sau sfinţenia sa246.
Sfinţenia vieţii umane reprezintă conformarea la
cerinţele divine, a avea înaintea ochilor mereu realitatea că
viaţa ta îşi are originea şi împlinirea în Dumnezeu. Perspectiva
sfinţeniei vieţii umane este o temă care a preocupat pe oameni
dintotdeauna, căci ea înseamnă nu doar aspiraţia către spatiul
sfinţeniei, către Dumnezeu, dar mai ales întregul efort spre
desăvârşirea firii umane, urmând modelul divin: a imita pe
Hristos înseamnă a îmbrăca sentimentele Sale, afecţiunile,
aspiraţiile, gândurile Sale şi, într-un cuvânt, spiritul Său;
înseamnă după exemplul divinului Model, să se uite pe sine
însuşi pentru a plăcea celorlalţi; a înţelege în practică că există
mai multă fericire în a da decât în a primi; a renunţa la
drepturile sale cele mai sfinte pentru a servi pe aproapele, a

245
Leon X. DUFOUR, Vocabular de Teologie Biblică, traducere de M.
Broşteanu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001, p.687
246
John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 18

213
iubi pe fraţii săi până la a se da pentru ei morţii şi a îmbrăţişa
crucea în locul plăcerilor legitime pe care le-ar putea avea247.
Întotdeauna omul a fost preocupat de cunoaşterea
sensului vieţii sale, a scopului pentru care a fost creat de
Dumnezeu, iar conceptul de sacralitate a jucat un rol central în
învăţătura marilor religii. Acesta a apărut odată cu omul şi s-a
manifestat nu doar în viaţa spirituală şi personală a omului, ci
şi în viaţa socială, de aceea ne şi punem adesea întrebarea: Ce
constituie frumuseţea şi măreţia persoanei umane?… măreţia
persoanei umane vine din urma lui Dumnezeu pe care aceasta
o poartă în sine. Potrivit Bibliei, fiinţa umană este creată după
chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu248.
Înaintând pe calea sfinţeniei, omul devine un slujitor al
sacrificiului (homo sacrificans), fapt ce arată atât legătura sa cu
sfinţenia, dar şi relaţia lui cu efortul inerent transformării,
înaintării spre nespusa asemănare cu Dumnezeu249.
Memoria fericirii originare rodeşte în om şi-i dă forţa
de a înainta pe calea sfinţeniei vieţii, sacrificând iluzia
existenţei pentru sacralitatea fiinţei, devenind un om sacral,
având ca model impulsionator jertfa răscumpărătoare şi
desăvârşitoare al lui Hristos. Desăvârşirea înseamnă pentru om
sfinţirea sa, ridicarea sa pe cea mai înaltă treaptă de existenţă,
după modelul arătat şi realizat de Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Iisus Hristos.
Perspectiva creştină asupra vieţii şi învăţătura
antropologică despre chipul lui Dumnezeu din om,
fundamentează în mod real demnitatea umană pe sacralitatea

247
Ferdinand PRAT, Pe Urmele Sfântului Paul, Apostolul Neamurilor,
Librarie Victor Lecofre, J. Cybalda Editeur, 1923, p. 124
248
Ioan PAUL al II-lea, Discurs la întâlnirea cu tinerii în Aula Magna a
Universităţii Eurasia din Astana, 23 septembrie 2001.
249
I. BIŞOC, Shema noule Israel, Editura Serafica, Roman, 2003, p. 60

214
lui Dumnezeu. A promova sfinţenia, înseamnă a promova
viaţa, a promova pe Dumnezeu-modelul şi sursa sfinţeniei, de
aceea, în special creştinii sunt chemaţi să fie: următorii lui
Hristos, chemaţi de Dumnezeu, nu după faptele lor, ci după
dorinţa harului său, şi îndreptaţi în Iisus Domnul, în botezul
credinţei au fost făcuţi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi co-
participanţi la natura divină, şi de aceea în mod real sfinţi. Ei
trebuie, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se menţină în viata lor şi
să-şi perfecţoneze sfinţenia pe care au primit-o250.
Sfinţenia vieţii impune nişte limite clare şi sigure în
lucrul cu viaţa, în cercetarea ştiinţifică şi în practica medicală.
Şi ori de câte ori se întâmplă aceasta, trebuie să avem conştiinţa
că lucrăm cu darul lui Dumnezeu, că în noi se degradează sau
se salvează lumea, că suntem lucrători pe ogorul lui Dumnezeu
şi că trebuie să fim slujitorii Lui.
Sfinţenia vieţii impune norme morale unice şi sigure
care au ca scop salvarea integrităţii vieţii umane şi a demnităţii
omului. Atunci când omul manipulează viaţa, punând în centrul
acestei operaţiuni profitul sau mândria, se situează ca luptător
împotriva vieţii şi, deci a lui Dumnezeu, devenind profanator al
sfinţeniei şi agresor al creaţiei divine.
Este imoral să nu fi sfânt, ar putea remarca cineva,
având puţină ironie, dar este adevărat, tot ceea ce nu serveşte
viaţa, omul şi creaţia, ce nu o susţine, nu o apără şi nu o
promovează profanează lucrul mâinilor lui Dumnezeu.
În teologia morală se face distincţia între sacralitatea
vieţii, realitate pe care omul o are încă de la naşterea sa, ca
fiind creat după chipul lui Dumnezeu, şi sfinţenie, care
presupune efortul permanent de desăvârşire al omului, de

250
*** Actele Conciliului Vatican II, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice, Bucureşti, 2001, LG 40

215
impropriere a sfinţeniei divine sau de actualizare permanentă a
sacralităţii vieţii ca dat originar251.
Această distincţie ne ajută să inţelegem mai bine atât
importanţa vieţii, cât şi către ce trebuie îndreptată acţiunea
umană şi care sunt limitele şi scopul ei. Având o astfel de
perspectivă dinamică asupra sfinţeniei, priveşti tot ceea ce ţine
de viaţă altfel, conştientizezi că valoarea omului vine de la
Creatorul lui şi că nimic din ceea ce faci nu trebuie să
împieteze asupra sfinţeniei originare sau actuale a omului.
Omul poate şi trebuie să înveţe să protejeze viaţa, fară a
uita însă niciodată că viaţa şi tot ceea ce ţine de ea trebuie să
primească maximum de respect din partea lui. În mod corect, a
trăi viaţa înseamnă a trăi sfinţenia lui Dumnezeu, a participa la
viaţa plină de iubire a Creatorului şi a proiecta acest mod de
viaţă în relaţiile inter-umane.
Sfinţenia vieţii este modul de apreciere al valorii
obiective a existenţei omului, adică a aprecierii lui din
perspectivă divină. Sfinţenia este o nevoie necesară, fără de
care omul există în virtutea inerţiei, la marginea fenomenului
vieţii, în superficialitate.
Darul sacru al vieţii este cea mai importantă
componentă a vieţii umane, singurul dar cu adevărat preţios al
omului, de aceea: în nici un caz persoana umană nu poate fi
instrumentul unor scopuri străine de dezvoltarea sa, care îşi
găseşte împlinirea totală şi definitivă doar în Dumnezeu şi în
planul său mântuitor252.
Sfinţenia vieţii constă în eliberarea omului din robia
păcatului şi a morţii şi împăcarea lui cu Dumnezeu. Ea se

251
John BRECK, Darul sacru al vieţi.Tratat de Bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 19
252
***Doctrina Socială a Bisericii, traducere de Isidor Martincă, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2006, p.84

216
bazează pe înnoirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea firii umane
a lui Hristos şi prin aceasta a întregii omeniri. De aceea, a
celebra sfinţenia vieţii, înseamnă a creşte şi a-ţi dezvolta deplin
capacităţile şi darurile cu care Domnul te-a înzestrat prin
sculptarea chipului lui Hristos în adâncul sufletului tău, pentru
că: „a fi conformaţi lui Hristos şi a fi sfinţiţi, înseamnă a pune
orice element al vieţii noastre pe această linie predominantă.
Aceasta este integritatea noastră: tot ceea ce credem, ce
facem, şi ce nu facem, este pentru învăţatura primară a
fidelităţii noastre faţă de Dumnezeu”253.

XII.3. Provocări şi încercări la adresa vieţii

A păstra şi a promova darul sacru al vieţii într-o lume

secularizată şi puternic desacralizată, este un act de curaj şi de
eroism. Asaltul lumii de consum asupra perspectivei moralei
creştine privitoare la lume şi viaţă este teribil, puternic şi chiar
sistematic. Se confruntă astăzi în lume două viziuni puternice
asupra vieţii: una teistă (creştină în special) care vede în viaţă
darul nepreţuit al Domnului şi de aceea trebuie conservat,
promovat şi aprofundat, şi o altă viziună consumeristă, care
vede în om produsul întâmplării, al accidentalului şi de aceea
valoarea vieţii umane este relativă şi supusă curiozităţii
(ştiinţifice sau nu) precum şi dictaturii insignifianţei.
Au apărut astfel două concepţii opuse, raportate la
viaţă şi la destinul omului şi al creaţiei: una care promovează
sacralitatea vieţii şi a creaţiei şi care crede că nu totul ne este
permis, ci doar ceea ce este în serviciul vieţii şi al iubirii şi se
conformează Revelaţiei, şi o alta care propagă primatul aşa-
numitei calităţi a vieţii şi care supune totul egoistei satisfacţii

253
S. HAUERWAS, Character and the Christian Live, San Antonio, Trinity
University, 1985, p. 222

217
temporare, în numele evitării durerii şi suferinţei pentru ceilalţi,
şi care în aparenţă pare că slujeşte un scop bun, dar
caricaturizează chipul lui Dumnezeu din om254. (Se vorbeşte
chiar în acest sens de o ştiintă a vieţii creştină şi una
seculară255.) Dacă promotorii primei viziuni valorizează total
viaţa umană, reprezentanţii celei de a doua, relativizează
demnitatea vieţii umane supunându-o aplicaţiilor diferitelor
ideologii. Îar aici aş aminti numai teribilul genocid nazist şi
profunda dezumanizare a cercetării ştiinţifice care a servit
orgoliului uman şi nu omului, iar aici este greu să nu ne
aducem aminte de nefericitele şi demonicele experimente, aşa-
zis ştiinţifice, din lagărele de concentrare naziste, în care
preponderent fiii ai lui Israel au fost ucişi.
Printre provocările urgente al marelui dar al vieţii,
astăzi, se numără: avortul, mijloacele de contracepţie, divorţul,
ingineria genetică, experimentele pe copii nenăscuţi,
homosexualitatea, transplantul de organe sau eutanasia. Toate
adevărate pietre de încercare pentru civilizaţia noastră.
Rezumându-le, avem de-a face cu probleme ce vizează
începutul, susţinerea şi finalul vieţii noastre în forma aceasta
pământească, toate încercări teribile prin care umanitatea trece
şi la care trebuie să dea şi să utilizeze un răspuns adecvat.
Aceste provocări fac ca pe arena politică, socială, şi
intelectuală a lumii, să se producă mari confruntări între
susţinătorii uneia sau alteia dintre viziuni şi să nască moduri de
viaţă şi de acţiune în funcţie de varianta îmbrăţişată. De aceea,

254
Olivier CLEMENT, Puterea Credinţei, traducere din limba franceză de
Alexandrina Andronescu, Daniela Ciascai, Editura Pandora, Târgovişte,
1999, p. 22
255
Hugo Tristram ENGELHARDT jr., Fundamentele Bioeticii Creştine,
Perspectiva ortodoxă , traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac.
Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 68

218
îndrumarea pe care teologia morală, experţii în teologie o dau
uneia sau alteia dintre probleme, este esenţială pentru a şti să
ne situăm de partea sau împotriva vieţii, de partea sau
împotriva noastră, de partea sau împotriva lui Dumnezeu.
Morala ne oferă lumina Revelaţiei în întunericul căutărilor şi al
neştiinţei umane, garantându-ne că acţionând conform cu
principiile ei salvăm viaţa şi demnitatea umană.
Principiul fundamental prin prisma căruia trebuie
judecate toate aceste aspecte, este acela că viaţa trebuie
promovată cu orice preţ, fără a uita însă că destinul omului este
învierea, veşnicia. Apoi, valorile morale care trebuie să
direcţioneze activitatea omului în cercetarea ştiinţifică trebuie
să ţină seama de: caracterul sacru al vieţii umane, iubirea
sacrificială a lui Dumnezeu, chemarea universală la sfinţenie,
echilibrul între libertate şi responsabilitate şi de faptul că omul
este o fiinţă socială256. De asemenea, trebuie ţinut seama de
faptul că a respecta fiinţa umană înseamnă a respecta pe
Dumnezeu, iar acceptarea alterităţii celuilalt, deschide calea
angajamentului moral257.
Sacralitatea vieţii este un perpetuu avertisment că
ştiinta fără Dumnezeu este împotriva omului şi a vieţii şi nu
slujeşte decât puterilor tenebrelor. De aceea, astăzi, după
Dachau şi Auschwitz nu se mai poate şi nu mai trebuie să se
vorbească despre cercetare asupra vieţii, despre manipularea
vieţii, indiferent de scop, fără a avea în centru demnitatea
fiinţei umane, fără a privi omul în lumina iubirii divine.
De-a lungul istoriei umane, atunci când omul s-a
raportat la legea veşnică, roadele minţii şi ale mâinilor sale au

256
John BRECK, Darul sacru al vieţi.Tratat de Bioetică, traducere de
P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 269
257
Marius LAZURCA, Inventia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti,
1996, p. 107

219
slujit omul şi au slăvit Creatorul, iar atunci când s-a raportat
exclusiv la sine însuşi, a provocat teribile dezastre în jur,
aducând deşertul non-sensului în viaţa lui şi a aproapelui,
promovând adevăruri parţiale şi provizorii258.

*****

După cum am văzut, viaţa umană este într-adevăr un

dar sacru şi această concepţie se bazează pe faptul că omul a
fost creat după chipul lui Dumnezeu, adică persoană unică,
irepetabilă, cu propria demnitate, deschisă spre transcendent şi
datoare să apere viata.
Ca fiinţă de interval, mediator real între materie şi spirit
şi preot al creaţiei, omul este dator să promoveze viaţa sub
orice formă există ea şi să înainteze pe drumul sfinţeniei. Dacă
omul este o fiinţă sacră prin naştere, prin efort ascetic şi
asociere la opera de răscumpărare a lui Iisus Hristos,
transformându-se şi înnoindu-se, înaintează în sfinţenie şi în
asemănarea cu Dumnezeu.
Lumea postmodernă în care trăim, profund marcată de
consumerism şi secularism, apare ca fiind înstrăinată de
Dumnezeu şi de aceea, la provocările numeroase ale ştiinţei de
astăzi pe lângă concepţia sacrală, teistă, ce susţine viaţa şi
responsabilitatea actelor omului în raport cu el însuşi, cu
creaţia şi cu Dumnezeu, există şi concepţia care promovează
dreptul omului de a interveni în creaţia divină fără a ţine
seama de demnitatea fiinţei umane şi de respectul faţă de opera
divină. Această din urmă concepţie se află la originea a
numeroase tragedii care au marcat şi încă traumatizează lumea
noastră.

258
Wilhelm DANCĂ, Fascinaţia Sacrului, Editura Sapienţia, Iaşi, 2002, p.
281

220
 Datoria fiecărui creştin în parte şi a Bisericii în întregul
ei, este aceea de a apăra şi promova demnitatea fiinţei umane,
sacralitatea vieţii, a familiei, căci a nu o face înseamnă a
necinsti pe Dumnezeu Creatorul, Proniatorul şi Desăvârşitorul
nostru, înseamnă a distruge înseşi bazele credinţei noastre
creştine, ale antropologiei noastre fundamentată pe conceptul
de om creat după chipul lui Dumnezeu.
Datoria noastră profundă este aceea de a recunoaşte, a
aprecia şi a susţine acest măreţ dar divin care este viaţa şi tot
ceea ce ţine de el, a promova până la urmă viaţa fiecăruia dintre
noi şi a respecta pe Dumnezeu Însuşi.

221
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

A. Surse

***Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu

purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
*** Behind Closed Doors: The Impact of Domestic Violence on
Children, Unicef, Londra 2006.
*** Legea Nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea
violenţei în familie, din 1.03.2007, publicată la 18.03.2008,
Monitorul Oficial Nr.55-56, în vigoare din 18.09.2008.
***, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios, Pe
acelaşi drum. Biserica Catolică în dialog cu tradiţiile
religioase ale lumii, Vatican, 1999.
***Actele Conciliului Vatican II (trad.rom.), Kirche în Not,
Nyiregyhaza, 1990, GS, 78
***Doctrina Socială a Bisericii, traducere de Isidor Martincă,
Editura Universităţii Bucureşti, 2006.
IOAN al XXIII-lea, Enciclica Mater et Magistra, 15 mai
1961: Acta Apostolicae Sedis, LIII (1961).
IOAN Paul al II-lea, Redemptor hominis 10, 71, Acta
Apostolicae Sedis (1979).

B. Lucrări patristice

CLEMENT Alexandrinul, Stromatele, traducere de Pr. Dr.

Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 5, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.

222
IOAN Gură de Aur, Sf., De virginitate 10, 1, Sources
Chretienne, 125, 122.
IOAN Gură de Aur, Sf., Hom. ad Ephesiens, Paris, Traductions
par L’Abbe J. Bareille, 1872.
IOAN Gură de Aur, Sf., Omilia despre căsătorie - Comentariu
la Epistola către Efeseni în “Altarul Banatului” nr. 1-3, 2002.
IOAN Gură de Aur, Sf., Omilii şi cuvântări despre educaţia
copiilor, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş,
Editura Marineasa, Timişoara, 2005.
VINCENŢIU de Lerin, Commonitorium, P.L. 50, col. 625-
656B.

C. Lucrări de specialitate

*** Teologia Morală Ortodoxă, vol. I- II, Bucureşti, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1979-1980.
ADRUTSOS, Hristu, Sistem de morală, Sibiu, 1947.
ANGELUCCI Avanti, BALDO Guarrella de Carli, Iubirea se
construiește, traducere de Radu Corneliu Daduica, Editura
Pauline, București, 2005.
ANTHONY, J. Michael, Introducing Christian Education, Baker
Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003.
ANTONIE , Mitropolit, Plămădeală, Vocaţie şi misiune
creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 72.
AVERINŢEV Serghei S., RUPNIK, Marko Ivan, Adam şi
coasta sa. Spiritualitatea iubirii conjugale, traducere de
Constantin Hodorag, Editura Ars Longa, Iasi, 1998.
BACONSKI, Theodor, Iacob şi îngerul, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
BALANDIER, Georges, Le dedale. Pour en finir avec le XX-
eme siecle, Paris, Fayard, 1994.

223
BALSWICH, Jack O., BALSWICH, Judith K., Familia, o
perspectivă creştină asupra căminului contemporan, traducere
de Tabita Gabor, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2009.
BARCLAY, William, Educaţional Ideals in the Ancient World,
Editura Grand Rapids, Baker Book House, 1974.
BIŞOC, I., Shema noule Israel, Serafica, Roman, 2003
BRECK, John, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică,
traducere de P.S. Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2003.
BRIA, Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică,
Editura Romania Creştină, Bucureşti, 1999.
BRUNETTI, Manlio, Un bărbat, o femeie şi dragostea,
traducere de Pr. Iosif Martin, , Editura Sapienţia, Iaşi, 2005.
BUTA, Mircea Gelu, (ed.),Medicii şi Biserica, vol. 6,
Perspectiva ortodoxă contemporană asupra sfârşitului vieţii,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.
CHIPEA Floare, Familia contemporană - tendinţe globale şi
configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2011.
CLEMENT Olivier, Puterea Credinţei, traducere din limba
franceză de Alexandrina Andronescu, Daniela Ciascai, Editura
Pandora, Târgovişte, 1999
CLEMENT, Olivier, BARTOLOMEU I, Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I- Adevăr şi libertate. Ortodoxia în
contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura Deisis,
Sibiu, 1997.
COSMA, Sorin, Spiritualitate şi misiune creştină în contextul
actual, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2013
COSTA de Beauregard, Marc Antoine „Teologia sexualităţii –
Heterosexualitatea şi Homosexualitatea din perspectivă
creştină”, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura
Christiana, Bucuresti, 2004.

224
DANCĂ, Wilhelm, Fascinaţia Sacrului, Editura Sapienţia, Iaşi,
2002.
DÂRLEA, Tiberiu, Gheorghe, Căsătoria şi viaţa mistică,
Editura Lumina, Bucureşti, 1995.
DUFOUR Leon X , Vocabular de Teologie Biblică, traducere
de M. Broşteanu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice.
Bucureşti, 2001.
DUMEA, Claudiu, Omul între „a fi” şi „a nu fi”, Editura
Arhiepiscopiei Romano- Catolice, Bucureşti, 1998.
ENGELHARDT, Hugo Tristram, jr., Fundamentele bioeticii
creştine. Perspectiva ortodoxă, traducere de Mihail Neamţu,
Cezar Login şi Diac. Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005.
EVDOCHIMOV, Paul, Înnoirea spiritului. Studii de
spiritualitate, traducere de Magdalena Mărculescu Cojocea,
Editura Pandora, Târgovişte, 1997.
EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere de dr.Ioan Irineu
Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române , Bucureşti, 1996.
EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale
în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela
Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1994.
HAUERWAS, S., Character and the Christian Live, San Antonio,
Trinity University, 1985.
HOPKO, Thomas, Homosexualitatea- o abordare ortodoxă,
traducere de Marian Rădulescu, Editura Theosis, Oradea, 2009.
ICA, Ioan, jr, MARANI, Germano, Gândirea Socială a
Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
ILOAIE, Ştefan, Cultura vieţii- aspecte morale în bioetică,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
JUVENALIE, Pr., Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi
etica începuturilor vieţii. Eseu de bioetică a gestaţiei, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2002.

225
LARCHET, Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale,
traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2001.
LAYCOCK, D., PICARELLO, A. R., JR., AND FRETWELL
WILSON, R., Same-Sex Marriage and Religious Liberty.
Emerging Conflicts, Rowan & Litt lefi eld, New York, 2008.
LAZURCA, Marius, Invenţia trupului, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1996.
LEMENI, Adrian, IONESCU, Răzvan, Teologie Ortodoxă şi
Ştiinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, , Bucureşti, 2007.
LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit,
traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti,
1993.
MANTZARIDIS, Georgios, Morala Creştină, vol. II, traducere
de diac.drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2006.
MARTINCĂ Isidor, Cultura şi educaţia în Doctrina Socială a
Bisericii, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2004.
MARTINO, Bernard, Bebeluşul este o persoană. Povestea
minunată a nou-născutului, traducere de Brânduşa Prelipceanu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2002.
MEYENDORFF, John, La marriage dans le perspective
orthodoxe, Ymca Press, 1986.
MEYENDORFF, John, Căsătoria- perspectiva ortodoxă,
traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
MEHEDINȚI, Simion, Creștinismul românesc, Editura
Anastasia, București, 1995.
MIHĂESCU, Florin, Omul în tradiţia creştină, Editura
Rosmarin, Bucureşti, 1999.
MIHĂILESCU, Ion, Familia în societăţile europene, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999.

226
MIHOC, Constantin, Taina Căsătoriei şi familia creştină în
învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura
Teofania, Sibiu, 2002.
MITROFAN, Iolanda şi Nicolae, Familia de la A la Z. Mic
dicţionar al vieţii familiale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
MLADIN, Mitropolit, Nicolae, Studii de Teologie Morală,
Editura Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969.
MOLDOVAN, Ilie, Iubirea, taina căsătoriei. Teologia iubirii,
vol. I-II, Tipografia Episcopiei Ortodoxe, 1996, Alba-Iulia.
MOLDOVAN Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei,
Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996.
NELLAS, Panayotis, Omul- Animal Îndumnezeit, traducere de
diac. Ioan Ică Jr. , Editura Deisis, Sibiu, 1994.
NIFON, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiologie creştină, Editura
Asa, Bucureşti, 2005.
PAISIE, Sfântul Cuvios Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti.
Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan,
Editura Evanghelismos, București, 2012.
PAPADIMA, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura
Saeculum , Bucureşti, 1995.
POPESCU, Dumitru, COSTACHE, Doru, Introducere în
dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997.
POPESCU, Dumitru, Teologie şi cultură, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1993.
POPESCU, Raluca, Introducere în sociologia familiei, Editura
Polirom, Iaşi, 2009.
PRAT, Ferdinand, Pe Urmele Sfântului Paul, Apostolul
Neamurilor, Librarie Victor Cybalda Editeur, 1923. Lecofre, J.
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul
contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.

227
REMUS, Rus, STAN, Alexandru, Istoria Religiilor, , Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1991.
ROSE, Serafim, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă,
Editura Sofia, Bucureşti, 1997.
SCHELER, Max, Omul resentimentului, traducere de Radu
Gabriel Pârvu, Editura Trei, Bucureşti, 1998.
SCRIPCARU, Gheorghe, CIUCA, A., ASTARASTOAE, V.,
SCRIPCARU, C., Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului,
Editura Polirom, 1998.
SEDA, P., Islam este. O introducere despre Islam şi principiile
sale, Liga Culturală Arabă, Bucureşti, 2005.
SGRECCIA, E., TAMBONE, V., Manual de Bioetică,
traducere de Gilda Levescu, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice de București, Bucureşti, 2001.
STACEY, J., Brave new family, Basic Books, New York, 1990.
STAN, George, Teologie şi Bioetică, Editura Biserica
Ortodoxa, Alexandria, 2001.
STANILOAE, Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2002.
STĂNILOAE, Dumitru, Iubirea creştină, Editura Porto-
Franco, Galaţi, 1993.
STĂNILOAE, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-
III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
SUCIU, A., Istoria religiilor,Editura Sapientia, Iaşi, 2005.
TĂNĂSESCU-Vlas, Adrian, Viaţa de familie, Editura Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2009.
TEŞU, Ioan, C., Familia creştină între ideal şi criză, Editura
Doxologia, Iaşi, 2011.

228
TEŞU, Ioan, C., Familia creştină, şcoală a iubirii şi a
desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi, 2011
THATCHER, Adrian, Descătușarea sexului - O perspectivă
creștină asupra sexualităţii, traducere de Mariana Grancea,
Editura Polimark, București, 1995.
VIRGILIU, Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii
umane, Editura Prodromos, București, 2006.
VOINEA, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie,
Editura Focus, Bucureşti, 2005, p.137.
WILLAIME, Jean Paul, Le secularisation contemporaine du
croire. Paris, 1996.
YANARAS Christos, Libertatea Moralei, traducere de Mihai
Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002.
YANNARAS, Christos, Abecedar al credinţei, traducere de Pr.
Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996.
YANNOULATOS, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii
contemporane, traducere de drd. Gabriel Mândrilă, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2003.
ZION, William Basil, Eros şi transfigurare, traducere de Ioan
Ovidiu Bobăilă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001.

D. Articole şi studii

ACHIMESCU, Nicolae, Familia creştină între tradiţie şi

modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în “Familia
creştină azi”, Iaşi, Editura Trinitas, 1995.
ANDREI, Arhiepiscop al Alba-Iuliei, Familia între
Individualism, Colectivism și comuniune în „Familia și viața
la începutul unui nou mileniu creștin”, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2001.

229
ANDRONIKOF, M., Un punct de vedere ortodox asupra
transplanturilor de organe, în „Revista Teologică “ nr. 1, 1998.
BATTISTARE, G., La crise de la famlie, c’ est aussi la crise
de la societe, în „Droit de l homme, famille et politique”,
Conseil Pontifical de la famille, Roma 1998.
BEL,Valer, Familia şi Biserica, în volumul „Familia şi viaţa
la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti,
2001.
BIZEUL, Yves, Cultures jeunes et religion: problemes
theotiques, comunique dans le cadre du Colloque international:
Europe latine - Amerique latine: la modernite religieuse en
perspective comparee, CSRES, Strasbourg, 4-6 octobre, 1999.
BOGDAN, Constantin, Eutanasia şi suicidul asistat medical,
din nou în actualitatea dezbaterii internaţionale, în „Revista
Română de Bioetică” , nr. 1, Iaşi, 2004.
BROSCĂREANU, Drd. Rene, Despre Taina Sfintei Cununii,
în “Ortodoxia”, nr.4/1986.
CLEMENT , Olivier, Creştinătate, secularizare, Europa, în I.
Ică jr., Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002.
CLEMENT, Olivier, A mărturisi într-o societate secularizată
în „Contacts”, nr.144 , 1988.
COSTACHE Doru, , Rolul familiei în educaţia copiilor. O
perspectivă eclezială, în Actele Congresului Internaţional
„Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, , Bucureşti, 2001.
DANIEL, Ciobotea, Familia creştină- Biserica de acasă, în
„Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995.
DANIEL, Ciobotea, Familia creștină- speranța României, în
„Familia și viața la începutul noului mileniu creștin”, Editura

230
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
2001.
DURĂ, Leon, Familia în lumina Noului Testament, în “Sudii
Teologice”, nr. 1-2 /2003.
ENGELHARDT, Hugo, Tristram, Jr., „Long-Term Care: The
Family, Post-Modernity, and Conflicting Moral Life-Worlds”,
Journal of Medicine and Philosophy, vol. 32 (2007) no. 5.
GALERIU, Constantin, Taina nunţii , în “Studii Teologice”,
XII (1960) nr. 7-8.
GEORGESCU, Mihai, Idei morale şi sociale în Comentariul
la psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”,
X (1958), nr. 7-8.
GHERGHEL Petru , Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog
Teologic”, nr. 8 , 2001.
HIMCINSCHI, Mihai, Creştinism şi mondializare, în „Biserica
în era globalizării”, Simpozion internaţional, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia 2003.
ICĂ, Ioan jr, Globalizarea- mutaţii şi provocări, în „Gândirea
socială a Bisericii”, coord. ICĂ Ioan I., jr. şi MARANI,
Germano,Editura Deisis, Sibiu, 2002.
MIHOC, Vasile, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei
Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei în
“Mitropolia Ardealului”, XXX (1985), nr. 9-10.
MUNTEAN, Ana, Violenţa în familie, în G. FERRÉOL - A.
NECULAU, „Violenţa. Aspecte psihosociale” col. Psihologie
aplicată, Editura Polirom, Iaşi 2003.
PAPUC, Gheorghe, Viaţa creştină după epistolele Sfântului
Apostol Pavel, în “Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5-6.
PAVEL, Constantin, Probleme morale cu privire la căsătorie
şi familie, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,1967.
POPESCU, Dumitru, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui

231
nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
PROUST, Marcel, Sodome et Gomorrhe, în „À la Recherche
du temps perdu”, Editura Gallimard, coli. La Pleiade, t. 2.
RADU, Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi
problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-
2.
REMETE, Gheorghe, Familia şi planningul familial în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui
nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
SÂRBU, Corneliu, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968.
SEMEN, Petru, „Familia şi importanţa ei în perioada
Vechiului Testament, în „Teologie şi viaţă” IV (LXX).1-2
(1994).
TĂNASE, Nicolae, Taina iubirii, în „Tinereţe, Ideal,
Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002.
TEOCTIST, Patriarhul, Mesaj la deschiderea Congresului
Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa
la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti,
2001.
TRIFA, Gavril I., Violența domestică și divorțul – provocări
majore pentru Biserică și Școală, în”Educația din perspectiva
valorilor”, vol VIII, Editura Eikon, București.
VOICU, Mălina , Modernitate religioasă în societatea
românească, în „Sociologia românească”, 2001, nr.1-4.

232
E. Surse internet

DANIEL, P.F., Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa
Bisericii, în
http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/demnitatea-
responsabilitatea-familiei-preotului-viata-bisericii-
123721.html;
http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-
de-marturisire-publica-a-credintei-104684.html
http://ortodox.md/comunicare-versus-comuniune-marginalii-
social-teologice-despre-internet/
http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CONCU
BINAJhttp://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=C
ONCUBINAJ
http://www.gandul.info/international/in-olanda-au-aparut-
ambulantele-specializate-in-eutanasiere-9426806
http://www.referat.ro/referate/Conflictul_dintre_generatii_ff3e
c.html
http://www.revista22.ro/70252069/biserica-familia-tradiţional-
.html
http://www.tion.ro/stiri/IM:ALL:news-
romania/articol/casatoria,-in-pericol.-romancele-prefera-
concubinajul/cn/news-20080605-09112355
http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/despre-putere-politica-
biserica-si-colectiv-cu-ips-laurentiu-mitropolitul-ardealului-
113169.html
http://ziarullumina.ro/conflictul-dintre-generatii-o-problema-
mereu-actuala-20390.html
https://www.linkedin.com/pulse/conflictul-intre-generatii-o-
problema-de-management-si-maria-iacob

233
https://www.prostemcell.ro/stiinta-cercetare/bioetica-
transplantul-de-tesuturi-si-organe.html
https://www.subiectiv.ro/conflict-generatii-proteste.html
IRINEU-Pop, Bistriţeanul, Contracepţia din perspectivă
ortodoxă, Babeş-Bolyai, 2007,
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=254812
NECULA, Pr. Prof. dr. Nicolae. Implicațiile pastorale şi
ecumenice ale căsătoriilor mixte, în
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/implicatiile-pastorale-
ecumenice-casatoriilor-mixte-70028.html
http://apec-romania.blogspot.ro/2008/11/conflictul-dintre-
generatii.html
http://scoala2.blogspot.ro/2010/11/conflictul-intre-
generatii.html
http://www.loribalogh.ro/2012/07/conflictul-dintre-generatii/
http://www.cuvantul-
ortodox.ro/recomandari/2014/02/20/eutanasia-sau-noaptea-
ororii-pentru-copiii-din-belgia/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/03/ce-
face-biserica-pentru-victimele-incendiului-din-colectiv-
patriarhul-daniel-criticat-pentru-mustrarile-adresate-mass-
mediei-asta-este-atitudinea-ostila-fata-de-biserica/

234
 CUPRINS

PRECUVÂNTARE ................................................................................................. 5
PREFAŢĂ ................................................................................................................ 9

I. FAMILIA ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU ................................................ 19

I.1. Familia –cale spre mântuire .............................................................................. 19
I.2. Familia –angajament moral spre desăvârşire ........................................... 22
I.3. Familia – spaţiu de comuniune şi îndumnezeire ...................................... 33

II. FAMILIA CREŞTINĂ ŞI PROVOCĂRILE LUMII ACTUALE ............. 36

III. PROBLEME MORALE ALE FAMILIEI ÎN CONTEMPORANEITATE

........................................................................................................................ 52
III.1. Expunerea problematicii ................................................................................. 52
III.2 Viziunea comună despre lume şi viaţă-premiză a stabilităţii
matrimoniale........................................................................................................... 54
III.3. Presiunea lobby-ului pro-homosexual ...................................................... 56
III.4. Violenţa familială................................................................................................. 58
III.5. Divorţul-plagă majoră a familiei tradiţionale ......................................... 60
III.6. Contracepţia şi controlul natalităţii ............................................................ 64
III.7. Avortul ..................................................................................................................... 67
III.8. Educaţia- cultură și comunicare ................................................................... 70

IV. FAMILIE, MORALĂ ŞI MISIUNE PASTORALĂ PAROHIALĂ ......... 73

IV.1. Provocări morale ale vieţii de familie ........................................................ 76

235
IV.2. Morala familială – proiecţie comunitară şi personală a învăţăturii
de credinţă ............................................................................................................... 78
IV.3. Morala familială – expresie a identităţii religioase .............................. 80
IV.4. Familia în misiunea pastorală parohială ................................................... 83

V. EDUCAŢIA FAMILIALĂ ........................................................................... 86

V.1. Educația familială – fundament al unei vieți morale și sociale
autentice ................................................................................................................... 88
V.2. Provocări la adresa educației familiale ....................................................... 93
V.3. Rolul educațional și moral al familiei ........................................................ 100

VI. FAMILIE, MISIUNE, MORALITATE ....................................................105

VI.1. Familia - școală a iubirii și paradigmă de civilizație creștină ....... 106
VI.2. Familie și moralitate în contemporaneitate ......................................... 109
VI.3. Familie, moralitate și misiune creștină ................................................... 124

VII. MODALITĂŢI DE VIEŢUIRE ÎN AFARA SPAŢIULUI MORALEI

CREŞTINE: PROBLEMA CONCUBINAJULUI ....................................128
VII.1. Perspectiva juridică ...................................................................................... 130
VII.2. Perspectiva antropologico-sociologică ................................................ 131
VII.3. Perspectiva religios-morală ...................................................................... 134

VIII.CRIZA FAMILIEI – ÎNTRE PROVOCARE PASTORAL-MISIONARĂ

ȘI VALORI MORALE ...............................................................................139

236
IX. PERSPECTIVE BIOETICE CONTEMPORANE CU PRIVIRE LA
FAMILIE .....................................................................................................161
IX.1. Rodnicia spirituală și trupească a familiei ........................................... 164
IX.2. Etica rodniciei familiei .................................................................................. 168
IX.3. Divorțul - rană a familiei și necinstire a voii lui Dumnezeu........... 171
IX.4. Avortul-crimă contra umanității și act anti- familial și imoral ..... 173
IX.5. Experimente pe om și practici paleative ................................................ 176

X. CONFLICTUL DINTRE GENERAȚII, DIN PERSPECTIVA

TEOLOGIEI MORALE .............................................................................180

XI. FAMILIA ÎN LUMINA DOCUMENTELOR SFÂNTULUI ȘI MARELUI

SINOD AL BISERICII ORTODOXE (SINODUL PANORTODOX)
INSULA CRETA- 16-27 IUNIE 2016 .................................................193

XII. ÎN LOC DE EPILOG: VIAŢA ESTE DARUL LUI DUMNEZEU .......208

XII.1. Viaţa - un dar nespus ..................................................................................... 209
XII.2. Sacralitatea vieţii ............................................................................................ 212
XII.3. Provocări şi încercări la adresa vieţii .................................................... 217

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .........................................................................222

237