INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ - PREMISĂ A EDUCAŢIEI GENERALE

6
1.1.Conceptul de ,,educaţie” 6
1.2.Importaţa şi dimensiunea educaţiei religioase 10
1.3.Valoarea educaţei moral-religioasă 14
1.4.Cultivarea şi dezvoltarea sentimentului religios 16
CAPITOLUL II. ŞCOALA ŞI BISERICA FACTORI AI PROCESULUI EDUCAŢIONAL
RELIGIOS 19
2.1.Argumente pentru o educație religioasă în școală 19
2.2.Religia ca obiect de studiu 20
2.3.Specificul educației religioase 21
2.4.Conținutul, formele și tendințele educației religioase 22
2.5.Educaţia religioasă – deschidere spre cunoaştere 23
CAPITOLUL III. EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN ŞCOALA ROMÂNEASCĂ 25
3.1.Argumente pentru o educație religioasă în școală 25
3.1.1.Drumul parcurs de educaţia religioasă (1990-2014)26
3.1.2.Cele mai recente acte normative privitoare la statutul orei de Religie
30
3.2.Relația dintre religie și educație 33
3.3.Specificul educaţiei religioase 36
CAPITOLUL IV. ACTIVITATI NON-FORMALE IN SCOALA PRIN INTERMEDIUL
EDUCATIEI RELIGIOASE 38
4.1. Educația religioasă nonformală 38
4.2.Contributia activitatilor non-formale la dezvoltarea competentelor de
comunicare ale elevilor 44
4.3.Rolul activităţilor făcute în afara orei de religie şi în completarea acesteia 52
4.5.Atitudinea tinerilor față de Biserică 54
4.6.Religie și reliogizitate 60
4.7.Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral religios şi intelectual
64
CONCLUZII 69
BIBLIOGRAFIE 72

7
INTRODUCERE

În societatea tradițională, religia ocupă rolul cel mai important în educaţie, şi era
firesc acest lucru căci modul de viață al comunităţilor tradiționale era prin excelență unul
religios. Aproape fiecare gest era investit cu un caracter simbolic fiind integrat în viziunea
religioasă, în orizontul relației omului cu Dumnezeu. Religia configura universul de valori al
comunităţii umane, dând o definiție mai profundă tuturor valorilor fundamentale: ca adevăr,
bine, frumos etc. Religia constituie reperul ontologic al orientării omului în lume şi în viaţă.
Atât timp cât omul știe că există Dumnzeu şi că Acesta este Cel Care l-a creat şi Care
proniază existența în lume, cât știe că există viață dincolo, unde mai mult decât aici va da
socoteală pentru faptele sale, își raportează întreaga existență la voia şi învăţăturile lui
Dumnezeu.
Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se
întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să patrundă tainele universului, să le
cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia ca un proces de desfăşurare cu
particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio umană în
ansamblul său se află în continuă devenire.
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea este
absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi
zestrea întelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua spriritualiceşte, dincolo de timpul şi
spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această
perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi
construieşte elementele dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele dou
mari scopuri ale educaţiei: primul este „ să dăm copilului cunoştinţe generale de care,
bineînţeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătim în
copilul de azi pe unul de mâine şi aceasta este educaţia.”1 Nu achiziţia în sine este valoroasă,
ci cum, când, şi ce se actualizează atunci când trebuie . „Un îndreptar de bază pentru educaţie
îl constituie Vechiul Testament. Din cărţile: Levitic, Numerii, Deuteronom, Pilde şi Psalmi
rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să tindem din toate
puterile. În concepţia vechi-testamentară este considerat om înţelept nu cel care are multe
cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.
Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament, recomandă în special exemplul părinţilor
care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată: <<Cine cruţă
toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme.>>(Pilde 13,24 ).Familia
deţine rolul fundamental în educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.”

1 Cucoş Constantin, Pedagogie,Ed. Polirom, 1996, p. 28

7
 Ideea de educaţie este prezentată şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi unei
îndrumări atente, orientate spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aceasta rezultă din chiar
cuvintele Sale: <<Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este
împărăţia cerurilor.>> (Matei 19,14). Educaţia creştină are drept început şi sfârşit dragostea
de om şi de Dumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe
pământ această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia cerurilor. Educaţia creştină înseamnă
convertirea totală la Hristos.”2
„În epoca patristică, părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de
spiritualitate care implică o orientare nouă pentru fiecare individ. Ei foloseau metode diferite
de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi oameni, ei nu doar vorbeau despre educaţie, ci
se aplicau cu foarte mare dăruire şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o
îndrumare directă, personală şi un control continuu al fiinţei umane. Biserica era cea care
făcea educaţia, în spiritul de frăţietate şi de dragoste, proces în care personalitatea nu era
anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalităţi.”3
Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi.
Elaborau deci, o educaţie soteriologică. Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful
ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea acestui
proces de educaţie.
„Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce
priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană,
desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate.”4
„Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În
afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii
transcendente a unui factor informat mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării
libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia
din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-
ortodoxe.”5
Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină - ca acţiune
premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţonare continuă - este posibilă. Căci ea
constituie premisa esenţială a mântuirii, fiind necesară în îndrumarea sufletescă a creştinului
către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim:
realizarea asemănării cu Dumnezeu deoarece „în viziunea biblică şi patristică, omul a fost
chemat să fie inel de legătură între lumea creată şi cea necreată a lui Dumnezeu, în Hristos.
Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul este menit să se înalţe la asemanarea cu Dumnezeu,
după chipul Persoanelor trinitare care trăiesc şi există una prin alta , aşa cum ne-a arătat
însuşi Mântuitorul. (Ioan 17.21).”6
Efectele educaționale, informaționale sau de orientare a mijloacelor de comunicare în masă,
în speță ale televizorului, sunt atât de putenice încât omului din zilele noastre îi vine tot mai
greu să se despartă de ele. Așa cum omul religios nu poate să trăiască nicio zi fără să se roage
sau să se gândească la Dumnezeu, să comunice cu El, tot aşa dependentul de mass-media
(televizor, calculator) cu greu poate suporta despărțirea de acesta. Aproape toate religiile
cunoscute în istorie au un caracter comunitar şi cea mai importantă dovada este că omul prin

2 Coman Ion G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei
Banatului, Timişoara,1988, p.p. 20-22
3 Ibidem, p. 24
4 Coman Ion G., op.cit., p.84
5 Pastoratie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001

6 Popescu Dumitru, Hristos, biserică, societate, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al

B.O.R, Bucureşti,1998, p. 41

7
natura sa este o ființă sociabilă, comunitară.7 Aşa L-a facut Dumnezeu pe om să nu fie singur,
să aspire permanent spre comuniunea cu ceilalți şi cu Însuși Creatorul lui. Ea arată că omul
este subiect personal şi liber care nu trăieste numai prin sine şi pentu sine, ci şi pentru
aproapele său, prin şi în relație personală cu el. Existăm în măsura în care ceilalți ne iau în
seamă, ne prețuiesc şi ne iubesc, iar dragostea rămâne cea mai bogată şi consistentă hrană
sufletească de care se împărtășeste omul de la naștere şi până la moarte.
Experiența creștină este una simbolică şi nu una imaginară. Nu imaginile domină
preocuparea creştinului, ci Cuvântul Evangheliei sau al rugăciunii. Relaţia cu Dumnezeu este
o acțiune personală: ea cere timp, răbdare, liniște, lucruri pe care tehnologia video le
subminează.

CAPITOLUL I. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ - PREMISĂ A EDUCAŢIEI GENERALE

Din cele mai vechi timpuri, mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se
întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să pătrundă tainele universului, să le
cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia, ca un proces în desfăşurare, cu
particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-umană în
ansamblul său se află în continuă devenire.
Noţiunea de educaţie a determinat formularea mai multor definiţii, luându-se în considerare
diverse aspecte: scopul educaţiei, natura procesului, conţinutul educaţiei, laturile sau funcţiile
actului educativ. Etimologic, „educaţie” provine din latinescul „ educo–are” ce înseamnă „a
creşte, a instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educaţia înseamnă a scoate
individul „din starea de natură” şi a-l introduce „în starea de cultură”.8
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea se realizează în
perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale şi istorice bine
determinate. Educaţia este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar
şi capacitatea de a răspândi zestrea înţelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua
spiritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie, omenirea
durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de un
învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele dăinuirii sale .Acest lucru se
întâmplă dacă ţinem cont de cele două mari scopuri ale educaţiei; primul este “să dăm
copilului cunoştinţe generale de care ,bineînţeles, va avea nevoie să se servească : aceasta
este instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine şi aceasta este
educaţia.”9 Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când şi ce se actualizează atunci când
trebuie.

7 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a
dragostei, a păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în Studii Teologice, Anul V, nr. 9-10,
1953, p. 320.
8 Farcas Ioan, Domnica Nicola, Pedagogie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1996, p. 42.
9 Constantin Cucoş, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 28.

7
1.1.Conceptul de ,,educaţie”
Astfel, pentru antichitatea greacă, esenţa educaţiei consta din realizarea “kalokagathiei” adică
obţinerea în paralel a frumuseţii fizice şi bunătăţii sufleteşti. Socrate, unul din reprezentanţii
de seamă ai lumii greceşti, consideră că pentru a deveni virtuos, omul trebuie să cunoască
mai întâi binele, care nu este în afara lui, ci sălăşluieşte în om. El ne invită la o permanentă
cunoaştere de sine, aceasta fiind socotită drept începutul înţelepciunii şi trebuind să stea în
centrul tuturor preocupărilor.10 Platon – un alt reprezentant de seamă, este cel care propune,
cel dintâi, un sistem teoretic de educaţie .În viziunea lui, există două mari laturi ale educaţiei:
intelectuală şi fizică. Cea intelectuală se realizează prin ştiinţă, artă, meşteşug, însă nu este
admisă orice artă, ci numai cea care modelează, întăreşte şi creează armonie; iar cea fizică se
realizează prin gimnastică, rostul ei fiind acela de a preveni îmbolnăvirile şi de a întări
organismul. Mai mult, acest mod de gimnastică se adresează, în concepţia lui Platon, în
primul rând sufletului şi apoi trupului. Tot la Platon apare un element foarte important,
anume, educaţia făcută din plăcere şi cu plăcere, fără a fi forţată.11
Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament, cele mai multe sfaturi şi
principii pedagogice găsindu-se în Levitic, Numeri, Deuteronom, Pilde, Psalmi. Din cărţile
menţionate rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să
tindem din toate puterile. În concepţia veche- testamentară este considerat om înţelept nu cel
ce are multe cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.
Aşadar, însuşirea poruncilor divine transmise prin Moise nu la modul pur teoretic, ci prin
împlinirea lor în fapte de viaţă constituia scopul educaţiei la evrei. Ca metodă de educaţie,
Vechiul Testament recomandă în special exemplul părinţilor, care trebuie să-şi educe copiii şi
atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată: “Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar
cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pilde 13, 24). Familia deţine rolul fundamental în
educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.
Ideea de educaţie este prezentă şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi unei îndrumări atente
orientate spre Hristos. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Mântuitorului: ,,Lăsaţi copiii să
vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” (Matei 19, 24).
Educaţia creştină are drept început si sfârşit dragostea de om şi de Dumnezeu, în vederea
fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe pământ, această educaţie
urmăreşte să câştige împărăţia cerurilor. Educaţia nou-testamentară o depăşeşte pe cea vetero-
testamentară prin faptul că postulează dragostea faţă de oameni, inclusiv faţă de duşmani,
bunătatea, sfinţenia, dreptatea, egalitatea, smerenia. Educaţia creştină înseamnă convertire
totală la Hristos.12
În epoca patristică, ideile despre educaţie sunt cuprinse în diverse tratate de educaţie generală
şi specială, omilii, comentarii, catehisme, opere filosofice, opere poetice, opere polemice,
opere ştiinţifice propriu-zise13. Părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de
spiritualitate care implică o orientare nouă pentru fiecare individ.
Ei foloseau metode diferite de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi oameni, ei nu doar
vorbeau despre educaţie, ci se aplecau cu foarte mare dăruire şi răbdare asupra sufletului
fiecărei persoane, manifestau o îndrumare directă, personală şi un control continuu al fiinţei
umane. În epoca patristică era preţuită atât educaţia individuală, cât şi cea în masă. Biserica
era cea care făcea educaţia, în spirit de frăţietate şi de dragoste, proces în care personalitatea

10 Idem, Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 39.

11 Ibidem, pp. 41-42.
12 Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1988, pp. 20-22.
13 Idem, p. 23

7
nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalităţi.14 Vom urmări, pe scurt, cum
era privită educaţia la Sfinţii Părinţi Capadocieni ( Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz,
Grigore de Nyssa), la Sfântul Ioan Gură de Aur şi Clement Alexandrinul.
Ei acordă importanţă şi trupului şi sufletului, educaţia realizându-se, pentru trup, cu ajutorul
exerciţiilor de gimnastică la care se adaugă o deosebită grijă privitoare la hrană şi
îmbrăcăminte, iar pentru suflet prin educarea simţurilor. Ca mijloace de realizare a acestui tip
de educaţie se recomandă artele, precum: poezia, pictura şi muzica. Toate acestea înnobilează
sufletul, îl îmbracă în hainele iubirii de bine, de frumos şi de adevăr. Pentru educaţia voinţei,
al cărei scop este virtutea, primul factor al realizării ei este exemplul. Educaţia voinţei trebuie
făcută în sensul voinţei lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sfântului Duh.
Autorii patristici oferă în operele lor modele vrednice de urmat: patriarhi, prooroci, apostoli,
misionari şi râvnitori pentru bine. De asemenea, acordau un rol deosebit în educaţie
recompensei şi pedepsei, recomandând ca adevăratul pedagog să îmbine blândeţea cu
severitatea. Primul gânditor creştin care a lăsat o lucrare de pedagogie sistematică, din care s-
a alimentat tradiţia creştină privind educaţia este Clement Alexandrinul cu a sa lucrare
,,Pedagogul”. Conform învăţăturii sale, idealul educaţiei creştine este înscrierea omului pe
drumul către Hristos, dobândirea virtuţii prin urmarea modelului suprem, Iisus Hristos,
mântuirea sufletului prin răscumpărare, dar şi prin educaţie sistematică. Viaţa aleasă propusă
de această educaţie priveşte atât sufletul cât şi trupul.15
Scopul educaţiei nu se poate împlini singur, ci prin colaborarea activă a credinciosului cu
harul divin. Această idee apare, de altfel, la toţi marii Părinţi şi scriitori bisericeşti. În
viziunea Sfântul Vasile cel Mare, educarea copiilor trebuie să se facă în disciplină şi iubire
faţă de Dumnezeu, în vederea realizării unei personalităţi moral-religioase şi a vieţuirii întru
Hristos. Acest sfânt părinte recomandă începerea educaţiei de timpuriu, când sufletul, fiind
moale ca ceara, poate fi uşor de modelat şi format.16
Aşadar, principiul psihologic îşi are rădăcini adânci, în însăşi învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Precum doctorul nu prescrie acelaşi medicament pentru toţi bolnavii, aşa şi pedagogul îşi
exercită arta de a învăţa pe copii după posibilităţile şi caracteristicile fiecăruia. Din acest
punct de vedere, Sfântul Vasile cel Mare este un fin psiholog, un bun cunoscător al sufletului
celui educat, şi recomandă tuturor pedagogilor să ţină seama de acest aspect deosebit de
important în demersul educativ. Ideea respectării particularităţilor individuale, a
accesibilizării cunoştinţelor, a continuităţii învăţării apare şi la Sfântul Grigorie de Nazianz,
care consideră că nu se cade a vorbi orice despre Dumnezeu, în orice vreme şi oricui, ci este o
vreme anume când trebuie să vorbim despre El.17
O importanţă deosebită i se acordă educaţiei şi de către Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind
considerată problemă capitală a omului, din lipsa acesteia decurgând toate relele posibile. De
asemenea, semnalăm necesitatea începerii educaţiei de la cea mai fragedă vârstă, deoarece
atunci sufletul este modelabil, precum o pastă care ia orice formă îi dai.18 Idealul educaţiei are
o profundă dimensiune religioasă pentru că vizează cultivarea credinţei, şi dispreţuirea
bunurilor trecătoare.
Sfântul Ioan Gură de Aur evidenţiază rolul părinţilor, îndeosebi al femeii, al mamei în efortul
educativ. Ca o încununare a întregii concepţii despre educaţie a Sfântul Ioan Gură de Aur şi,
implicit, a tuturor Sfinţilor Părinţi, propunem frumoasele cuvinte ale sfântului, izvor de
înţelepciune şi îndreptar în vederea realizării unei educaţii corecte şi eficiente: ,,A educa
înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l creşte pe
14 Ibidem, p. 24.
15 Constantin Cucoş, op. cit., p. 48.
16 Ibidem, p. 51.
17 Ibidem, p. 52.
18 Ibidem, p. 53.

7
copil moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet
pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei
arte: artă mai mare ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru
lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare”19.
De la o epocă la alta, educaţia şi-a perfecţionat metodele, şi-a îmbogăţit conţinutul, însă şi-a
păstrat scopul: formarea de caractere umane. Mari pedagogi din perioada modernă,
majoritatea dintre ei oameni profund credincioşi, îşi întemeiază atât principiile, cât şi
metodele şi mijloacele educaţiei pe criterii exclusiv moral-creştine. Astfel, pentru pedagogul
ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), scopul educaţiei este pregătirea oamenilor pentru viaţa
viitoare. Formarea omului presupune, după părerea sa, dobândirea culturii, a virtuţii şi a
pietăţii.20 Pentru filozoful şi pedagogul german I. Kant(1714-1804), scopul educaţiei este
formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841),un alt mare pedagog german, căruia
pedagogia modernă îi datorează formularea,, treptelor formale”, propune la vremea sa
concentrarea tuturor materiilor de învăţământ pe baze morale. I. Pestalozzi(1749-
1832)pedagog elveţian şi unul dintre cei mai mari ai lumii, deosebit de ataşat Sfintelor
Evanghelii, nominalizează credinţa şi iubirea drept valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte,
idealul educaţiei se concretizează în omul profund credincios, care-şi dovedeşte credinţa prin
iubire21.
Pedagogii români, dintre care menţionăm pe G. G. Antonescu şi Simion Mehedinţi, călăuziţi
de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creştin drept finalitate ideală a
educaţiei.22 Observăm că toţi pedagogii mai sus evocaţi s-au exprimat în favoarea unui ideal
educaţional creştin, pentru că au avut în conştiinţa lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, pe care
Clement Alexandrinul îl numeşte Pedagogul desăvârşit. 23 De aceea, atât învăţătura Sa, cât şi
idealul şi metodele de realizare a ei se deosebesc fundamental de ceea ce a fost până la El.
Reţinem că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educaţiei, ci a înfăţişat în persoana
Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane.

1.2.Importaţa şi dimensiunea educaţiei religioase

Din cele prezentate mai sus desprindem concluzia următoare: în epoca patristică, educaţia se
făcea în vederea vieţii de aici în sensul şi în măsura în care această viaţă devenea un
instrument pentru câştigarea vieţii celeilalte. Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre
viaţa veşnică.
Educaţia profană pregătea şi pregăteşte pentru existenţa de aici, pentru a deveni un om de real
folos societăţii printr-o viaţă de aleasă creştere şi printr-o temeinică pregătire intelectuală şi
profesională. Educaţia din epoca patristică urmărea câştigarea virtuţii şi a desăvârşirii ca
trepte care duc la mântuire. Virtutea şi desăvârşirea preconizate de autorii patristici nu erau de
natură laică sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioasă. Educaţia avea ca
scop ultim mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor
educaţi. Elaborau, deci, o educaţie soteriologică . Această educaţie avea la bază, în centrul şi
în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea

19 Idem, Pedagogie..., p. 26.

20 Ion Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 127.
21 Ibidem.
22 Ibidem, p. 133.
23 Vasile Gordon, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea, Bucuresti, 2001, p.
82. http://adevarulromanesc. files.wordpress. com/2009/10/catehetica-ortodoxa.pdf.

7
procesului acesta de educaţie.24 Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele
noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină
este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală,
societate. Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui
Dumnezeu.
În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii
transcendente a unui factor informant mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării
libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia
din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-
ortodoxe.25 Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină – ca
acţiune premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă.
Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea
sufletească a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea
scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu.
În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin ea se asigură
un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur materială. Prin
acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea fiinţei limitate
cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este invitat la o permanentă
purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită implicarea responsabilă în viaţa
activă şi în social. Rolul fundamental al educaţiei religioase este evidenţiat de Vasile Băncilă
într-un mod foarte succint, numind această educaţie “consolidarea Botezului, un fel de Botez
prelungit”.26 Dacă prin Botez pruncul se naşte la o nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia
religioasă el continuă acest Botez, asigură creşterea duhovnicească.
Ca orice tip de educaţie în general, şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul informativ,
în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe specifice, cu
caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, şi necesare pentru o
cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a normelor
religioase. La întrebarea: ,,ce se urmăreşte prin educaţia religioasă ?”,părintele propune
următorul răspuns: caracterul religios moral-creştin.27 În sens biblic, teologic, a educa un
suflet, a-l forma şi a-l convinge pentru un anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui
cu reguli de memorizat, a-l face să memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i
forma toate facultăţile sale sufleteşti pentru a-şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta
prioritară a educaţiei religioase este formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite28.
Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaştere a
propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre lumea valorilor
absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât şi
intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi cunoaştem mai bine pe
cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne deschidem cu mai multă
dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.
Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi
profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând
transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi
durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi

24 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 84.

25 Xxx, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2001, p. 237.
26 Ibidem, p. 254.
27 Vasile Gordon, op. cit., p. 84.
28 Ibidem.

7
consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate29. Biserica a aşezat la
temelia ei încă de la început principiul învăţământului, potrivit poruncii lui Iisus Hristos:
,,Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei
slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea
patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii
Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat cu acelaşi zel
de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi
corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor.
În Biserica Ortodoxă, învăţământul religios este unul dintre elementele constitutive ale
întreitei activităţi desfăşurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături de sfinţirea vieţii şi
conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la început pe cale orală, el a
primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar “katihein” care are sensul de: a
face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai
(Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18; Galateni 6,6.)30
De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub diferite forme, în funcţie de contextul
istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub forma
învăţământului pe clase şi lecţii. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost
întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei.
Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă nu-şi
luminează mintea cu ajutorul învăţăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină voinţa
spre realizarea faptelor bune.
Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om si societate”. Ea urmăreşte,
alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii în concordanţă cu valorile
creştine şi dezvoltarea de caractere moral-creştine în spiritul dreptei credinţe. Atât în şcoala
generală, cât şi în liceu, studiul religiei îşi propune atingerea următoarelor obiective cadru:31
-cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii omului;
-cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;
-cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a istoriei Bisericii;
-formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;
-educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte credinţe şi
convingeri.32
La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi, dintre care cel mai
frecvent utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alatură şi alte forme, precum: vizite la
mănăstiri; participarea la conferinţe duhovniceşti; întâlniri cu tineri de alte confesiuni şi
credinţe, rase, naţionalităţi; participarea la acţiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale,
împreună cu membrii altor confesiuni sau credinţe religioase; organizarea unui cerc de
religie.
Lecţia de religie este alcatuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară într-un anumit
interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecţie folosit (lecţie mixtă, lecţie de
transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, lecţie de formare de deprinderi, lecţie de recapitulare
şi sistematizare a cunoştinţelor, lecţie de verificare şi evaluare), însă urmărindu-se
întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora.
Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de conţinutul
informaţional, de obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de elevi, existând, prin

29 Ibidem, p. 85.
30 Veniamin Micle, Iniţieri catehetice, Ed. Eparhia Râmnicului, Râmnicu- Valcea, 1988, p. 5.
31 Idem, p. 6-7
32 Xxx, Programa scolară pe 2003, clasele IX-XII, p. 1,
http://www.edu.ro/index.php/articles/c556/.

7
urmare, o multitudine de structuri, de secvenţe posibile. Menţionăm etapele scenariului
didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest tip de lecţie le cuprinde pe toate:33
-momentul organizatoric;
-verificarea cunoştinţelor;
-captarea atenţiei (sau pregătirea aperceptivă);
-anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse;
-predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea);
-fixarea cunoştinţelor;
-asocierea;
-generalizarea;
-aplicarea.
În şcoală, activitatea religioasă este coordonată de un educator, de o persoană special
pregătită în acest scop, care să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză de
cunoştinţe care să-l ajute să trateze complet, competent şi cu autoritate ştiinţifică temele
propuse.34 De asemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce materie să
folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor inteligibilă, în funcţie de
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă şi cunoştinţe
de pedagogie care să-i ofere metodele necesare activităţii de catehizare.
Prin termenul de educator vom desemna atât profesorul laic, înţelegând prin acesta o
persoană ce urmează cursuri speciale de pedagogie şi psihologie în cadrul Facultăţii de
Teologie Ortodoxă, unde se insistă şi pe elemente de psihologie a copilului şi pe educaţia
religioasă a acestuia, cât şi preotul profesor. Şi unul şi celălalt trebuie să fie pătrunşi de
evlavia bisericească, de spiritul supremului Pedagog Iisus Hristos, să aibă un suflet cald care
să poată încălzi şi alte suflete şi să le aducă la înălţimea lui Hristos.35 Atât profesorul cât şi
preotul au datoria de a aprinde scânteia evlaviei în sufletele elevilor, de a crea ambianţa
educativă religioasă necesară lecţiei, de a învăţa şi lumina sufletele copiilor, de a forma
caractere moral-religioase. Căci ,,cel ce va face şi va învăţa şi pe alţii să le facă, acela mare se
va chema întru împărăţia cerurilor.” ( Matei 5, 19 ). Educatorul, prin cunoştinţele teologice şi
culturale, prin munca, rugăciunea şi harul primit de sus, prin curăţenia vieţii lui trebuie să
devină model de imitat pentru toţi cei cărora le propovăduieşte adevărurile sfinte.

1.3.Valoarea educaţei moral-religioasă

Educaţia moral-religioasă trebuie să inceapa de la varsta frageda, deoarece primii ani ai
copilariei sunt cei mai importanţi şi de cele mai multe ori, hotaratori pentru intreaga viaţa.
Învăţatura religioasă pe care copilul o primeste de la o mama evlavioasa la varsta cea mai
frageda pare că este asimilată o dată cu laptele matern şi se pastrează pentru toată viaţa. Unii
parinţi, mai ales cei foarte tineri îl privesc pe copil că pe o jucarie, că pe o papusa vie. Ei îi
hranesc, îl culca, îl mangaie, se joaca cu el, îl apara în fel şi chip de raceală şi de boli, îl lasă
să faca ce vrea, numai să nu fie deranjati de plansetele şi tipetele sale. Multa vreme nu
observa că ingerasul lor este de fapt un copil încăpatanat, mofturos, egoist şi rau. Din
intămplare li se deschid ochii. Atunci hotaresc să treaca la educarea micutului rasfatat, dar
este prea tarziu.36

33 Sebastian Şebu, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, p. 196.
34 Idem, p. 198
35 Pr. prof. Mihail Bulacu, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, în Studii
Teologice, nr. 7-8, 1949, p. 561.
36 Şt. Bârsănescu, Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească, Bucureşti, 1937, p.
209.

7
 Numeroşi parinţi fie sunt nepasatori fată de educaţia propriilor copii, fie sunt orbiti de iubirea
lor iratională fată de acestia, încât nu vor să vada nimic rau în firea lor şi rămân surzi la
avertismentele care li se transmit, nevoind să asculte adevărul şi sfaturile bune.37 Copiii
trebuie să înveţe să fie ascultatori încă din frageda copilarie, ascultarea facând parte naturală
din viaţa. Exemplul parinţilor are o importantă primordiala: dacă ei nu îşi vor arată respect
unul altuia, copilul nu va învăţa niciodată ce-i ascultarea. Ascultarea creşte odată cu
maturitatea, ea fiind o expresie a iubirii. La început ea trebuie să însemne: Fa ce ti se spune,
dar pentru un adult ea înseamna: Pune înainte voia celuilalt, din dragoste pentru el.38
Când copilul se joaca sau se ocupa de o indeletnicire oarecare trebuie să facem în aşa fel
încât, jocul sau indeletnicirea să nu-i fie foarte usor de indeplinit. El trebuie să depuna efort
să lupte să ceara chiar ajutorul altora, trebuie să i se ofere sansa de a-si largi propriile
capacităţi şi chiar de a trece prin experientă esecului. Din punct de vedere duhovnicesc
trebuie să învăţam ce înseamna rabdarea, puterea de indurare lucruri care crează neplacere şi
umilintă. Exemplul parinţilor are o importantă covarsitoare. Copiii trebuie incurajati sa-i ajute
pe cei mari la diverse treburi, dupa puterea fiecaruia, în acest fel, copiii vor dobandi simtul
raspunderii. Una din trăsăturile vieţii creştine în lume e cea care ne spune că trebuie să fim
generoşi, primitori, iubitori şi atenţi cu cei în nevoi. Aceste calităţi pot fi însuflate în sufletul
copiilor încă din frageda pruncie. Dacă intre copii, parinţi şi dascal s-a stabilizat o relatie de
dragoste copilul are incredere si-i respecta.
Disciplina trebuie să fie cu rost şi să slujească dreptăţii scopul disciplînarii copiilor este sa-i
învăţam ce-i bine şi ce-i rau. Copiii au un foarte acut simt al dreptăţii şi se tulbura când
parinţii lor se manie din nimic sau când le fac reprosuri neintemeiate. Iubirea noastra pentru
copii trebuie să fie o icoana a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Asta înseamna că dacă
un copil îşi recunoaşte greseală şi îi pare rau de ce a facut, trebuie să ne stăpânim dorinţa de
a-l pedepsi, dar în felul acesta îi incurajam pe copiii să nu incerce sa-si ascunda greselile39.
Niciodată să nu-i pedepsim sau să nu-i pedepsim sau sa-i amenintăm pe copii foloşindu-ne
de numele lui Hristos, că nu cumva să le spunem că Domnul Hristos nu îi mai iubeste dacă nu
sun cuminţi. Trebuie să avem autoritate personală că să nu fie nevoie să facem din Hristos un
fel de politist. Să învăţam copiii să se inchine şi să se roage de când sunt foarte mici astfel
încât să devîna o necesitate ,,Rugati-vă neîncetat" spune Sfantul Apostol Pavel. O casa, o
scoală este este binecuvantăta când lucrul zi de zi este dus la împlinire cu rugaciune. Ne
putem ruga când ne imbracam: ,,Doamne, îmbraca-mă cu dreptatea Ta". La ieşirea şi intrarea
în casa, clasă ne putem ruga asa: ,,Doamne, binecuvantează intrarea şi iesirea mea".40 Semnul
crucii şi o rugăciune de călătorie trebuie facută înainte de a pleca la orice drum.
Trebuie să înţelegem ca parinţi şi dascali că principală noastra menire este de a-i însufla
copilului dragostea sinceră pentru Hristots şi pentru Maica Domnului. Educaţia religioasă se
face în primul rand prin exemplul personal al parinţilor, dascalilor prin intretinerea unei
atmosphere de dragoste şi rugaciune. De ce ne aducem mereu aminte de bunică noastra cum
se ruga înaintea icoanelor cată dragoste radia!
Dragostea, rugaciunea şi exemplul sunt mult mai convingatoare decât cuvînţele, tocmai
aceste trei calităţi dau valoare cuvînţelor atunci când e vorba sa-I aducem pe copii la credinţă
lui Dumnezeu. Icoanele sunt un mijloc pentru a-i face pe copii să cunoască sis a iubească pe
Hristos, Fecioara Maria sip e sfinţi. O icoana poate fi bun un punct de pornire ideal la o mare
sarbatoare: dar trebuie sa-I acordam respectul cuvenit unui obiect sacru. Copiii sunt mai

37 Idem, p. 211
38 Pr. Mihail Bulacu, Pedagogia Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1935, p. 130.
39 Ibidem, p. 130
40 Idem, p. 136

7
recptivi la tot ce ţine de Dumnezeu: este necesar doar să crească în atmosferă de evlavie şi
buna credinţă41.

1.4.Cultivarea şi dezvoltarea sentimentului religios

Credinţă este o provocare facuta libertăţii; nu exista un dar mai mare decât credinţă şi nu
exista nimic mai putin automat decât ea. Temperamentul uman face poşibila dezvoltarea
experientei, iar dacă aceasta lipseste, situaţia este partial, iremediabila. În fată credinţei e în
joc libertatea personala; este vorba despre o angajare totala, iar dacă nu o face din
convingere, e din cauza faptului că omul este plin de carente personale. Doar o credinţă
extrem de constientă, o seriozitate a propriei umanităţi poate fi perceputa de lume.
Persoana este înainte de toate constientă, iar experientă nu înseamna a face ceva mecanic.
Sensul unui lucru nu îl cream noi iar experientă adevărată mobilizează şi intăreste capacitatea
noastra de a patrunde înauntrul semnificatiei obiective, care este Cuvantul lui Dumnezeu, de
a aderă, de a iubi esentă sa. Chipul lui Dumnezeu în om arată demnitatea care a dat-o
Creatorul acestuia. că şi Dumnezeu, omul are ratiune, vointă liberă şi senţimente, adica este
persoana. Chipul este dar oferit prin creaţie; la asemanarea cu Dumnezeu, omul ajunge prin
împlinirea voii Acestuia.42
Deoarece cale de mijloc nu există, trebuie găsită modalitatea adecvată propriei exprimari la
nevoile situatiei în care se afla tinerii; pierderea traditiei şi situatiile în care predomîna un gol
absolut, educaţia religioasă apare că un lucru nou, salvator şi în aceasta consta adaptarea la
situaţia tinerilor. A intra în modul de a privi al lui Hristos înseamna a avea constiintă
prezentei Sale, care, prin natura sa, tinde să transforme modul nostru de a trai. Nu exista
experientă umana exhaustiva dacă nu se pune în valoare raportul acesteia cu Dumnezeu
intrupat care conduce la creşterea persoanei umane şi care nu mai are loc doar natura ci şi un
loc supranatural a carui istorie se cheama Biserica.43 Sensul educaţiei creştine, în lumina
poruncilor lui Dumnezeu, înseamna a-i ajuta pe copii să dobândească ceea ce Sfantul Apostol
Pavel numeste ,,Chipul lui Dumnezeu“. Pentru a-i putea forma în viată cea adevărată în
Hristos, cunoaşterea psihologiei nu este suficientă, dacă nu che mam neincetat harul lui
Dumnezeu prin rugaciune
Măreţia exceptională şi de neintrecut a eticii creştine consta în aceea că are numai o lege
etica adevărată şi un ajutor suficient în împlinirea ei, ci şi un chip ideal real . Unirea clara şi
de nedesfacut a divinului şi a umanului în Hristos, adica în persoana lui Dumnezeu Omul, ne
este dată sub forma unui ideal, viu, de desăvârşire morală.44 Prin orice imitare a Personalităţii
şi vieţii lui Hristos, desi imposibila pe deplin, fiecare poate şi trebuie să fie un binefacator al
celuilalt. Dacă acest principiu ar triumfa în oameni, înţelept şi fericit ar fi rezolvate
problemele sociale dificile şi nerezolvate ale lumii. Pentru că lumea nu poate fi înţeleasa fara
om, aşa cum nici omul nu poate fi înţeles fara lume.
Nevoia de unitate este să lupte contra unor forţe de diviziune prezente în om care îl inclină
spre a nu consideră legatura obiectiva cu lumea şi cu Dumnezeu şi de a faramita unitatea
naturala, izolandu-i fiecare dintre aspecte. Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este

41 Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 322.

42 Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 227.
43 Ibidem, p. 228
44 Pr. Dumitru Călugăr, Catehetica, manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1976, p.
70.

7
iubirea, bunatatea şi milostivirea Sa, deoarece El a dorit să impartasească tuturor fapturilor
bunatăţile Sale. Scopul intregii creaţii este acela de a fi fericită şi de a-L slăvi pe Dumnezeu.45
A intra în modul de a privi al lui Hristos înseamna a avea constiintă prezentei Sale, o
prezentă care, prin natura sa, tinde să trnsforme modul nostru de a trai. Cum să intram în
acest mod de a trai? Prin imbînarea armonioasa a vieţii cotidiene cu trairea liturgica. Hristos
este absolut necesar vieţii omului, pentru firea să divino-umana ce împlica o dimensiune a
comuniunii, dupa modelul Sfintei Treimi. Biserica este locul unde totul ne cheama la ceea ce
este viaţa, la viaţa vieţii, în care totul ne aminteşte de Hristos; Ritualul liturgic, icoanele,
picturile, cântările, totul devine prezenţă vie prin lucrarea harului Duhului Sfant…46
Asemenea vieţii, credinţă zamisleste caractere de o valoare morală exceptînala. Motivul este
atât de sîmplu, însa atât de complicat: credita este o arta, care ar trebui situată mai presus de
toate celelalte… Si, tocmai de aceea, cultivarea senţimentului religios, în sufletele copiilor, de
la varste cât mai fragede, este benefica.
Printr-o astfel de formare morală a copiilor se conturează portretul cetăţeanului zilei de
mâine. Acesta ar fi mai îngăduitor, mai fericit, mai credincios. Societatea ar avea alt aspect,
iar relaţiile dintre oameni ar fi radical schimbate, căci oamenii de tot felul ar fi capabili să
înţeleaga că exista şi valori care se situează mai presus de bani. Oricine este capabil să
constienţizeze că o formare morală cât mai aproape de cea ideală trebuie începuta din frageda
copilarie. Numai aşa putem speră la un altfel de viitor, de societate, de oameni.

45 Pr. Dumitru Fecioru, Revelaţia şi educaţia, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1993, p. 150.
46 C. Narly, Pedagogie generală, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 79.

7
CAPITOLUL II. ŞCOALA ŞI BISERICA FACTORI AI PROCESULUI
EDUCAŢIONAL RELIGIOS

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia
cerurilor"( Matei 19,14)
Educaţia contribuie la existenţa în spirit a fiinţei umane, iîmplinindu-se neîntrerupt dintr-un
imperativ pornit din străfundul fiinţei omeneşti. Este raţiunea pentru care cele mai importante
instituţii - Familia, Şcoala şi Biserica - îşi conjugă eforturile: părinţii îşi îndrumă copiii spre
un rost de trăire mai înaltă; dascălii cultiva în ucenici virtuţi vrednice de strădanii istovitoare;
Biserica tinde să-şi desăvârşească fiii ei duhovniceşti după modelul Omului desăvârşit, Care
este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
In toate cazurile, omul, ca subiect al acţiunii educative, stă în centrul educaţiei şi constituie,
în sine şi prin sine, pârghia unei creşteri, rotunjiri şi împliniri spirituale. Căci numai omul, cu
specificul pe care i 1-a dat Dumnezeu, este în măsură să stabilească legătura sufletească şi
comunicarea spirituală cu cei care stau sub înrâurirea educaţiei şi prin el se mijloceşte
transmiterea, pentru alţii, a valorilor morale însuşite de-a lungul timpului pentru generaţii
întregi47. Acţiunea educativ-religioasă a fost mereu lucrarea Duhului lui Dumnezeu pentru
restaurarea omului. Educaţia religioasă este, de fapt, continuarea operei de modelare a omului
creat de Dumnezeu, având ca modele pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi pe sfinţii care au făcut
din desăvârşire - idealul vieţii lor pământeşti.

2.1.Argumente pentru o educație religioasă în școală

De peste 20 de ani, prezenţa lui Hristos se face simţită în Şcoala româneasca prin predarea
Religiei ca disciplină de Învăţământ In unităţile de Învăţământ laice, după ce acest obiect a
fost exclus din programa de studiu timp de mai bine de patru decenii. Lucrurile încep să se
aşeze pe un făgaş normal. Educaţia începe în familie, continuă în şcoală şi durează toată
viaţa, în Biserică.48 Dacă idealul unei societăţi secularizate este numai pregătirea tinerilor
pentru o profesie în viaţa socială, pentru Biserică - un om, devenit prin Botez membru al ei,
are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre restaurarea chipului lui Dumnezeu din sine,
spre trăirea comuniunii cu semenii, ca să poată trăi comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta se
realizează prin luminarea minţii, prin încălzirea inimii şi prin determinarea voinţei spre
săvârşirea faptelor bune.
Religia, ca legătură liberă, conştientă şi personală a omului cu Dumnezeu, este dependentă de
problema cunoaşterii lui Dumnezeu. Ea are o latură subiectivă şi o latură obiectivă. Latura
subiectivă este dată de trăirea religioasă, ca fapt sufletesc, iar cea obiectivă de învăţătura de
credinţă, de ceea ce se învaţă. Pentru realizarea laturii obiective, fără de care latura subiectivă
nu ar avea suport, s-a reîntors Religia ca disciplină de învăţământ în şcoli.
De ce a fost, este şi va fi necesară educaţia religioasă? Pentru că nu există cunoaştere deplină
a lucrurilor şi fenomenelor, fără cunoaşterea cauzei lor, iar cauza ultimă a tuturor lucrurilor
este Dumnezeu. Pentru că educaţia morală, fără o bază religioasă, nu poate fi concepută,
pentru că nimeni nu s-ar putea socoti om învăţat dacă nu cunoaşte cuvântul învăţăturii

47 Sebastian Şebu, op. cit., p. 206.

48 Idem, p. 209

7
Mântuitorului Hristos, Care este Învăţătorul prin excelenţă, iar după cuvântul lui Eminescu:
„Biblia este cartea după care s-a crescut omenirea, de 2000 de ani"49.

2.2.Religia ca obiect de studiu

Religia, ca obiect de studiu, are rolul de liant între celelalte discipline de învăţământ. Faţă de
celelalte materii, Religia îşi are izvorul, nu în cunoaşterea umană, ci în Revelaţia
dumnezeiască. Ba este aceea care face legătura cu Creatorul tuturor lucrurilor, pe care
celelalte materii le studiază, fiind atât axa orizontală, cât şi axa verticală ce unifică părţile
într-un tot şi leagă totul cu Ziditorul lor. Viziunea asupra vieţii no mai este fragmentară,
flecare ştiinţă având doar baza ei de cunoaştere, ci, datorită Religiei, toate au un numitor
comun: îşi au originea In Dumnezeu, Care le şi susţine. In acest sens, marele fizician german
Albert Einstein spunea că „inteligenţa care n-a cunoscut Raţiunea este ca ochiul care n-a
văzut Lumina, iar dacă ştiinţa poate să descopere cum s-a făcut, cum a fost posibil, ea nu
poate să explice fi de ce s-a făcut» cu ce scop s-a făcut”50. El conştientiza faptul că flecare om
tinde să devină dumnezeu in una din cele trei ipostaze - fără Dumnezeu, împotriva lui
Dumnezeu sau cu Dumnezeu -, dar numai devenirea omului cu Dumnezeu conduce fiecare
persoană spre împlinirea chemării sale. Iar omului i-a fost adresată cea mai înaltă chemare:
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”( Matei 5, 48 ).
Conştientizăm, aşadar, faptul că nu toţi suntem chemaţi să fim personalităţi ştinţifice, literare,
artistice ş.a.m.d., dar toţi suntem invitaţi să devenim personalităţi morale, să fim desăvârşiţi,
iar faptul acesta este posibil doar împreună cu Dumnezeu, Care ne descoperă voia Sa ca să o
cunoaştem, să o împlinim şi, prin aceasta, să ne mântuim.51
Deşi este o disciplină mai nou reintrodusă în rândul obiectelor de studiu în şcolile de Stat,
Religia şi-a câştigat un loc binemeritat între celelalte materii, fiind obiectul care pune accent
pe moralitate şi îl formează pe elev după normele vieţii creştine, fără de care acumularea de
cunoştinţe, din diferite domenii, ar fi lipsită de valoare sau chiar dăunătoare, putând fi pusă în
slujba răului.
Disciplina Religie pregăteşte nu numai cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Raiului,
educaţia creştină fiind, din acest punct de vedere, cea mai de preţ investiţie: „Căci ce-i
foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea
omul în schimb pentru sufletul său?”( Marcu 8,36-37). Toate disciplinele sunt necesare, dar
cea mai mare zestre este învăţătura creştină; de cunoştinţe din anumite domenii avem nevoie
până la o vreme, cât suntem în viaţa activă; chiar de cunoştinţele de matematică elementară
avem nevoie cât mai putem merge încă la piaţă, după care nu ne mai folosesc - mei măcar
banala adunare şi scădere; dar ne vor fi mereu de folos cunoştinţele religioase, pentru a-L
cunoaşte şi, mai apoi, a-L recunoaşte pe Dumnezeu.

2.3.Specificul educației religioase

Religia este un apostolat educaţional care dă vieţii orientări eterne şi face distincţie între
efemer şi veşnic. Dacă rămânem la efemer, suntem robii modei, iar nu beneficiarii unui mod
de viaţă, cel mai frumos mod de vieţuire fiind cel creştin, care dă perspective veşnice de
răsplătire unor eforturi temporare. Prin educaţia religioasă trebuie să depăşim utilitarismul,

49 Pr. Prof. Ioan Dragu, Între Biserică şi Şcoală, în Rev. Glasul Aadevărului, an XXI, nr.
162, oct.-niembr., 2010, p. 185.
50 Ibidem, p. 186.
51 Idem, p. 188

7
pragmatismul, contribuţia socială chiar, şi să înduhovnicim socialul, pentru că omul este zidit
să fie casă, casa lui Dumnezeu, templu al Duhului Sfanţ; dacă nu, va fi casa celui rău.52
Profesorii de Religie devin pentru copii adevăraţi părinţi spirituali care îi consiliază şi le vin
în întâmpinarea nevoilor spirituale ale acestora fi care se arată deschişi nu numai unui dialog
pe tema propusă de programa şcolară, ci şi pe orice subiect de actualitate sau de interes
pentru elevi, subiect care primeşte o interpretare creştină, în sensul descoperit nouă de Sfânta
Scriptură. Totodată, disciplina Religie şi cei care o slujesc reuşesc să suplinească, într-o mare
măsură, lipsa părinţilor trupeşti; în cazul în care aceştia sunt plecaţi tn străinătate, cadrele
didactice din această specialitate devenind adevăraţi misionari educaţionali, meniţi să-i pună
pe aceşti copii sub ocrotirea Părintelui ceresc. Preotul profesor şi profesorul laic de Religie
sunt chemaţi concomitent să facă şi educaţie recuperatorie cu credincioşii, prin copiii
acestora, care-i învaţă pe părinţii lor tainele cunoştinţelor religioase pe care n-au putut să le
studieze in vremea în care ei înşişi erau elevi. Şi cum ar putea rămâne insensibili părinţii care
îi văd pe fiii lor că renunţă la bunătăţi, pentru a alege să postească, sau să ofere acele bunătăţi
celor mai lipsiţi decât ei? Sau cum să rămână indiferenţi cei care îi văd pe copiii lor
renunţând la odihna de Duminică dimineaţa, pentru a merge la Sfânta Liturghie, sau
renunţând la jucării şi îmbrăcăminte, pentru a le dona unor copii săraci, sinistraţi sau în alte
situaţii limită? Şi cum să nu te sensibilizeze faptul că propriul tău copil renunţă la timpul şău
liber din vacanţă, pentru a ajuta la integrarea şi formarea unor copii cu cerinţe educaţionale
speciale (CES)?
Educaţia religioasă a tinerei generaţii şi apropierea dintre Biserică şi Şcoală s-au avut în
vedere şi prin Programul iniţiat de Patriarhia Română ,,Hristos împărtăşit copiilor”, un
program complementar şi nu concurent orei de Religie, care se desfăşoară la biserică, unde
punt invitaţi să participe, alături de elevi, şi profesorii laici care predau această disciplină şi
unde se accentuează latura practică a celor învăţate la clasă. Pentru profesorul laic de Religie,
catedra este amvonul de unde ti propovăduieşte pe Mântuitorul Hristos, iar slujirea la catedră
trebuie privită ca o slujire la Altar.

2.4.Conținutul, formele și tendințele educației religioase

Nu putem să nu ne întrebăm, acum, după două decenii de la revenirea disciplinei Religie în
rândul obiectelor de studiu în şcolile de Stat, dacă se observă progrese în viaţa moral-
spirituală a tinerilor noştri? Răspunsul îl găsim în atitudinea unor soldaţi dintr-o garnizoană,
care satisfăceau stagiul militar la aproximativ 10 ani de la Revoluţie şi care, în timpul
Postului Sfintelor Paşti, au cerut comandanţilor să nu le dea mâncare de dulce. Cei din
conducerea unităţii se confruntau, pentru prima dată, cu o astfel de cerinţă pe care au trebuit
să o îndeplinească.
Explicaţia: era prima generaţie de soldaţi care parcursese disciplina Religie, ca elevi în şcolile
de Stat şi care ajunseseră acum să satisfacă stagiul militar. Exemplul nu este singular. La
Strasbourg, de pildă, există o biserică romanească plină de tineri români cart lucrează la
Consiliul Europei şi care şi-au asumat vieţuirea în Occident, dar şi-au păstrat şi credinţa
ortodoxă. Aceste realităţi sunt completate de foarte multe altele. Constatăm că foarte mulţi
elevi participă la Sfânta Liturghie în Duminici şi sărbători, că postesc, se mărturisesc şi se
împărtăşesc, că sunt gata să ajute pe semenii lor aflaţi în nevoi şi că se angajează, cu mult
curaj, în acţiuni filantropice şi de voluntariat53.

52 Ibidem, p. 189
53 Pr. Prof. Ioan Dragu, Între Biserică şi Şcoală, în Rev. Glasul Aadevărului, an XXI, nr. 162,
oct.-niembr., 2010, p. 190

7
Tinerii se implică în acţiunile sociale ale Bisericii şi înţeleg să contribuie la opera de refacere
a rolului Bisericii in societatea românească şi, prin aceasta, la refacerea vieţii morale a
societăţii în ansamblu. În multe şcoli sunt organizate ateliere de pictură sau de creaţie literară
religioasă, cu sprijinul profesorilor de la disciplinele: Religie, Arte plastice sau Limba
română. Toate acestea contribuie atât la formarea moral-spirituală a elevilor, cât şi la
păstrarea, dezvoltarea şi transmiterea artei creştine tradiţionale, atât de bogată şi de apreciată
pretutindeni54.
Prezenţa preotului profesor sau a profesorului de Religie în cancelariile şcolilor este deja
familiară şi de utilitate, prin aceea că asigură, pe de o parte, legătura directă şi efectivă dintre
Biserică şi Şcoală, două instituţii fundamentale pentru societate - în general, şi pentru
societatea românească - în special, iar pe de altă parte, răspunde nevoilor religioase ale
cadrelor didactice dornice să cunoască şi ele anumite amănunte ale învăţăturii şi trăirii
creştine pe care nu au avut posibilitatea să le parcurgă în timpul când se pregăteau să devină
dascăli, din cauza separării dintre Biserică şi Şcoală, separare impusă de Statul ateu de până
în 1989.

2.5.Educaţia religioasă – deschidere spre cunoaştere

Disciplina Religie oferă, totodată, deschidere spre cunoaşterea altor religii, culturi şi
civilizaţii. Aşa se explică faptul că, la ora de Religie creştin-ortodoxă, participă cu mult
interes nu doar elevi de alte confetiuni creştine, ci chiar elevi de alte religii - musulmani, de
pildă, dornici să cunoască învăţătura creştină pentru a afla cât mai multe despre modul nostru
de vieţuire.
Educaţia religioasă dă o viziune integrală asupra lumii asupra omului şi rostului său, asupra
relaţiei lui cu ceea ce-1 înconjoară, oferind copilului sau tânărului înţelegerea menirii sale
aceea de a creşte continuu către Dumnezeu, ca model suprem, oferind şi mijloacele pentru
atingerea acestui scop: harul care se comunica în Biserică prin Sfintele Taine şi care lucrează
în fiecare, punând temelia mântuirii55. Fără obiectul Religie, educaţia nu ar fi completă,
integrală, şi ar oferi un drum greşit celui pe care îl educă, provocând confuzii în sufletul său,
pentru că, ştim bine, sufletul omului tinde fîinţial către Absolut, către Dumnezeu.
Religia creştină nu poate lipsi din educaţia unui popor creştin şi pentru faptul că ea este
religia iubirii» care te îndeamnă să iubeşti chiar şi pe vrăjmaşul tău, învăţătură faţă de care
alta mai înaltă nu poate să existe, cum adevărat mărturisea Petre Ţuţea56. Fără educaţie
creştină, ne îndreptăm spre o societate secularizată, societate în care viaţa omului este
jalonată doar de cele două coordonate: naştere şi moarte, nemaiavând speranţa învierii şi a
veşniciei; iar o astfel de societate nu înseamnă numai biserici închise sau candele stinse, ci şi
suflete pustii. De aceea, credem că, pentru a da o educaţie completă tinerei generaţii, este
nevoie de o colaborare strânsă intre Biserică şi Şcoală, colaborare în care Biserica afirmă
importanţa Şcolii prin programul ,,Alege Şcoala”, iniţiat de Patriarhia Română, iar Şcoala
afirmă rolul educaţional al Bisericii prin prezenţa orei de Religie în trunchiul comun şi în
noua Lege a învăţământului.
Utilitatea învăţământului religios se vede nu doar la nivel Individual, personal, ci şi la nivel
naţional, deducând aceasta din cuvintele lui Nicolae Iorga, care spunea: „Învăţământul
religios este, în aceste timpuri, când mentalitatea laică se dovedeşte incapabilă de a da

54 Ibidem, p. 187.
55 Sebastian Şebu, op. cit., p. 209.
56 Pr. Prof. Ioan Dragu, op. cit., p. 188.

7
cheagul sufletesc societăţii, o necesitate de neînlâturat"57. Cuvintele lui sunt mai actuale acum
ca oricând.

CAPITOLUL III. EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN ŞCOALA ROMÂNEASCĂ

3.1.Argumente pentru o educație religioasă în școală

Natura educaţiei, ca fenomen complex în viaţa oricărei persoane şi, prin extensie, a oricărei
societăţi, este, dintru începuturile ei, spirituală şi personală. în centrul preocupărilor
educaţionale de orice fel, ca subiect asupra căruia se răsfrânge iniţiativa educaţională, se află
omul, fiinţă pe deplin personală şi raţională. „A educa înseamnă a exercita conştient şi
intenţionat, cu plan şi cu metoda, o înrâurire asupra omului, în scopul de a forma din el un
izvor statornic de fericire, pentru societate şi pentru el însuşi”58
Privită din această perspectivă, educaţia ni se descoperă ca un fenomen deosebite de
complex, conştient şi intenţionat, realizat pe temeiuri ştiinţifice şi metodologice bine stabilite,
a căror eficacitate este recunoscută în urma atentei şi îndelungatei experimentări, dar al cărei
scop trebuie să vizeze fericirea personală şi comunitară, deopotrivă. Progresul individului şi
al societăţii prin intermediul educaţiei trebuie să poarte girul comuniunii, iar deplina
comuniune care poate certifica acest progres este reprezentată de permanenta raportare la
persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi la comuniunea de iubire
realizată în spaţiul eclesiologic.
Prin aceste două coordonate fundamentale, educaţia care se realizează în familie, în şcoală şi
în Biserică poartă pecetea inconfundabilă a comuniunii personale cu sacrul. Fără a avea în

57 Ibidem, p. 189.
58 Ion Găvâncscul, Pedagogia Generală, ediţia a 11-a, Bucureşti, 1922, p. 31

7
centrul ei pe Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserica Lui, ca spaţiu de comuniune şi experienţă
continuă pedagogică, educaţia îşi pierde ireparabil obiectivele formulate atât de Pedagogia
clasică şi contemporană, cât şi de Biserica Ortodoxă, în decursul vremii. Educaţia nu poate fi
privită unilateral, ca o acţiune pur omenească, prin intermediul căreia individul şi societatea
se pot ridica şi pot acumula comori materiale şi spirituale. Prin trăsăturile definitorii pe care
Biserica Ortodoxă le acordă educaţiei desăvârşite - hristocentrismul şi eclesiocentrismul -
educaţia devine un act sinergie, divino-uman, în centrul căreia se află persoana divino-umană
a Mântuitorului lisus Hristos, învăţătorul şi Pedagogul desăvârşit, ca unic Izvor al educaţiei.59
Pentru poporul român, anul 1989 reprezintă anul de referinţă pentru o serie întreagă de
împliniri în viaţa individuală şi a societăţii, în ansamblul ei, nu doar din punct de vedere
politic, economic şi social, ci şi din punct de vedere cultural şi religios, deci şi din punct de
vedere educaţional. în cele ce urmează, ne propunem să realizăm o scurtă analiză asupra
educaţiei religioase realizate în Şcoala românească în perioada care a trecut de la Revoluţia
din Decembrie 1989 şi până în prezent, urmărind, fireşte, perspectivele care privesc educaţia
religioasă în contextul social şi cultural actual.
Trebuie menţionat de la bun început faptul că, în aceşti 15 ani care au trecut de la
reintroducerea orei de Religie în orarul şi în viaţa Şcolii româneşti, drumul parcurs de
educaţia religioasă a fost preponderent ascendent, animat de dorinţa de întărire a moralităţii şi
de expresia dorinţei de libertate, în ciuda manifestărilor izolate, inerente oricărui început, care
au împiedicat uneori acest drum ascendent.

3.1.1.Drumul parcurs de educaţia religioasă (1990-2014)

Analizând retrospectiv rezultatele educaţiei religioase din aceşti 15 ani, nu putem ignora
iniţiativele şi demersurile legislative realizate de Biserică şi de instituţiile abilitate ale
Statului. Acestea s-au concretizat prin apariţia, de-a lungul acestor ani, a unui veritabil corp
legislativ, sporit an de an. Astfel, prima iniţiativă realizată în scopul introducerii în şcolile de
Stat a educaţiei religioase este reprezentată de Protocolul încheiat între Ministerul
învăţământului ţi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte, document semnat la 11
septembrie 1990 de către domnul prof. Gheorghe Ştefan, ca Ministru al învăţământului şi
Ştiinţei de atunci, şi de către domnul Gheorghe Vlăduţescu, Secretarul de Stat pentru Culte, la
acea dată.60
În acest prim act normativ care reprezintă temelia legislativă a disciplinei „Religie" în şcoli,
se preciza faptul că educaţia moral-religioasă este obiect de învăţământ introdus în
învăţământul primar şi gimnazial, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, inclusă în
orar, cu câte o oră la două săptămâni. Programele analitice urmau să fie alcătuita de fiecare
cult în parte, avizate de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobate de Ministerul
învăţământului şi Ştiinţei. De asemenea, se menţiona şi faptul că „elaborarea programelor de
învăţământ şi predarea se vor face în spirit irenic, ţinând seama de principiile vieţii comune
într-un stat modern", precum şi faptul că „apartenenţa confesionala nu poate fi un criteriu în
organizarea claselor ori în înscrierea la cursuri la o unitate de învăţământ de stat, în acordarea
unor privilegii, în îngrădirea ori pierderea anumitor drepturi". în cele din urmă, se preciza
faptul că „numirea cadrelor didactice pe catedre, jumătăţi de catedră sau ore de educaţie
moral-religioasă se face de către inspectoratele şcolare, la propunerea organelor de conducere

59 Ibidem, p. 33
60 Actul normativ poartă numele Introducerea educaţiei moral religioase în învăţământul de
stat şi este de fapt un Protocol încheiat între Ministerul învăţământului şi Ştiinţei, cu Nr.
150.052/11.09.1990 şi Secretariatul de Stat pentru Culte, cu Nr. 7.758/11.09.1990,
http://www .jsri.ro/old /html%20 version/ index/no_7/emilmoise-articol.htm

7
ale cultelor. Revocarea cadrelor didactice menţionate se face în aceleaşi condiţii", aprecierea
rezultatelor obţinute de elevii care optează pentru educaţia moral-religioasă seface prin
acordarea de calificative („foarte bine", „bine", „suficient", „insuficient"), iar acordarea
calificativului „insuficient" nu atrage după sine situaţia de corigentă sau repetenţie a elevilor
în cauză ".
La 18 ianuarie 1991, educaţia moral-religioasă este introdusă în învăţământul primar şi
gimnazial, din trimestrul al doilea, cu câte o oră pe săptămână, pe baza Comunicatului emis
de Ministerul învăţământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte. La 10 mai 1991,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă proiectul Programei analitice de predare
a Educaţiei moral-religioase şi îl înaintează spre aprobare Ministerului. Din anul şcolar 1992-
1993, Ministerul învăţământului a permis elevilor claselor I-VIII să se înscrie pe baza de
opţiuni ale părinţilor sau ale elevilor la ora de Educaţie moral-religioasă, evaluarea fiind
realizată în continuare prin calificativele menţionate, nu prin note ca în cazul celorlalte
discipline de învăţământ. Anul şcolar 1993-1994 aduce noi împliniri: Ministerul
învăţământului acceptă propunerea Patriarhiei Române ca denumirea de „Educaţie moral-
religioasâ" să fie înlocuită cu cea de „Religie". De asemenea, disciplina păstrează statutul
opţional şi facultativ datorită menţinerii înscrierii elevilor la ora de Religie pe baza opţiunilor
personale, deşi modul de evaluare a cunoştinţelor dobândite de elevi se realizează, de acum
înainte, prin note, iar elevii înscrişi la Religie sunt supuşi aceloraşi rigori de frecvenţă la ore,
notare şi promovare ca pentru oricare altă disciplină de învăţământ.
La 14 ianuarie 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române intervine la Ministerul
Educaţiei Naţionale pentru înfiinţarea, în cadrul Inspectoratelor Şcolare Judeţene, precum şi
în cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, a posturilor de inspectori de
specialitate la disciplina Religie, cu acordul Centrelor Eparhiale din teritoiiu. „Sâ se intervină
la Ministerul învăţământului pentru înfiinţarea şi finanţarea corpului de inspectori pentru
învăţământul religios în şcolile de stat, şi anume, câte unul pentru fiecare judeţ şi respectiv,
pentru fiecare municipiu şi oraş mare. Inspectorii din teritoriul unei eparhii să fie numiţi de
către ierarhul eparhiot, în funcţie de pregătire şi calificare. Inspectorii să fie răspunzători faţă
de chiriarhul locului şi să ţină legătura nemijlocit cu consilierul sectorului cultural şi de
învăţământ al eparhiei, precum şi cu Inspectoratul şcolar judeţean sau de municipiu. " Lipsa
fondurilor corespunzătoare de la bugetul de stat la acea dată provoacă incapacitatea
temporară a Ministerului învăţământului pentru avizarea favorabilă a acestui demers.
Totodată, în cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din toată ţara se pun bazele pregătirii
profesionale didactice a studenţilor. De asemenea, cu sprijinul Inspectoratelor Şcolare şi al
Centrelor Universitare se întemeiază formele de perfecţionare în învăţământul preuniversitar,
prin înscrierea profesorilor de Religie la examenele de obţinere a gradelor didactice. In anul
şcolar 1994-1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul şedinţei din 10 mai
1995, aprobă Programa analitică pentru predarea Religie la clasele I-IV şi V-VIII, precum şi
pentru ciclul liceal inferior, al claselor a IX-a şi X-a. De asemenea, Parlamentul României
aprobă Legea învăţământului Nr. 84/1995, act legislativ semnificativ pentru Educaţia
religioasă realizată în Şcoala românească, datorită conţinutului prevederilor art. 9: „Planurile
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplina şcolară. în
învăţământul primar Religia este disciplină obligatorie, în învăţământul gimnazial este
opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul
părintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea."
Anul şcolar următor, 1995-1996, consemnează noi demersuri ale Bisericii Ortodoxe Române
la Ministerul Educaţie Naţionale pentru consolidarea statutului noii discipline din planul de
învăţământ. Astfel, deşi se păstrează încă opţiunea scrisă a elevilor pentru Religie, persoanele
care doresc să ocupe un post didactic la disciplina Religie în învăţământul preuniversitar,
încadrate ca profesori titulari sau suplinitori de către Inspectoratele Şcolare, trebuie să

7
prezinte avizul cultului. în cazul cultului creştin-ortodox, acest aviz de cult este reprezentat de
înalta binecuvântare arhierească dată de episcopul eparhiot al locului, reînnoindu-se astfel
prevederile Protocolului iniţial din 1990. în aprilie 1996, prin Apelul „Credinţa în Dumnezeu
- temelia vieţii noastre", Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cere modificarea
conţinutului art. 9 din Legea învăţământului nr. 84/1995, privitor la statutul disciplinei
Religie în planul de învăţământ, pentru a se conferi acestei discipline egalitatea cu celelalte
discipline şcolare.
Anul de învăţământ 1996-1997 este marcat de iniţiativa Prea Fericitului Părinte Patriarh
Teoctist ca sărbătoarea înălţării Domnului nostru Iisus Hristos să devină sărbătoare oficială în
unităţile noastre de învăţământ preuniversitar, marcată prin manifestări şi activităţi educative,
prin programe festive şi ceremonii religioase, fapt acceptat întru totul de Ministerul Educaţiei.
Pe plan bisericesc intern, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române solicită intensificarea
activităţilor extraşcolare cu elevii, sub atenta îndrumare şi coordonare a centrelor eparhiale şi
inspectoratelor şcolare, activităţi concretizate prin tabere şcolare tematice educativ religioase,
programe de educaţie creştin-ortodoxă, excursii tematice vizând obiective religioase şi
istorice.
Tot în această perioadă, la 12 iulie 1997 apare Legea Nr. 128/1997 privind Statutul
Personalului Didactic, document aflat în vigoare până în prezent, cu modificările şi
completările aduse ulterior. în art. 136, «e precizează: „(1) Disciplina Religie poate fi predată
numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul învăţământului şi
cultele religioase recunoscute oficial de stat. (2) Personalul de cult, absolvent al
învăţământului superior ori al seminarului teologic cu o vechime de cel puţin 5 ani în
profesie, care predă în învăţământul preuniversitar disciplina Religie, este salarizat la nivelul
studiilor de profesor, respectiv de învăţător, categoria personalului didactic definitiv, cu
obligaţia ca în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei Legi să promoveze
examenul de definitivare în învăţământ şi să parcurgă pregătirea prevăzută la art. 68 din
Legea învăţământului Nr. 84/1995 (modulul psiho-pedagogic universitar de pregătire
profesională didactică)."61
Acest nou act normativ conferă profesorilor de religie avizaţi de cult drepturi şi obligaţii
statutare în deplină egalitate cu toate cadrele didactice din învăţământul preuniversitar,
indiferent dacă sunt laici sau clerici. în anul şcolar 1997-1998, Ministerul Educaţiei Naţionale
aprobă noile Programe analitice pentru clasele l-XII (XIII) propuse de Patriarhia Română prin
Sfântul Sinod, precum şi programe pentru concursurile de titularizare şi de obţinere a
gradelor didactice. O nouă iniţiativă similară este reprezentată de Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului României nr. 36/1997 privind modificarea şi completarea Legii învăţământului nr.
84/1995.
Este vizat în principal conţinutul art. 9, care, în varianta modificată, precizează că disciplina
Rebgdeeste disciplină şcolară, parte a trunchiului comun al disciplinelor din planul de
învăţământ al ciclului primar, gimnazial, liceal şi profesional, având o oră pe săptămână,
punându-se astfel bazele introducerii orelor de Religie la licee şi şcoli profesionale, având
acelaşi statut cu al celorlalte discipline obligatorii în învăţământul preuniversitar. Cu toate
acestea, în 1998-1999, planurile-cadru aprobate prin Ordinele Ministrului Educaţiei nu
corespund spiritului prevederilor art. 9 din O.U.G. nr. 36/1997, în principal datorită
prevederilor art. 29 din Constituţia României, referitor la garantarea libertăţii de conştiinţă a
fiecărei persoane, elevul având posibilitatea de a nu frecventa orele de Religie, la solicitarea
scrisă a părintelui sau tutorelui legal instituit.
Tot acum, prin Ordinul: Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 4446/1998 se iniţiază
introducerea cu statut facultativ, a elementelor educaţiei religioase în învăţământul preşcolar,
precum şi posibilitatea pregătirii unor cadre de specialitate pentru acest sector al
61 http://peperonity.com/go/sites/mview/metodica/29379375

7
învăţământului preuniversitar. în paralel/ în învăţământul preuniversitar se trece la sistemul de
notare cu calificative la toate disciplinele şcolare, inclusiv la Religie. La 10 decembrie 1999,
apare o nouă variantă republicată a Legii învăţământului Nr. 84/1995, cu toate modificările şi
completările ulterioare, de până atunci, inclusiv cu cele din O.U.G. nr. 36/1997.
În luna septembrie a anului 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă noua
Programa analitică la disciplina Religie, acest proiect fiind validat ulterior de Minister şi de
Consiliul Naţional pentru Curriculum din cadrul aceleiaşi instituţii de stat. În aprilie 2001,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării emite Ordinele privind aprobarea Planurilor-cadru pentru
clasele I-VIII şi, respectiv, pentru licee şi şcoli profesionale62, în care, deşi disciplina Religie
este prezentată ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, se face trimitere la art. 9 al
Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată la 10 decembrie 1999, cu modificările şi
completările ulterioare: „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial şi liceal includ
religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. La solicitarea scrisă a părintelui sau
tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze ora de Religie” Completarea
surpinzătoare adusă de cele două Ordine ale M.E.C. la textul art. 9 din Legea învăţământului
nr. 84/1995 republicată a deschis ulterior posibilitatea ca ulterior, la unele unităţi şcolare,
discplina Religie să fie tratată ca un obiect opţional : „In această ultimă situaţie (a
neparticipării elevului la oră — n.n.), elevul poate alege o disciplină opţională", aceasta fiind
pusă la dispoziţie de conducerea unităţii şcolare prin pachetul disciplinelor opţionale cuprinse
în Curriculum-ul la dispoziţia şcolii (prescurtat, CDŞ). De asemenea, confuzia privind
statutul disciplinei Religie este menţinută prin faptul că în aceleaşi planuri-cadru aprobate de
M.E.C, Religia este notată cu asterisc (*), la fel ca şi disciplinele opţionale din Curriculum
extins şi din cel aprofundat (de specialitate sau de profil), deşi prin lege este considerată parte
a trunchiului comun. în ciuda repetatelor intervenţii ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, situaţia nu s-a ameliorat.

3.1.2.Cele mai recente acte normative privitoare la statutul orei de Religie

În cadrul sistemului nostru naţional de învăţământ sunt ordinele Ministrului Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului apărute în perioada 2003-2006, privitoare la aprobarea planurilor-
cadru de învăţământ pentru Şcolile de Arte şi Meserii şi pentru clasele a IX-a şi a X-a liceu,
în care se prevede faptul că aceste planuri-cadru includ disciplina Religie, ca disciplina
şcolară, parte a trunchiului comun, în conformitate cu predeverile art. 9 din Legea
învăţământului Nr. 84/1995, republicată cu modificările şi completările ulterioare. Un pas
înainte pentru consolidarea statutului orei de Religie în Şcoala românească îl reprezintă
prevederile cuprinse în proiectul noii legi a învăţământului preuniversitar, supus dezbaterii
publice de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la începutul anului 2007. Astfel, articolul
10 al acestui proiect legislativ are următorul cuprins:
„(1) Planurile cadru ale învăţământului obligatoriu includ religia ca disciplină de învăţământ.
La solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal instituit al elevului de până la 10 ani,
respectiv la solicitarea scrisă a elevului de peste 10 ani, disciplina religie poate fi înlocuită cu
disciplina Educaţie moral-religioasă. Elevul, cu vârsta de până la 10 ani, cu acordul părinţilor
sau al tutorelui legal instituit, alege confesiunea şi religia pentru studiu; elevii, în vârsta de
peste 10 ani, aleg singuri confesiunea şi religia pentru studiu. Programa pentru disciplina

62 Este vorba de Ordinul M.E.C. Nr.-3.638/11.04.2001 privind aprobarea Planurilor-cadru de

învăţământ pentru clasele I-VIIl şi de Ordinul M.E.C. Nr. 3.670/17.04.2001 prin privind
aprobarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru clasele de liceu şcoli profesionale

7
religie se elaborează în colaborare cu fiecare cult în parte şi se aprobă conform prevederilor
prezentei legi." 63
Semnificativ este faptul că Biroul de Presă al Ministerului Educaţiei şi Cercetării a dat
publicităţii, la data de 15 februarie 2007, un comunicat oficial, prin care face următoarele
precizări:
„- Disciplina Religie nu este obligatorie pentru elevi. Dreptul la opţiune al elevului şi
părintelui a fost şi rămâne consemnat în lege. Elevii pot opta între disciplina Religie şi
disciplina Educaţie Moral Religioasă.
- Ministerul Educaţiei şi Cercetării este obligat prin Decizia Curţii
Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995 să cuprindă disciplina Religie în planurile
cadru precum şi să normeze posturilor necesare.
- Elevul care a împlinit vârsta de 10 ani îşi poate exprima opţiunea cu privire
la studierea religiei în conformitate cu normele privind Legea protecţiei copilului.
Aceste precizări vin să reamintească faptul că proiectul de Lege pentru învăţământul
preuniversitar nu aduce modificări de conţinut cu privire la studierea religiei în scoală."64
In acest fel, dorinţa poporului român, liber exprimată după Revoluţia din 1989, de a se
asigura elevilor din România o educaţie religioasă adecvata, în spiritul valorilor tradiţionale şi
naţionale româneşti, se armonizează cu prevederile legislative din domeniul educaţiei şi
protecţiei copilului, existente atât în legislaţia românească, cât şi în cea europeană.
Cu o expcepţională intuiţie, încă din anul 1998, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în
cuvântul său „Religia în Şcoală", rostit la deschiderea Simpozionului cu tema: „Statutul
Religiei fi instrucţia şcolară", organizat la fe Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul
fustinian" din Bucureşti, în ziua de 127 ianuarie 1998, afirma următoarele:
„De la Sfinţii Părinţi şi din experienţa celor două mii de ani de existenţă a Bisericii, am
învăţat că puterea credinţei transformă într^adevăr sufletele oamenilor.
De aceea, profesorilor de astăzi le revine responsabilitatea de a valorifica şansa predării
Religiei în şcoală, prin devotamentul şi dăruirea lor, pentru că nimeni nu vine la catedră, cum
nici la Sfântul Altar, de altfel, fără chemare, fără harisma, care face viu şi lucrător Cuvântul
lui Dumnezeu. Profesorul trebuie să se comporte la catedră, cu copiii rânduiţi lui spre
învăţătură, precum umblă preotul cu cele sfinte în altar, celebrând prin această continuă rodire
a cuvântului dumnezeiesc, prin înţelepciunea sa, care purcede de la Duhul Sfânt, căci „Şi
Duhul vine în ajutorul slăbiciunii, noastre", spune Sfântul Apostolo Pavel, „şi se roagă pentru
noi, atunci când noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie" (Romani VIII, 26). Iată pntru ce, în
ierarhia valorilor, trebuie să aşezăm profesorul. El trebuie să fie o valoare, ca să formeze
valori, să aibă lumină, ca să lumineze pe alţii, să stăpânească binele, ca sâ-l transmită şi
celorlalţi."65
În strânsă legătură cu actualul context social şi educaţional, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, prin Pastorala adresată clerului şi credincioşilor ortodocşi din cuprinsul
Patriarhiei Române la Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti, 25
februarie 2007, face următoarele precizări:
„In epoca noastră, locul ideologiilor totalitare a fost luat de alte forme subtile de rătăcire a
persoanei umane, de la adevănd credinţei. în numele unui respect pentru om, greşit înţeles,
63 Acest proiect legislativ poate fi consultat pe pagina electronică oficială a M.Ed.C,
www.edu.ro,
sau prin accesarea legăturii electronice: http://www.edu.ro/index.php?
module=uploadsticrunc=d
ownload&fileld=5709
64 http://www.edu.ro/index.php/pressrel/7480
65 Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Tinerii – tinereţea Bisericii, Ed. Sfântei
Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 2003, pp. 75-76.

7
după 17 ani de la căderea comunismului, vedem cu durere că fi la noi Ortodoxia ţi icoanele ei
redevin ţinta unor atacuri nedrepte. O arata cele două campanii agresive din toamna anului
2006pentru eliminarea orei de religie din învăţământul public, precum şi a icoanelor din scoli.
Un nou iconoclasm încearcă să-L alunge pe Hristos din conştiinţa publică, să-i priveze pe
copii de învăţarea dreptei credinţe fi de contemplarea Feţei Lui divino-umane.
Prezenţa icoanelor în scoli depăşeşte rolul de mijloc didactic intuitiv pe care îl poate avea la
ora de religie, ele fiind imagini sfinte şi sfinţitoare care oferă autoritate divină informarea
intelectuală şi spirituală a tinerei generaţii...”66
In majoritatea statelor Uniunii Europene, cu exceptia Frantei, religia este disciplina scolara,
sub diferite denumiri: Educatie religioasa (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda),
Educatie moral-religioasa (Anglia), Morala şi educatie religioasa (Portugalia), Educatie
religioasa şi morala (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etica (Norvegia), Religie sau etica
(Belgia), Miscari ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel,
statele Uniunii Europene promoveaza un sistem de invatamant care valorifica potentialul
educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale şi individuale. Pentru mentinerea
disciplinei religie în planurile-cadru ale invatamantului liceal, ca parte a trunchiului comun,
în cadrul campaniei Patriarhiei Romane „Nu vrem liceu fara Dumnezeu!” s-au primit în anul
2008 peste 140.000 de mesaje de sustinere.
In ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucuresti, conducatorii şi reprezentantii
cultelor religioase recunoscute în Romania si-au exprimat pozitia comuna cu privire la
mentinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale invatamantului liceal, ca parte a
trunchiului comun. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau
la baza culturii europene şi nationale, valori la care elevii trebuie sa aiba acces în mod liber şi
care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu. 67
Rămânând strict în sfera statutului educaţiei religioase din Şcoala românească, putem
concluziona că demersurile legislative care privesc ora de religie din şcoală au avut în
perioada post-decembristă o evoluţie preponderent ascendentă, nu lipsită însă de dificultăţi şi
împotriviri din partea unei părţi a aşa-zisei „societăţi civile", care nu va cunoaşte răgaz în
lupta desfăşurată împotriva prezenţei Religiei în spaţiul public.

3.2.Relația dintre religie și educație

În ultima vreme, tot mai multe voci din societatea civilă s-au ridicat împotriva predării
Religiei în şcoală, sub pretextul că această disciplină încarcă, tot mai mult, programul
elevului - din ce în ce mai solicitat de multitudinea de materii regăsite în trunchiul comun al
disciplinelor de învăţământ - şi încalcă drepturile şi libertatea omului. La o analiză mai atentă
a componenţei ariei curriculare „Om şi societate", vom putea observa, cu uşurinţă, că
disciplina Religie joacă un rol fundamental in actul didactic, venind în ajutorul celor care
predau discipline umaniste, completând cu delicateţe golurile pe care acestea nu le pot
explica şi nu le pot integra decât cu ajutorul cunoştinţelor religioase sau de istorie a religiilor.
Se cuvine, mai întâi, să facem o incursiune în ceea ce didactica preţuieşte foarte mult şi
susţine în cadrul învăţământului modern: interdisciplinaritatea. Julie Klein susţinea, cu
deplină fermitate, că „interdisciplinaritatea” a fost definită tn diverse feluri pe parcursul
acestui secol: ca o metodologie, ca un concept, un proces, un fel de a gândi, o filozofie şi o
ideologie reflexivă"68. Interdisciplinaritatea este o modalitate de a rezolva problemele şi de a

66 http://www.patriarhia.ro/Stiri%5C2007%5C020. html.
67 http://www.creştinortodox.ro/religie/ora-religie-scolile-romanesti-123615.html
68 Julie Thompson Klein, Interdisciplinarity: History, Theory and Practice, Wayne State
University Press, Detroit, 1990, p. 17, apud Pr. Prof. Ştefan-Costache, Interdiciplinaritatea

7
răspunde la întrebări care nu pot fi satisfăcător rezolvate prin metode sau abordări unice. Julie
Klein susţine, de asemenea, că interdisciplinaritatea este antinomică; el intuieşte că „există o
continuă opoziţie evidentă între disciplinaritate şi interdisciplinaritate, o dihotomie
simplificată care ascunde cele mai subtile interacţiuni care au loc"69.
Interdisciplinaritatea, din acest punct de vedere, funcţionează nu doar prin suplimentare, ci
prin complementare, aducând corecturile de rigoare celorlalte discipline şi, totodată, făcând
posibilă rezolvarea unor probleme ce merg dincolo de cadrul fix disciplinar.
Problema interdisciplinarităţii, în didactica modernă, se pune ca70:
· nou obiect de cercetare pentru o nouă disciplină;
· alianţă conjuncturală între discipline diferite în vederea soluţionării unor probleme
apărute conjunctural, la un moment dat;
· dialog interdisciplinar;
· intervenţie critică de pe poziţiile unei discipline la poziţiile altei discipline în chestiuni
de interes comun, această situaţie fiind şi reală şi actuală.
Activităţile interdisciplinare s-au impus benefic în învăţământul modern, ca obiect de
cercetare pentru o nouă disciplină, în următoarele moduri:
· ca alianţă conjuncturală între discipline diferite în vederea soluţionării unei probleme
ce se impune la un moment dat;
· ca dialog interdisciplinar;
· arătând că intervenţia critică de pe poziţiile unei discipline la poziţiile altei discipline
în chestiuni de interes comun este reală şi actuală.
Toate aceste măsuri pe care interdisciplinaritatea le are în vedere răspund cerinţelor de
educaţie ale societăţii contemporane. Munca la clasă presupune folosirea unor metode,
tehnici şi procedee care urmăresc71:
· să-i implice activ pe elevi în procesul învăţării;
· să le dezvolte gândirea creativă;
· să ofere posibilitatea de a aplica în practică noţiunile dobândite la lecţiile ce se
predau;
· să cultive aptitudinile fiecărui elev;
· să dezvolte spiritul de cooperare;
· implicarea propriu-zisă în interdisciplinaritate începe prin întrebări despre ce înţeleg
elevii prin interdisciplinaritate, identificarea greutăţilor cărora elevii trebuie să le facă
faţă în activităţile interdisciplinare, cercetarea şi testarea strategiilor pentru a-i ajuta să
înţeleagă teoria interdisciplinarităţii şi introducerea unor activităţi, unele
extracurriculare (de exemplu, pelerinajele, excursiile) care privesc
interdisciplinaritatea72.
Având în vedere cele afirmate mai sus, interdisciplinaritatea este transferul de concepte şi
metodologie de la o disciplină la alta. Etapa actuală de dezvoltare a unei ştiinţe se
caracterizează prin legătura şi întrepătrunderea mereu crescândă a ştiinţelor, în special al
inter-disciplinarităţii Religiei cu alte materii de învăţământ ca: Matematica, Chimia, Ştiinţele
naturii, Biologia, Istoria, Limba română etc. Este vorba, mai înainte de toate, despre
particularizarea procesului de predare-învăţare. Subiectele propuse pentru studiu sunt identice
pentru toţi elevii, dar procesul şi rezultatele vor fi diferite, de la elev la elev.
în predarea religiei, în Rev. Glasul Adevărului, anul XXI, nr. 163, ianuarie- februarie,
2011, p. 119.
69 Ibidem, p. 18.
70 Idem, p. 19
71 Ibidem, p. 122
72 Constantin Cucoş, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 77.

7
La fel se oferă posibilitatea de a elimina nişte bariere între disciplinele şcolare, de a dizolva
părerile elevilor cum că „matematica nu are nimic comun cu fizica; biologia cu chimia şi
geografia, religia cu istoria" etc. Interdisciplinaritatea permite formarea, la elevi, a noţiunii
întregi despre fenomenele naturii, îi ajută să-şi aplice cunoştinţele la studierea diferitor
discipline şcolare şi în societate.73
Interdisciplinaritatea le va trezi interesul faţă de disciplină, precum şi motivaţia învăţării - atât
de greu de atins astăzi la lecţie. De cele mai multe ori, pentru a evalua ceea ce s-a obţinut în
cadrul lecţiei, este foarte necesară folosirea unor instrumente adevărate de măsurare a
interdisciplinarităţii - metode şi tehnici corespunzătoare de determinare a nivelurilor atinse.
Evaluarea implică utilizarea unei mari varietăţi de forme, metode şi procedee. Şi aici
intervine interdisciplinaritatea. De exemplu, în urma predării lecţiei despre Reforma
protestantă, am întâlnit răspunsuri solid argumentate şi bazate pe surse pe care elevii le-au
folosit în cadrul orelor de Istorie. In mod cert, pentru elevi, a fost extrem de utilă
interdisciplinaritatea, deoarece au putut să înţeleagă şi contextul religios în care a avut loc
Reforma protestantă, alături de contextul istoric pe care l-au aprofundat în cadrul orelor la
disciplina în cauză.
In viziunea lui G. de Landscheere, în mod absolut, în interdisciplinaritatea atinsă în mod
constant, evaluarea continuă/formativă constă in împărţirea unei teme, a unui curs sau a unei
materii in unităţi şi în determinarea, pentru fiecare unitate în parte, a măsurilor în care elevul
evită o dificultate74. Aşadar, atunci când avem In vedere realizarea interdisciplinarităţii, este
vorba de un demers diagnostic.
Interdisciplinaritatea vine în ajutorul profesorului şi al elevului. Astfel, elevul obţine
cunoştinţe temeinice, care pot fi utilizate cu succes în cadrul diverselor activităţi; profesorul
se bazează pe cooptarea elevului la predarea temei noi, cunoscând deja unele informaţii
învăţate la alte discipline. Lecţiile de Religie permit utilizarea cu succes a cunoştinţelor
elevilor de la orele de Istorie, Geografie, Chimie, Istoria artelor, Educaţie civică etc. Tot în
cadrul lecţiilor de Religie, elevii dobândesc o mulţime de priceperi şi deprinderi practice,
necesare pentru viaţă şi la studierea altor discipline cum ar fi cele menţionate anterior. Istoria
modernă se dezvoltă ca disciplină şcolară în strânsă legătură cu Religia. Istoria este nu numai
complementară Religiei; ea este cheia şi raţionamentul, este limba şi logica împreună.75
Legătura dintre materii se poate realiza la nivelul conţinuturilor, obiectivelor, dar se creează şi
un mediu favorabil pentru ca fiecare elev să se exprime liber, să-şi exprime sentimentele, să
lucreze atât în echipă, cât şi individual. O analiză atentă a obiectivelor-cadru la Religie din
programa pentru clasa a IlI-a, spre exemplu, evidenţiază un prim punct comun al disciplinelor
şcolare şi anume dezvoltarea capacităţii de comunicare, de colaborare în realizarea unor
produse educaţionale. La fiecare disciplină, acest obiectiv este formulat astfel:
· Limba română: se pune accent pe dezvoltarea capacităţii de exprimare orală;
· Matematică: se evidenţiază formarea capacităţii de a comunica, utilizând limbajul
matematic;
· Ştiinţe: se urmăreşte înţelegerea şi utilizarea în comunicare a unor termeni şi concepte
specifice ştiinţelor naturii;
· Educaţie civică: finalitatea constă în dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini
favorabile luării deciziilor şi exprimării opiniilor personale în cadrul grupului;
· Educaţie plastică: realizarea unor compoziţii libere şi a unora după model;

73 Ibidem, p. 78
74 V. Landoheere, G. Landscheere, Definirea obiectivilor educaţiei. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 121.
75 Idem, p. 122

7
 · Educaţie muzicală: se doreşte dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului
muzical;
· Abilităţi practice: este foarte importantă dezvoltarea capacităţii de cooperare în scopul
realizării unui produs;
· Educaţie fizică: îndeosebi, se vrea dezvoltarea spiritului de echipă, a colaborării, în
funcţie de reguli acceptate;
· Religie: obiectivele-cadru ale Religiei ce trebuie îndeplinite în clasele primare şi
gimnaziale sunt: cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, ca fundament al mântuirii şi
desăvârşirii omului; recunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor
religioase; cunoaşterea învă ţăturilor Sfintei Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a
Istoriei bisericeşti; formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de
comportament religios-moral; educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect
faţă de cei de alte credinţe şi convingeri 76.

3.3.Specificul educaţiei religioase

Modelul curricular (folosit în cadrul educaţiei religioase) este axat pe obiective. Este vorba de
acel învăţământ formativ bazat pe valorificarea capacităţii de autoinstruire, autoeducaţie a
fiecărui elev, accentul căzând pe învăţarea învăţării, pe educaţia continuă. A învăţa este o
evoluţie, o cale fără sfârşit, un proces. Acest model e caracterizat de flexibilitate, toleranţă
faţă de nou, egalitate între profesori şi elevi, încurajarea experienţei interioare. Dacă până
acum educaţia era un punct final, un rezultat obţinut de-a lungul mai multor ani prin
nenumărate strădanii ale educatorului, acum ea se doreşte a fi generatoare de aptitudini, de
deprinderi, de convingeri ce-1 vor ajuta pe elev pe parcursul întregii vieţi.
Nu se mai doreşte o separare exactă între anii de studii ai elevului şi cei ce urmează absolvirii
unei instituţii de învăţământ, ci se urmăreşte ca educaţia primită în şcoală să reprezinte doar
piatra de temelie pe care să se bazeze perfecţionarea adultului de mâine. De aceea, trebuie
avute în vedere, cu obstinaţie, idealul, scopul şi obiectivele educaţiei, de la cele cu spectru
larg: obiectivele ariei auriculare „Om şi societate" până la cele operaţionale ale orei de
Religie77.
Educaţia religioasă are, înainte de toate, o funcţie informativă, respectiv de punere la
dispoziţia elevilor a unui set de informaţii specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic,
de istorie şi filosofie a religiilor, dar şi un evidenţiat caracter formativ, de interiorizare şi
transpunere In fapte a celor învăţate. Ar fi foarte greu să evaluăm cele două laturi formativă şi
informativă, plecând de la premisa că omul este o entitate unică alcătuită din trup şi suflet,
care merită un tratament special78. Lipsa manualelor a făcut, uneori, ca profesorul de Religie
să aibă ca unic ghid programa şcolară, coordonatele esenţiale fiind obiectivele cadru şi de
referinţă. Astfel, în cazul profesorilor de Religie, este cu adevărat justificată opinia conform
căreia doar un sfert din munca educatorului se exteriorizează in timpul lecţiei şcolare, restul -
partea cea mai cuprinzătoare - desfaşurandu-se acasă sau în biblioteci sub forma studiului
individual (pregătire de specialitate prin lectură şi cercetarea lucrărilor de profil) şi prin
proiectarea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate.
Cei care reduc activitatea la clasă a profesorului de Religie doar la predarea sau ascultarea
unor informaţii se amăgesc, pentru că munca profesorului de Religie nu este muncă de birou,
ci munca unui permanent act creator de valori spirituale şi umane. În sistematizarea
76 Xxx, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare ţi cadre didactice, Ed. Polirom,
Iaşi, 1998, pp. 59-60.
77 N. Oprescu, Pedagogie, Ed. România de Mâine, Bucureşti, 1996, p. 61.
78 Ibidem, p. 72.

7
cunoştinţelor religioase, profesorul de Religie face apel şi la experienţa didactică a colegilor
de cancelarie, alcătuindu-şi planurile şi schiţele de lecţie încât în urma predării să se atingă în
mod necesar şi interdisciplinaritatea, care are rolul de a aşeza pe picior de egalitate Religia,
ca disciplină de studiu, cu celelalte materii cfin trunchiul comun şi, în mod deosebit, cu cele
din aria curriculară „Om şi societate"79. Predarea interdisciplinară la orele de Religie pune
accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: emoţională, intelectuală,
socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi treptată a unei
culturi comunicative foarte de trebuinţă elevului în procesul de învăţare, pentru relaţionarea
cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea
permanentă.

CAPITOLUL IV. ACTIVITATI NON-FORMALE IN SCOALA PRIN INTERMEDIUL

EDUCATIEI RELIGIOASE

4.1. Educația religioasă nonformală

Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi extrajara-
perişcolare) sau prm intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Termenul nonformal
desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau ne formalizată, dar totdeauna
cu efecte formative80.
Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor etape
şi vizând o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor
intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale oamenilor şi ale societăţii. De-a
lungul secolelor, educaţia a fost strâns legată de religie. În Antichitate, în Orient, şcolile
funcţionau în general pe lângă temple. În Occident, mănăstirile erau centre de cultură pe
lângă care funcţionau şcoli, atât pentru viitorii clerici (şcoala interioară), cât şi pentru laici
(şcoala exterioară). În ţara noastră încă din sec. al XI-lea existau şcoli pentru pregătirea
preoţilor pe lângă mănăstiri şi centre episcopale, cu predare în limba latină, greacă şi slavă.
Despre sensul şi importanţa educaţiei religioase, vorbeşte şi filosoful culturii şi esteticianul
Tudor Vianu care, scriind despre interacţiunea valorilor preciza că, dacă toate celelalte
domenii au o valoare integrativă, religia se constituie ca o valoare ce dă sens integrator
celorlalte direcţii ale cunoaşterii.
Prin educaţia religioasă trebuie să realizăm de fapt o reală cultivare a spiritului. Ea ne ajută să
construim un sistem de valori spirituale, etice, estetice etc. racordate la personalitatea
fiecăruia dintre noi şi materializarea în comportamente integratoare în viaţa comunităţii din
care facem parte şi a societăţii în ansamblu. În aspiraţia noastră către perfecţiune, ne
raportăm la fiinţa divină, la Dumnezeu, pentru că El este singurul model formativ existenţial.
În cultivarea sufletului educaţia religioasă nu este unilaterală; ea apelează şi, chiar mai mult,
îşi găseşte unele premise care o fortifică în educaţia civică, estetică, morală.
Cercetările în domeniul psihologiei copilului ne arată că educaţia moral-religioasă este
posibilă de la cea mai fragedă vârstă, iar preşcolarii cu trăsăturile de voinţă şi caracter în
formare sunt receptivi la influenţele exercitate asupra lor.
Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viaţa
care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi adaptarea
la viaţa comunităţii, educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educaţia

79 Pr. Prof. Ştefan-Costache, op. cit., p. 121.

80 Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi,1996, p. 35

7
morală acordându-i fundament divin. Educaţia moral-religioasă trebuie să înceapă încă din
primii ani de viaţă în familie. Apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere a copilului
pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente cu
ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu
semenii.
Religia este baza vieţii sociale, deoarece:
· ea este principiul constitutiv al familiei şi al statului;
· religia dă naştere şi avânt culturii; literatura, artele şi ştiinţele au luat naştere din
religie şi sub ocrotirea ei;
· religia apropie pe oameni unii de alţii şi cimentează solidaritatea socială.81
Nu poţi constrânge sufletul să înveţe ceea ce este etic, religios; el trebuie să aibă această
afinitate spre ceea ce este pur. Omul reprezintă cea mai frumoasă realizare din creaţie, de care
însuşi Dumnezeu este mândru. Sufletul este esenţa personalităţii, îl reprezintă pe om.
Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia
religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în interiorul
său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate; simţurile sunt
porţile acestei cetăţi sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai propice pentru
educaţie este sufletul curat al copilului. Educaţia religioasă creştină este posibilă numai dacă
Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos
la desăvârşirea sa.
Educaţia religioasă şi catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile mistere,
facilitând întâlnirea şi înţelegerea religiei şi tradiţiei creştine. Experienţa religioasă îl face pe
om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la reflexie, îl luminează interior. Ea are
drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau adult. Esenţa
religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată din
credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Educaţia religioasă creştină, de pildă, are
ca proiect formarea şi desăvârşirea profilului moral-religios, întruparea la nivelul uman a
unor virtuţi, într-un fel “îndumnezeirea” omului, în măsura “coborârii” acestui atribut la
dimensiunea şi condiţia umanului.
Din încercările de a surprinde specificul educaţiei religioase, se pot extrage
următoarele trăsături ale educaţiei religioase82:
· doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca şi
educaţia în general, nu poate fi apanajul lumii subumane;
· educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente, a
unui factor informat mai presus de om şi de lume;
· educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o intervenţie
exterioară conştientă, o serie de tactici procedurale şi metodologice, deliberate,
dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educaţie;
· intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop, a
unui proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unei valori ce merită să
fie încorporate de individul copil sau adult.
Formarea conştiinţei religioase comportă trecerea prin anumite stadii, intervale de
timp în care chestiunile fundamentale ale omului sunt percepute şi primesc rezolvări
particulare. După unii autori, educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin
formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor. Părinţii poartă responsabi -litatea pentru
procrearea şi aducerea copiilor pe lume. Copiii nu trebuie să suporte consecinţele unor acte

81 Irineu, Episcop de Ecaterinburg, Educaţia Religioasă, Învataturi pentru copii si tineri, Ed.
Sophia, Bucuresti 2002, p 59
82 Idem, p. 62

7
pe care ei nu le pot controla. Evoluţia vieţii morale, sociale şi religioase se va realiza în
funcţie de stadiile psihologice de vârstă, puse în evidenţă de numeroase studii de psihologie
genetică. Acest adevăr este cunoscut de multă vreme, la el făcând referire şi Sfântul Apostol
Pavel, în Epistola către Corinteni: “când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un
copil, judecam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului”
(Corint. 13,11).
Copilăria - primii ani ai copilului se dovedesc a fi foarte importanţi pentru dezvoltarea
ulterioară pe un traiect religios. Copilul este foarte permisiv la credinţa în minuni, în
supranatural, în mistere. Copilăria este faza în care individul este dispus să adere la o
concepţie deistă sau atee despre existenţă; ea presupune o dinamică aparte. S-au stabilit, prin
cercetări concrete, anumite corelaţii între imaginile parentale în primii ani de viaţă ai
copilului şi paternitatea divină; astfel ajungându-se la următoarele concluzii:
· imaginile parentale evocă şi condiţionează în plan psihic dezvoltarea atitudinii faţă de
Dumnezeu;
· dată cu maturizarea spirituală a persoanei, evocarea divinităţii prin imaginile
părinţilor se purifică
· criza religioasă este dependentă de percepţia negativă a unui părinte
· autoritatea părinţilor are ceva în comun cu autoritatea divină; de aceea exerciţiul
autorităţii chibzuite constituie un teren favorabil pentru sădirea sentimentelor de
veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu. 83
Începând cu vârsta de trei ani, sfera de cuprindere spirituală de către copil se măreşte;
aceasta este vârsta când se pot recepta relativ optim, dispoziţii cu caracter moral. Regula
principală este ca la fiecare întrebare să se dea un răspuns; acea parte din adevăr care poate fi
receptată corect de către copil.
Există însă riscul ca Dumnezeul copilului de trei ani, să fie gândit ca un om cu atribute
deosebite. În acest caz, sarcina educatorului de a transforma opinia copilului, a-l face să
înţeleagă transcendenţa lui Dumnezeu prin sublinierea atributelor nemateriale ale Lui:
bunătate, frumuseţe etc., pornind de la ceea ce copilul vede: bunătatea mamei, frumuseţea
naturii etc. Nu se va renunţa la implicarea copilului la actul ritualic, rugăciuni sau alte
improvizaţii scenice: Sărbătoarea Crăciunului; Naşterea Domnului; Săptămâna Mare;
Învierea Domnului etc.
Exemple de activităţi de învăţare84:
- observarea şi comentarea unor imagini cu conţinut religios;
- audierea unor texte religioase;
- realizarea unor scenete cu conţinut religios;
- audierea unor casete (povestiri, colinde etc.);
- memorarea unor texte religioase;
- discutarea în clasă a unor reguli de comportament;
- jocuri de rol;
- studii de caz;
- concursuri.
Putem folosi texte şi cântece cu conţinut moral – religios accesibil preşcolarilor şi şcolarilor
mici, precum şi planşe ilustrate, dar şi şabloane diverse (îngeri, cizmuliţe, clopoţei etc.)
necesare activităţilor practice. Fiecare sărbătoare religioasă poate fi pregătită prin activităţi
diverse: povestiri, memorizări, activităţi muzicale, artistico – plastice, activităţi practice,
plimbări, vizite, serbări etc. Aceste activităţi pot fi abordate şi în manieră interdisciplinară, în

83 Dumitru, preot dr., Valeriu, Vasile Băncilă şi educaţia religioasă, Editura Bacău, 2002, p.
122
84 Ibidem, p. 123

7
vederea corelării şi integrării educaţiei religioase în programul instructiv – educativ.
Un rol important în educaţia religioasă a copiilor mici o are şi familia, multe din elementele
comportamentului religios formându-se prin contaminare, prin imitarea a ceea ce spun sau a
ceea ce fac părinţii. Ca educatori, cultivăm ceea ce preexistă în suflet şi pentru aceasta trebuie
să-i cunoaştem specificul fiecărui copil şi să-l formăm în funcţie de el.
Obiectivele cadru ale educaţiei religioase la această vârstă sunt85:
- cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu;
- formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportamentului moral – religios.
Valori ale moralei creştine86:
- iubirea aproapelui (ceilalţi copii);
- respectarea bătrânilor;
- bucuria de a face fapte bune;
- să nu minţi, să nu furi (dorinţa de a fi cinstit);
- dorinţa de a fi modest;
- să învenţe să fie generoşi;
- să nu urască;
- să înveţe să ceară iertare când greşesc;
- să fie optimişti şi să aibă încredere în sine şi în alţii.
Descrierea etapelor formării conştiinţei religioase are numeroase incidenţe didactice.
Ea ne ajută să identificăm şi să delimităm tipurile de argumente care se pretează în anumite
momente ale catehizării şi educaţiei religioase.
Trecerea de la o etapă la alta nu se face fără o anumită criză; este posibil ca la un moment dat
copilul sau tânărul să respingă un element al manifestării religioase.
Prin educaţia religioasă se asigură un sens al vieţii credincioşilor, o direcţie şi un mod de a
exista. Idealul educaţiei religioase nu poate fi decât un ideal integralist; el constă în a cultiva
toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psiho-fizică.
Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă idealul prioritar al educaţiei
religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoaşterea şi interiorizarea unor valori morale,
estetice şi intelectuale.
“Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără
viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, Se bucură şi
Dumnezeu. Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al său.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
Educaţia religioasă este una din laturile educaţiei, alături de educaţia intelectuală,
educaţia fizică, educaţia estetică, educaţia civică etc. Toate aceste componente contribuie la
realizarea idealului educaţional. Educaţia religioasă este importantă întrucât în lumea
modernă există tendinţa de a considera viaţa morală independentă de exigenţele religiei. În
trăirea religioasă îşi au originea influenţe adânci, care pot determina pe om la fapte morale, în
conformitate cu imperativele divinităţii. Educaţia religioasă este temelia educaţiei morale;
preceptele moralei creştine nu sunt produsul raţiunii omeneşti, ca în etica filosofică, ci sunt
revelate87. De aceea, creştinul are certitudinea că Dumnezeu nu este o simplă construcţie a
speculaţiei, ci că El există aievea.
Educaţia religioasă are şi însemnătate culturală, întrucât prin cultură spiritul
transcende natura. Cultura este deci urmarea acestei năzuinţe şi, ca atare, este înzestrarea
spirituală a omului care, chinuit de nostalgia după fericire şi desăvârşire, zămisleşte opere ce-
l înalţă şi-l înnobilează. Educaţia religioasă este importantă şi din punct de vedere social; ea
85 Idem, p. 124
86 Idem, p. 125
87 Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “Gheorghe
Alexandru”, Craiova, 2000, p. 89

7
înseamnă educaţia omului în comunitate, prin comunitate şi pentru comunitate. Reperele
axiologice ale educaţiei religioase sunt: iubirea, încrederea şi libertatea.
Când este apt copilul să asimileze valorile esenţiale ale umanităţii?
La ce vârstă e mai potrivit să introducem educaţia religioasă?
Care sunt argumentele de ordin psihopedagogic ce stau la baza unui astfel de
demers didactic?
Sunt întrebări asupra cărora au meditat şi continuă să mediteze toţi cei ce se
ocupă de educarea copiilor. Răspunsurile converg asupra ideii că educaţia începe – ea trebuie
să înceapă – de la cea mai fragedă vârstă.
Un argument se referă la faptul că la această vârstă copiii învaţă foarte uşor.
Psihologii vorbesc de marea plasticitate a sistemului nervos, specifică primelor stadii şi
dezvoltare psiho-motorie premergătoare şcolarităţii. Preşcolarii dispun de o bogată viaţă
afectivă şi o mare sensibilitate, ceea ce-i face foarte receptivi la tot ce este adresat sferei
sentimentelor.
Aceasta este perioada "de ce-urilor", când copiii adresează o serie de întrebări părinţilor şi
educatorilor, cum ar fi: Cine a făcut lumea? De ce vine Moş Crăciun? Cine este îngeraşul
păzitor? Cine este Moş Nicolae? De ce ne aduce daruri? Activităţile moral-religioase pot
satisface curiozitatea copiilor, ajutându-i să găsească răspunsuri la problemele şi
tulburătoarele întrebări pe care şi le pun.
Educaţia religioasă la vârsta preşcolară pune accent pe latura afectivă şi face
apel la sensibilitatea copiilor. Fiecare cadru didactic va avea libertatea de a-şi concepe modul
în care va desfăşura acest tip de activităţi. Preoţii vor avea rolul de consilieri pe teme
religioase într-o relaţie de parteneriat profesional cu educatoarea sau învăţătoarea şi părinţii
copiilor. Se va ţine cont permanent de opţiunea părinţilor privind participarea copiilor la
activităţi cu conţinut religios. Să nu uităm că educaţia religioasă a copiilor începe în familie şi
trebuie să continue firesc la grădiniţă şi apoi la şcoală. Acest lucru va fi posibil numai dacă
influenţele celor trei factori (familie, grădiniţă, şcoală) sunt unitare şi în concordanţă cu
particularităţile de vârstă ale copiilor.
Fiecare sărbătoare religioasă va putea fi pregătită printr-o suită de activităţi, cum ar fi:
povestiri, memorizări, activităţi muzicale, artistico- plastice, practice, serbări, plimbări şi
vizite la locaşuri sfinte, vizionarea unor casete video şi audio etc.88 Toate acestea sunt foarte
importante în pregătirea psihologică a copiilor, pentru înţelegerea şi trăirea afectivă a
momentelor religioase propriu- zise. Se vor folosi texte şi cântece cu conţinut moral- religios,
accesibil vârstei preşcolare şi şcolare, precum şi planşe ilustrate, dar şi şabloanele (de
exemplu: îngeri, cizmuliţe, clopoţei etc.) necesare activităţilor practice. De asemenea,
casetele video şi audio, CD- urile pot constitui materiale didactice foarte preţioase în aceste
activităţi. Din fiecare text (cântec) se vor extrage pilde cu conţinut moral- religios, folositoare
comportamentului de zi cu zi al copiilor.Textele şi cântecele sunt valabile pentru toţi copiii
aparţinând tuturor confesiunilor religioase, acestea venind în sprijinul ideii de a- i învăţa pe
copii să convieţuiască unii cu alţii. Se vor avea în vedere finalităţile specifice acestor tipuri de
activităţi: - la grădiniţă; - la clasa I; - pentru a realiza o "trecere" firească de la grădiniţă la
şcoală, pe tărâmul educaţiei religioase.

4.2.Contributia activitatilor non-formale la dezvoltarea competentelor de comunicare

ale elevilor
Cunoaşterea omului nu poate fi direcţionată unilateral, precum în ideologiile totalitare, ci

88 Ibidem, p. 90

7
trebuie lăsată în seama libertăţii personale, prin care optează pentru o anumită cale sau pentru
folosirea anumitor mijloace în funcţie de natura obiectivelor educative. Spre împlinirea
acestui scop pot exista cel puţin trei căi accesibile omului: cunoaşterea prin..., specifică vieţii
strict empirice, oferind o recepţie eşalonată şi selectată după criterii subiective; cunoaşterea
din..., realizată printr-o referinţă la un simbol, care ne descoperă anumite realităţi aparent
ascunse în fapte şi în lucrurile din jur; şi cunoaşterea întru..., însuşită prin trăirea directă
interioară a unui fenomen sau a unei realităţi exterioare.89
O altă împărţire este cea a profesorului Nae Ionescu, care găsea două căi de împlinire a
cunoaşterii umane, absolut complementare, cu mijloace şi metode diferite de împlinire:
cunoaşterea empirică şi logică, bazată pe mijloacele ştiinţei şi acţionând exterior asupra
omului, şi cunoaşterea mistică prin iubire, bazată pe trăirea personală şi acţionând interior
asupra persoanei umane. Cele două forme nu se contrapun una alteia, ci întotdeauna se
sprijină reciproc, chiar dacă cunoaşterea ştiinţifică se dobândeşte prin experiment natural
pornind dinspre om spre natură, iar cunoaşterea mistică se asimilează prin trăirea unei
revelaţii, venind dinspre natură spre om. Orice opţiune îndreptată doar spre una dintre aceste
două căi ale cunoaşterii denotă un spirit mediocru şi o personalitate obtuză şi retrogradă90.
Şcoala românească contemporană se bazează în bună parte pe o structură a cunoaşterii
ştiinţifico-empirice de tip iluminist, iar apariţia religiei ca disciplină în peisajul educaţional a
condus la apariţia unei noi perspective a cunoaşterii umane. Acest fapt a stârnit nu de puţine
ori numeroase controverse în legătură cu natura actului educaţional de tip religios, producând
opinii pro şi contra în legătură cu poziţia religiei ca disciplină de studiu în şcoală. De altfel, e
de înţeles că într-o societate secularizată, bazată pe o viziune scientistă şi pozitivistă, aproape
exclusivă, asupra lumii şi a omului, şcoala nu oferă nici pe departe astăzi un mediu prielnic
formării şi creşterii religioase a copilului, decât într-o mică măsură.
Mai mult, ora de religie, în condiţiile unui cadru legislativ destul de precar şi confuz, precum
şi a unei predări, în destule cazuri improvizate, se dovedeşte total insuficientă, dacă nu chiar
vătămătoare, prin exces de zel sau nepriceperea celui învestit cu această sarcină educativă.
Nu dorim să intrăm în detalii pe tema cadrului legislativ în care se desfăşoară astăzi ora de
religie în şcoală, ci vom stărui asupra unor chestiuni de ordin pedagogic şi metodologic
menite să aducă o contribuţie la o mai bună desfăşurare a procesului de învăţământ religios,
dar mai ales la o mai bună înţelegere a rolului educativ şi formativ pe care îl are religia în
şcoala românească de astăzi.
În primul rând trebuie să precizăm că educaţia religioasă este imperios necesară în
perspectiva dobândirii unui caracter integru şi a întregirii câmpului informaţional pe o scară
cât mai largă în formarea unei personalităţi culturale complexe. Mai mult, prin studiul religiei
„avem şansa de a recupera acele căi spirituale oferite tinerilor în perioada interbelică, de a
recupera acea dimensiune morală a educaţiei ce i-a conferit forţă elitei intelectuale din
perioada interbelică. Perioada interbelică ne-a dăruit savanţi, eroi, martiri şi mai ales
caractere. Un factor important care contribuie la formarea individului, la implicarea lui
responsabilă în viaţa activă a societăţii şi a Bisericii, îl constituie educaţia religioasă. Este
bine cunoscut faptul că divorţul dintre religie şi viaţă constituie sursa dezordinii spirituale,
dezordine care astăzi se face simţită din ce în ce mai mult”.91
Se impune, însă, să facem distincţie între religia predată în şcoală şi catehizarea făcută la
biserică, mai ales pentru a lămuri o importantă lacună pe care o au contestatarii orei de religie
în şcolile publice, care în mod constant trâmbiţează mutarea acesteia în locaşul de cult. Pentru
că destule persoane confundă naiv ora de religie cu cateheza bisericească, trebuie precizată
deosebirea dintre predarea unui învăţământ religios cu valenţe teoretice în şcoală şi
89 Chirilă, I., 1997, p. 32-35
90 Ionescu, N., 1995, p. 50 ş.u.
91 Timiş, V., 2004, p. 28

7
continuarea sau aplicarea lui practică în grupul catehetic de la biserică, ca şi diferenţa care
există între profesorul de religie şi catehetul bisericesc. Precizarea se impune cu atât mai mult
cu cât trăim într-o societate, paradoxal, pe cât de „ultratehnicizată” şi suprainformată, pe atât
de „analfabetă” pe plan religios şi cultural.92
În acest context socio-cultural trebuie cunoscut faptul că între cele două forme de educaţie
religioasă există deosebiri esenţiale de stil educativ şi metodologic, folosindu-se strategii şi
mijloace pedagogice diferite. Spre exemplu, dacă în cadrul catehezei de la biserică întregul
demers educaţional porneşte de la asumarea şi mărturisirea unei credinţe certe a grupului de
învăţăcei, în cazul orei de religie de la şcoală abordarea ţine cont şi de o eventuală necredinţă
sau împotrivire a clasei de elevi la învăţăturile Revelaţiei divine. De aceea modul de
desfăşurare a lecţiei de religie este oarecum diferit faţă de demersul catehetic, prin metode şi
mijloace care pot susţine chiar şi o abordare polemică a chestiunilor religioase, cu
respectarea, evidentă, a unui cadru de dialog şi a manifestării libertăţii de opinie.
Metodele expozitive sunt cele mai utilizate în cadrul orelor de religie, ţinându-se cont, însă,
de vârsta şi caracterul clasei. Folosirea lor „nu trebuie interpretate doar cantitativ, ci se
impune optimizarea expunerii prin procedee stilistice şi oratorice adecvate, prin arhitectonica
şi logica argumentaţiei, prin crearea premiselor unui dialog didactic” .93 Este evident că ora de
religie nu trebuie să se bazeze în exclusivitate pe transmiterea cunoştinţelor religioase, dar şi
acestea trebuie cunoscute, cel puţin ca pretext al dezbaterilor şi problematizărilor care se
impun. Modul de abordare din partea profesorului de religie este cel în duhul părintesc, bazat
pe autoritatea dragostei creştine, şi nu în duhul autorităţii dăscăleşti, astfel încât „elevul să nu
simtă că are o materie în plus, ci o altfel de disciplină, menită să-i învioreze şi înfrumuseţeze
universul copilăriei târzii” 94.
Metodele dialogale sau interogative deschid perspectiva orizontalităţii şi bilateralităţii relaţiei
dintre profesor şi elev, realizând un feed-back mai consistent, o dinamică mai pronunţată şi o
mai mare varietate tematică. Una dintre cele mai cunoscute şi mai utilizate metode în
învăţământul religios este conversaţia euristică, care reprezintă o modalitate aparte de
învăţare prin descoperire, mai precis prin descoperirea proprie făcută de către elev, condus la
rezultat prin măiestria erotetică a profesorului.95 Specificul metodei constă în procedeul de
investigaţie comună condus cu abilitate de profesor prin întrebări bine gândite şi oportun
puse, prin care instruirea se face nu prin transmiterea şi prezentarea unor cunoştinţe noi, ci
prin efortul personal al elevului de a descoperi noi sensuri şi adevăruri pe baza valorificării
propriilor experienţe de cunoaştere. „Dialogul profesor-elev, în predarea religiei în şcoală, are
cu atât mai mari şanse de reuşită, prin faptul că nu e vorba doar de o disciplină informativă, ci
cu precădere formativă”.96
Esenţial în predarea conţinutului educaţiei religioase este acest element dialogal, care într-o
vreme a conexiunilor interdisciplinare, a demersurilor sintetizatoare şi unificatoare, a
dialogului interconfesional, interetnic şi chiar inter-religios, devine piatra unghiulară a
relaţiilor interumane. Parafrazând o sintagmă a Sf. Ap. Pavel, putem spune că în predarea
religie în şcoală unde dialog nu e, nimic nu e, reamintind că dialogul sau comunicarea îşi află
rădăcinile în însuşi Logosul lui Dumnezeu, care este Persoană, Mesaj, Gândire, în dialogul lui
Dumnezeu Tatăl cu noi şi în Duhul adevărului, ca izvor al comunităţii şi al comuniunii
dialogale între oameni.
„Ora de religie trebuie să fie o adevărată sărbătoarea a dialogului şi frăţietăţii, în care copilul
92 Costache, Pr. Prof. Ştefan, Interdiciplinaritatea în predarea religiei, în Rev. Glasul
Adevărului, anul XXI, nr. 163, ianuarie- februarie, 2011
93 Jurcă, E., 2006, p. 169
94 Ibidem, p. 170
95 Idem, p. 171
96 Ibidem, p. 171

7
să se simtă în elementul lui, să se poată deschide, să spună ce gândeşte, ce simte, ce-l
frământă, să întrebe la rându-i, să aibă sentimentul comuniunii printr-o comunicare senină şi
sinceră cu dascălul şi cu colegii săi. Este de mare importanţă crearea unei atmosfere de
dialog, de conversaţie prietenească, în care profesorul de religie, cunoscând particularităţile
psihologice ale vârstei, să se ştie transpune în rolul şi la mintea lor, prin întrebări bine
gândite, pentru a le deschide gustul şi dragostea de cele sfinte, iar nu frica de notă, de
memorizare a textelor, etc, vechile instrumente ale unui învăţământ dogmatic, rigid”.97
O metodă de învăţământ înrudită cu conversaţia euristică este descoperirea didactică, de mare
eficienţă în predarea conţinutului educaţiei religioase în şcolile laice. Ea porneşte de la
premisa delimitării între ceea ce este util şi oportun a se da elevului de-a gata şi ce e necesar
să se lase ca el să descopere prin propria lui iniţiativă98. Întrucât este o modalitate de lucru
prin care elevul este pus şi călăuzit să descopere el însuşi adevărul prin activitatea proprie,
această metodă prezintă avantajul implicării active şi directe a participării elevului la procesul
învăţării şi al cunoaşterii, fără să i se impună acceptarea pasivă a unor cunoştinţe gata
formulate. În predarea religiei în şcoală, metoda descoperirii didactice îşi găseşte
aplicabilitatea îndeosebi prin lansarea unor întrebări problemă şi crearea unor situaţii
problemă, înrudindu-se cu problematizarea şi metoda cazului, care descoperă elevilor doar
embrionul adevărurilor, punându-i în situaţia de căutare şi descoperire personală a realităţii
fenomenului uman.99
Esenţial în actul descoperirii didactice este stabilirea unui alt tip de relaţie profesor-elev,
decât cel clasic în care i se toarnă elevului cunoştinţe de-a gata formulate, adeseori prin
dictare, pe care el le preia în mod pasiv şi noncritic, le memorizează şi le reproduce în mod
mecanic, fără o investiţie de judecată personală sau o notă originală. Acest tip de abordare
atrage consecinţe psiho-morale şi comportamentale, vizând pasivismul, conformismul, lipsa
discernământului sau a autonomiei de gândire, comoditate sau chiar indiferentism
intelectual.100 O astfel de aplicare metodologică a predării lecţiei de religie conduce inevitabil
la deformarea personalităţii elevului, la respingerea inerentă a problematicii religioase şi la
eşecul formării unui caracter uman puternic în perspectiva provocărilor vieţii.
Una dintre cele mai eficiente şi mai recomandate metode de predare a religiei în şcoală este
metoda alianţei, care implică un alt element didactic esenţial: educaţia religioasă în grup101.
Metoda este abordabilă cu precădere mai ales în cazurile grupurilor catehetice de la biserică,
adică la un nivel de trăire religioasă bazată pe credinţă personală, dar se poate aplica cu
succes şi la clasă în funcţie de nivelul duhovnicesc al comunităţii de elevi. Dacă primele două
metode au pus accentul pe comunicare, expozitivă sau dialogală, metoda alianţei pune în
lumină un alt element didactic fundamental: conlucrarea în grup, unde profesorul de religie
este un aliat al elevilor, ca pregătire pentru o viitoare integrare în comuniunea eclesială.
„Alianţa profesor-elev înseamnă de fapt încredere şi cooperare, nu complicitate în eschivarea
de la sarcinile educative ale programei sau de la disciplina şcolii. Este vorba despre un alt stil
de comunicare, mai apropiat, care măreşte încrederea în cadrul didactic, stimulează
aptitudinile creative ale elevului şi depăşeşte graniţele inhibitorii ale relaţiei distante profesor-
elev”.102 Metoda alianţei se bazează pe raporturi de dialog şi prietenie între elevi şi cadrul
didactic, ei devenind parteneri la acţiunea de educare şi formare reciprocă, lucrarea
profesorului fiind pentru elev un „ajutor care să-l conducă spre vocaţia personală, liber

97 Ibidem, p. 172-173
98 Cucoş, C., Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 240
99 Ibidem, p. 241
100 Jurcă, E., 2006, p.173
101 Idem, p. 174
102 Ibidem, p. 175

7
consimţită şi exprimată103” . Educatorii, dacă vor să aibă o influenţă asupra tinerilor, sunt
nevoiţi să respecte libertatea de opinie şi de credinţă a educaţilor, să intre într-un dialog sincer
şi deschis cu ei, să caute împreună răspunsuri la marile probleme care îi frământă.
Această coparticipare la procesul educativ reprezintă aplicarea a două principii creştine
fundamentale, transmise de însuşi Mântuitorul Hristos apostolilor Săi: „Aceasta este porunca
Mea: Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta
nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă
faceţi ce vă poruncesc” (Ioan 15, 12-14); şi „Cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul
vostru” (Matei 23, 11). Profesorul de religie trebuie să aibă conştiinţa prieteniei şi egalităţii
întru Hristos în raport cu elevii săi, nicidecum a distanţei impuse de stilul profesoral şi de
considerarea religiei ca o simplă disciplină de învăţământ. Un profesor distant nu va avea nici
o şansă de a transmite fiorul dragostei creştine, care constituie, în definitiv, esenţa
învăţământului religios. Importanţa orei de religie în şcolile publice nu constă atât în
transmiterea unor cunoştinţe religioase rigide, cât mai ales în contribuţia la formarea
duhovnicească a elevului, a dezvoltării integrale a caracterului său şi, în mod esenţial, a
oferirii unei şanse de a se apropia de Dumnezeu din proprie iniţiativă, fără a i se impune acest
lucru.
Această alianţă profesor-elev devine cu atât mai strânsă în cadrul catehezelor unde exemplul
personal al dascălului creează un puternic sentiment de solidaritate şi siguranţă prin
confirmarea pe viu a celor învăţate la ora de religie. Cercetările pedagogice au confirmat că
metoda alianţei constă înainte de toate în a fi laolaltă cu tinerii şi a-i face să devină oameni
integrii prin trăirea şi afirmarea propriilor convingeri şi valori. Adolescentul are nevoie de
cineva pentru ca demersurile sale să fie aprobate şi confirmate prin experienţă comună,
împărtăşindu-şi gândurile şi trăirile. De aceea, educatorii, inclusiv preoţii în misiunea lor,
trebuie să fie printre tineri şi nu în faţa sau în afara lor (Ibidem).
Din această perspectivă a scopului său ultim, care este cunoaşterea lui Dumnezeu, educaţia
religioasă trebuie să presupună o creştere ca un proces care are loc în interiorul persoanei,
fără să-i forţeze sau să-i schimbe silit caracterul şi structura ei interioară. Prin ora de religie
elevul în mod firesc sporeşte în înţelegere, în putere, în inteligenţă şi în simţire, pentru că
întreaga artă a educaţiei religioase poate fi definită ca o „stimulare a creşterii”.104 La clasă
această creştere poate fi încurajată numai atunci când educatorul implică în demersul său
interesul, îndoiala, acceptarea, provocarea, căutarea, rezolvarea unei probleme de către elev
în contextul lecţiei. În mod ideal procesul de predare-învăţare la ora de religie ar trebui
structurat pe confruntarea elevului cu o problemă în acord cu nivelul său şi apoi din
furnizarea informaţiilor necesare rezolvării ei. Orice tehnică didactică este inutilă, dacă nu
implică şi un efort creativ autentic din partea elevului, care să-i încurajeze creşterea
înţelegerii şi a puterii sale de comprehensiune a realităţilor vieţii105.
Societatea pluralistă, liberală şi democratică în care trăim determină în mod esenţial o
pedagogie a dialogului, iar predarea religiei nu se poate face fără o relaţie caldă şi
prietenească între educator şi cel educat, mai multă supleţe şi deschidere care să reflecte cu
claritate adevăratul spirit al creştinismului, ca religie a iubirii.106 Dacă în cadrul catehezei
bisericeşti metodele şi problematica abordată au la bază credinţa personală şi acceptarea
liberă a învăţăturilor revelate, iar catehetul lucrează asupra asimilării unei practici religioase
eficiente şi active, la ora de religie cadrul şi modul de abordare a temelor religioase este
oarecum diferit, avându-se în vedere mai mult aspectul informativ şi existând posibilitatea
103 Cucoş, C., Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 240
104 Dragu, Pr. Prof. Ioan, Între Biserică şi Şcoală, în Rev. Glasul Aadevărului, an XXI, nr.
162, oct.-niembr., 2010.
105 Ibidem
106 Ibidem

7
necredinţei sau a refuzului conceptelor revelate, iar profesorul are datoria de a manifesta un
tratament echidistant faţă de toţi în duhul dragostei lui Dumnezeu, Care „face să răsară
soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi şi face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi” (Matei 5,45).
Necredinţa sau refuzul de a accepta învăţăturile religioase la nivelul vieţii personale nu sunt
motive serioase într-o lume liberă şi democratică de a nu studia religia, cel puţin ca fenomen
public şi social, aşa cum neaderarea la conceptele teoriei evoluţioniste sau la cele ale teoriilor
literare ori la simbolurile şi cadrele culturii civice democratice actuale nu conţine motive
suficiente de a nu studia aceste orientări în şcoală. O cultură sănătoasă care să conducă la
formarea unui caracter solid şi integru are nevoie de o educaţie complexă, care presupune o
cunoaştere cât mai largă şi obiectivă în toate domeniile manifestărilor vieţii omeneşti. Şcoala
prin excelenţă are menirea de a asigura această educaţie culturală largă pentru fiecare
persoană, indiferent de opţiunile subiective individuale, pentru a produce în gândirea
învăţăceilor săi o viziune obiectivă şi reală asupra lumii şi vieţii omeneşti.
A direcţiona educaţia şi obiectivele ei doar pe o anumită latură a gândirii şi concepţiei despre
viaţă, refuzând alte obţiuni şi variante, conduce ireversibil la manifestarea unui învăţământ
ideologic unilateral, specific regimurilor politice totalitare. A tolera şi a accepta în spirit civic
şi democratic credinţa şi convingerile personale nu presupune nicidecum a elimina sau a
interzice manifestările legate de aceste convingeri, pe motiv că ele ar fi inconfortabile celor
care nu le au sau le resping. Toleranţa şi libertatea reală prin excelenţă nu înseamnă
respingere, ci acceptare cu bună-cuviinţă a diferenţelor şi a simbolurilor diferitelor culturi
religioase prin asumarea unui spirit cu adevărat civic, care înlocuieşte deranjul sau
inconfortul egoist al celorlalţi provocat de diferenţe, cu atitudinea de înţelegere frăţească şi
respect faţă de cel diferit.107
A fi tolerant înseamnă a nu fi deranjat de manifestările celor de alte convingeri şi a le accepta
din dragoste şi respect faţă de ei ca persoane libere şi nu a te considera lezat în mod egoist şi
brutal, interzicându-le sau eliminându-le în spirit ideologic totalitar. De aceea, atitudinea
avută de unele state, care se pretind democratice, precum Italia şi Franţa, unde s-a interzis
prin lege orice manifestare religioasă sau simbol religios în şcoli, nu este decât o prezenţă
camuflată a spiritului politic totalitar, la care s-a apelat în numele unei libertăţi false printr-o
intoleranţă religioasă caracteristică doar regimurilor comuniste de tristă amintire.108 Pe această
linie a aplicării unui principiu neinspirat al neutralităţii totalitare, care nu numai că nu aduce
echilibrul necesar, dar chiar lezează caractere şi conştiinţe, se grupează şi unele voci
iresponsabile ale societăţii româneşti, înlocuind argumentele bolşevice cu altele de tip liberal
pentru a-şi justifica intoleranţa religioasă şi agnosticismul moral. Toleranţa şi libertatea de
opinie nu se obţine prin impunerea unei neutralităţi fără conţinut, cerută de aşa-zisul
principiu laic al societăţii, ci ele sunt expresia acceptării fără rezerve a particularităţilor şi
conţinutului fiecărei culturi religioase.
Un răspuns argumentat şi logic a fost oferit acestor ideologi ai „laicităţii” în revista „Dilema
veche” de către eseistul Sever Voinescu: „Mai întâi se spune că o atare normă (garantarea
învăţământului religios de către Constituţie) se află în contradicţie cu principiul laicităţii
statului. După părerea mea, principiul laicităţii statului înseamnă cu totul altceva decât
principiul ateismului statului. Un stat laic nu este un stat care reprimă religia sau restrânge
spaţiul de manifestare publică a religiei, ci un stat care tratează egal, nediscriminatoriu, orice
religie şi, în consecinţă, respectă egal credinţele religioase ale cetăţenilor săi. Laicitatea este o
formulă de toleranţă religioasă, şi nu o formulă antireligioasă. Prin urmare, statul trebuie să
fie laic, dar în calitate de principal administrator al spaţiului public, trebuie să permită accesul
religiosului în spaţiul public. Spaţiul public este un spaţiu al tuturor, deci şi al persoanelor
107 Şebu, Sebastian, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, p. 112
108 Idem, p. 114

7
religioase. Dacă persoanele religioase sunt majoritare sau minoritare într-o societate, cred că
spaţiul public trebuie să reflecte acest lucru. La fel, şcoala ca spaţiu public trebuie lăsată să
transmită mesajul toleranţei faţă de religie, şi nu mesajul excluziunii intolerante”109.
Trebuie precizat mai întâi, că termenul laic nu este echivalent cu antireligios sau areligios, aşa
cum este înţeles de adepţii „laicităţii” statului modern sub influenţa filosofiei iluministe. El
provine din limba greacă veche, unde cuvântul λαός însemna popor sau comunitate, adică
mulţimea deosebită de tagma conducătorilor, iar în limbaj creştin a avut de la început
semnificaţia de poporul lui Dumnezeu, adică comunitatea bisericească distinctă de clerici sau
de ierarhia bisericească sacramentală. În acest context, a fi laic nu înseamnă cu necesitate a fi
în afara religiei sau a fi ateu, ci a nu fi cleric orânduit sacramental. Şi cum de obicei statul
politic nu este condus de către clerici, este de la sine înţeles că autoritatea statului este laică şi
că principiul laicităţii include şi religia, iar statul laic manifestă şi responsabilităţi religioase.
În al doilea rând, a aplica în spaţiul românesc modele ale culturii antireligioase apusene nu
este numai o nepotrivire evidentă, ci chiar o lezare a demnităţii spiritului şi culturii româneşti.
Aceasta pentru faptul că religia, şi în mod special creştinismul, reprezintă o valoare
fundamentală a fiinţei neamului românesc, fără de care nu s-ar putea vorbi de un specific
românesc. Niciodată în istoria sa poporul român nu a cunoscut o perioadă a culturii
nereligioase, ci el însuşi s-a format într-un mediu creştin autentic, astfel încât cultura
naţională românească include numeroase valenţe ale credinţei creştine. Religia creştină nu
poate fi separată de cultura românească prin nici un model de import, aşa cum statul român,
oricât de „laic” ar fi, nu poate fi separat întru totul de Biserică, deşi este vorba de două
instituţii distincte. Este imperios necesar nu să importăm modele străine în şcoală şi societate,
care nu se pliază pe specificul nostru, ci să creăm un model cultural românesc viabil,
fundamentat pe tradiţia şi particularităţile sufletului românesc, capabil să formeze caractere şi
conştiinţe solide de personalitate umană.110
Prin urmare, nu poate fi conceput un învăţământ românesc lipsit de segmentul religios, aşa
cum nu se poate nici măcar imagina o şcoală românească în care să nu se studieze obligatoriu
limba şi literatura română, istoria şi geografia României, care sunt elemente definitorii ale
structurii fiinţei naţionale. Şi aceasta cu precădere pentru faptul că educaţia religioasă în
şcolile publice garantează prin însăşi esenţa ei cultivarea valorilor morale, toleranţa şi
libertatea socială, respectul şi acceptarea prin iubire a semenilor cu toate particularităţile lor,
dragostea de neam, însuşirea serioasă şi responsabilă a ştiinţelor şi mai ales promovează lupta
continuă împotriva oricărei forme a răului – toate acestea elemente clasice ale unei societăţi
democratice, moderne, pluraliste şi actuale.

4.3.Rolul activităţilor făcute în afara orei de religie şi în completarea acesteia

Educaţia religioasă este cea care ţine sau se referă la religie sau „educaţia religioasă creştină
este o acţiune specific umană care se desfăşoară conştient de către un educator, conform unui
plan şi unei metode bine precizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de
harul lui Dumnezeu, şi are drept scop realizarea caracterului religios-moral cu desăvârşirea
lui în personalitatea creştină”. Educaţia religioasă are un sens formativ care este exprimat, pe
de o parte, prin implicarea tuturor proceselor psihice în descifrarea şi trăirea sensurilor adânci
ale existenţei, iar pe de altă parte, prin valorificarea substratului moral al valorilor religioase.
Omul este în continuă creştere, în continuă schimbare. El învaţă de când se naşte şi până la
mutarea lui din lumea aceasta. Ca orice lucru sau fiinţă din natură are nevoie de îndrumare şi

109 Voinescu, S., 2010, p. 133

110 Ibidem, p. 156

7
sprijin încă de mic, mai ales în materie de educaţie religioasă. Vârsta copilăriei este cea mai
importantă pentru a începe formarea religioasă a omului, ca orice alt fel de educaţie.111
Înţelegerea copilului poate pătrunde uneori în chip minunat în tainele credinţei. Ne vin în
minte exemplele unor copii care, datorită educaţiei religioase primite în şcoală, îşi
„catehizau” părinţii, neştiutori în ale credinţei, îi puneau în faţa unor pilde de viaţă creştină.
De exemplu, unul dintre ei încerca să-şi convingă părinţii să meargă la Biserică pentru că,
dacă mergeau să-şi viziteze prietenii, ar fi trebuit să meargă să-L viziteze şi pe prietenul cel
mai important, Domnul Dumnezeu în casa Lui. Dacă nu se face educaţia religioasă încă din
copilărie, riscul ca omul în devenire să nu cunoască niciodată frumuseţea credinţei creştine
este foarte mare. Omul crede în religie şi pentru că îl îndeamnă amintirile din copilăria sa.
Educaţia religioasă făcută încă din copilărie nu afectează libertatea omului de mai târziu,
pentru că, dacă omul va voi, va putea să mai schimbe adevărurile religioase la care aderase în
copilărie .
Vasile Băncilă spunea că: „dificultatea de a găsi pe Dumnezeu, când nu l-ai avut în
copilărie,rămâne deci o lege, de la care nu fac excepţie decât marile vocaţii religioase, care
sunt rarisime în lume”. Copiii îl receptează altfel pe Dumnezeu prin sufletele lor, sunt mai
aproape de Dumnezeu, au altă deschidere către El. Poate de aceea Mântuitorul însuşi îi dădea
ca exemple Sfinţilor Apostoli „Lăsa-ţi copiii şinu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca
aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19,14). Educaţia religioasă oferă o cale de cunoaştere
a copiilor şi de liniştire sufletească a lor din zbuciumul acestei vieţi şi din problemele pe care
de multe ori le întâmpină.
Experienţa de zi cu zi ne obligă să observăm şi să conştientizăm faptul că sfinţenia personală,
acumularea informaţiilor (pregătirea intelectuală), comportamentul nostru nu trebuie să fie
despărţite de ortopraxie, de un oarecare pragmatism, de observarea contextului social şi
cultural în care trăiesc creştinii în general şi elevii în special.112 „Asceza filocalică are în
vedere nu numai patimile trupeşti, ci şi răul social care se manifestă în ideologii şi instituţii
care degradează omul şi destinul acestuia”113. Fără observarea realităţilor sociale şi culturale
în care trăim, catehizarea va fi anevoioasă. Profesorul de religie în lucrarea lui nu se opreşte
doar la activităţile de informare a elevilor, ci pune accentul mai ales pe activităţile cu caracter
formativ; el este un îndrumător duhovnicesc, un consilier în şcoala lui. Consilierea, ca formă
de asistenţă religioasă şi psihopedagogică, are în vedere păstrarea şi refacerea echilibrului
psihic al elevilor aflaţi în dificultate. Înţelegem prin consiliere şi orientare „relaţia şi
răspunsul oferit altei persoane în aşa fel încât acea persoană să fie ajutată să-şi exploreze
gândurile, sentimentele şi comportamentul, să capete o înţelegere mai clară despre sine, să ia
hotărâri mai potrivite şi să acţioneze într’un mod adecvat situaţiilor date”114. Formarea
duhovnicească şi consilierea se structurează pe următoarele direcţii: cunoaşterea şi
autodeterminarea elevului, modelarea personalităţii prin prisma moralei creştine, prevenirea
şi diminuarea crizelor spirituale şi a eşecurilor, depăşirea situaţiilor conflictuale, identificarea
climatului religios al familiei.

4.5.Atitudinea tinerilor față de Biserică

Este uşor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi
lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică

111 Voiculescu F., Manual de pedagogie contemporană, Partea I, Cluj-Napoca, 2005, p. 177
112 Iucu R., Managementul clasei de elevi, Polirom, Iaşi, 2006, p. 88
113 BRIA, I, Liturghia după liturghie, Athena, Bucureşti, 1996, p. 31
114 DRAGOMIR, M, BREAZ, M, BREAZ, D, PLEŞA, A, Mic dicţionar de management
educaţional, Hiperboreea, Turda, 2001, p. 44

7
sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică. În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică
pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi şi fără Biserică. Nu trebuie
criticaţi pentru această viziune. Nici părinţii lor nu merg la Biserică şi, evident, nu i-au învăţat
de mici cele de trebuinţă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu,
dacă a învăţat că se poate trăi şi fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost
are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existenţiale, rareori
se găseşte cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înţelesul lor, că viaţa poate fi trăită şi
altfel – o viaţă mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului şi a altor lucruri
trecătoare din lumea aceasta. Cele sfinte li se par tinerilor complicate şi inutile. Teologia
Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem şi capacitatea să o prezentăm pe
înţelesul tuturor – al celor nedeprinşi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap.
Pavel spune că credinţa vine în urma auzirii.
Dar cum să crezi, dacă nu înţelegi ce auzi? Evanghelia şi viaţa în Hristos
trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale şi, pe măsură ce le
înţeleg şi şi le însuşesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiaşi
Apostol, de la hrană moale la hrană tare. În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în
cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este „Aşa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă
explicaţii de genul „aşa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să ştie de ce Sfânta
Liturghie este aşa şi nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt aşa şi
nu altfel. Vor să ştie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de
autori tineri care încearcă să prezinte credinţa pe înţelesul tinerilor. Cărţile lor se găsesc de
vânzare exclusiv în biserici şi mănăstiri, de aceea nu atrag prea mulţi tineri, care cred că au
din nou de-a face cu o scriere înaltă şi, spun ei, ruptă de realitate.115 De ce merg unii tineri la
cultele neoprotestante? Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparaţie şi de
alegere. Unii tineri sunt interesaţi de Dumnezeu şi de credinţă. Dacă s-au născut într-o familie
ortodoxă şi cred că sunt ortodocşi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din
nefericire, prima lor interacţiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul „agenţilor
de circulaţie” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te aşa, nu te închina aşa.
Domnia lui „aşa se face”, fără nici o explicaţie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de
două ori, de trei ori... şi acestuia începe să i se facă lehamite şi să se întrebe dacă în asta stă
credinţa ortodoxă.116 Atunci intervine alternativa religioasă: credinţa practică, simplificată, a
cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile şi manierate. Totul este prezentat
simplu şi clar. Aici nu mai există reguli fără explicaţie şi tabu-uri mai presus de Dumnezeu.
Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe înţelesul tuturor. „Iisus te iubeşte, şi-a dat
viaţa pentru tine ca tu să poţi trăi o viaţă nouă chiar de acum117.” Deşi această afirmaţie este
un şablon neoprotestant, şi noi, ortodocşii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o
afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credinţă. Şi asta este rău, pentru că
îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică. În comparaţie cu domnia lui „aşa se face”
din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte puţine reguli. Tinerilor – şi nu
numai lor – le place simplitatea.
Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O
simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie
neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoţi şi
propovăduitori care să prezinte credinţa adevărată pe înţelesul tuturor, în cuvinte potrivite
pentru fiecare. Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viaţă
socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de „agenţii de circulaţie”, se
115 Şebu, pr. Sebastian (& Monica si Dorin Opris), Metodica predării religiei, Alba
Iulia,2000, p. 121
116 Idem, p. 123
117 Ibidem, p. 133

7
simte singur, izolat şi străin. În bisericile noastre poţi să mergi cinci ani la rând şi să nu ajungi
să te cunoşti cu cel de lângă tine.
Deşi învăţătura noastră spune că toţi suntem membri în Trupul mistic al lui
Hristos, care este Biserica, ei bine, aceşti membri sunt des-rudiţi unul de altul. Deşi mergem
şi ne vedem ani de zile la biserică, suntem şi rămânem nişte străini. De comuniune întru
Hristos nici nu poate fi vorba. Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică şi plecăm
singuri de la biserică. Cel puţin în marile oraşe, comunitatea credincioşilor şi comuniunea
dintre ei întru credinţă a dispărut aproape cu desăvârşire. Dacă adăugăm şi sensibilităţile
unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la
biserică. Prin comparaţie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din
oameni. Desigur, aici există o anumită doză de făţărnicie, dar nu toţi cei rătăciţi de la dreapta
credinţă sunt făţarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguţi şi politicoşi şi
face imediat comparaţia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier118. Alegerea pe care o face
este evidentă. În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele şi
vecinii care îl acuză că şi-a schimbat credinţa şi că s-a dus la secte. Care credinţă şi-a lăsat,
dragi părinţi? Ce credinţă l-aţi învăţat voi? Ce credinţă aveţi voi? Credinţa drobului de Paşti
şi a cârnaţilor de Crăciun? Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante
este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.119 Desigur, termenul de
„prozelitism” are conotaţii negative – nu este bine să „furi” credincioşii altor credinţe – dar
nu trebuie să uităm că primii creştini, începând cu Sfinţii Apostoli, tocmai asta au făcut:
prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe
credinţa că tu deţii Adevărul şi că trebuie să-l prezinţi şi altora. Această credinţă o au şi
membrii cultelor neoprotestante şi chiar mai mult decât credincioşii ortodocşi. Această
încredinţare îi face să vorbească tuturor despre credinţa lor, despre dragostea lui Dumnezeu,
despre Iisus şi despre cum le-a schimbat El viaţa. Prezentarea lor este atrăgătoare prin
simplitatea şi logica ei: Dumnezeu te iubeşte, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele
tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe
chiar din clipa aceasta o viaţă nouă cu El120. Din acest moment vei deveni creştin (până acum
nu ai fost creştin) şi un copil al lui Dumnezeu.
Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste
afirmaţii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu
contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota şi nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos
(predându- ţi inima Lui), începi o viaţă nouă, o viaţă de credinţă. Dar, cu toate acestea, noi în
Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele
neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmaţii simple şi nu neapărat false,
îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credinţă,
mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Tradiţii a Bisericii, etc.). În comparaţie cu
simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi
întâmpinăm pe nou-veniţi cu un set de reguli rigide şi cu chipuri încruntate, care veghează ca
totul să fie făcut „aşa cum se face”. Nu de puţine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu
impresia că în ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii şi chiar mai presus decât
însuşi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu. Misionarismul neoprotestant se
bazează exclusiv pe Biblie.
Toată credinţa creştină porneşte de la Mântuitorul Iisus Hristos şi de la
propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să
înţeleagă de unde purcede credinţa, neoprotestanţii îşi întemeiază toate afirmaţiile pe Biblie,
fiind adevăraţi prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în faţă textul
118 Idem, p. 134
119 Idem, p. 135
120 Idem, p. 135

7
negru pe alb, tânărul începe să creadă că „creştinul” din faţa lui chiar îi spune adevărul. El
ştie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de nişte cutume
rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi
vorbeşte simplu şi frumos şi, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile. Tânărul simte
că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui:121 câteva idei clare şi o dovadă scrisă.
Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la
un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici
nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îşi răspund cu ţâfnă, nu sunt
supărăcioşi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc şi par mereu amabili. Slujba religioasă de
aici este mai scurtă, mai simplă şi mai uşor de înţeles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare.
Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au şi ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu
instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge şi el, cu siguranţă.
Ce diferenţă faţă de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că
nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin faţa altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba
că a sărutat icoane după ce s-a împărtăşit, ba că...
Există însă tineri şi mai puţin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având
în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanţi aveau o credinţă amorfă – o combinaţie de
superstiţii şi opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru
întâia oară. Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de
„creştere” şi învăţare (citeşte Biblia şi învaţă o mulţime de versete pe dinafară), persoana în
cauză începe să aibă un anumit discernământ.122 Venind din afara mediului respectiv şi nefiind
deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele
cazuri el îşi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ
începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradicţiile teologice ale cultului, fie
4 diferenţa dintre cele spuse şi cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună
întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfacţia lui să
crească suficient de mult, el îşi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment
începe să nu mai vadă lumea şi lucrurile în alb şi negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi.
Mai mult, începe să caute, îşi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost
atras în acel cult. După o eventuală cercetare şi a altor culte neoprotestante, în care vede
aceleaşi tare, tânărul începe să-şi pună problema unor criterii de „selecţie”. 123
Cum poţi ştii care e credinţa adevărată? Ce criteriu să foloseşti? Abilitatea în
mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toţi o cunosc pe dinafară, dar scot învăţături diferite din ea.
Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai
nefireşti învăţături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt nişte oameni
foarte drăguţi. Cum poate ştii cineva care e credinţa adevărată? Înşirându-i (în sens figurat)
pe toţi predicatorii în faţa ta şi întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învăţătura ta? „Un
tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelaţie în anul 1840...” „O femeie cu o credinţă
puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune...” „În anul 1896, pe când se
rugau fierbinte, un grup de credincioşi au început să vorbească în alte limbi...” „La 1640, un
grup de credincioşi au decis că credinţa trebuie să se bazeze numai pe Scriptură...” Toţi
vorbesc la fel, toţi au viziuni şi certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede
că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, iniţiative ale unui predicator cu reforma în sânge.
Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învăţăturii şi nici
cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învăţături.

121 Idem, p. 136

122 Gordon, preot lect. dr., Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea,
teologie pastorală, 2001, p. 177
123 Idem, p. 178

7
 Astfel, singură învăţătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din
vremurile Apostolice şi este ceea ce a învăţat Biserica de mai bine de două mii de ani. Dar,
tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile
ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le înveţe, de-a lungul căutărilor sale, sunt total
necunoscute multor ortodocşi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învăţăturile de
bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la
înmormântări, aruncă cu bani la intersecţii şi varsă vin pe jos pentru morţi. Tânărul nu
înţelege - în tot acest timp, oamenii aceştia nu au învăţat nimic din Ortodoxie?124
Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care
merge până acolo încât ei îl învaţă pe preot ce şi cum să facă la diferite slujbe. Desigur, aceşti
oameni, foarte convinşi că „aşa trebuie făcut”, nu mai pot şi nici nu vor să înveţe şi să-şi
schimbe căile. Astăzi, pentru mulţi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai
importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica. În aceste condiţii,
ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe alţii ca el, alţi tineri, cu care poate
împărtăşi aceeaşi credinţă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există „credinţe ortodoxe”. Mulţi
au propria credinţă „ortodoxă” – toţi laolaltă reprezintă 89% din populaţia ţării. Nu trebuie
judecaţi – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să înveţe credinţa ortodoxă. Nu trebuie
să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când
propovăduirea Evangheliei le era interzisă preoţilor. Acum, la bătrâneţe, este prea greu să-şi
schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea şi creştini ortodocşi în
bisericile noastre. Nu este uşor.
Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-
o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu „credinţa” celor mai în vârstă din biserică, care
în continuu ţin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îşi vede însă de drumul lui; îi
caută şi are părtăşie cu alţii care cred ca el şi merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfinţii
Părinţi şi trăită de-a lungul vremii de Biserică. De ce să vină tinerii la Biserică? Dincolo de
această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelaşi răspuns: De ce
mergem noi la Biserică? Dacă am face un sondaj printre cei aflaţi duminică la Sfânta
Liturghie, cu întrebarea „De ce veniţi la Biserică?”, ce răspunsuri am primi? Am obţine multe
răspunsuri de genul „Aşa se face”, „Aşa trebuie” şi „Aşa e frumos”. Sunt acestea motive
pentru a merge la Biserică?125 Evident, nu. Şi să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este
frumos. De ce mergem şi de ce trebuie să mergem la Biserică? Cu riscul de a deveni prea
teologic sau idealist şi deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această
întrebare fundamentală. Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim
acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viaţa şi prin care putem avea o viaţă mai
bună. Prin relaţia cu El, care porneşte din Biserică, ne pregătim în această viaţă pentru viaţa
de dincolo. Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credinţă.
Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viaţă:
Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viaţă, de valori care să nu
se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative şi pot fi puse în discuţie.
Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeieşti şi sunt
deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate
şi siguranţă în viaţă, şi ajutor de la Dumnezeu. Mulţi tineri spun: De ce să vin la biserică,
când pot sta şi acasă să mă rog şi să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poţi ruga şi acasă, dar
dacă nu vii la biserică, ştii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunoşti pe dumnezeul căruia te rogi?
Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a minţii tale,
un dumnezeu amabil care îţi cântă în strună în toate faptele tale? Tot ce se face la biserică,
toate slujbele, rugăciunile şi cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor şi
124 Ibidem, p. 188
125 Idem, p. 189

7
al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel
puţin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. 126
Aşa cum nu poţi să stai departe de cineva care are importanţă pentru tine,
pentru viaţa ta, de o persoană iubită, de exemplu, aşa nu poţi sta departe nici de Cel din care
simţi că-ţi vine viaţa. În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă.
O stâncă pe care ne putem clădi viaţa, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în faţa
vitregiilor vieţii. Dacă ne construim viaţa şi ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu
sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârşi prin a ne simţi goi pe dinăuntru, căci
lucrurile despre care am crezut că pot da substanţă vieţii şi-au pierdut gustul şi azi nu mai
sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil
cu cameră foto de rezoluţie mai mare şi de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se
poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la coşul de gunoi.127 El are nevoie de ceva
mai profund, mai adânc şi mai adevărat, iar aşa ceva nu se găseşte printre oameni, ci în afara
sistemului lor, la Dumnezeu. Cine îşi construieşte viaţa pe Hristos şi cultivă legătura cu El are
un sens în viaţă. Ştie de unde vine, ştie ce are de făcut şi ştie unde merge. Contrar părerii
celorlalţi, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vieţii. Pur şi simplu ceea ce îi
încântă pe ceilalţi nu are valoare pentru el. El îşi găseşte plăcerea în alte lucruri, care sunt la
fel de gustoase astăzi ca şi acum o mie sau două mii de ani. De ce să vină tinerii şi tot omul la
Biserică? Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dumnezeu”. Greu poţi descrie în
cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de
două mii de ani „Veniţi, gustaţi şi vedeţi ce bun este Dumnezeu”.

4.6.Religie și reliogizitate
Educaţia religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de
a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă pentru copii atât ca
sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva
comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege complet
un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate şi sfinţenie, necesare în viaţa
personală şi comunitară.
Ora de religie este ca o redută în faţa asaltului de nonvalori morale. Educaţia religioasă
reprezintă un deziderat al părinţilor, ca mijloc de promovare a valorilor şi a unei educaţii
solide în faţa nonvalorilor morale promovate în ultima perioadă. De asemenea, educaţia
religioasă transmite copiilor moralitatea şi echilibrul în faţa violenţei şi imoralităţii
promovate obsesiv de mijloacele moderne de comunicare.128
"Reprezintă deja o realitate pentru societate probleme precum recrudescenţa cazurilor de
suicid la elevi, creşterea toxicomaniei şi a infectării cu HIV/ SIDA în rândul tinerilor,
înmulţirea alarmantă a cazurilor de violenţă în care sunt implicaţi tineri, în şcoală şi în afara
acesteia, accelerarea maturizării tinerilor, în special ca urmare a vizionării de programe TV
inadecvate vârstei acestora fără o înţelegere adecvată a efectelor complexe ale sexualităţii
asupra întregii personalităţi", se arată în lucrarea pr. prof. dr. Dorin Opriş şi a prof. dr. Monica
Opriş
Referitor la necesitatea şi dorinţa elevilor şi a părinţilor de a fi studiată cât mai intens religia
în instituţiile de învăţământ, au fost făcute şi o serie de cercetări şi sondaje, care arată nu doar
că religia este necesară, ci şi că cei mai mulţi dintre cei chestionaţi îşi doresc ca elevii să

126 Danion, Vasile, Cum să ne creştem copiii, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, p. 193
127 Idem, p. 194
128 Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “Gheorghe
Alexandru”, Craiova, 2000, p. 122

7
studieze această disciplină.129
După jumătate de secol de ateism impus de regimul comunist, începând cu 1989, România şi-
a recâştigat libertatea religioasă, o urmare a acestui fapt fiind reintroducerea orei de religie în
programa şcolară. Astfel, reintroducerea acestei discipline nu este o noutate, ci o revenire la
normalitatea dinainte de venirea comuniştilor la putere, consideră anumite personalităţi din
rândul preoţilor profesori.
Legitimitatea realizării educaţiei religioase în şcoală este susţinută cu argumente de ordin
istoric, moral, cultural, psihologic, sociologic, ecumenic, teologic şi pedagogic, fiecare dintre
acestea contribuind la evidenţierea unităţii axiologice promovate de creştinism, la înţelegerea
pozitivă şi superioară pe care această dimensiune a educaţiei o oferă asupra valorii persoanei
umane, prin capacitatea de a contribui la o continuă formare şi regenerare a structurilor de tip
afectiv, atitudinal şi volitiv ale acesteia, în perioade de timp şi în spaţii culturale diferite.130
Decretul privind reforma învăţământului din 1948 a scos religia în afara şcolii, educaţia
religioasă revenind exclusiv în responsabilitatea Bisericii, cu efecte negative pe termen lung,
pe fondul exacerbării propagandei ateiste în toate domeniile vieţii sociale şi politice: "Sub
regimul comunist, cu o perseverenţă într-adevăr diabolică, puterea a încercat, şi în parte a
reuşit, să limiteze vocaţia Bisericii la lucrarea ei liturgică. Altfel spus, ea a fost exilată într-un
"ghetou liturgic". Cei cincizeci de ani de comunism au favorizat analfabetismul religios, au
diminuat dorinţa împărtăşirii euharistice, dar nu au reuşit să schimbe statutul omului de fiinţă
religioasă.
Aşa cum remarca Mircea Eliade, secolul XXI ,,va fi religios sau nu va fi deloc”, tocmai
pentru că omul secolului trecut a pierdut relaţia esenţială cu Divinitatea, s-a înstrăinat de
sensul real al religiei. Multă vreme actul religios a fost blamat şi mai mult, mergându-se până
la interzicerea religiei, sub toate aspectele ei, în şcoală. Să fi vorbit numai elevilor despre
simbolurile religioase ar fi fost un act de mare curaj sau poate inconştienţă din partea oricărui
cadru didactic. Din fericire, lucrurile s-au schimbat şi în şcoala românească în ultimii
cincisprezece ani. S-a convenit că dimensiunea religioasă se adaugă, pur şi simplu, celorlalte
dimensiuni ale fiinţei umane (intelectuală, morală, estetică, fizică etc.), ba şi mai mult, are un
caracter sintetizator, integrativ.131
,,Dacă religia este locul întregirii spirituale, educaţia religioasă este calea fundamentală a
evoluţiei spirituale.”
Educaţia religioasă este preocupată să-l ajute pe om să se împlinească şi are drept obiectiv
cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă.
Religiozitatea este o stare psihică derivată din credinţa într-un principiu suprem, etern şi
imuabil. Educaţia religioasă produce şi dezvoltă sentimentul superior de legătură între om şi
ceva mai presus de omenire, sentimentul de legătură cu ceva veşnic.132 O definiţie demnă de
reţinut a educaţiei religioase o face părintele profesor D. Călugăr, conform căruia ,, educaţia
religioasă este o acţiune specific umană, care se desfăşoară conştient de către un educator,
conform unui plan şi unei metode bine precizate.”
Educaţia religioasă se poate realiza direct, prin instrucţie, prin însuşirea teoretică a
fenomenologiei religioase, a adevărurilor de credinţă cuprinse în marile scrieri sau canoane,
dar şi indirect, prin modelare, prin educarea caracterului şi a voinţei, prin formarea
personalităţii religioase. În mai toate încercările de teoretizare a educaţiei religioase se insistă
asupra dimensiunii practice, a necesităţii convertirii faptelor de conştiinţă în fapte de
conduită, în activităţi concrete, în virtuţi exemplare. Finalităţile educaţiei religioase sunt:
însuşirea de cunoştinţe, formarea conştiinţei religiozităţii,formarea unor atitudini spirituale.
129 Idem, p. 125
130 Ibidem, p. 143
131 Idem, p. 144
132 Idem, p. 145

7
Specificul acestui tip de educaţii, finalitatea şi obiectivele propuse implică şi respectarea unor
principii specifice: principiul unităţii fundamentale a spiritului religios face posibile
înţelegerea şi respectarea diversităţii doctrinelor confesionale; principiul neutralităţii
confesionale, şi principiul toleranţei religioase.133
Trăim într-o lume în care este important să redescoperim ideea de toleranţă şi respect pentru
semenii noştri mai mult ca oricând. Copiii pe care-i educăm şi îi creştem vor fi protejaţi de
violenţă doar dacă aceste concepte vor deveni pentru toţi nişte deziderate. Aceşti copii vor
avea parte în viaţa lor de multe schimbări, vor creşte şi vor fi nevoiţi să se acomodeze cu
lucruri şi situaţii noi, vor asimila mai multe informaţii şi vor fi expuşi unei varietăţi culturale
într-o manieră în care nici o altă generaţie nu a făcut-o. Pentru a face faţă acestei lumi diverse
şi complexe va fi nevoie să-şi dezvolte capacitatea de a fi toleranţi şi de a manifesta respect.
Toleranţa este acea abilitate de a accepta diferenţa dintre noi şi alţii, capacitatea ce apare după
ce copilul şi-a dezvoltat cu succes anumite calităţi: ataşamentul, autocontrolul, perceperea
suferinţei, a durerii; când va putea relaţiona cu alţi copii, simţindu-se în siguranţă,
controlându-şi anxietatea; când, întâlnind situaţii şi oameni noi, va conştientiza nevoile şi
interesele celorlalţi.134
Copilul trebuie ajutat să parcurgă drumul de la a-şi explica nevoile celuilalt pentru a înţelege.
Traseul cunoaştere – explicaţie – înţelegere nu este uşor şi poate dura uneori o mare parte din
viaţă. Dacă explicaţia este o reacţie de natură pur intelectuală, înţelegerea este o reacţie
adaptativă, complexă a întregii noastre fiinţe, faţă de altul. Respectul este abilitatea de a
vedea în noi înşine şi în ceilalţi valorile, abilitatea care presupune un anumit grad de
maturitate socială, emoţională, cognitivă. Apare în copilărie şi ne însoţeşte întreaga viaţă.135
Toleranţa şi respectul sunt foarte importante pentru siguranţa copilului şi a adultului de mai
târziu. De aceea şi şcoala, alături de familie şi comunitate, este chemată să pună umărul la
netezirea drumului spre instalarea toleranţei în relaţiile dintre membrii societăţii, prin toate
componentele educaţionale. Un rol deosebit în acest sens îl are educaţia religioasă. Spun
acest lucru având în vedere că aceasta se adresează în special sufletului copilului, cea mai
importantă dimensiune a fiinţei umane, realizarea în şcoală a unei culturi şi conduite
religioase este posibilă şi necesară, chiar şi de la vârsta preşcolară.
După evenimentele din 1989, şcoala a înţeles procesul educaţional ca pe unul global,
integrator, în care educaţia religioasă îşi regăseşte locul alături de cea intelectuală, morală,
civică, estetică etc. Au fost aduse argumente în favoarea introducerii în şcoală a educaţiei
religioase, argumente de ordin cultural (religia reprezentând o formă de spiritualitate ce
trebuie cunoscută de copii), de ordin psihologic (educaţia religioasă invită la reflecţie, la
autocunoaştere şi automodelare), de ordin etic (reglează aspecte relaţionale, comportamentale
la nivel individual şi social), de ordin sociologic (valorile religioase creează legături durabile
între oameni, solidarizează şi cimentează comunitatea), de ordin istoric (credinţa acţionează
ca un factor de coagulare şi perpetuare a neamului), de ordin teologic şi pedagogic (religia
trebuie să-şi asume un program educaţional, pedagogic pe măsură, care să cultive şi să
propage adevărurile de credinţă; educaţia religioasă deschide apetitul pentru
autoperfecţionare), de ordin ecumenic.
Instrucţia şi formarea noastră religioasă ne predispun şi ne pregătesc într-o măsură mai mare
pentru acceptarea şi înţelegerea aproapelui. Numai în măsura în care suntem instruiţi şi
religios devenim mai generoşi cu alţii, nu mai suntem suspicioşi şi nu mai vedem în ceilalţi
posibile ,,pericole”. Numai cel ce se îndoieşte de credinţa lui fuge de celălalt, se închide în
sine, se izolează.136 În măsura în care elevii cunosc valorile moralei creştine şi mai târziu îşi
133 Ibidem, p. 153
134 Idem, p. 154
135 Idem, p. 155
136 Ibidem, p. 187

7
experimentează credinţa proprie ajung la acea capacitate empatică necesară pentru a înţelege
credinţa celuilalt, a respecta sincer diversitatea confesională, a se deschide celuilalt, a-l preţui
cu adevărat. Dialogul interconfesional se face între persoane suficient instruite religios, în
cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte religia proprie şi alte religii sau confesiuni. Rolul
educaţiei religioase în şcoală nu trebuie să fie acela de a-i îndoctrina pe elevi cu preceptele
unei religii sau confesiuni ci este latura practică, a necesităţii convertirii faptelor de conştiinţă
în fapte de conduită, în activităţi concrete. Omul trebuie educat în spiritul ideii că el este liber
să creadă, dar, la fel de bine, să nu creadă, sau să creadă altfel decât cel de lângă el. Dreptul la
libertatea de a alege, de a crede, dacă nu are o valoare absolută, nu are sens137.
Educaţia religioasă presupune, deci, toleranţă şi respect faţă de valorile oricărei religii,
toleranţă care înseamnă acceptare, atitudine îngăduitoare, indulgenţă. Principiul toleranţei
religioase este strâns legat de cel al neutralităţii confesionale. Din păcate, cele două principii
sunt greu de pus în practică din mai multe motive138:
- nu poţi fi tolerant faţă de atitudini care încalcă drepturi umane fundamentale în numele unei
religii sau confesiuni;
- nu poţi fi tolerant cu cei care practică intoleranţa;
- nu se poate vorbi de o neutralitate absolută, de o stare de pasivitate în faţa unor nenorociri
provocate politic, pe fondul credinţei în ceva.

4.7.Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral religios şi intelectual

În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Biserici , deoarece are misiunea de a
vesti tuturor oamenilor calea mântuirii, de a împărtăşi credincioşilor viaţa în Hristos şi de a-i
ajuta cu solicitudine continuă să ajungă la plinătatea vieţii dumnezeieşti.
Biserica are, aşadar, obligaţia ca Mamă, de a da fiilor săi o educaţie prin care întreaga lor
viaţă să fie pătrunsă de harul lui Hristos; contribuţia sa la promovarea desăvârşirii integrale a
persoanei umane, precum şi la binele societăţii pământeşti şi pentru a constitui o lume mai
umană.Acest lucru nu este posibil dacă nu ascultăm de porunca Mântuitorului care spune să
dăm ascultare Bisericii. Ceea ce a poruncit El, aceea trebuie făcut pentru a câştiga mântuirea.
Pe cei ce nu se supun Bisericii şi reprezentanţilor ei şi nu ascultă cele poruncite de ea,
Mântuitorul îi ceartă cu pedepse aspre:” iar de a nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ca un
păgân şi vameş”(Matei 18,17).
Ea are şi datoria „de a ridica în calea atacurilor nemiloase îndreptate de prozelitismul
sectar împotriva ei, bariera solidarităţii şi comuniunii dintre credincioşi.”139 „Fiecare membru
al Bisericii, cleric sau mirean, avem datoria de a-l mărturisi pe Hristos, de a-l întoarce pe
aproapele nostru de la întuneric la lumină, de la necunoaşterea la cunoaşterea lui Hristos.”140
Pentru a putea realiza aceste lucruri este nevoie ca membrii Bisericii să pună în practică
învăţăturile lui Hristos care sunt păstrate de Sfânta Biserică şi ca noi, credincioşii să
frecventăm Biserica. Numai că menirea de a mătura poteca spre Biserică o au cei care au sau
au avut diferite necazuri şi chiar dacă au depăşit acea perioadă grea nu au rătăcit drumul; o
mai au cei care, de mici au fost duşi de părinţi sau de bunici prezentându-li-se Biserica drept
casa lui Dumnezeu şi nu au simţit aceasta ca o corvoadă; dar meritul cel mai mare îl au cei

137Ibidem, p. 189
138Ibidem, p. 188
139Popescu Dumitru,op.cit,.p. 8
140 Timis Vasile,op.cit.,p. 87

7
care au mers pe căi pierzătoare de suflet şi, lăsând în cele din urmă harul lui Dumnezeu să
lucreze în ei şi-au aflat liniştea în Biserică.141
În vechime, cei care lipseau trei duminici la rând de la Biserică, erau excomunicaţi.
Acum nu se mai întâmplă lucrul acesta, dar ne confruntăm cu o situaţie mult mai gravă:
îndepărtarea omului de Dumnezeu. Este trist atunci când auzi atâţia oameni care spun: „am
credinţa mea, nu îmi trebuie Biserică”sau: ”am muncit şase zile, astăzi vreau să mă
odihnesc.” Astfel, găsesc tot felul de scuze tocmai pentru că nu-L au pe Hristos în inima lor.
Hristos însă nu poate să vină decât într-o inimă curăţită de păcate prin Sfintele Taine.
„Dumnezeu, cu toată atotputernicia Sa, spune Fericitul Augustin, nu ne-ar fi putut da nimic
mai mult,-cu toată înţelepciunea Sa, nu ar fi găsit să ne dea nimic mai mult,-cu toată bogăţia
Sa, nu ar fi avut să ne dea nimic mai mult decât Taina Împărtăşaniei. În Biserică, la slujba
Sfintel Liturghii se săvârşeşte marea Taină a Euharistiei (mulţumirie) pentru că aici avem mai
ales un îndemn să mulţumim mai mult decât să cerem; căci aici mai mult primim decât cerem
şi chiar nu rămâne absolut nimic din ceea ce ne-a dăruit nouă aici Dumnezeu.
Dacă cei care stau la îndoială şi sunt clătinaţi de necredinţă în ceea ce priveşte Sfânta Taină
Dumnezeiască,-cum că pâinea şi vinul ce se află pe Sfânta Masă se prefac în Trupul şi
Sângele Mântuitorului, ar fi întrebaţi de orice creştin ortodox: <<Oare Dumnezeu poate sa
facă ceva care să fie mai mult decât omul şi mai presus de mintea lui?>> Şi când acela va
spune: poate, să îi spui:<< Oare nu poate El să ne dea Trupul Său spre hrană?>> Precum
<<prin cuvântul Domnului cerurile s-au întărit>>, tot aşa şi prin acelaşi cuvânt Dumnezeu
preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui.”142
Minunea transsubstanţierii sau prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui
Iisus nu trebuie să pară pentru noi prea de nepătruns când noi vedem cum în propriul nostru
trup pâinea obişnuită se transformă în carne şi obişnuitul vin în sânge.
Fără Sfânta Împărtăşanie cu Tainele lui Hristos, omul este ca şi un pom fără sevă. Pâinea şi
vinul pe care le gustăm în Taina Euharistiei, lucrează asupra noastră şi în mormânt, potrivit
făgăduinţei Domnului Însuşi( Ioan 6, 48-51).
„Este cumplit să te desparţi de Sfânta Împărtăşanie dar şi mai cumplit este să te
apropii de ea neîndreptat. Dar, din păcate, cât de mulţi sunt cei care prin necredinţa lor au
înlocuit cele zece porunci cu una singură:<<Fă ce vrei numai să nu te prindă.>>”143 Urmările
sunt dezastruoase nu numai în familie sau în viaţa socială dar mai ales pentru sufletul celui
ce gândeşte astfel. Copii care de mici sunt obişnuiţi cu minciuna ajung să creadă că îl pot
minţi chiar şi pe Dumnezeu şi asfel ajung să încalce cele trei condiţii ale spovedaniei:
144
sinceritatea, căinţa şi hotărârea de a nu mai păcătui. În felul acesta ajung să se
împărtăşească cu nevrednicie.
În cazul împărtăşaniei luate cu vrednicie „Trupul şi Sângele Mântuitorului se luptă cu
trupul şi sângele nostru împotriva patimilor, sfinţind trupul şi arzând patimile”145.
„Numai acolo în Biserică unde preotul ţine slujbele cu faţa către Dumnezeu şi rareori
se întoarce către popor pentru a-l binecuvânta-după cum este rânduiala tocmai pentru a-i
aduce pe oameni din spate în faţa lui Dumnezeu, ne putem uni cu El.”146 Sentimentul religios
devine mult mai profud atunci când el se formează din practică, din trăire, şi nu din teorie.
Cel ce nu frecventează Biserica nu este creştin autentic.Copiii trebuie să fie deprinşi cu
mersul la Biserică în Duminici şi sărbători mai ales la Sfânta Liturghie. Pentru cei ce cred în
141 Ibidem, p. 100
142 Grădina de flori duhovnicesti, op. cit.p. 31
143 Irineu, Episcop, op. cit.p 89
144 Idem, p. 90
145 Boca Arsenie, Despre îndumnezeirea omului prin Har, vol I , Ed. Credinţa stramoşească,
Iaşi, 2005, p.43
146 Părăian Teofil, op. cit.p 199

7
Dumnezeu nu e prea mult să participe două ore pe săptămână la Sfânta Liturghie. Cei ce nu
fac lucrul acesta nu se pot numi credincioşi, că nu sunt.
Biserica este cea care ne naşte duhovniceşte. În Biserică se săvârşeşte Sfânta Taină a
Căsătoriei. Atunci mirele şi mireasa primesc de la Dumnezeu harul şi binecuvântarea care
sfinţeşte însoţirea lor spre a se iubi, a se ajuta reciroc şi spre a da naştere şi a creşte copii
buni,dupa voia Sa. Într-una din ecteniile rostite la Logodnă, proţii se roagă pentru miri asfel:
” pentru ca să dea lor fii spre moştenirea neamului, şi toate cererile cele către mântuire.”Iar în
altă ectenie de la Taina nunţii spune:” Pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a
ficelor lor” şi în alt loc” pentru ca să li se dăruiască lor dobândire de prunci buni şi viaţă fără
prihană”46. În această Taină Biserica chiar şi pentru a avea viată lungă şi îmbelşugată: „ Şi dă
robilor tăi acestora (N) viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul,
într-u statornicia păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a
măririi( slavei). Învredniceşte-i pe dânşii aş-i vedea pe fiii fiilor lor...şi le dă lor din roua
cerului de sus şi din grăsime pământului. Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de
toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi; dăruind şi celor ce sunt dimpreună cu dânşii toate
cererile cele pentru mântuire”147.
Iata cum Dumnezeu se îngrijeşte de oameni şi pune început bun în fiecare familie care nu se
depărtează de El şi merg pe cărările Lui. Dar pentru ca legătura dintr soţi să se sfinţească este
nevoie de iubire. Dacă la celelalte Sfinte Taine este nevoie de animite materii pentru a se
sfinţi, la Sfânta Taină a Nunţii este nevoie de iubire.
Atunci când dragostea lipseşte sau când copiii sunt zămisliţi în păcate Dumnezeu îşi
retrage harul Său.De aceia sunt atât de multe familii în care există ură,neînţelegeri şi suferinţe
de tot felul148. Astfel de părinţi se întreabă de ce au copii bolnavi si atâtea probleme fără ca
măcar să ştie care este consecinţa necazurilor lor.
Tot într-o rugăciune rostită de preot la Taina Cununiei preotul spune: „Dăruieşte-le lor roadă
pântecelui, dobândire de prunci buni” dar în zilele noastre ce vedem? Vedem mame ce îşi
abandonează pruncii sau mai rău îi ucid în pântece.
Sunt fete care după vârsta de 14 ani devin mame şi neputând să îşi crească copiii îi lasă ori în
grija părinţilor, ori în grija statului.Asta se întâmplă în cel mai fericit caz, deoarece de cele
mai multe ori recurg la avort. Şi în sprijunul acestora vine de multe ori tot Biserica prin
diferite asociaţii şi nu numai. Una dintre acestea este şi Asociaţia Pro-Vita unde Părintele
Nicolae Alezandru se ocupă de evitarea avorturilor în rândul fetelor de liceu şi de creşterea şi
educarea copiilor abandonaţi.
Tot Biserica este cea care întâmpină cu rugăciuni pe cel nou-născut şi pe mama lui
încă din prima zi de viaţă când moaşa aduce într-un vas apa pregătită spre sfinţire iar preotul
spune: ”...Şi fă-o robilor tăi celor ce vor gusta dintr-însa sau vor lua, sau se vor stropi, spre
alinarea durerilor, iertarea păcatelor, depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare şi
sfinţirea caselor.” 48 În aceiaşi zi, preotul merge la casa unde s-a născut pruncul şi se roagă
pentru ca Dumnezeu să o păzească pe mama şi pe pruncul pe care l-a născut. Se mai roagă şi
pentru ca: ”pe pruncul, care s-a născut dintr-însa, să îl ferească de toată fermecătura, de toată
răutatea, de tot fivorul potrivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi si cele de peste
noapte.”149 În aceiaşi rugăciune zice: „Iar pe pruncul care s-a născut dintr-însa învredniceşte-l
să se închine Biserici pământeşti, pe care ai gătit-o ca să fie mărit numele Tău cel Sfânt.”150
<<Să se închine Biserici pământeşti>> – cu acest îndemn preotul îl cheamă pe prunc în casa
lu Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt.

147 Agheasmatar, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1950, p. 71

148 Ibidem, p. 79
149 Idem
150 Idem

7
 „Omul este un fenomen ciudat în multe privinţe. Născut pentru credinţă, el primeşte
credinţa o dată cu Sfântul Botez; aceasta îi este pecetluită cu Mirungerea şi totuşi, cât de uşor
devine el necredincios! Credinţa cere o raportare vie la Dumnezeu ca interlocutor personal,
împlinită prin iubire.Credinţa nu este o simplă lucrare corespunzând unui comportament al
sufletului uman, ea depăşeşte un simplu act volitiv, un act sentimental sau unul raţional.Chiar
şi suma acestora nu poate epuiza actul credinţei. Acel <<totul este cu putinţă celui care
crede>> mărtuisit de Sfântul Serafim de Sarov înainte de minunea vindecării unei persoane
paralizate ne ajută să înţelegem credinţa ca pe o altfel de putere decât cea psihosomatică.”151
Şi nu numai credinţa o primeşte cel botezat ci şi multe alte daruri minunate, numai că noi
trebuie să le păstrăm aşa cum ne îndeamnă rugăciunile de la Taina Botezului:”şi îl fă pe el
oaie cuvântătoare turmei celei sfinte a Hristosului Tău, mădular cinstit al Bisericii Tale, fie şi
moştean al al împărăţiei Tale. Ca după poruncile Tale vieţuind şi păzind pecetea
nestricăciunii şi ferind veşmântul neîntinat, să dobândească fericirea sfinţilor întru împărăţia
Ta.”152
Aşadar, numai prin Sfintele Taine care sunt administrate si păstrate de Biserică, creştinul
primeşte har şi binecuvântare de la Dumnezeu. „Şi, pentru că prin termenul Biserica nu se
înţelege numai clădirea în care credincioşii se adună pentru a se ruga şi locul în care se
săvârşesc Sfintele Slujbe, ci şi totalitatea credincioşilor care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos şi
învăţătura Lui neschimbată şi Îl recunosc drept cap al Bisericii.”153 Este foarte important ca
tinerii şi copiii să-şi cunoască bine preotul paroh şi pe enoriaşi pentru ca împreună să-L
mărturisească pe Hristos.
Pentru o apropiere a acestora de parohie şi de activităţile acesteia, se impune realizarea unor
activităţi comune. Acestea pot fi variate .Organizarea unor seri duhovniceşti în care copiii să
fie invitaţi la rugăciune, la meditaţii, la discuţii.Nu pot fi neglijate nici pelerinajele, excursiile
sau activităţile de binefacere.”Parohia este o comunitate disciplinată care păstrează adât
coeziunea internă cât şi comuniunea cu celelalte parohi, cu Eparhia şi celelalte
biserici.”154Costurile acestora nu sunt foarte ridicate din partea comunităţii parohiale, în
schimb eficienţa lor ar fi remarcabilă.Copiii ar simţi că fac parte din familia parohiei.Fiecare
preot sau profesor de religie poate să vină cu idei noi care să-i implice pe elevi în comunitatea
parohială, transmiţând astfel cuvântul evangeliei.
Depinde de noi, părinţi, preoţi şi profesori cât de bine ştim să-i educăm pe cei mici şi cât de
pricepuţi suntem în a le gestiona timpul iar ”cei care sunt nepăsători şi reci cu mintea faţă de
maica lor, Biserica, prin aceasta ei arată că nu o cunosc suficient, nu îi ştiu valoarea şi nu
înţeleg fericirea de a-i aparţine.”155

CONCLUZII

În evoluţia firească a societăţii, învăţătorul, educatorul a avut un rol esenţial în viaţa

oamenilor, a copiilor. Acum, când cuvântul lui Dumnezeu poate fi iarăşi rostit, fără teamă, în
sălile de clasă, revine Bisericii şi Şcolii sarcina de a oferi elevilor posibilitatea unei
interdisciplinarităţi, a unei legături de nedisociat între instruc-ţie-educaţie-educaţie religioasă.

151 Idem
152 Ionescu Răzvan Andrei şi Lemeni Adrian Nicolae, Teologie Ortodoxă şi ştiinţă, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2006, p. 278
153 Agheasmatar, op. cit., p. 22
154 Idem
155 Idem,p. 23

7
Se conturează noi relaţii - preot-elevi - de apropiere, de înţelegere, urmărindu-se formarea şi
evoluţia diferitelor trăsături ale personalităţi elevilor. Sensibilitatea de a te identifica cu
gândirea şi frământările elevului, să devii prietenul lui apropiat, nevoia de a te dărui fiinţelor
slabe, celor mai deschise la toate influenţele - este o dragoste pedagogică ce nu exclude
exigenţa, stimularea spre dezvoltarea şi perfecţionarea continuă. Lecţiile de Religie îi
antrenează şi-i activează pe elevi prin blândeţea pasiunii de adevărat dascăl, ce oferă cu
generozitate din valoarea sa. Ca să-1 introducă pe copii în universul valorilor morale, ca să
discearnă între bine şi rău, frumos şi urât, a avut nevoie de o mare disponibilitate sufletească,
de pasiune, de spirit de dăruire.
Educatorii ştiu întotdeauna să caute în sufletul copiilor, i-au învăţat să fie vii şi ziditori, să
întrebe, să ceară rugându-se, să aibă o călăuză sigură ce le dă cunoştinţe care să le lumineze
mintea, să crească în frica de Dumnezeu şi cu dragoste de Biserică. Mai mult, orele de
Religie îi învaţă morala creştină, urmăresc formarea personalităţii religioase, sădesc în
sufletele micuţilor elevi taina cea mare a credinţei, le dau puterea de-a înţelege că Hristos e în
adâncul sufletelor lor curate. De aceea, educaţia religioasă trebuie privită ca o componentă a
educaţiei permanente, capabilă să asigure dezvoltarea multilaterală a personalităţii în
formarea micului şcolar. Dacă ne gândim la viitorul generaţiei ce ne va înlocui mâine,
avem justificarea efortului de formare şi dezvoltare a conştiinţei religioase, de educare a
gândului bun, de respectare a valorilor morale, de formare a unui bun cetăţean.
Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi
profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând
transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi
durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi
consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate. Biserica a aşezat la
temelia ei încă de la început principiul învăţământului, potrivit poruncii lui Iisus Hristos:
,,Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei
slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea
patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii
Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat cu acelaşi zel
de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi
corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor.
În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce
priveşte principiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi
aspecte specifice, care vor fi orientate de către educator conform unui plan şi unor metode
bine precizate. Educaţia , în general, este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De
asemenea, şi educaţia religioasă . Omul mereu poate fi supus modelării prin educaţie, poate fi
condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicaţii în dezvoltarea ulterioară a
elevului şi, în acelaşi timp, în realizarea cu succes a educaţiei religioase în şcoală, este
respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor.
Cultura religioasa este uniforma şi pluridirectionala. Ea nu presupune inchidere ci dechidere
catre modalitati spirituale diverse. Religia, în calitate de fapt cultural faciliteaza integrari
valorice din alte teritorii spirituale.Unde nu exista morala nu exista nici cultura. Intre religie
şi cultura relatiile sunt de intrepatrundere şi complementaritate.Religia a incorporat multe
acte culturale,le-a sustinut,le-a promovat.In acelasi timp ea a orientat cultura, I-a imprimat o
anumita demnitate, a vertebrat-o din interior în perioada de deriva, de decclin spiritual.
Biserica a constituit şi constituie un perimetru al creatiei spirituale. în localitati din tară
noastra Biserica a fost un focar de cultura de iradiere a invataturii,
civilizatiei,demnitatii.Cultura în calitate de instanta eliberatoare a fiintei a fost mereu în
atentia Bisericii.accesul la cultura se bucura de un sprijin deosebit din partea Bisericii.Ea
insasi reprezinta un simbol cultural,o matrice din care emerg nenumarăte opere.Biserica nu

7
este numai purtatoarea traditiilor culturale, ci ea aduce în atentie şi noul cultural,ceee ace este
de ultima ora în zonele cunoasterii –stiinta, tehnologie, arta, filosofie.
Prin educaţie, omenirea dureaza şi dainuie.Umanitatea se proiecteaza spre vesnicie datorita
educaţiei. Educaţia este una din cele mai nobile şi mai complexe activitati umane. Darul
invatarii altuia este deosebit de pretuit de insusi Iisus Hristos modelul desavarsit al
invatatorului în traditia crestina,care si-a trait invataura sa,atunci cand chema la pastrarea
nealterata a invataturilor de credinta ,,Iar cel ce va face şi va invata,acesta mare se va cheme
în imparătia cerurilor” (Matei 5.19)
Fiecare religie se perpetuiaza prin credinciosii ei.Problema raspandirii credintei, a initierii şi
formarii religioase tine de miezul intim al oricariu edificiu religios.Fiecare religie isi asuma
şi un program educaţional,pedagogic pe masura,care sa cultive şi sa propage adevarurile de
credinta. Unde există credință religioasă există şi educaţie. Credința pretinde împărtășire în
comun. Numeroase sunt chemările către educaţie şi formare în Noul Testament ,,Drept aceea,
mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, Invătându-le să păzeasca câte v-am poruncit vouă şi iată eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârsitul veacului .Amin”(Matei 28.19-20).

BIBLIOGRAFIE

7
 1. Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “Gheorghe
Alexandru”, Craiova, 2000.
2. Anghelescu, pr. prof., Anton, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului cu
aplicaţiuni la învăţământul religios (teză de doctorat), Atelierele tipografice “Presa’’,
Brăila, 1939;
3. Antonescu, G. G. , Din problemele pedagogiei moderne, Bucureşti,1924
4. Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului cu aplicaţie la fişa
şcolară, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997;
5. Balcă, diac. prof., Nicolae, Caracteristici esenţiale ale sufletului creştinului autentic,
în “Studii teologice’’, nr. 9-10/1954, pag. 475-494;
6. Bârsănescu, Şt., Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească, Bucureşti, 1937.
7. Bologa, Lucian, Psihologia vieţii religioase, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1930;
8. Branişte, Pr. prof. dr. Ene, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei
credinţe, a dragostei, a păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în Studii Teologice,
Anul V, nr. 9-10, 1953.
9. Bulacu, Pr. Mihail, Pedagogia Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1935.
10. Bulacu, Pr. prof. Mihail, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, în Studii
Teologice, nr. 7-8, 1949.
11. Bulacu, pr., prof., Mihail, Probleme de pedagogie catehetică în “Studii teologice’’, nr.
3-6 /1950, pag. 236-261;
12. Călugăr, Pr. Dumitru, Catehetica, manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti,
1976.
13. Coman, Ioan G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed.
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988.
14. Costache, Pr. Prof. Ştefan, Interdiciplinaritatea în predarea religiei, în Rev. Glasul
Adevărului, anul XXI, nr. 163, ianuarie- februarie, 2011.
15. Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1996.
16. Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom,
1999;
17. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi,1996;
18. Curriculum Naţional pentru Învăţământul obligatoriu. Programe şcolare pentru clasele
I-VIII, Aria curriculară: Om şi societate, Religie, elaborat de Ministerul Educaţiei
Naţionale, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2003;
19. Danion, Vasile, Cum să ne creştem copiii, Editura Sofia, Bucureşti, 2002;
20. Dragu, Pr. Prof. Ioan, Între Biserică şi Şcoală, în Rev. Glasul Aadevărului, an XXI, nr.
162, oct.-niembr., 2010.
21. Dumitru, preot dr., Valeriu, Vasile Băncilă şi educaţia religioasă, Editura Bacău,
2002;
22. Fecioru, Pr. Dumitru, Revelaţia şi educaţia, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1993.
23. Galeriu, pr. prof., Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos-Învăţătorul nostru suprem în
“Ortodoxia’’, nr. 1/1983, pag. 34-61;
24. Găvâncscul, Ion, Pedagogia Generală, ediţia a 11-a, Bucureşti, 1922.
25. Gordon, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere ale unui
scurt excurs istorico-pedagogic, în “Ortodoxia’’,nr. 3-4/2000, pag. 41-52;
26. Gordon, preot lect. dr., Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea,
teologie pastorală, 2001;

7
 27. Gordon, Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea, Bucuresti,
2001, http://adevarulromanesc. files.wordpress. com/2009/10/catehetica-
ortodoxa.pdf.
28. Idem, Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
29. Idem, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, 1998.
30. Klein, Julie Thompson, Interdisciplinarity: History, Theory and Practice, Wayne State
University Press, Detroit, 1990.
31. Landoheere, V., G. Landscheere, Definirea obiectivilor educaţiei. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979.
32. M.E.N. Răducanu, Ani prof , Patriarhia Română Filip, Sorin pr., Îndrumător –
elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul preşcolar, vol. I, Editura”Grafika
Print”, Bucureşti, 1999.
33. Micle, Veniamin, Iniţieri catehetice, Ed. Eparhia Râmnicului, Râmnicu- Valcea, 1988.
34. Narly, C., Pedagogie generală, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
35. Nicola, Farcas Ioan, Domnica, Pedagogie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 1996.
36. Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1994;
37. Oprescu, N., Pedagogie, Ed. România de Mâine, Bucureşti, 1996.
38. Ordinul M.E.C. Nr.-3.638/11.04.2001 privind aprobarea Planurilor-cadru de
învăţământ pentru clasele I-VIII şi de Ordinul M.E.C. Nr. 3.670/17.04.2001 prin
privind aprobarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru clasele de liceu şcoli
profesionale. http://www.cngl.eu/planuri-de-%C3%AEnv
%C4%83%C5%A3%C4%83 m%C3%A2nt-53.
39. Sârbu, pr., Ilie, Catehizarea copiilor şi tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii, în
“Altarul Banatului’’, nr.5-6/1990, pag. 50-57;
40. Stanciu, Ion Gh., O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
41. Şebu, pr. Sebastian (& Monica si Dorin Opris), Metodica predării religiei, Alba
Iulia,2000;
42. Şebu, Sebastian, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.
43. Teoctist, Prea Fericitului Părinte Patriarh Tinerii – tinereţea Bisericii, Ed. Sfântei
Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 2003.
44. Xxx, Introducerea educaţiei moral religioase în învăţământul de stat şi este de fapt un
Protocol încheiat între Ministerul învăţământului şi Ştiinţei, cu Nr.
150.052/11.09.1990 şi Secretariatul de Stat pentru Culte, cu Nr. 7.758/11.09.1990,
http://www.jsri. ro/old/html %20version /index/no_7/emilmoise-articol.htm.
45. Xxx, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2001.
46. Xxx, Programa scolară pe 2003, clasele IX-XII, p. 1, http://www. edu.ro/ index.
Php /articles/c556/.
47. Xxx, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare ţi cadre didactice, Ed. Polirom,
Iaşi, 1998, pp. 59-60.
48. http://www.edu.ro/index.php/pressrel/7480.
49. http://www.edu.ro/index.php?module=uploadsticrunc=download&fileld=5709 .
50. http://www.creştinortodox.ro/religie/ora-religie-scolile-romanesti-123615.html.
51. http://www.patriarhia.ro/Stiri%5C2007%5C020. html.
52. http://peperonity.com/go/sites/mview/metodica/29379375.