Școala –factor determinant în educarea moral-religioasă a tânărului

I.1. Relația dintre religie și educație

Una din marile provocãri pentru lumea contemporanã, în particular, pentru

câmpul educaţiei o constituie problematica religiei şi a educaţiei religioase.
Societatea contemporanã, ajunsã pe culmile cele mai înalte ale ştiinţei şi tehnicii
este societatea celor mai complexe contradictorii. Ea este dominatã de ritmul rapid şi tot mai
accelerat al dezvoltãrii care “produce mutaţii frecvente în toate domeniile vieţii social-
economice şi cultural-educative’’1. Aceste mutaţii produse în domeniul ştiinţei şi tehnicii, al
culturii, al vieţii economico-sociale au vãdite repercursiuni asupra educaţiei.
Într-o epocã în care decentrarea valoricã persistã şi se adânceşte, regândirea
componentelor educaţiei este mai mult decât necesarã. O educaţie integralã presupune pe
lângã latura intelectualã, moralã, esteticã, fizicã, sexualã, tehnologicã şi o componentã
religioasã. “Fiinţa umanã tânjeşte dupã transcendenţã, iar aceastã proiecţie are nevoie de o
întemeiere, îndrumare şi o fomare religioasã prin educaţie’’2.
Termenul educaţie provine din latinescul “educatio” care înseamnã cultivare, în
scopul “de a scote pe cineva - aceasta fiind fiinta umanã - dintr-o stare inferioarã naturalã şi a
fi ridicatã la o stare superioarã culturalã” 3.
De asemenea, termenul de educaţie mai provine şi din latinescul “educere” care îseamnã
creştere, dezvoltare, adicã dezvoltarea inteligenţei, afectivitãţii şi voinţei copilului, tânãrului
sau adultului.
Pãrintele Constantin Grigoraş defineşte educaţia astfel: “educaţia este un proces
complex de influienţare conştientã, deci prin mijloace adecvate, înteprinsã de un om sau un
grup de oameni, asupra altora, cu intenţia de a desãvarşi în ei un ideal a cãrui ultimã esenţã,
gânditã conştient sau nu, este personalitatea” 4. Deci, educaţia presupune o schimbare
intenţionatã în comportamentul unui individ sau a unui grup colectiv având ca scop
“atingerea stãrii de fiinţare a omului din perspectiva universului devenirii sale” 5. Educaţia
este un proces evolutiv şi complex desfãşurat pe parcursul mai multor etape şi vizând în
1
Nicolae Oprescu, Pedagogie. Bazele teoretice, Editura Fundaţia “România de mâine”, Bucureşti, 1999,
p.134.
2
Constantin Cucoş, “’Educaţia religioasã: repere teoretice şi metodice”, Editura Polirom, Iaşi, 1999,
p.293 (se va folosi sigla: C. Cucoş, Educaţia religioasã).
3
Marin Cãlin, “Teoria educaţiei .Fundamentare epistemicã şi metodologicã a acţiunii educative”,
Editura All, 1996, p.13.
4
C.Grigoraş, Pedagogie creştinã şi pedagogie laicã, în “Teologie şi Viaţã”, anul IX (LXXV), 1999,
iulie-decembrie, nr.7-12, p.26.
5
Marin Cãlin, op.cit., p.14.

1
esenţã o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor
intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului. Este de subliniat faptul cã educaţia este
o activitate exclusiv umanã. “Ea porneşte de la om şi se îndreaptã cãtre om, spre formarea
altui om”6.
Dacã educaţia are ca scop cultivarea omului în sens de ridicare a lui pe o treaptã
superioarã, aceasta presupune cã el poate fi transformat şi format la un nivel dorit, pe scurt el
poate fi educabil. Dar ce înseamnã a fi educabil? Prin natura sa omul dispune de un potenţial
neâmplinit dar care se poate împlini: “dotat cu o mare virtualitate, cu o mare dechidere de la
real la posibil, de la virtual la actualul om […] el este în stare de a se ridica pe trepte tot mai
înalte […] aceea prevãzutã de însuşi idealul sãu”7. Deci omul este educabil şi ţinteşte cãtre
perfecţiune.
Educaţia trebuie, în primul rând, sã aibã în vedere omul viu şi omul întreg,
aceasta însemnând omul real, spiritual, concret şi nu omul idee sau cifrã. Actul pedagogic
trebuie purtat direct şi pe întreg cuprinsul condiţiei umane.
Acţiunea aceasta de educare se întemeiazã deci şi pe spiritualitatea din om, care este
specificã şi proprie numai lui. Deci ea exprimã o funcţie exclusiv umanã şi de nuanţã pur
spiritualã. “Educaţia rãmâne deci o funcţie a spiritului cu rãdãcini înfipte în viaţa cea mai
intimã şi mai curatã a omenirii din toate vremurile. Oriunde au existat oameni, în toatã bunã
vremea şi în oricare parte a pamântului, procesul educativ s-a împlinit mereu şi cu necesitate
evidentã sub imperiul nezdruncinat al voinţei pentru perpetuarea celor mai nobile avuţii
morale ale umanitãţii. Educaţia contribuie deci la existenţa în spirit a speţei umane,
lumineazã nobleţea acesteia şi merge în consonanţã cu drumul ei de ascensiune cãtre
deplinãtate moralã, cãtre o spiritualitate adevãratã, cãtre desãvârşire”8.
Înainte de a vorbi despre educaţia religioasã trebuie sã explicãm termenul de
“religie”. Acest termen provine din latinescul religio, religionis şi relligio, derivat de la legere
care înseamnã a aduna, a lega, a uni. În înţelesul cel mai simplu religia este “un ansamblu de
credinţe, sentimente, reguli morale şi rituri izvorâte din conştiinţa pe care individul sau
colectivitatea o are ca sã se afle în lgãturã cu o putere supranaturalã de care depinde” 9. Ivan
Mihailovici Andreev în capitolul în care vorbeşte despre Natura religiei, spune cã: “[…]

6
Pr.Dumitru Cãlugãr, Educaţie şi învãţãmânt, Sibiu,1946, p.11 (se va folosi sigla: D. Cãlugã, Educaţie
şi învãţãmânt).
7
Ernest Bernea, Trilogie pedagogicã, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p.82.
8
Pr.prof.Dumitru Cãlugãr, Catehatica, ediţia a III-a, îngrijitã şi postfaţatã de Pr.prof.dr.Sebastian Şebu,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p.93 (se va folosi sigla: D. Cãlugãr, Catehetica).
9
Pr. Prof. Branişte, Ene, Dicţionar enciclopedic de cunoştiinţe religioase, Editura Diecezanã,
Caransebeş, 2001, p. 410.

2
fiecare religie reprezintã în sine un mod de legãturã, de unire sau reunire şi comuniune cu o
lume superioarã sau cu o fiinţã superioarã, ce posedã o valoare absolutã, cu alte cuvinte cu
ceea ce se numeşte Dumnezeu”10.
Educaţia religioasã creştinã este o acţiune specific umanã ce “se desfãşorã în
iubire, libertate şi conlucrare cu harul lui Dumnezeu, conştient şi organizat, de cãtre
educatori, în sânul Bisericii, pe baza unui plan şi a unei metode desãvârşite de Acesta, în
scopul formãrii unor personalitãţi creştine”11. Deci scopul educaţiei religioase este acela de a
dezvolta religiozitatea copilului, de a forma un bun creştin capabil de a cunoaşte şi a venera
valorile sacre.
Educaţia religioasã contribuie la fomarea individului, la implicarea lui în viaţa
activã şi socialã. Ea trebuie pusã în legãturã şi cu celelalte ramuri: cu cea intelectualã,
esteticã, moralã şi chiar educaţia fizicã, într-o anumitã mãsurã. De exemplu, se cere o
educaţie moralã care sã provoace pe elevi a trece de la convingeri morale, la fapte, la acţiuni
morale. “Aceastã tranziţie de la idei la fapte morale se face prin ceea ce numim exerciţii de
voinţã”12. Elevul dobândind aceastã convingere, o trasformã în faptã, iar fapta repetatã îl va
duce la deprinderea moralã.
Învãţãmântul religios trebuie sã fie afectiv, sã trezeascã în copii sentimente vii şi
intense de plãcere, de compãtimire, de admiraţie faţã de Dumnezeu. Cu cât sentimentele
deşteptate prin acest învãţãmânt vor fi mai intense şi mai curate, cu atât se vor întipãri mai
bine şi mai adânc în mintea şi sufletul copilului. Modul de predare al educţiei religioase
trebuie sã fie fãcut într-un mod dinamic, sã dea impresii multe, variate, detaliate şi
complicate. “Tesãtura sã nu fie monotonã, uniformã, schematicã, seacã de amãnunte.”13
Alãturi de valenţele morale ale religiei, meritã sã subliniem şi “capacitãţile ei în formarea
unei imagini globale, holiste asupra existenţei cãci o atitudine religioasã cu privire la
existenţã nu este altceva decât un ansamblu de judecãţi sistematice asupra semnificaţiei
acesteia”14.

10
Ivan Mihailovici Andreev, Teologia Apologeticã Ortodoxã, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, p.71.
11
Pr.Costachi Grigoraş, …Mergând,învãţaţi toate neamurile!...Bazele hristologice,apostolice şi
patristice ale Cateheticii şi Omileticii, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p.333-334, (se va folosi sigla:C.Grigoraş,…
Mergând învãţaţi…).
12
G.G.Antonescu, Educaţia moralã şi religioasã în şcoala ramâneascã, Editura Cultura Româneascã
S.A.R. , Bucureşti, 1937, p.133.
13
Nisipeanu I., Religia pentru copii. Invãţãmântul religiei în şcoala primarã. Studiu metodologic
teoretic şi practic în spiritul şcoalei active, Editura Librãriei H.Steinberg s.a., Bucureşti , f.a, p.19, (se va folosi
sigla: I. Nisipeanu, Religia pentru copii )
14
Constantin Cucoş, Pedagogie, ediţia a II-a revãzutã şi adãugitã , Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.89, (se
va folosi sigla: C.Cucoş, Pedagogie).

3
 Când vorbim despre educaţia religioasã trebuie sã ţinem cont şi de credinţa
fiecãrui om, deoarece credinţa este o treaptã necesarã pe drumul cunoaşterii şi al
autocunoaşterii. De fapt religia este un mijloc de rãspândire şi întãrire a dreptei credinţe cât şi
de a hrãni muţimile dornice de adevãr. Prin religie, copilul nu numai cã este pus în relaţie cu
Dumnezeu, dar, totodatã, la nivelul persoanei, “se creeazã o dispoziţie de inserţie a eului într-
o regiune de valori profunde, unde viaţa se concentreazã, devine mai ardentã, mai personalã,
mai autentica”15.
În concluzie, educaţia are nevoie de credinţã, deoarece aceasta ar trebui sã fie
catalizatorul iniţial al oricarei acţiuni pedagogice. Credinţa în ceea ce faci, în felul cum faci,
în menirea ce o ai, în ţinta pe care ţi-o propui nu numai cã orienteazã şi lumineazã calea pe
care mergi, dar îţi dã acea certitudine, siguranţã şi fermitate de care ai nevoie în viaţã. “Cãci
dacã pleci la drum farã credinţa atingerii unei ţinte, şansele de a o îmbrãţişa sunt minime; te
pierzi în meandrele drumului, te rãtãceşti în detaliile lui topografice”16.

I.2.Importanța educației religioase în viața tânărului

Orice instituţie publicã vizeazã în mod direct sau indirect omul. Religia prin
formele sale instituţionalizare (Biserica, şcoala,etc.) este o instituţie publicã. Spre deosebire
de alte instituţii, religia este înţeleasã ca relaţie tainicã, liberã şi conştientã între om şi
Dumnezeu, fapt care determinã în mod sigur comportamentul uman şi implicit relaţiile dintre
oameni. Deci, putem spune cã religia vizeazã omul în globalitatea lui şi nu parţial.
Educaţia religioasã, ca dat originar, începe odatã cu omul, aşa cum spune şi
Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase cã: “A fi sau mai degrabã adeveni
om, însemnã a fi religios”17. Acest fapt este ilustrat şi în Sfânta Scripturã prin versetul de la
Facere 1,26: “Sã facem om dupã chipul şi asemãnarea Noastrã.”
Încã de la începuturi, de la creaţie, omul a avut o religie şi o credinţã deorece
“înclinarea religioasã este înãscutã în om […] el fiind singurul animal religios” 18. Aceastã
religie a fost mai dezvoltatã sau mai puţin dezvoltatã în funcţie de gradul de înţelegere a
omului, de cultura şi civilizaţia lui. Dumnezeu dupã creaţie îi dã omului legea, normele de
15
Ibidem.
16
Ibidem, p.90.
17
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, vol.I , Editura Universitas, Chişinãu, 1992,
p.132.
18
Teodor Geantã, Pentru educaţia religioasã a copiilor;povãţuitor metodic pentru învãţãmântul religios ,
Tipografia Eparhialã “Cartea Româneascã”, Chişinãu, 1932, p.14.

4
viaţã dupã care sã se cãlãuzeascã şi libertatea voinţei. De aici rezultã cã religia constituie cel
mai puternic şi singurul suport al vieţii morale şi sociale.
Omul în toatã activitatea lui pãmânteascã are nevoie de un sistem de valori
religioase care sã-l orienteze în demersurile de formare a propriei personalitãţi. În absenţa lor,
acest proces este limitat şi incomplet. Altfel spus, educaţia religioasã este o componentã
fundamentalã a procesului de învãţãmânt, ea ocupând un rol esenţial alãturi de celelalte
dicipline. Educaţia religioasã constituie mijlocul şi condiţia pentru împlinirea scopului vieţii.
Ea rãmâne un factor şi un mediu de formare a tânărului.
Principalul scop al educaţiei religioase este acela al formãrii unor creştini
adevãraţi, al dezvoltãrii religiozitãţii lãuntrice a omului evanghelic, al desãvârşirii acestuia.
Educaţia religioasã nu-şi propune pregãtirea omului numai pentru viatã aceasta, ci şi pentru
cealaltã, pentru eternitate.
Ea se fundamenteazã pe douã adevãruri de credinţã subliniate în Sfânta Scripturã şi
anume întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a fãcut om
pentru a-i da posibilitate omului de a ajunge la asemãnarea cu Dumnezeu şi existenţa
sufletului uman care poate fi modelat prin educaţie.
Educaţia religioasã se poate realiza direct, prin instrucţie, prin însuşirea teoreticã
a noţiunilor religioase, a adevãrurilor de credintã cuprinse în canoane, scrierile Sfinţilor
Pãrinţi, în Sfânta Scripturã şi Sfânta Tradiţie. De asemenea, prin educaţie se pot forma şi
consolida trãirile religioase. De exemplu, cunoaşterea Evangheliilor este necesarã deoarece
prin învãţãturile cuprinse în ele individul devine mai sensibil, mai receptiv la faptele pe care
le sãvârşeşte în viaţã. De asemenea, cuprinsul acestor scrieri trebuie sã devinã “act
autoconştient al asimilãrii valorilor la nivelul comportamentului” 19. Educaţia religioasã
contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilã în viaţa activã şi în
societate. De asemenea, prin intermediul ei se asigurã un sens al vieţii credincioşilor, o
direcţie şi un mod de a exista, “o perspectivã care depãşeşte imediatul faptic”20.
Trebuie sã menţionãm cã educaţia religioasã este strâns legatã de viaţa moralã a
omului: “Ceea ce admirãm într-un caracter religios este nu dezvoltarea unilaterlã a unei
anumite virtuţi, ci dezvoltarea armonioasã a tuturor forţelor morale ale unui om”21.
Mulţi autori susţin ideea cã ruptura dintre religie şi viaţa cotidianã constituie sursa
dezordinii spirituale de care mulţi suferã astãzi. Nu trebuie sã uitãm cã o viaţã dezordonatã,

19
C.Cucoş, Pedagogie, p.98.
20
Ibidem, p.99.
21
Protosinghelul Iuliu Scribau, Valoarea şi metodica învãţãmântului religios, în “Biserica Ortodoxã
Românã”, an XXVII (1904-1905), nr.1-2, p.1056.

5
fãrã un scop anume duce la distrugerea integritãţii şi demnitãţii umane. De aceea este dreptul
fiecãrui copil, adolescent sau adult de a fi instruit de cãtre preoţi, profesori, din perspectiva
valorilor religioase, care joacã un rol esenţial în viaţa omului. “Demnitatea inalienabilã a
omului, libertatea, justiţia, solidaritatea, pacea rãmân impregnate în spiritul creştin. Fãrã
conţinutul lor creştinesc, ele ar fi concepte formale, echivoce care pot fi manipulate dupã
voinţã [...]. Mesajul creştin dã nu numai un rãspuns teoretic-abstract, ci şi unul extrem de
practic şi concret la problema valorilor şi normelor fundamentale” 22. Astfel educaţia
religioasã este una din componentele valoroase ale procesului modelãrii personalitãţii. Prin
educaţie religioasã se “reactualizeazã tradiţiile familiei şi şcolii româneşti privind educarea
copiilor în spiritul normelor moralei creştine”23.
Pentru ca scopul educaţiei religioase sã fie atins, adicã cel al înãlţãrii şi apropierii
de Dumnezeu, potrivit chemãrii Mântuitorului: “Fiţi dar voi desãvârşiţi, precum Tatãl vostru
Cel ceresc desãvârşit este” (Matei 5,48). Un rol important în viaţa omului îl joacã familia,
şcoala, Biserica, instanţele mediatice, asociaţiile informaţionale. Toţi aceşti factori contribuie
la transmiterea valorilor credinţei, a formãrii conduitei şi personalitãţii omului.
Primul factor care ajutã la formarea persoanei în perspectivã creştinã este familia. Ea are
menirea de a-l introduce pe copil în religia de care aparţine, prin botez dar şi prin formarea
primelor conduite sau interiorizarea unor stãri de spirit elementare. Astfel, familia este “cea
dintâi şcoalã, casa pãrineascã înfãţişeazã prima clãdire destinatã învãţãmântului şi educţiei
religioase, pãrinţii sunt întâii dintre dascãli iar fraţii şi surorile, dacã existã, costituie primul
cerc de colegi”24. Cu ajutorul familiei copiii îşi alcãtuiesc primele idei, primele deprinderi
moral-religioase care sunt canalizate de cãtre pãrinţi într-un mod cât mai natural şi curat.
Copilul pentru a se putea dezvolta are mai multã nevoie de ajutor şi de încredere, acesta fiind
un element fundamental pentru educaţia religioasã a lui. De asemenea, pãrinţii trebuie sã fie
foarte responsabili în ceea ce priveşte comportamentul lor, deorece copii au tendinţa de a
crede precum ei şi de a se comporta ca ei. De aceea pãrinţii trebuie sã fie un sprijin şi un
exemplu viu pentru ei. Astfel, încã din familie se formeazã în om un fond pe care şcoala şi
Biserica “vor putea sã clãdeascã în vederea desãvârşirii caracterului creştin”25.
Al doilea factor important pentru educaţia religioasã este Biserica care prin
intermediul Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii, a canoanelor şi scrierilor Pãrinţilor Bisericeşti
sunt transmise învãţãturile de credinţã, dogmele etc. În afarã de simpla informare şi

22
C.Cucoş, Educaţia religioasãe, p.144.
23
Nicolae Opescu, op.cit., p.149.
24
D.Cãlugãr, Educaţie şi învãţãmânt, p.39.
25
Ibidem, p.43.

6
transmitere de cunoştinţe privind conţinutul de idei, Biserica ne face pãrtaşi la tainele vieţii în
Hristos ea fiind “punctul de întâlnire dintre imanent (umanitate) şi transcendent
(Dumnezeu)”26. Forma principalã de educaţie prin bisericã o reprezintã participarea la
ceremoniile religioase şi, în deosebi, la Sfânta Liturghie în care credinciosul se întâlneşte şi se
împãrtãşeşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Hristos este un exemplu viu pentru fiecare credincios în parte. Biserica Îl are pe Hristos în
toatã plinãtatea personalitãţii Sale, ea urmând şirul apostolilor, Sfinţilor, al martirilor care sau
ridicat la o viaţã demnã de urmat. “O datã cu intrarea copilului în şcoalã, biserica îşi va da
concursul pentru instaurarea unei faze de educaţie sistematicã, explicitã în perspectiva
valorilor credinţei”27.
Urmãtorul factor al educaţiei religioase îl constituie şcoala. La acest nivel de
maximã dezvoltare, educaţia creştinã este programatã, planificatã metodic în cadrul
activitãţilor instructiv-educative. În predarea Religiei în şcoalã conţinutul religios trebuie sã
fie selectat cu grijã, activitãţile educative trebuie sã fie structutate respectându-se principiile
didactice specifice, trebuie cãutate cele mai bune metode de predare-învâţare. Cei care
desfãşoarã aceastã activitate de educaţie sunt cadrele didactice specializate, atât în domeniul
teologiei cât şi cel psihologic, pedagogic şi metodic.
În primul rând, cadrul didactic, conform unui plan şi unor metode bine precizate
trebuie sã caute sã dezvolte în mintea şi sufletul copilului spiritul de ordine, de disciplinã, de
cercetare şi analizã deorece “totul se face în virtutea Duhului lui Dumnezeu, Care nu este
unul al dezordinii şi neorânduielii ci duh al rânduielii şi comuniunii reciproce”28.
În al doile rând, profesorul creştin trebuie sã afirme prezenţa Duhului la toate
nivelele, sã înceapã lucrarea sa educativã cu rugãciunea “Împãrate ceresc” fiindcã “educaţia
creştinã nu este numai rezultatul omului, ci în primul rând este rezultatul Duhului Sfânt în
Hristos”29.
Un alt factor al educaţiei religioase îl formeazã istanţele mediatice care amplificã,
continuã şi diversificã experienţele religioase ale persoanelor. Într-o societate informatizatã
trebuie sã avem grijã cum trensmitem stimulii religioşi, deorece uneori pot fi benefici şi
uneori mai puţin benefici, chiar malefici. Aceste instanţe mediatizate sunt diverse: ziare,
reviste, radio, televiziune, internet. În al II-lea Conciliu de la Vatican sunt precizate
26
Asist.drd.Carmen-Maria Bolocan, Treptele formale sau momentele logico-psihologice ale lecţiei,cu
aplicare în învãţãmântul religios, în “Teologie şi Viaţã”, an IX (LXXV), 1999, iulie-decembrie, nr.7-12, p.57.
27
C.Cucoş, Educaţia religioasã, p.26.
28
Pr.prof.dr.Dumitru Popescu, Predarea religiei în contextul cultural al lumii contempotane, în Idrumãri
metodice şi didactice pentru predarea religiei în şcoalã, Bucureşti, 1990, p.20.
29
Ibidem.

7
urmãtoatele: “Transmisiunile radiofonice şi televizate ale acţiunilor sacre, mai ales dacã e
vorba de Sfânta Liturghie , sã fie fãcute cu discreţie şi demnitate, sub conducerea unor
persoane competente”30.
În ultima perioadã limbajul audio-vizual tinde sã ia locul altor forme de
comunicare spiritualã, care nu este atât de beneficã societãţii: “Puterea de seducţie a imginilor
este doar un facilitator al trãirilor; în nici un caz imaginea nu poate înlocui comuniunea de
trãire a unei stãri religioasa”31. Pe de altã parte mass-media poate avea şi un rol benefic,
deorece prin intermediul radioului, televiziunii, calculatorului se pot transmite informaţii
structurate, bine organizate, explicatii solide etc. .
Un ultim factor pe care îl precizãm este plasat la nivelul asociaţiilor informale
care au ca scop şi o serie de acţiuni educative la nivelul publicului. În aceastã categorie se
includ asociaţii ale copiilor şi tineretului creştin, asociaţii caritabile, organizaţii
nonguvernamentale etc. care au ca sarcini formarea conştiinţei şi conduitei religioase.
Trebuie sã amintim cã toţi aceşti factori acţioneazã simultan, corelat prin
împletirea funcţiilor lor şi nu independent, izolat.
În concluzie, educaţia religioasã este importantã pentru om deoarece ea costituie
un puternic suport al vieţii sociale şi morale, ea contribuind la dezvoltatea sentimentului
religios, a virtuţilor creştine şi la formarea deprinderilor active religioase. De asemenea, prin
intermediul ei, omul se apropie mai mult de Dumnezeu, îl ajutã sã se integreze în societate, sã
relaţioneze unul cu altul, sã îşi iubeascã familia, aproapele, Biserica şi nu în ultimul rând pe
Dumnezeu care este: “Calea, Adevãrul şi Viaţa” (Ioan 14,6).

I.3. Actualitatea și aplicabilitatea educației religioase

Existenţa instituţionalizatã a Bisericii în perioada comunistã a fost negativã şi
foarte dificilã. Acest fapt implicã deficienţele care existã în activitatea de propovãduire a
Cuvântului lui Dumnezeu în societatea româneascã actualã. Ideologia comunistã a distrus
fundamentul creştin al societãţii româneşti, în societare fãcându-şi loc fenomenul de
secularizare. Prin acest fenomen unii încearcã sã explice faptul cã valorile religioase sunt
lipsite de semnificaţie şi de conţinut; încearcã sã-l excludã pe Dumnezeu din viaţa lor.

30
C.Cucoş, Educaţia religioasã, p.27.
31
Ibidem.

8
 În societatea de azi, datoritã condiţiilor de muncã şi de viaţã specifice, experienţa
sacrului devine tot mai puţin posibilã (o desacralizare), şi este diminuatã religiozitatea faţã de
Bisericã ca instituţie. Efectele secularizãrii sunt urmãtoarele: individualizarea persoanei
(secularizarea subiectivã) şi pluralismul religios (secularizarea obiectivã).
Pe langã toate acestea mai pot fi adãugate sãrãcia materialã, delãsarea moralã dar
şi cea culturalã, violenţa etc. Toate aceste fenomene fac ca în sufletul oamenilor sã aparã
goluri, care se datoreazã în primul rând lipsei lui Dumnezeu din ele. În aceste suflete în care
lipsesc credinţa, nãdejdea şi dragostea (acestea fiind cele trei virtuţi morale creştine), ordinea
valorilor şi întreaga gândire şi simţire omeneascã se rãstoarnã deodatã producându-se astfel
mari crize spirituale.
În zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre o renaştere spiritualã, despre
nevoia de spiritualitate, despre o trezire religioasã şi moralã. Nevoia de educaţie religios-
moralã a elevilor, de predare a Religiei în şcoli, este o realitate evidentã. Munca pe care
profesorul o depune la ora de religie nu se vede de azi pe mâine ci toatã aceastã “sãmânţã
sãditã astãzi în sufletele elevilor noştri va da roade într-o bunã zi” 32, care va îmbogãţi viaţa
omului şi o va înfrumuseţa. Sfântul Vasile cel Mare în Omilii şi cuvântãri spune: “dupã cum
însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunze, care se mişcã
pe ramuri, dau pomului oarecare podoabã, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamã
adevãrul; dar nu-i lipsit de frumuseţe dacã-i împodobit cu înţelepciunea profanã cum frunzele
oferã fructului înveliş şi înfãţişare frumoasã”33.
Existã voci care susţin cã şcoala şi Biserica nu sunt pregãtite pentru comuniune,
cã programele şi metodicile predãrii Religiei nu pot fi întocmite în timp scurt, cã elevii nu
doresc sã studieze Religia în şcoalã şi cã nici pãrinţii lor nu sunt de acord cu acest lucru, cã
Religia este opţionalã şi facultativã, cã nu în toate ţãrile occidentale se studiazã Religia în
şcoalã, cã se creeazã conflicte între ştiinţã şi Religie şi multe altele. Însã, în tot acest zbucium
al zilelor noastre se uitã un lucru foarte important şi anume tradiţia de veacuri a unirii şcolii
cu Biserica în spiritul Bisericii Ortodoxe, tradiţie pornitã de la începuturile învãţãmântului
românesc. Noi creştinii de astãzi trebuie sã luptãm pentru pãstrarea acestei tradiţii, pentru
continuarea, înoirea şi adaptarea ei la cerinţele progresului politic, economic, moral-spiritual
al actualei societãţi româneşti.

32
Prof. Ana Danciu, Metodica predãrii Religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee, Edituta Anastasia,
1995, p. 247.
33
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântãri, traducere din limba greacã veche şi note de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti , 2004, p.
358.

9
Dupã cum am mai precizat Religia este strâns legatã de celelalte discipline socio-umane care
se studiazã în şcoalã, cum ar fi materii ca Istoria, Geografia sau Cultura Civicã, astfel încât nu
se poate spune cã Religia este ruptã de şcoalã şi introdusã în mod artificial în planurile de
învãţãmânt. Religia urmãreşte formarea conduitei morale a elevilor, a conştiinţei lor, a
personalitãţii creştine, ţinte pe care celelalte discipline (nu toate) nu le pot atinge.
Cu toate acestea la momentul actual putem sã spunem cã Religia şi-a recãpãtat
locul şi rolul pe care l-a avut în şcoala româneascã din perioada interbelicã. O datã cu
reintegrarea Religiei în şcoalã “s-a creat posibilitatea revenirii la un sistem de instruire şi
educaţie moral-religioasã cu frumoase tradiţii în învãţãmântul din România”34.
Învãţãmântul religios nu este o simplã cunoaştere a adevãrurilor de credinţã, nu
este numai un obiect de învãţãmânt, ci “este un principiu educativ, o disciplinã care urmãreşte
formarea unor personalitãţi armonioase şi creatoare şi dezvoltarea psiho-umanã a elevilor, în
conformitate cu toate laturile instruirii şi educaţiei şcolare, intelectuale, estetice, morale,
profesionale, fizice”35.
La ora actualã instrucţia religioasã este realizatã fie de cãtre profesorii de religie, formaţi în
instituţiile de profil (Facultaţile de Teologie), fie de cãtre preoţi. Prima misiune a profesorilor
de religie este aceea de a învãţa, dupã îndemnul Mântuitorului: “Drept aceea, mergând,
învãţaţi toate neamurile, botezãndu-le în numele Tatãlui şi Fiului şi al Sfantului Duh,
învãţându-le sã pãzeascã toate câte v-am poruncit vouã” (Matei 28, 19-20). Trebuie sã
menţionez cã educaţia religioasã constituie o laturã aparte a educaţiei, ce presupune o mare
responsabilitate din partea profesorului, deoarece se lucreazã cu sufletele copiilor. La aceastã
activitate sunt chemaţi nu numai profesorii dar şi preoţii, familia, mirenii în general. Predarea
religiei trebuie sã se facã cu o anumitã dãruire, cu o conştiinţã şi cu o sfialã deosebitã,
deoarece copiii simt acest lucru. Profesorul trebuie sã transmitã nu numai cunoştinţe ci şi
starea, convingera, spiritualitatea persoanei respective.
În Constituţia României la capitolul II în care se vorbeşte despre drepturile şi
libertãţile fundamentale ale omului se precizeazã în art. 32 alin.(7) “Statul asigurã libertate
învãţãmântului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecãrui cult. În şcolile de stat,
învãţãmântul religios este organizat şi garantat prin lege.” Astfel sunt create douã reguli
constituţionale: prima privind învãţãmântul religios organizat de culte şi a doua privind
învãţãmântul religios în şcolile de stat. “Prima regulã asigurã libertatea învãţãmântului în
concordanţã cu exercitarea libertãţii conştiinţei. Potrivit celei de a doua reguli îvãţãmântul

34
Prof. Ana Danciu, op. cit., p.51.
35
Ibidem.

10
religios în şcolile de stat este organizat şi garantat de lege. Deosebirea de regim faţã de cel al
primei regului este evidentã. Astfel, legea va organiza, în mod obligatoriu şi garanta
învãţãmântul religios în şcolile de stat, dar fãrã ca prin aceasta sã contravinã libertãţii
conştiinţei. Într-o asemenea viziune, legea trebuie sã prevadã explicit cã învãţãmântul
religios, în şcolile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere putând da satisfacţie
deplinã libertãţii conştiinţei”36.
În cele prezentate mai sus se poate spune cã învãţãmântul religios în zilele noastre
este organizat şi garantat prin lege, dar nu este obligatoriu, el fiind facultativ. Cu toate acestea
în momentul de faţã Religia se studiazã în ciclul primar, gimnazial, liceal şi profesional câte o
orã pe sãptãmânã.
Ca disciplinã de învãţãmânt Religia se încadreazã, ca şi celelalte discipline, în normele
stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale: programe analitice, planificãri, proiecte didactice,
lecţii, obiective, metode şi mijloace de învãţãmânt etc. .
Obiectivul general al disciplinei Religiei (cultul ortodox) constã în formarea
personalitãţii în concordanţã cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în
structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învãţãturii de credinţã în viaţa proprie
şi a comunitãţii. Acest obiectiv general este urmãrit la toate nivelele de şcolarizare.
În Programa şcolarã pentru Religie, aceastã disciplinã face parte din aria
curricularã “Om şi societate”, fiindu-i alocatã o orã pe sãptãmânã în trunchiul comun pentru
toate filierele şi profilurile învãţãmântului primar, gimnazial, liceal şi pentru şcolile de artã şi
meserii. Programa şcolarã, în vigoare, pentru disciplina de Religie este structuratã pe
urmatoarele componente:
 competenţe generale - comune pentru programele
şcolare de religie ale tuturor cultelor;
 valori şi atitudini ;
 competenţe specifice asociate cu conţinuturi;
 conţinuturi ale învãţãrii;
 sugestii metodologice;
 sugestii bibliografice pentru lectura suplimentarã;
 sugestii pentru repertoriu de cântece şi pentru audiţii
muzicale.

36
Gheorghe Iancu, Drepturile, libertatile şi îndatoririle fundamentale în România. Jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi al Curţii Constituţionale. Sistemul de garanţii, Editura All Beck, Bucureşti,
2003, p. 162.

11
 Programele şcolare sunt importante deoarece ele reprezintã o listã de teme ce
urmeazã a fi predate, însoţitã, eventual, de anumite îndrumãri metodice privind realizarea
acestora. Pe lângã acestea programele mai cuprind şi activitãţile, deprinderile, competenţele
şi modurile de comportare pe care elevii trebuie sã le manifeste la sfârşitul etapei de învãţare
proiectate. “Este greu de elaborat o asemenea programã, mai ales pentru disciplina de Religie,
deoarece este dificil a descoperi, a circumscrie şi a exprima obiectivele ce corespund unor
intenţii educative, în termeni care sã arate rezultatele aşteptate” 37. În ultimul timp însã, s-a
demonstrat cã se pot întocmi astfel de programe şi cã eficienţa acestui demers poate fi
maximã.
Materia de învãţãmânt religios care se predã astãzi în şcoalã este aleasã potrivit
cu scopul pe care îl urmãrim în cadrul acestui învãţãmânt şi în legaturã cu posibilitãţile
intelectuale ale elevilor. Prin materia de învãţãmânt se înţelege totalitatea cunoştinţelor
selecţionate dupã anumite criterii, pentru a fi împãrtãşite elevilor. Acestã selecţionare se face
cu acordul Ministerul Educaţiei Naţionale, autoritatea Bisericii fiind cea care precizeazã prin
programa analiticã ce anume li se transmite elvilor din ceea ce este esenţial de transmis.
Astfel, existã mai multe ramuri ale materiei de învãţãmânt religios:
1. materia istoricã;
2. dogmaticã, moralã, liturgicã, spiritualitatea, misiunea;
3. religiile în istorie;
4. ortodoxia şi creştinismul în contextul culturii naţionale şi
universale;
5. creştinismul şi problemele lumii contemporane.
Momentan, fiecare ciclu de învãţãmânt cuprinde câte o programã analiticã, dupã
care profesorul se orienteazã în realizarea planificãrii semestriale şi în desfãşurarea orei de
religie în condiţii optime. Astfel, se poate spune cã programa şcolarã este un pilon foarte
important pentru bunul demers al desfãşurãrii învãţãmântului religios.
În momentul de faţã pe lângã programa analiticã se mai elaboreazã o programã şi
anume una pentru opţionalul de religie. Aceastã programã este întocmitã de cãtre profesorii
de religie dintr-o unitate şcolarã, programã ce poate fi aplicatã în urma acordului dat de cãtre
şcoalã şi cu aprobarea pãrinţilor şi de cãtre Inspectoratul general al unitãţii respective. Un
exemplu de programã pentru opţionalul de Religie ar fi: “Învãţãm Religia prin cântec”, care
se poate aplica la clasele V-VIII.

37
Prof. Ana Danciu, op. cit., p. 52.

12
 Dupã 1990 cu acordul Ministerului Educaţiei Naţionale s-au alcãtuit şi manuale
şcolare care sunt un bun ghid atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Aceste manuale şcolare
sunt alcãtuite pe baza programelor şcolare în conformitate cu principiile catehetice şi
didactice, cu scopurile şi strategiile propuse. Acestea cuprind, de fapt, conţinuturile tematice
ale programei şcolare dar într-un mod mai detaliat şi organizat pe secvenţe didactice. La
Religie sunt editate, momentan, manuale pentru clasele I-IV, V-VIII, şi la liceu doar pentru
clasele a X-a şi a XI-a.
Pe lângã toate aceste resurse oficiale mai existã numeroase forme de organizare a
educaţiei religioase: cateheze, vizite şi excursii la biserici şi mãnãstiri, cercuri de religie,
consultaţii şi meditaţii sau manifestãri cultural-religioase.
Catehezele, de regulã se adreseazã tuturor credincioşilor în Bisericã sau la
domiciliu. Preotul care susţine aceste cateheze trebuie sã ţinã cont de faptul cã în Bisericã nu
poate lãmuri toate aspectele unei probleme, de aceea, el poate sã facã o vizitã la domiciliul
credincioşilor unde poate continua catehizarea acestora.
Cateheza trebuie sã îndeplineascã urmatoarele condiţii:
 sã se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe o anumitã
temã din Vechiul şi Noul Testament, Istoria bisericeascã, Moralã,
Dogmaticã, Liturgicã etc.;
 sã se desfãşoare dupã un plan stabilit de cãtre preot;
 sã fie expusã cu claritate şi gradual;
 sã urmãreascã formarea religios-moralã a credincioşilor,
desãvârşirea lor;
 sã ţinã cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta
credincioşilor;
 sã nu fie lungi pentru a nu-i obosi pe credincioşi şi, în
special, pe copii;
 sã aibã ca finalitate întãrirea credinţei şi creşterea
moralitãţii credincioşilor38.
Prin vizitele şi excursiile la biserici şi mãnãstiri elevii au posibilitatea de a
dobândi sau aprofunda cunoştinţele religioase. Elevii pot afla direct modul în care a fost şi
este trãitã credinţa ortodoxã. Aceste excursii se pot realiza cu elevii dintr-o clasã sau din clase
parelele cu nivel de şcolaritate apropiat.

38
Pr. Prof. Dr. Sebastian Şebu, Metodica predãrii Religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 206.

13
Întrucât Religia este o disciplinã de învãţãmânt de o mare complexitate, apare necesitatea
desfãşurãrii unor activitãţi suplimentate pentru cei interesaţi. Una dintre aceste activitãţi este
cercul de religie. Activitatea de cerc trebuie sã fie în interdependenţã cu activitatea de la
clase. Prin tematica aleasã şi prin lucrãrile proprii, li se dezvoltã elevilor dragostea pentru
Religie. Tematica cercului se stabileşte la începutul anului şcolar, pe baza opţiunilor,
intereselor şi aptitudinilor elevilor, acest cerc nefiind obligatoriu. Rezultatele activitãţilor
trebuie valorificate în funcţie de tematicã, în diferite moduri: prin referate, articole, albume,
prin spectacole religioase în apropierea şcolii, prin organizarea unor expoziţii (de picturã, de
sculpturã), prin întocmirea de rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii.
Consultaţiile şi meditaţiile sunt forme de organizare a activitãţii didactice care se
desfãşoarã în afara orelor prevãzute în planul-cadru. Consultaţiile se desfãşoarã numai la
cererea elevilor ele având un caracter facultativ. Prin aceste consultaţii se pot lãmuri întrebãri
şi probleme care nu fac obiectul lecţiilor de religie cuprinse în programa şcolarã. De
asemenea, ele pot acorda îndrumãri suplimentare pe marginea unor teme alese de elevi.
Spre deosebire de consultaţii, meditaţiile sunt diferite. Ele se desfãşoarã la cererea
profesorilor urmãrind pregãtirea unor examene, concursuri, sprijinã pe elevii care întãmpinã
greutãţi la învãţare.
Prin manifestãrile cultural-religioase sunt antrenaţi un numãr foarte mare de elevi. Aici sunt
incluse serbãrile şcolare, concursurile, conferinţele religioase, vizionãrile de filme cu subiect
religios, întâlnirile cu marii duhovnici, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artã
bisericeascã, lansãri de carte religioasã.
În concluzie, studiul disciplinei Religiei în învãţãmântul românesc se focalizeazã
pe realizarea unei viziuni de ansamblu asupra domeniului religios dând posibilitate elevilor
de a-şi forma propriul sistem de valori prin raportarea la valorile specifice moralei creştine,
de a integra cunoştinţele religioase în structurarea de atitudini morale şi de a aplica învãţãtura
de credinţã în viaţa proprie şi a comunitãţii. Astfel, aceastã disciplinã şcolarã îi pregãteşte pe
elevi pentru înţelegerea diferenţelor dintre valorile specifice diferitelor religii, pentru
integrarea în comunitãţi variate din punct de vedere al convingerilor, pentru acceptarea
diversitãţii şi susţinerea coeziunii la nivelul comunitãţii şi pentru înţelegerea contribuţiei
religiei la cultura şi civilizaţia universalã.

14