Educaţia Religioasă

Obiective şi conţinutul educaţiei religioase

I. INTRODUCERE

Religia este o formă a conştiinţei sociale care prin teorii şi practici specifice reprezintă un
temei al celor mai profunde reflecţii umane, expresia năzuinţei permanente a omului de cunoaşte, de a
şti, de a se îndoi de ceea ce cunoaşte, de a depăşi existenţa concretă pentru a pătrunde într-o lume ce se
află dincolo de aspectele obiective. Omul ca existenţă multidimensională se raportează la existenţă nu
numai prin raţiune şi pragmatism ci şi prin simţire şi trăire contemplativă, pendulând neîncetat între
existenţa “profană” şi existenţa “sacră”, ceea ce face ca experienţa religioasă să fie considerată ca fiind
cosubstanţială fiinţei umane. “Un om perfect raţional este o abstracţie; el nu poate fi întâlnit niciodată
în realitate. Orice fiinţă umană este constituită, în acelaşi timp, din activitatea conştientă şi din
experienţele iraţionale”1.Tocmai de aceea, R. Hubert consideră că nu poate fi exclusiv raţională sau
exclusiv religioasă.

Educaţia nu este şi nu poate fi deplină, dacă nu asigură armonia între cuplul suflet - spirit şi
cuplul viaţă - corp, conferind o formaţie spiritual - religioasă personalităţii umane în devenire.
Conştiinţa religioasă se situează la baza întregii dezvoltări spirituale, răspunzând necesităţii de
împlinire a fiinţei umane. Educaţia religioasă pregăteşte omul pentru o percepţie autocuprinzătoare a
realităţii, mult mai adâncă şi semnificativă. Ea are menirea de a stimula conştiinţa în vederea elaborării
unei viziuni personalizate asupra existenţei şi construirii unui sens existenţial propriu.Educaţia
religioasă vizează, în egală măsură, sarcini informative şi sarcini formative.

a) Sensul informativ al educaţiei religioase priveşte asimilarea unei culturi religioase

care include un set de cunoştinţe specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, concepte şi idei
privind istoria diverselor credinţe şi religii ale umanităţii şi impactul lor asupra culturii naţionale şi
universale. Prin aceasta educaţia religioasă se constituie într-o componentă a educaţiei pentru valori,
a educaţiei integrale fiind strâns legată de educaţia intelectuală, estetică, morală şi civică şi asigurând
continuitatea spirituală la nivel social şi individual. La clasele primare şi gimnaziale sarcinile de
natură informativă ale educaţiei religioase se pot realiza prin intermediul povestirilor religioase, prin
dezvăluirea conţinuturilor morale cuprinse în secvenţele biblice sau alte cărţi sfinte, prin intuirea
unor imagini cu conţinut şi mesaj religios. La nivel liceal se va pune accentul pe însuşirea unei
culturi religioase, pe studiul istoriei religiilor în ideea stimulării unor reflecţii, meditaţii filosofice
profunde. În ambele cazuri demersul educaţiei va fi completat prin acţiuni variate întreprinse mai
ales în cadrul bisericii.

1
Hestin, H.: “Ştiinţa religiilor”, Ed. Humanitas, Buc.1993, p. 183
 b) Sensul formativ al educaţiei religioase constă în implicarea tuturor capacităţilor
intelectuale în descifrarea şi trăirea sensurilor adânci ale existenţei prin interiorizarea normelor
religioase, prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase şi prin traducerea în
fapt a acestora. Privită din perspectiva rolului formativ, educaţia religioasă trebuie să promoveze
consecvent vibraţia interioară şi trăiri afective profunde, să stimuleze şi să întreţină vie sensibilitatea şi
imaginaţia, să se finalizeze într-o serie de comportamente ale copilului în relaţiile cu propriul eu, cu
semenii şi cu transcendenta.2 Ea trebuie să valorizeze cele mai nobile sentimente ale omului, să
mobilizeze şi să orienteze comportamentul, conjugându-se cu etica, morală. Acţionând în spiritul
acestor idei, aderarea individului la o anumită religie va fi expresia cea mai profundă a libertăţii
interioare, nu a hazardului, a coerciţiei sau prozelitismului. Educaţia religioasă trebuie să plece de la
principiul respectării valorilor fundamentale ale umanităţi; respectarea drepturilor omului, cultivarea
toleranţei, libertatea de conştiinţă şi religioasă, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a adera sau nu la o
credinţă religioasă.

Religia presupune o latură intelectuală, concretizată în dogma sau concepţia religioasă; o

componentă afectivă ipostaziată în trăirile de respect şi evlavie; o dimensiune activ – participativă. În
conformitate cu acestea se conturează principalele obiective ale educaţiei religioase3:

 formarea conştiinţei religioase specifice fiecărui cult. Pentru creştini aceasta se

realizează în primul rând, prin cunoaşterea Bibliei, a Vechiului şi Noului Testament.
 formarea convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor religioase, în concordanţă cu
conştiinţa religioasă a fiecărui cult;
 formarea priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor, practicilor religioase
corespunzătoare cerinţelor fiecărui cult .

II. Scurtă perspectivă istorică

1. Valorile educaţionale ale Vechiului Testament

În toate cărţile Vechiului Testament întâlnim indicaţii şi principii educative, expuse sistematic,
constituind un îndreptar morar educativ de căpătâi pentru toate vremurile.

2
Cucoş C.: ”Pedagogie”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 172
3
Bontaş I.: ”Pedagogie”, Ed . ALL, Bucureşti,1994, p. 90
 Ca metode educative, invocat de Vechiul Testament, menţionăm exemplul părinţilor, care
trebuie să fie atenţi la consecvenţa dintre cuvânt şi faptă, apelând chiar la aprecierea prin mustrare,
atunci când realitatea conduitelor o impune¹.

2. Educaţia religioasă în concepţia vechilor greci

În cultura grecească se regăsesc multe referinţe religioase. Considerăm că omul nu poate lega
o legătură durabilă cu zeii şi că omul este circumscris la destinul propiu, dar zeii pot acţiona asupra lui
când încearcă să încalce condiţiile date.

Socrate

Obţinerea virtuţii constituie ţelul interogaţii sale filozofice. Dar pentru a deveni virtuos,
trebuie să cunoaştem binele. Nimeni nu greşeste cu voinţă, ci din ignoranţă Binele sălăşluieşte în om şi
urmează a fi cunoscut.

Câteva idei de bază, din filosofia lui Socrate:

 ironia socratică, exprimată din: “ştiu că nu ştiu nimic”

 cunoştinţe, prin punerea unor întrebări astfel încât discipolul să ia seama de propiile resurse şi
disponibilităţi.

Platon

“Binele nu este fiinţă, ci o depăşeşte pe aceasta prin vârstă, rang şi putere” (Republica 1986, p.
309)

Educaţia, după Platon, este o “artă a răsurcirii” fiinţei umane încătuşată în lanţurile ignoranţei,
către “strălucirea focului” din afara peşterii, către imperiul valorilor absolute.

Iisus Hristos ca educator

Creştinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate şi profunzime.

Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstruirea personalităţii umane, devine idealul

explicit a noii religii.

3. Educaţia religioasă la marii pedagogi laici

 J. A. Comenius vede predarea tuturor obiectelor de studio ca parte integrată a adevărului total
a lui Dumnezeu, făcându-i pe elevi capabili să intuiască unitatea dintre revelaţia divină şi descoperirea
umană personală.

J. J. Rousseau consideră ca rolul educatorului este de a-l păzi şi apăra pe copil de influenţele
societăţii.

Este adeptul unei religii naturale, fără docme şi ritualuri. “Totul e bun când iese din mâinile
Creatorului; totul degenerează în mâinile omului”. (1973, p. 7)

Immanuel Kant: religia are o puternică dimensiune moralizatoare. Ea este legea care stă în
noi, este morală aplicată la cunoşterea lui Dumnezeu.

J. F. Herbart: scopul educaţiei după Herbart este de a forma la copil character moral.

J. F. Herbart consideră că bazele educaţiei religioase sunt puse în familie deoarece religia
pentru copil are un rol protector: ajută şi fortifică, dar nu trebuie dată prin detalieri şi intrare în
amănunte ci prin raportare la cunoştinţele despre natură şi deprinderile etice.

4. Pedagogia secolului XX şi educaţia spiritual religioasă

A. Existenţialismul religios
Învăţământul religios este procesul dirijat prin care cei care cresc sunt ajutaţi să dobândească în fiecare
etapă de creştere acele deprinderi, abilităţi, atitudini , aprecieri, idei, intenţii care să le permită să-şi
formeze o personalitate tot mai integrată să ducă o viaţă competentă şi satisfăcătoare în mediul lor
social şi să lucreze tot mai strâns împreună cu Dumnezeu şi cu omul, pentru a transforma societatea
într-o adevărată comunitate de oameni care să aibă părtăşie unii cu alţii.

B. Teorii pedagogice spiritualiste

Educaţia spiritualistă trimite la o filosofie a eternităţii şi a universalităţii fiinţa umană este caracterizată
prin puterile transcendentale ale conştiinţei sale. Omul se ridică la atitudinea cerută de divinitate când
conştiinţa lui dobândeşte acestă dimensiune cosmică şi transcendentă.

III. Factori responsabili pentru realizarea educaţiei creştine

Transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei se realizează în mai multe situaţii şi de
către mai multe instanţe. Ca şi în cazul altor componente ale educaţiei (intelectuale, civice, morale etc)
de educaţia religioasă sunt responsabili mai mulţi factori.
 1. Familia:
Este factorul cel mai important. Acesta introduce copilul în religia de apartenenţă prin botez,
dar şi prin efortul de a-l forma în spiritul religiei.

2. Biserica:
Este cel de-al doilea factor cu care ia contact copilul prin intermediul preotului, instaurează o
perioadă mai densă în transmiterea stimulilor religioşi.

3. Şcoala:
Un important factor al educaţiei creştine îl constituie şcoala, la nivelul acesteia educaşia
religioasă ajunge la un stadium de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic
al activităţilor instructiv-educative.

4. Mass-media:
Într-o societate informatizată stimulii religioşi trebuie să fie prezenţi şi la acest nivel. Nu este
un mijlioc ideal pentru transmiterea acestui tip de informaţii deoarece vizionarea unui moment religios
u suplineşte prezenţa credinciosului.

5. Structuri associative:
Includem aici asociaţii ale copiilor şi tineretului creştin, societăţi caritabile, organizaţii
nonguvernamentale sau alte forme de asociere cu caracter cultural, social, economic ce au ca sarcini
completarea conduitei religioase., toţi acesti factoriau ca scop o serie de acţiuni educative la nivelul
publicului.

IV. Internaţionalitate şi responsabilitate în promovarea educaţiei religioase

Educaţia reşigioasă are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individual copil
sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată
din credinţa într-un principiu suprem şi etern.

Trăsături ale educaţiei relogioase:

a. doar omul poate fie ducat în perspectivă religioasă;

b. educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente, a unui
factor informant mai presus de om şi lume;
c. educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o intervenţie
exterioară;
d. intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop, din
perspective unor valor ice merită să fie incorporate în individ.
 V. Finalităţi ale educaţiei religioase
Educaţia religioasă contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în
viaţa activă şi în social. Dimensionată şi realizată în accord cu necesităţile psihice specifice fiecărei
vârste, educaţia religioasă are mai întâi o funcţie informativă, respective de punere la dispoziţia
elevilor a unui set de cunoştinţe specifice, cu character teologic, docmatic, liturgic, de istorie si
filozofie a religiilor, dar şi un pronunţat character formative de interiorizare şi punere în practică a
normativelor religioase.

Educaţia creştină urmăreşte realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea
omului o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute.

Cumulul religios constituie un imens capital simbolic, care facilitează comunicarea

persoanelor, dar este important ca între religii sau confesiuni să se instaleze relaţii de înţelegere. Se
ştie că religiile sau confesiunile sunt destul de diverse. Chiar dacă aparent ele se trag din aceleaşi
rădăcini sau prezintă unele similarităţi de ordin docmatic acestea se diferenţiează în funcţie de
conţinuturile doctrinale, forme de celebrare, ritualurile explicite sau implicite etc. religiile sunt forme
de manifestare spirituale cu carecter transnaţional. Religia interiorizată şi trăită, precumm şi cea a
comunităţilor limitate pot să se îndepărteze de modelul standard. Religia trăită şi profesată se leagă de
context, este circumstanţiată cultural, spaţial şi material. În interiorul şcolii este important să se ţină
cont de referinţele religioase ale tinerilor atunci când se vizează integritatea lor socio-şcolară.
Activităţile religioase din interiorul şcolii trebuiesc supravegheate cu mare atenţie deoarece şcoala nu
trebuie să fie transformată într-o scenă a disputelor sau într-o trambulină de convertire sau de recrutare
a credincioşilor.

Omul care este întradevăr religios nu crede orbeşte în valorile prezente în religia lui şi nu
detestă sau ignoră ceea ce iese din universul creat de religie. Omul care respectă religia conştientizează
sacrul, nu cunoaşte ura, îşi respectă îşi iubeşte sincer aproapele încercând să-l cunoască şi să-l
înţeleagă. Finalităţile educaţiei religioase sunt strâns legate de educaţia morală, intelectuală, estetică şi
fizică deoarece a descoperi fiinţa umană aşa cum este ea şi nu cum se manifestă, a descoperi frumosul,
noutatea şi mosterul a ceea ce ne înconjoară sunt doar câteva obiective din cadrul educaţiei religioase
ce confirmă aceasta idee.

Religia este înainte de toate, un mod de viaţă, un moe de a trăi4 .

În acest context, identificăm următoarele finalităţi ale educaţiei religioase:

a. însuşirea de cunoştinţe, de istoria şi filozofia religie, sociologia fenomenului religios,

psihologia religiei etc

4
Mariana MOMANU, Introducere în teoria educaţiei, Polirom 2002 p. 87
 b. formarea conştiinţei religiozităţii care se distinge de conştiinţa religioasă
c. formarea unor atitudini spirituale.

Religia constituie o parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoştinţele

oferite de aceasta nu putem înţelege istoria şi cultura acestui continent şi nu putem preţui
catedralele, mănăstirile, bisericile, operele de artă vizuală şi muzicală, în marea lor majoritate
inspirate de credinţa religioasă. Nu este drept să ştergi, în numele laicităţii, secole de istorie şi
cultură inspirate de credinţa religioasă. Nu putem mutila sufletul Europei ignorând
capodoperele din arhitectură, pictură, sculptură, literatură sau muzică, pentru a susţine o
pretinsă emancipare bazată pe vidul spiritual al secularizării. Nu putem înlocui niciodată
valorile constante ale religiei cu modele efemere ale umanismului autosuficient.
Aceasta explică de ce în marea majoritate a ţărilor europene religia se predă în cadrul
sistemului de învăţământ public, având un rol recunoscut şi apreciat în societate, cu implicaţii
profunde în dezvoltarea socio-culturală.
Educaţia religioasă contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în
viaţa socială – iată un motiv pentru care societatea democratică pluralistă are nevoie de
educaţia religioasă instituţionalizată. Locul religiei în şcoală este justificat şi de necesitatea
asigurării unei culturi generale integrale, ca o componentă indispensabilă a comportamentului
solidar, civic superior.

Formarea caracterului şi a personalităţii reprezintă idealul prioritar al educaţiei

religioase. Spre acest ideal se ajunge prin scopuri care urmăresc cunoaşterea şi interiorizarea
unor valori morale, estetice, intelectuale. Strânse laolaltă, acestea pot garanta atingerea
finalităţii propuse.
Idealul religios vizează raportul omului cu Dumnezeu, apropierea fiinţei limitate de fiinţa
infinită, căci omul trebuie să ţintească împărăţia perfecţiunii, conştient fără îndoială că aceasta
este o condiţie amânată până la trecerea pragului acestei vieţi.
Educaţia adolescenţilor şi tinerilor în spirit religios este o problemă de îmbogăţire
individuală şi continuitate spirituală. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie prin forţa
credinţei pe care o practică; ne gândim de pildă la istoria românilor, pentru care credinţa
creştină a fost un factor de rezistenţă în faţa vitregiei vremurilor.
Religia are privilegiul de a oferi fiinţei în formare, la orice vârstă, răspunsuri pe măsura
căutărilor şi posibilităţilor. Scopul acţiunii pedagogice religioase este de a forma conştiinţa.
 Religia poate să devină o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituţie vocaţia,
iar Dumnezeu întruchipează valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte.
Trăirea religioasă constituie mijlocul şi condiţia pentru împlinirea scopului vieţii,
desăvârşirea persoanei umane şi trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Educaţia ca şi instrucţia, a
fost şi este o preocupare fundamentală a Bisericii creştine, ele se realizează prin exerciţiu, prin
educaţie, aceasta corespunzând năzuinţei lăuntrice a omului spre desăvârşire.
Religia a fost şi rămâne un factor şi un mediu de formare a omului, de structurare
psihică armonioasă și de desăvarșire spirituală a lui . Necesitatea educaţiei religioase este
condiţionată de necesitatea religiei în viaţa omului. Aproape toţi marii pedagogi ai omenirii în
sistemele lor de educaţie şi instrucţie, dau religiei locul şi rolul cel mai important,
considerând-o cel mai bun mijloc de educaţie al omenirii, şcoala clasică de formare a
caracterelor morale şi de perfecţionare spirituală a persoanei şi societăţii omeneşti.
Educaţia religioasă creştină este definită ca o activitate specific umană care se
desfăşoară conştient şi intenţionat de către un educator , conform unui plan şi unei metode
bine precizate . Ea este susţinută de iubire, de încredere , de libertate şi de harul lui Dumnezeu
şi , prin funcţiile sale de cultivare , îngrijire şi ghidare , urmăreşte realizarea caracterului
religios -moral al omului . Educţia religioasă se realizează în timp , de-a lungul întregii vieţi a
individului , ea desfăşurandu- se în familie, şcoală şi biserică .

Diferenţa curriculară de conţinut care se observă în programele şcolare are ca explicaţie pe

de o parte caracterul confesional al programelor de Religie, precum şi accentul care este pus
pe diferitele dimensiuni fundamentale ale Religiei ce trebuie incluse într-o programă şcolară
(dimensiunea biblică, dimensiunea istorică, dimensiunea dogmatică, dimensiunea tradiţiilor,
dimensiunea ritualică, dimensiunea antropologică, dimensiunea morală, dimensiunea socială),
(7. Stan Cristian, p.93).
Prin educaţia religioasă se realizează mai repede şi mai uşor un comportament respectuos,
dezirabil şi umanist. Apropierea religiei de morală se face prin asimilarea valorilor morale ca:
bunătate, căldură, iubire, încredere, încurajare, bine etc. Accentul actual pe educaţia religioasă
se face în spiritul modelului christic şi se explică prin faptul că individul liber, independent,
îşi poate asuma într-o măsură mai mare rolul de modelator al propriei personalităţi. „Educaţia
religioasă nu va rămâne o problemă privată a fiecărui individ; ea cere o rezolvare a
comunităţii şi instituţiilor care o deservesc. Cum şcolii îi revin sarcini pe direcţia dezvoltării şi
formării intelectuale, morale, estetice, patriotice etc., de ce ar rămâne pe dinafară educaţia
religioasă ? Nu avem nevoie, oare, de un om complet, bogat echipat sufleteşte şi intelectual ?”
(3. Cucoş p.169.)
Experienţa religioasă îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la
reflecţie, îl luminează interior. Religia este, înainte de toate, un sistem de norme morale ; ea
răspunde unei exigenţe supreme şi fundamentale : ascultarea şi supunerea faţă de
transcendenţă.
Educaţia religioasă are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul
copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare
psihică derivată din credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Este religioasă acea
persoană care este convinsă că întregul univers este stăpânit şi direcţionat de o putere absolută
şi imperturbabilă: Dumnezeu. De aici derivă şi sentimentul de respect şi de veneraţie faţă de
această instanţă transcendentă. Sfinţenia este corolarul vieţii religioase şi constituie întruparea
in actit a cumulului de trăiri şi sentimente, respectiv interiorizarea acestora şi convertirea lor
în acte de viaţă. Orice act religios mai implică o serie de elemente, cum sunt noţiunile,
simbolurile, concepţiile de viaţă sau morale, dogmele, axiomele, idealurile, convingerile,
comportamentele etc. Ca practică paideică, educaţia religioasă creştină, de pildă, are ca
proiect formarea şi desăvârşirea profilului moral-creştin, însumarea la nivelul uman a unor
virtuţi inspirate de exemplaritatea divină, într-un fel „dumnezeirea" omului, în măsura
„coborârii" acestui atribut la dimensiunea şi condiţia umanului.
Din definiţiile de mai sus, dar având în minte şi alte încercări de surprindere a
specificului educaţiei religioase, se pot extrage următoarele trăsături ale acesteia:
• doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca şi educaţia în
general, nu poate fi apanajul lumii animale ;
• presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente, a unui factor informant mai
presus de om şi de lume;
• în formarea religioasă a omului, libertatea este premisă şi rezultat al actului paideutic; este
exclusă orice formă de constrângere sau supunere;
• educaţia religioasă presupune o serie de tactici procedurale şi metodologice deliberate şi
conştiente, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educaţie;
• intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop, a unui
proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unor valori ce merită să fie încorporate
de individul copil sau adult.
Educaţia religioasă nu-şi poate atinge obiectivele propuse dacă rămâne hete-ronomă şi
autoritară şi nu ajută la eliberarea conştiinţei de corsajul constrângerilor şi al fricii. Educaţia
intelectuală şi cea morală deschid anumite căi, prima spre descoperirea şi înţelegerea
universului vizibil, a doua pentru solidarizarea conştiinţelor şi întărirea autenticităţii relaţiilor
interumane. Pedagogul român G.G. Antonescu gândeşte educaţia religioasă în cadrul
educaţiei integrale, iar apropierea faţă de Dumnezeu se va face „şi prin gândire, şi prin
sentiment, şi prin voinţă" (1. Antonescu G.G., 1937, p. 116).
Educaţia religioasă se poate realiza direct, prin instrucţie, prin însuşirea teoretică a
fenomenologiei religioase, a adevărurilor de credinţă cuprinse în marile scrieri sau canoane
(Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie etc). Dar ea se poate insinua şi indirect, prin modelare, prin
educarea caracterului şi a voinţei, prin formarea personalităţii religioase. Cunoaşterea
Evangheliilor - de pildă - este necesară, dar nu înseamnă încă educaţie, împlinire fecundă a
fiinţei.
Educaţia religioasă trebuie să se sprijine pe autonomizarea persoanei şi să confere
libertăţii umane un sens superior. Ea nu va încerca să-l izoleze sau să-l excludă pe om din
universul profan, laic. Laicitatea autentică nu înseamnă o respingere a religiozităţii. „Ea este
refuz al confuziei domeniilor, refuz al intervenţiei principiilor sau al forţelor religioase într-un
domeniu - politic, ştiinţific sau un altul - care nu ţine de ele" (8. Vandermeersch, 2000, p. 62).
Sensul informativ al educatiei religioase priveste asimilarea unei culturi religioase
care include un set de cunostinte specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, concepte si
idei privind istoria diverselor credinte si religii ale umanitatii si impactul lor asupra culturii
nationale si universale. Prin aceasta educatia religioasa se constituie într-o componenta a
educatiei pentru valori, a educatiei integrale fiind strâns legata de educatia intelectuala,
estetica, morala si civica si asigurând continuitatea spirituala la nivel social si individual. La
clasele primare si gimnaziale sarcinile de natura informativa ale educatiei religioase se pot
realiza prin intermediul povestirilor religioase, prin dezvaluirea continuturilor morale cuprinse
în secventele biblice sau alte carti sfinte, prin intuirea unor imagini cu continut si mesaj
religios. La nivel liceal se va pune accentul pe însusirea unei culturi religioase, pe studiul
istoriei religiilor în ideea stimularii unor reflectii, meditatii filosofice profunde. În ambele
cazuri demersul educatiei va fi completat prin actiuni variate întreprinse mai ales în cadrul
bisericii.

Sensul formativ al educatiei religioase consta în implicarea tuturor capacitatilor

intelectuale în descifrarea si trairea sensurilor adânci ale existentei prin interiorizarea
normelor religioase, prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase si
prin traducerea în fapt a acestora. Privita din perspectiva rolului formativ, educatia religioasa
trebuie sa promoveze consecvent vibratia interioara si trairi afective profunde, sa stimuleze si
sa întretina vie sensibilitatea si imaginatia, sa se finalizeze într-o serie de comportamente ale
copilului în relatiile cu propriul eu, cu semenii si cu transcendenta (3.Cucoş C., p.172). Ea
trebuie sa valorizeze cele mai nobile sentimente ale omului, sa mobilizeze si sa orienteze
comportamentul, conjugându-se cu etica, morala. Actionând în spiritul acestor idei, aderarea
individului la o anumita religie va fi expresia cea mai profunda a libertatii interioare, nu a
hazardului, a coercitiei sau prozelitismului. Educatia religioasa trebuie sa plece de la
principiul respectarii valorilor fundamentale ale umanitati; respectarea drepturilor omului,
cultivarea tolerantei, libertatea de constiinta si religioasa, dreptul de a crede sau nu, dreptul de
a adera sau nu la o credinta religioasa.

Religia presupune o latura intelectuala, concretizata în dogma sau conceptia

religioasa; o componenta afectiva ipostaziata în trairile de respect si evlavie; o dimensiune
activ - participativa. În conformitate cu acestea se contureaza principalele obiective ale
educatiei religioase (2. Bontaş, p.90):

-formarea constiintei religioase specifice fiecarui cult. Pentru crestini aceasta se

realizeaza în primul rând, prin cunoasterea Bibliei, a Vechiului si Noului Testament.

-formarea convingerilor, sentimentelor si atitudinilor religioase, în concordanta cu

constiinta religioasa a fiecarui cult;

-formarea priceperilor, deprinderilor, obisnuintelor, practicilor religioase

corespunzatoare cerintelor fiecarui cult .

Religia este o forma a constiintei sociale care prin teorii si practici specifice
reprezinta un temei al celor mai profunde reflectii umane, expresia nazuintei permanente a
omului de cunoaste, de a sti, de a se îndoi de ceea ce cunoaste, de a depasi existenta concreta
pentru a patrunde într-o lume ce se afla dincolo de aspectele obiective. Omul ca existenta
multidimensionala se raporteaza la existenta nu numai prin ratiune si pragmatism ci si prin
simtire si traire contemplativa, pendulând neîncetat între existenta "profana" si existenta
"sacra", ceea ce face ca experienta religioasa sa fie considerata ca fiind cosubstantiala fiintei
umane. "Un om perfect rational este o abstractie; el nu poate fi întâlnit niciodata în realitate.
Orice fiinta umana este constituita, în acelasi timp, din activitatea constienta si din
experientele irationale" (5. Hestin H., p.183).Tocmai de aceea, R. Hubert considera ca nu
poate fi exclusiv rationala sau exclusiv religioasa.
 Educatia nu este si nu poate fi deplina, daca nu asigura armonia între cuplul suflet -
spirit si cuplul viata - corp, conferind o formatie spiritual - religioasa personalitatii umane în
devenire. Constiinta religioasa se situeaza la baza întregii dezvoltari spirituale, raspunzând
necesitatii de împlinire a fiintei umane. Educatia religioasa pregateste omul pentru o perceptie
autocuprinzatoare a realitatii, mult mai adânca si semnificativa. Ea are menirea de a stimula
constiinta în vederea elaborarii unei viziuni personalizate asupra existentei si construirii unui
sens existential propriu.Educatia religioasa vizeaza, în egala masura, sarcini informative si
sarcini formative.(6. Nicola I., p.203).