INTRODUCERE

“A căuta sensul existenţei înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu”.

Educaţia religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: "Dacă nu plouă
primăvara, degeaba va ploua mai târziu" (Vasile Băncilă, "Iniţierea religioasă a copilului", p.
21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului
se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: "Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia
lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea" (Marcu 10, 15).
Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.
Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea disciplinei
religie din şcoală, propunând soluţii "ingenioase": scoaterea din trunchiul comun sau
înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă
tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei religioase
asupra elevilor.
Educatia religioasa se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi
şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor
determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie
temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în
şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate. Prin ora de
religie suntem educaţi în spiritul onestităţii, al promovării valorilor morale, al iubirii de
Dumnezeu. Rămân ecouri adânci în mintea şi sufletul celui care acum începe să se formeze:
bun, ascultător, harnic, răbdător, iubitor de dreptate şi adevăr. Legătura cu Dumnezeu este
indisolubilă, iar orarul şcolar fără religie este ca trupul fără suflet".
"În contextul adoptării proiectului Legii educaţiei naţionale şi învăţării pe tot parcursul
vieţii, de către Camera Deputaţilor, în data de 19 mai 2010, şi al dezbaterilor pe marginea
acestuia, din Senatul României, este necesar ca autorităţile statului să consulte cultele
recunoscute, ori de câte ori se pune în discuţie statutul disciplinei religie. Un dialog deschis
între Stat şi Biserică conduce spre o educaţie religioasă de calitate în şcoala românească, care
pregăteşte copiii pentru prezent şi veşnicie", a spus diac. George Jambore, inspector eparhial -
Sectorul teologic-educaţional, Patriarhia Română.
 I. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREPRIMAR ŞI PRIMAR

Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor etape
şi vizând o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor
intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale oamenilor şi ale societăţii. De-a
lungul secolelor, educaţia a fost strâns legată de religie. În Antichitate, în Orient, şcolile
funcţionau în general pe lângă temple. În Occident, mănăstirile erau centre de cultură pe lângă
care funcţionau şcoli, atât pentru viitorii clerici (şcoala interioară), cât şi pentru laici (şcoala
exterioară). În ţara noastră încă din sec. al XI-lea existau şcoli pentru pregătirea preoţilor pe
lângă mănăstiri şi centre episcopale, cu predare în limba latină, greacă şi slavă.
Despre sensul şi importanţa educaţiei religioase, vorbeşte şi filosoful culturii şi
esteticianul Tudor Vianu care, scriind despre interacţiunea valorilor preciza că, dacă toate
celelalte domenii au o valoare integrativă, religia se constituie ca o valoare ce dă sens
integrator celorlalte direcţii ale cunoaşterii.
Prin educaţia religioasă trebuie să realizăm de fapt o reală cultivare a spiritului. Ea ne
ajută să construim un sistem de valori spirituale, etice, estetice etc. racordate la personalitatea
fiecăruia dintre noi şi materializarea în comportamente integratoare în viaţa comunităţii din
care facem parte şi a societăţii în ansamblu.
În aspiraţia noastră către perfecţiune, ne raportăm la fiinţa divină, la Dumnezeu, pentru că
El este singurul model formativ existenţial. În cultivarea sufletului educaţia religioasă nu este
unilaterală; ea apelează şi, chiar mai mult, îşi găseşte unele premise care o fortifică în educaţia
civică, estetică, morală.
Cercetările în domeniul psihologiei copilului ne arată că educaţia moral-religioasă este
posibilă de la cea mai fragedă vârstă, iar preşcolarii cu trăsăturile de voinţă şi caracter în
formare sunt receptivi la influenţele exercitate asupra lor.
Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru
viaţa care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi
adaptarea la viaţa conunităţii, educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu
educaţia morală acordându-i fundament divin. Educaţia moral-religioasă trebuie să înceapă
încă din primii ani de viaţă în familie. Apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere a
copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente
cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu
semenii.
 Religia este baza vieţii sociale, deoarece:
 ea este principiul constitutiv al familiei şi al statului;
 religia dă naştere şi avânt culturii; literatura, artele şi ştiinţele au luat naştere din
religie şi sub ocrotirea ei;
 religia apropie pe oameni unii de alţii şi cimentează solidaritatea socială.
Nu poţi constrînge sufletul să înveţe ceea ce este etic, religios; el trebuie să aibă această
afinitate spre ceea ce este pur.
Descrierea etapelor formării conştiinţei religioase are numeroase incidenţe didactice. Ea ne
ajută să identificăm şi să delimităm tipurile de argumente care se pretează în anumite
momente ale catehizării şi educaţiei religioase.
Trecerea de la o etapă la alta nu se face fără o anumită criză; este posibil ca la un
moment dat copilul sau tânărul să respingă un element al manifestării religioase.
Prin educaţia religioasă se asigură un sens al vieţii credincioşilor, o direcţie şi un mod
de a exista. Idealul educaţiei religioase nu poate fi decât un ideal integralist; el constă în a
cultiva toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psiho-fizică.
Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă idealul prioritar al
educaţiei religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoaşterea şi interiorizarea unor valori
morale, estetice şi intelectuale.
“Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri
fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, Se bucură
şi Dumnezeu.
Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al său.”
Sfântul Ioan Gură de Aur