EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – FORMAREA TINERILOR PENTRU VIAŢĂ

PROF. NISTOR MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC DRĂGĂNEŞTI-OLT-COMANI

În cadrul orei de religie, pe lângă însuşirea principalelor învăţături de credinţă, reguli,

tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii Ortodoxe, elevii dobândesc şi deprinderi,
obişnuinţe spirituale, care îi înalţă, îi fac mai buni, mai respectuoşi, mai responsabili.
Cel mai bun mijloc de a cunoaşte creaţia lui Dumnezeu, lumea în care trăim, este
şcoala, predarea religiei în şcoală fiind considerată o adevărată punte spre împlinirea menirii
de om, pe calea mântuirii. Ora de religie conduce pe om la scopul suprem al existenţei: trăirea
comuniunii cu Dumnezeu. Prin educaţia moral-religioasă, viaţa omului se înalţă şi se edifică
pe temelia adevărată, care este Domnul Iisus Hristos: „A educa înseamnă a purta de grijă de
copii şi tineri în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil
moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a
forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este
asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că toate artele aduc folos
pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare“ (Sf.
Ioan Gură de Aur).
În perioada de dictatură comunistă, învăţământul religios a fost silit să se retragă în
biserică şi în puţinele şcoli de pregătire a clerului sau în familiile credincioşilor evlavioşi.
Seceta spirituală care a urmat n-a putut distruge, însă, rădăcinile ontologice ale neamului
nostru. S-a produs un mare vid spiritual şi o criză de identitate a conştiinţei, a persoanei
umane: „cine sunt, de unde vin, încotro merg?“.
Aşadar, chipul divin al omului poate fi umbrit pentru o anumită perioadă de timp de
păcate, însă, în adâncul fiinţei sale, orice persoană are sentimentul că aparţine şi divinităţii,
deoarece „sufletul prin fire e creştin“ - cum susţinea, încă din vechime, Tertulian. Nimeni nu
poate însă contesta faptul că una dintre cele mai mari reuşite pentru poporul nostru, după
evenimentele din decembrie 1989, a fost reintroducerea religiei ca disciplină de studiu în
şcoală.
Rolul disciplinei religie este mult mai important decât ar părea la prima vedere şi
aceasta deoarece, pe lângă însuşirea principalelor învăţături de credinţă, reguli, tradiţii şi
evenimente religioase ale Bisericii Ortodoxe, elevii dobândesc şi deprinderi, obişnuinţe
spirituale, care îi înalţă, îi fac mai buni, mai respectuoşi, mai responsabili. Elevii vor înţelege

1
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – FORMAREA TINERILOR PENTRU VIAŢĂ

treptat şi în mod liber că toate acestea sunt un rezultat al dragostei lui Dumnezeu pentru
oameni şi răspunsul credinciosului la chemarea divinităţii .
Ce poate fi mai util şi mai frumos transmis către sufletul copilului decât imaginile
supreme ale binelui, cinstei şi purităţii reprezentate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care
le porunceşte creştinilor să dea copiilor educaţie spirituală din cea mai fragedă vârstă: „Lăsaţi
copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, ca a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor“ (Matei 19,
14)... De aceea, Biserica şi Şcoala românească postdecembristă au făcut un mare pas prin
reintroducerea religiei ca obiect de studiu în instituţiile de învăţământ: o reparaţie de ordin
moral, o ieşire din umilirea impusă de regimul comunist tineretului unui popor care a fost de-a
lungul secolelor profund credincios. Tipăriturile Bisericii erau considerate, până nu demult,
cărţi cu circuit închis, literatura teologică s-a ascuns sub formule istorice, pentru că cenzura
statului cu o ideologie atee nu îngăduia publicarea şi răspândirea ei. Biruinţa luminii credinţei
poporului nostru, lumină pe care a primit-o de la Sfântul Apostol Andrei, este o realitate în
viaţa tinerilor şi, mai ales, a elevilor care l-au primit din nou pe Mântuitorul Iisus Hristos în
şcoală.
Vârsta copilăriei reprezintă terenul cel mai bun pentru a semăna Cuvântul lui
Dumnezeu, deoarece este un teren curat. Este vârsta la care orice rugăciune mică este trăită,
prinde viaţă pe buzele curate ale micuţilor creştini. Săptămânal, profesorul de religie trăieşte
bucuria reciprocă a revederii cu elevii săi de care se apropie cu tact şi multă dragoste, astfel
încât, în timpul orelor de religie, elevii, eliberaţi de grijile cotidiene, ascultă Cuvântul lui
Dumnezeu şi învaţă să-L urmeze.
Aşadar, spiritualizarea relaţiilor profesor-elev este conturată de iubirea divină şi pacea
spirituală, de caracterul formativ, informativ şi puternic modelator al moralei creştine.
Educatia este un proces evolutiv si complex desfasurat pe parcursul mai multor etape si
vizand o anume finalitate, finalitate care are in vedere formarea si dezvoltarea insusirilor
intelectuale, morale si fizice ale copiilor si ale tineretului, ale oamenilor si ale societatii.
De-a lungul secolelor, educatia a fost strans legata de religie.
Educatia religioasa pe care fiecare copil o primeste in scoala este o etapa importanta a
formarii sale spirituale, dar doar o etapa. In mod traditional, educatia religioasa a crestinului
incepe in prima copilarie, iar debutul acesteia este marcat de momentul primirii Sf. Taine a
Botezului.
Primii dascali spirituali sunt de cele mai multe ori parintii si bunicii, iar in mod firesc si
nasii, acolo unde acestia nu sunt doar de convenienta. Gratie lor, copilul invata primele
rugaciuni, dobandeste cunostinte catehetice elementare si alaturi de ei participa la slujbele
bisericesti, familiarizandu-se cu cultul divin public.
Crestinul invata in drumul sau spiritual ca membru al Bisericii. Copil fiind, invata de la
parinti si de la nasi, de la preot, din Sfanta Liturghie si din slujbele bisericesti, invata de la alti
membri ai Bisericii, invata din Sfanta Scriptura si din cartile religioase, invata in scoala.
Modurile si situatiile de invatare sunt din cele mai diverse, iar continuturile sunt insusite mai
mult sau mai putin sistematic. Intrucat in multe cazuri, mai ales in mediul urban, copiii nu
frecventeaza in mod regulat biserica, ei nu beneficiaza de o cateheza riguroasa si doar partial
de invatatura predicilor liturgice. Educatia religioasa primita in familie este adesea sumara si
presarata de superstitii. In scoala insa, copilul are posibilitatea sa o completeze, acesta fiind
locul unde se realizeaza o importanta parte a formarii sale spirituale.
In şcoală, educatia religioasa debuteaza inca din prima clasa a ciclului primar, iar uneori
inca din cel prescolar. Religia este disciplina obligatorie in curriculum-ul invatamantului
primar si gimnazial si optionala in liceu. Exista invatamant teologic de nivel mediu si
universitar, pentru pregatirea deserventilor de cult, iar discipline cu caracter religios sunt
incluse in curriculum-ul anumitor facultati. Au fost infiintate, de asemenea, institutii de
invatamant particular cu specific religios.

2
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – FORMAREA TINERILOR PENTRU VIAŢĂ

Educația religioasă se adresează minții și inimii în egală măsură, hrănind și sufletul și

trupul totodată. Problematica aplicării unei pedagogii adecvate a apărut încă din antichitate.
„Poemele lui Hesiod, Teognia și Munci și zile, la fel ca și epopeile homerice Iliada și Odiseea,
cele mai citite și citate opere literare ale Antichității, oferă un anumit model educațional, fiind
expresia unui anumit stadiu al dezvoltării societății și a spiritului uman, a unei anume
înțelegeri a rostului omului în lume, a unei viziuni, mai mult sau mai puțin mature asupra
divinității și a relației omului cu ea”.
Educație pentru trup și suflet
Plutarh, unul dintre cei mai renumiți pedagogi ai antichității, își punea problema
educării armonioase a omului, ajungând la concluzia că educația ar trebui să se adreseze și
sufletului și trupului. În ce privește trupul, „fără a cădea în elogierea militarismului spartan,
ucigător al spiritului, pune problema unui fizic sănătos, ca suport al unor activități intelectuale
frumoase” .
Mai adânc și fără îndoială mai profund aveau să meargă din perspectivă creștină marii
pedagogi de veac IV, anume Sfinții Trei Ierarhi, care „nu izolau sufletul de trup deoarece - așa
cum este și firesc - îl priveau pe om în unitatea sa psihosomatică și, ca atare, țineau cont în
egală măsură și de nevoile lui trupești”.
Principiul psihopedagogic fundamental pe care îl vom regăsi la acești geniali părinți de
secol IV este acela al creșterii copilului în Legea Domnului, pentru că, dincolo de dorința de a
crește un trup armonios, trebuie să primeze aceea de a crește un suflet sănătos, care, la capătul
vieții pământești, să moștenească împărăția lui Dumnezeu.
În sensul acesta, Sfântul Ioan Gură de Aur face precizarea: „Să nu-mi spuneți că nu
trebuie să se ocupe cu probleme duhovnicești copiii... Se cuvine ca una din cele șapte zile ale
săptămânii să-i fie consacrată Domnului Dumnezeului nostru. Când îi duceți pe copii la teatru,
nu obiectați că ar avea lecții sau altceva mai bun de făcut, dar, când e vorba să câștige ceva pe
plan spiritual, să aibă foloase duhovnicești, susțineți că sunt ocupați cu altele. Nu vă dați
seama că Îl mâniați pe Dumnezeu când pentru orice vă găsiți timp liber, în schimb considerați
că e stânjenitor și anacronic să dedice copiii timp și lucrurilor bineplăcute Domnului? Dacă,
de la început, copiii sunt îndepărtați de rău și conduși pe calea virtuții, ei vor dobândi
obișnuințe bune și o fire bună. Și nu vor mai fi atrași ușor de lucrurile rele, pentru că,
obișnuința respectivă îi va reține în lucrarea faptelor bune” (Sfântul Ioan Gură de Aur,
„Tâlcuire la Evanghelia după Ioan III”, PG 59, 37).
Părinții, modele în educație
Marile binefaceri pe care o educație religioasă corect făcută le poate avea asupra
caracterului moral al elevului (mai precis faptul că acest tip de educație are repercusiuni clare
în viața de zi cu zi a copilului), asupra culturii acestuia (educația religioasă este un factor
decisiv de iluminare), asupra unei dezvoltări psihosomatice armonioase, precum și asupra
evoluției duhovnicești a viitorului adult, ar trebui să fie evidente.
În analiza pertinentă pe care o face Plutarh se pleacă de la un principiu conform căruia
genetica și exemplul adulților sunt decisive: „virtutea trebuie să întrunească trei factori pentru
o lucrare desăvârșită: firea, rațiunea și deprinderea. Desigur, numesc prin rațiune cunoașterea,
iar prin deprindere, exercitarea: unele sunt începuturile firii, alțele pași înainte ai învățăturii,
iar altele exercitarea preocupării, apoi altele, culmile tuturor” .Vom porni de la ideea general
acceptată de către toți pedagogii a faptului că orice ființă, pentru a fi educată adecvat, are
neapărat nevoie de modele. În acest sens e suficient să amintim ceea ce un bun pedagog
creștin, părintele Vasilios Gh. Skiadas, spunea despre rolul mamei și al tatălui, fără îndoială,
primele modele ale oricărei ființe, în ceea ce privește educația creștină: „În atmosfera de
tulburare și de neliniște generală, care domnește în multe locuri de pe pământ, mama dă
speranța continuării vieții. Ea transmite din pântecele ei viața copiilor ei și modelează în
căminul familial plin de afecțiune oameni adevărați, educă și cizelează suflete. De aceea s-a

3
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – FORMAREA TINERILOR PENTRU VIAŢĂ

păstrat obiceiul să o cinstim pe mamă, mai ales în a doua duminică a lunii mai. În acest
anotimp al florilor și al primăverii, fiecare mamă ne amintește de o nouă primăvară”.
Iar despre tată, același autor spune: „Contribuția și rolul tatălui în sănătatea sufletească
a copilului au fost foarte mult subestimate până acum. De aceea vorbim, de altfel, de afecțiune
maternă, când vrem să arătăm grija delicată și afectuoasă, față de copil… în epoca noastră,
forma patriarhală din vremurile mai vechi s-a schimbat. Ascultarea deplină și fără obiecții a
tuturor față de autoritatea tatălui tinde să fie înlocuită de înțelegerea și concilierea membrilor
familiei. De altfel, se împuținează în mod simțitor cazurile taților care susțin singuri material
familia, pentru a face față nevoilor crescute ale vieții actuale, lăsând în seama soției mamă
educația copiilor”.
Blocaje în procesul educațional
Sufletul creștinului are nevoie de educație religioasă, așa cum trupul are nevoie de
hrană și de apă. Numai că aceasta trebuie făcută în modul, la timpul și de persoanele adecvate.
Mai trebuie spus și că această educație nu se poate face doar în familie, în școală sau biserică,
ci în toate acestea, deodată și în colaborare.
În procesul educațional, în om trebuie să funcționeze cele două componente majore ale
minții sale: imaginația și gândirea critică. Când una dintre acestea două nu funcționează la
parametrii optimi, apar așa-numitele blocaje ale procesului instructiv - educativ. Având în
vedere complexitatea și individualitatea persoanei umane, precum și multitudinea de factori
ce concură în cadrul acestui proces trebuie precizat că există o gamă largă de blocaje care,
într-o măsură mai mare sau mai mică, pot conduce la alterarea sau chiar denaturarea acestui
proces.
O primă mare categorie de obstacole care intervin în calea educației sunt cele generate
sub diverse forme de mediul social, fie că este vorba de familie, mediul înconjurător sau chiar
cel școlar. Înainte de a intra într-o instituție de învățământ, elevul își petrece cea mai mare
parte a timpului în familie, care are un rol crucial în formarea unei personalități echilibrate. Pe
cale de consecință putem afirma deci că o familie care nu-și îndeplinește rostul ei devine sursă
de grave dezechilibre fizice și emoționale ale viitorilor elevi.
Legătura dintre mediul familial din care provine și viitoarele performanțe școlare ale
elevului este una evidentă, probată de experiența de fiecare zi. Întâlnim aici cazurile de familii
dezorganizate (o familie în care intervine divorțul din diverse cauze va avea copii profund
marcați de acest eveniment, cu repercusiuni și asupra comunicării în actul didactic), în care
unul sau altul dintre părinți suferă de diverse patimi, familii monoparentale, familii în care
unul dintre părinți e plecat pentru o perioadă îndelungată de timp etc.
În toate aceste cazuri, aproape fără excepție, personalitatea copilului va fi mai mult sau
mai puțin afectată, lucru care se va reflecta și în procesul instructiv-educativ, profesorul având
de a face fie cu elevi timizi, interiorizați excesiv, fie cu elevi hiperactivi, în funcție de
modalitatea fiecăruia de a răspunde la stimulii enumerați mai sus. Din păcate, în cele mai
multe astfel de cazuri, profesorul nu poate decât să amelioreze această stare de fapt, ea
continuând să existe atâta timp cât există cauzele care au generat-o.
Anturajul elevului
Un alt factor generator de perturbări în relația profesor-elev este și anturajul elevului.
În afară de școală și familie, orice tânăr își petrece o parte a timpului în cadrul unui grup și în
funcție de trăsăturile ce caracterizează anturajul acesta poate suferi influențe pozitive sau
negative. De cele mai multe ori, din păcate, anturajul se constituie într-un factor perturbator al
relației profesor-elev, având cu totul alte preocupări neziditoare. Vechea zicală românească
„Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești!” este încă de actualitate, căci de
cele mai multe ori ne alegem prietenii în funcție de preferințele noastre, de calitățile, dar și de
defectele noastre. În loc să ne alegem ca anturaj persoane de la care am avea ce învăța,
persoane care prin influența lor să dezvolte în noi anumite calități, ne alegem de cele mai

4
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – FORMAREA TINERILOR PENTRU VIAŢĂ

multe ori persoane cu aceleași defecte ca și noi, persoane care au de cele mai multe ori o
influență nefastă asupra personalității elevului. Au apus vremurile în care anturajul avea o
influență culturalizatoare, în care până și distracțiile păstrau o notă de decență și bun simț.
Astăzi avem de-a face cu anturaje în care se consumă alcool, se predispun persoanele la
activități indecente și chiar imorale, lucruri care au urmări inevitabile asupra fizicului și
psihicului oricărei persoane. Este demonstrat faptul că vizionatul excesiv al programelor TV,
al calculatorului, lipsa de odihnă, consumul de alcool, ca să nu mai vorbim de fumat sau
consumul de droguri, afectează iremediabil capacitatea de concentrare și atenția, elevul
devenind incapabil de susținerea unui efort mental prelungit, de o conversație la un nivel mai
ridicat sau de memorarea unor noțiuni strict necesare. Profesorul se va găsi astfel în fața unui
elev cu serioase probleme mentale, elev în fața căruia va trebui să se înarmeze cu mult tact și
cu multă răbdare. Având probleme reale de concentrare și de memorare, comunicarea cu el va
fi mult îngreunată, va risca să rămână mereu în urma celorlalți, implicând un efort constant și
suplimentar din partea cadrului didactic. În fața acestor elevi apar constant blocaje de
comunicare, fie pentru că mintea lor e preocupată mai degrabă de activitățile din anturaj, fie
datorită realelor probleme de comunicare pe care le au.
Relația profesor-elev
Chiar și atunci când atât familia cât și anturajul își îndeplinesc rostul lor firesc,
neviciind cu nimic personalitatea elevului, pot apărea blocaje de comunicare generate de un
proces didactic inadecvat. Elevul poate găsi în școală fie un mediu adecvat, în care să-și
dezvolte calitățile, fie un mediu impropriu, în care fie să stagneze, fie să regreseze. În școală
elevul este încadrat într-un colectiv care poate să-i stimuleze personalitatea sau să i-o inhibe.
O persoană mai retrasă va suferi imens într-un colectiv unde va fi supusă constant ironiilor și
oprobiului, unde se va simți neglijată. Un astfel de elev se va retrage în sine ca într-o carapace
și va fi deosebit de greu de stabilit o comunicare eficientă cu el. La polul opus se află cei
deosebit de încrezători în ei, cu o personalitate foarte puternică și care de regulă acaparează
atenția celor din jur, ajungând la o exacerbare a personalității lor, din care cauză și cu ei
comunicarea e deosebit de dificilă. Să precizăm, apoi, și faptul că relația profesor-elev poate
genera fie echilibru, fie blocaje de toate felurile. Un profesor care nu va ști să își atragă elevii,
inducând un climat tensionat sau prea lax, va cauza în mod cert fie o interiorizare a
personalității elevului, fie o exterorizare a lui prea evidentă. Unul dintre blocajele de acest tip
des întâlnite este conformismul, adică atitudinea conform căreia ne așteptăm și impunem
uneori ca cei de lângă noi să gândească și să acționeze după aceleași standarde ca și noi, și
atunci când acest lucru nu se întâmplă, avem tendința de a sancționa.
O asemenea atitudine, mai ales din partea dascălilor, poate cauza grave dezechilibre la
nivelul elevilor, greșeala constând tocmai în faptul că nu se ține seama de faptul că avem
lângă noi o altă persoană, cu o mentalitate proprie, cu o identitate mai mult sau mai puțin
definită și căreia nu-i putem impune forțat mentalitatea noastră.
O alta greșeală pe care o facem frecvent este și critica prematură. De regulă, pentru a
stimula progresul elevului, trebuie să-i stimulăm imaginația, adeseori resursa de valori.
Greșeala ar consta în supunerea oricărei idei venite de la elevi sau chiar de la noi înșine unei
critici premature, care nu face altceva decât să blocheze imaginația și să anuleze posibilitatea
obținerii unor alte sugestii, poate mai valoroase. Creativitatea elevului trebuie să fie stimulată
pentru a avea o comunicare eficientă și tocmai de aceea aceste obstacole trebuie evitate.
Personalitatea elevului
Un alt tip de blocaje își are originea chiar în persoana elevului. În funcție de
moștenirea sa genetică, de eventualele preferințe, sau chiar de bolile fizice sau psihice, un elev
poate fi mai mult sau mai puțin sociabil, încadrabil în mediul înconjurător.
O primă categorie de astfel de blocaje își are ca sursă bolile fizice. Este îndeobște
recunoscut de toți faptul că anumite boli ca autismul infantil sau deficiențele mentale în

5
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – FORMAREA TINERILOR PENTRU VIAŢĂ

diverse stadii fac din indivizii respectivi persoane foarte greu integrabile în societate, pentru ei
existând școli speciale. Dar și fără a ne referi la asemenea deficiențe, trebuie să spunem,
bazându-ne pe practica pedagogică curentă, faptul că și alte deficiențe fizice destul de curente
pot conduce la blocaje în comunicare. Se observă că elevii instabili emoțional, ca și cei
supraponderali, manifestă o puternică tendință de interiorizare în fața ironiilor și a aluziilor
răutăcioase, preferând să se retragă în ei înșiși și să blocheze orice cale de comunicare cu
ceilalți. Cu astfel de elevi este necesară foarte multă răbdare, foarte multe încurajări și de
regulă un timp destul de lung până când capătă încredere în ei și se deschid către ceilalți,
restabilind astfel căi de comunicare cu profesorul și cu ceilalți. Astfel de procese pot să dureze
ani de zile și se poate să nu se ajungă niciodată la rezultatul scontat.
Dar nu numai cu elevii timizi se pot produce blocaje de comunicare, ci și cu cei foarte
încrezători în forțele lor și care, având o încredere exagerată în ei înșiși, nu mai comunică
eficient cu ceilalți și prin aroganță pot da naștere la atitudini de respingere. Aceștia de regulă
comunică doar dacă au un anume interes și obișnuiesc să desconsidere frecvent pe cei din jur
considerându-i inferiori și impunând conștient sau nu bariere de comunicare. Acestea de
regulă dispar doar cu timpul și pe măsură ce aceste persoane se maturizează.
În experiența didactică actuală se pot întâlni tot felul de blocaje de comunicare, cele
mai frecvente fiind cele despre care am vorbit, în toate cazurile fiind necesar de regulă un tact
pedagogic deosebit soluția variind de la caz la caz.

BIBLIOGRAFIE:
1.Prof. Vasilica Dimitriu Sîrghie - profesor de religie la Colegiul Naţional „M. Sadoveanu“ -
Paşcani) Doxologia.ro.portal ortodox;

2. Vasilios Gh. Skiadas, „Educarea-învățarea, recreerea copilului, din punct de vedere

pedagogic-creștin”, Editura Egumenița, București, 2014;

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Tâlcuire la Evanghelia după Ioan III”, PG 59, 37;

4. Arhimandrit Antonie I Stylianakis, „Principiile psihopedagogice ale Sfinților Trei Ierarhi”,

Editura Egumenița, București, 2012;

5. Plutarh, „Despre educarea copiilor”, Editura Sofia, București;

6. Sfântul Vasile cel Mare, „Despre educarea copiilor”, Editura Sofia, 2013.