Liceul Tehnologic ,,Matei Basarab” Strehaia

Aria curriculară: Om și societate

Disciplina: Religie Ortodoxă
Pr. Prof. Pacea Marinel

REFERAT SUȚINUT ÎN CADRUL COMISIEI METODICE OM ȘI SOCIETATE

Anul școlar 2018/2019, sem. II

ROLUL ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE ÎN

FORMAREA RELIGIOS MORALĂ A COPILULUI

Fiecare copil este un univers necuprins, cu multe necunoscute, iar dascălul, ca modelator de
suflete trebuie să exploreze acest univers printr-o atitudine empatică, să încerce să-l cunoască și să-l
atragă în diferite forme de activitate, în lecții-joc, în activități extracurriculare, prin care copilul să
nu fie forțat să se adapteze unei realități străine. Cunoaștem cu toții, că atât copilul cât și adultul, nu
fac decât ceea ce le place.
Profesorul de religie, ca oricare alt dascăl, are nobila misiune pentru a descoperi căile cele mai
eficiente de intervenție asupra formării și educării copilului, pentru a fi sprijin în drumul acestuia
spre împlinire spirituală. El nu trebuie să forțeze cu nimic natura sufletului copilului, ci trebuie să
respecte transformarea progresivă a acestuia și să acționeze în demersul didactic cu fantezie pentru
a descoperi cele mai de preț însușiri ale copilăriei: imaginația, inventivitatea, curiozitatea, fantezia,
elanul spre latura artistică, creativitatea. Vagotski (1963) afirma ”tot ceea ce depășește în viața de
toate zilele limitele rutinei și cuprinde măcar un dram de noutate poate fi numit proces creator”.
Conform învățăturii de credință a Bisericii Ortodoxe, ”religia este raportul liber și conștient al
omului cu Dumnezeu, care se traduce în suflet prin sentiment religios, iar în afară, prin morală și
cult”.
Prin participarea la ora de religie, se oferă tânărului şansa de a-şi întări dorinţa cunoaşterii de
sine, cine este şi ce rol are el în societate, poate să se valorizeze personal, să relaţioneze şi să comunice
pe căile respectului, toleranţei, iubirii creştine cu semenii săi. Lucrarea de îndreptare a omului către
1
Hristos, este de mișcare a inimii prin căldura harului dumnezeiesc: ”El sapă la rădăcina pomului acolo
unde se strecoară moartea, îl udă, îi pune îngrășăminte și așteaptă roade” (Luca 13, 8-9), adică faptele
bune, care prin har vor izvorî din inimă, ca dintr-o fântână cu apa vie a recunoștinței.
Educația religioasă trebuie să înceapă încă din copilărie deoarece copilul poate fi influențat
religios-moral când este mai mic decât mai târziu. Deprinderile bune, formate din copilărie, rămân
uneori valabile pentru întreaga viață.
Știm că acțiunea de inițiere în taina vieții creștine, o face familia înainte de a ajunge copilul
într-o formă de învățământ, dar formarea personalității religios-morale ”după chipul lui Hristos”, se
face astăzi, în cadrul învățământului religios, urmărindu-se informarea și formarea elevilor în vederea
atingerii idealului vieții creștine.
În contextul actual, al unei societăţi informaţionale şi tehnologizate excesiv, există riscul ca
educaţia să fie redusă la un proces în care accentul cade aproape exclusiv pe achiziţionarea de
informaţii. Dar profesorul poate să schimbe, să lumineze permanent ființa copilului, să lucreze prin
cuvânt și fapte pentru întărirea și sporirea iubirii, să-i îndrume pe copiii și tinerii noștri în virtute și
sfințenie, să-i învețe să găsească în rugăciune izvorul iubirii curate și să trăiască viața după modelele
sfinților. Din viețile sfinților ei pot să învețe ce înseamnă dăruirea totală pentru credință, cultură,
slujirea cu abnegație a frumosului și lupta continuă pentru impunerea valorilor în viața societății, ceea
ce astăzi este foarte rar.
Dascălul are datoria, dar și satisfacția de a modela personalitatea copiilor spre a fi creativi, să-
i orienteze spre o dezvoltare armonioasă a personalității. Creativitatea este caracterizată prin
îmbinarea armonioasă a elementului instructiv cu cel de divertisment, ceea ce duce la apariția unor
stări emoționale complexe, care intensifică procesele cunoașterii.
Atât în actul de predare-învățare-evaluare din școală cât și prin activitățile extracurriculare din
afara ei, copilul poate să devină creativ, să se dezvolte armonios, să-și cultive înclinațiile și
aptitudinile de la cea mai fragedă vârstă. La școală, setea de cunoaștere a elevului poate fi potolită de
profesor așternând pe pătura minții tainele învățăturii prin teorie, făcând din disciplina sa, o adevărată
poveste necesară vieții, încurajându-l pe copil să privească cu ochii minții dincolo de orice barieră
a necunoscutului. Este esențial să știm să dăruim și este vital să împărtășim din munca noastră, din
această lume sfântă a cuvântului. Dacă sufletul profesorului vibrează și dăruiește iubire, sub toate
formele ei: iubirea pentru Dumnezeu, pentru părinți, prieteni, pentru frumos, pentru meleagurile
natale și portul românesc, pentru imensitatea tezaurului nostru folcloric unde obiceiurile și tradițiile
ne definesc identitatea, atunci înseamnă că profesorul este o torță vie care arde pentru celălalt..
De-a lungul vremii am învățat că activitățile extracurriculare atrag cel mai mult pe elevi. Ele
îmbracă aspecte și forme diferite în funcție de talentul profesorului, de aptitudinile acestuia. Am

2
învățat să-l înțeleg pe copil, că în orice suflet există binele și el poate să dăruiască iubirea, iar dincolo
de aparențe există altceva.
Marile sărbători, de Paști și de Crăciun ne provoacă, atât pe noi profesorii de religie cât și pe
copii, ca prin șezători, serbări, să cultivăm receptivitatea și sensibilitatea elevilor, trăirile, emoțiile,
prin cunoașterea tradițiilor și obiceiurilor de iarnă și de primăvară.
Colindul binevestește taina sfântă a iubirii lui Hristos față de oameni, este veșmânt de
sărbătoare pentru sufletele celor ce cântă și lumină caldă pentru inimile celor care îl ascultă. Dacă
copiii vor învăța colinde în școală și le vor cânta în corul Bisericii sau la casele oamenilor, ei vor fi
asemenea cetelor de îngeri care au cântat la Nașterea Mântuitorului în Betleem: ”Slavă întru cei de
sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca, 2,14). Colindul este un mare dar
și o frumoasă lucrare de întărire a credinței, de sporire a iubirii față de Hristos și față de oameni, de
înmulțire a bucuriei și speranței. Dacă îi vom învăța pe copii colinde, vom realiza o predică orală, o
cateheză transmisă din om în om, vestind Nașterea Domnului și întărind credința în Dumnezeu. Copiii
au o imensă bucurie când formează cete de colindători și întreabă la fereastră: Primiți colindătorii?
Această întrebare își are rostul ei, deoarece atunci când ceata este primită în casă, gazda încuviințează
că primește învățătura despre Iisus Hristos, Cel care se naște pe pământ. Deci, colindătorii își
îndeplinesc și misiunea de propovăduitori ai credinței, nu numai ai tradiției. Se știe că mesajul
colindelor se transmite prin versuri, dar în mod special prin melodie, cuvintele sunt menite să se
adreseze minții, iar melodia se adresează inimii. Strămoșii noștri învățau aceste colinde în șezători,
aducând armonie, bucurie, veselie, tuturor participanților, fiind o bijuterie neprețuită a culturii noastre
populare. Și noi putem să comunicăm direct cu sufletul copilului prin astfel de activități artistice. Prin
versurile ”Azi cu strămoșii cânt în cor/ Colindul sfânt și bun/ Tot moș era și-n vremea lor/ Bătrânul
Moș Crăciun” – copiii arată că colindele se cântă în cor nu numai împreună cu oamenii din vremea
noastră, ci și în cor cu strămoșii, cu generațiile trecute, colindatul fiind un eveniment contemporan,
pe care ne străduim să nu-l pierdem, dar și o tradiție foarte veche, pe care e păcat să nu o promovăm.
Serbările școlare sunt un alt mijloc puternic de a ”bate la porțile” credinței, artei populare, de
familiarizare cu melodiile religioase, populare, cu portul tradițional specific neamului acesta, care
treptat se constituie ca instrument educațional și devin norme nescrise. Punându-se accent pe latura
expresivă, pe aptitudini, talent, copilul se lasă modelat, îndrumat, astfel încât pe fondul lui afectiv se
așează elementele cunoașterii artistice și istorice. El pătrunde în viața personajului care îi va imprima
gândirii anumite nuanțe, ce vor impulsiona activitatea sa individuală și socială de mai târziu. Eficiența
și atractivitatea acestor serbări depinde de ingeniozitatea dascălui. Dacă vom ține cont de
particularitățile de vârstă, de sensibilitatea și capacitatea de interpretare a personajului, dacă
informațiile teoretice sunt în concordanță cu ceea ce vrem să interpreteze elevii în scenă, rezultatele
vor fi de durată și cu eficiență mai mare. Acestea vor conduce la promovarea unui înalt nivel de
3
dezvoltare a personalității religios morale, reprezentând un moment deosebit atât în viața celui care
participă cât și în a celor care organizează.
În Postul Mare, copiii sunt învățați să se pregătească mai mult prin rugăciune, post,
milostenie, că sufletul este ca o candelă, iar rugăciunea-untdelemnul, care aprinde flacăra credinței.
Prin Taina Spovedaniei ei se întâlnesc în Biserică cu preotul care le este ”prieten, sfetnic și
povățuitor”. Cu mânuțele împreunate sub privirile sfinților din icoane se întreabă dacă și-au respectat
toate promisiunile față de alții și de sine, dacă au reușit să răsplătească răul cu binele, dacă au vorbit
mai mult decât au ascultat, dacă au judecat mai mult decât au iertat, dacă au reușit să fie de ajutor
celor din jur și nu s-au risipit în lucruri de nimic.
Participând la astfel de lecții de formare spirituală, copilul își dă seama că evlavia este sămânța
plantată de Dumnezeu în sufletul fiecăruia și că trebuie să se împace cu sine.
Se știe că tinda bisericilor a constituit locul de început al învăţământului românesc, de
promovare prin intermediul cărţilor de cult al valorilor creştine, naţionale, dând societăţii imbolduri
spirituale fără de care s-ar fi pierdut în negurile istoriei. Astăzi, copiii trebuie să înțeleagă că lecțiile
de spiritualitate din Biserică îi liniștește, iar întâlnirea cu Doamne - Doamne, după cum spun bunicii,
din timpul orelor de curs sau prin participarea cu grupul de elevi duminica și în zilele de sărbătoare
la orele de catehizare, le consolidează credința, dragostea, compasiunea față de ceilalți, prietenia,
omenia, solidaritatea, etc.
Proiectele și parteneriatele cu comunitatea locală, Biserica ,,Sf. Parascheva” din Strehaia, etc.
îi provoacă pe tineri să-și definească personalitatea morală. Șterge-ți lacrima suflet trist dar nu
învins, Și nouă ne pasă, Dăruind vei dobândi, Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți!, etc. sunt
doar câteva din proiectele, prin care copiii au oportunitatea să se implice activ în viața comunității,
să învețe cum să pună în faptă credința prin lucrări de caritate, să fie atenţi la nevoile actuale ale
Bisericii şi societăţii, să aducă lumea la Dumnezeu, să schimbe vieţi, să vindece răni, să hrănească
suflete, ajutând pe fiecare credincios răvăşit să-şi deschidă propriul său suflet în spovedanie, pentru
a se întâlni cu iubirea lui Dumnezeu cea vindecătoare. Știm cu toții că experiențele de grup, încheagă
prietenii, dărâmă barierele prejudecăților. Copiii învață să descopere împreună, să comunice, să se
organizeze, să aibă încredere în ei și cel mai important lucru să se bucure unii de alții și unii cu alții.