UNIVERSITATEA VALAHIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

FAMILIA, ŞCOALA ŞI BISERICA-

PRINCIPALII FACTORI ÎN EDUCAŢIA
RELIGIOASĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Preot lector dr. PETRE COMŞA
MOTO

Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-
am porucit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului.
(Matei, 28,19- 20)
 PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I- Motivarea alegerii temei ...............................

Capitolul II- Factorii primordiali în educarea elevului

2.1. Factori externi- familia, şcoala şi Biserica

2.2 Factori interni
2.3. Familia-principalul factor
2.4. Şcoala- factor de cultivare a sentimentului religios
2.5. Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral-religios şi
intelectual

Capitolul III-Metode şi mijloace folosite de familie, şcoala şi Biserica în

educarea elevilor şi colaborarea dintre aceşti factori.

3.1. Participarea la Sfânta Liturghie

3.2. Curăţirea sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei
3.3. Unirea cu Hristos prin Dumnezeiasca Împărtăşanie
3.4. Solicitarea preotului pentru săvârşirea anumitor ierurgii
3.5. Naşterea şi Invierea Domnului-momente de bucurie pentru toţi copii

CONCLUZII
 CAPITOUL I

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

 Necesitatea realizării unei cât mai bune desfăşurări a dezvoltării
religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre
Dumnezeu, a făcut să se amplifice preocupările atât faţă de factorii externi, cât şi
de cei interni ai educaţiei religioase.
Astfel se continuă şi se amplifică necesitatea religiei în viaţa noastră.
Această temă este actuală pentru domeniul religios deoarece în societatea
contemporană atât tinerii cât şi copiii primesc nu numai prin mijloace mass-
madia, dar şi prin exemplul negativ al celor din jur sugestii ce-i pot abate de la o
înţelegere corectă a adevărului revelat şi, nu în ultimul rând de la trăirea după
voia lui Dumnezeu.
 În această lume în care “desfrâul poartă numele de dragoste, yoga se
numeşte <<unire cu divinitatea>>, a fuma şi a bea se numesc <<drepturi ale
vieţii>>, etc” 1 , copiii, implicit şi tinerii sunt dezorientaţi, ora de religie are
menirea să le îndrepte paşii pe drumul cel bun. Numai că profesorii se vor strădui
zadarnic dacă părinţii nu vor pune de acasă bazele unei bune educaţii. La aceasta
se adaugă şi rugăciunile stăruitoare ale bisericii.
Profesorii de religie au şanse mult mai mari atunci când profesorii de alte
discipline, cum ar fi istoria, geografia, româna, muzica, desenul, pun umărul
pentru a-i salva pe aceşti copii de care uneori părinţii lor nu se mai ocupă, fiind
prea ocupaţi de partea materială a lucrurilor.i
i

CAPITOLUL III

Metode şi mijloace folosite de familie, şcoala şi Biserica în

educarea elevilor şi colaborarea dintre aceşti factori.

3.1 Participarea la Sfânta Liturghie

Dat fiind faptul că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă de pe
pământ şi prin fiecare asemenea slujbă se înnoieşte jertfa de pe cruce prin care
Duhul Sfânt preface darurile de pâine şi vin în însuşi Trupul şi Sângele lui
Hristos. Este bine ca nici unul dintre noi să nu lipsim de la această slujbă.
„Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu şi
faţă de aproapele şi mijloceşte multe cunoştinţe religioase, fiind o carte cu
imagini vii despre cele mai înalte adevăruri creştine; elevul află dogmatica
ortodoxă expusă în imnuri, cântări şi rugăciuni.
Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată şi de
prezenţa reală a Domnului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. Elevii îşi
desăvârşesc imaginea pe care o au despre Mântuitorul prin faptul ca la Sfânta
Liturghie li se descoperă faptele, suferinţele Sale, şi mai ales, biruinţa Sa asupra
morţii, prin care a împăcat întreaga lume cu Dumnezeu.
Sfânta Liturghie îl pregăteşte pe elevi pentru viaţa în comunitate, în
colectivitate, trezindu-i simţul solidarităţii umane, prin faptul că toţi credincioşii
se roagă unii pentru alţii, pentru cei prezenţi, pentru cei din călătorie, pentru cei
bolnavi, dar şi pentru cei adormiţi.” 56
Ca profesor de religie în şcoala cu clasele I-VIII din Strejnic, în cei nouă
ani, scopul meu a fost de a-i determina pe elevi să participe la Liturghie, ştiind că
numai astfel pot deveni creştini adevăraţi. În cei nouă ani am simţit multă bucurie
atunci când vedeam cu câtă dragoste participă la slujbe unii dintre elevi şi cum îşi
schimbă viaţa în bine, dar şi multă tristeţe văzând cum elevi de alte confesiuni îşi
doresc să meargă la biserică dar nu sunt lăsaţi de către părinţi. – unii dintre ei
deoarece au venit la biserică au fost certaţi de aceştia. Alţi elevi, puţini la
număr,deşi sunt ortodocşi, au intrat pentru prima dată în biserică atunci când au
 În cazul în care există o strânsă legătură între familie, şcoală şi Biserică,
cuvintele Mântuitorului „Învăţaţi-i să păzească toate câte v-am poruncit
vouă”(Matei 28, 29) capătă valoare.
“Toţi cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase au misiunea de a
propovăduii Evanghelia lui Hristos, tinerii conştientizând faptul că îndepărtarea
de adevărul revelat manifestat în persoana şi activitatea Domnului nostru Iisus
Hristos îl duce pe om la pierzanie. Dimensiunea misionară a educaţiei religioase
vizează, pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce priveşte elementele de doctrină şi
istorie creştină şi îndreptarea lor spre împărtăşirea lor cu Sfintele Taine.” 2
fost duşi de mine în timpul orei de religie. Uimirea lor la vederea interiorului
bisericii şi la frumuseţea slujbei a fost deosebit de mare. O altă categorie de elevi
o formează aceia care deşi vin la biserică nu sunt atenţi la slujba Sfintei Liturghii.
Elevii au fost învăţaţi că pregătirea pentru Sfânta Liturgie începe de sâmbătă
seara când clopotele anunţă că a doua zi este sărbătoare. Îmbrăcaţi în cele mai
bune haine, cu totul pe ei proaspăt spălaţi şi împăcaţi cu toată lumea, ei merg

56. Sebu Sebastian, Opriş, op. cit., p. 138

la Sfânta Liturghie. „În vechime, baia de sâmbătă seara era ca un fel de baie
rituală „ 57. Cei ce merg la biserică nu mănâncă înainte nimic deoarece la sfârşitul
slujbei trebuie sa ia anaforă, pâine binecuvăntată şi aceasta se ia numai pe
nemâncate.
Când intră in Biserică îşi verifică ţinuta şi îşi fac semnul Sfintei Cruci.Se
opresc la masa epitropului şi cumpără câteva lumânări. Fac toate acestea încet,
fără nici o grabă, cu gesturi largi. Apoi merg şi pun lumânări în sfeşnice. Una
pentru vii, iar alta pentru morţi. „ Se închină din nou, de mai multe ori, parcă
pentru fiecare lumânare sau pentru fiecare gând cu care a însoţit înfigerea
lumânării” 58. În acele momente ei se gândesc la cei apropiaţi, la rude, la prieteni,
la cei în suferinţă şi chiar la morţii lor. După aceea merg la tetrapodul din dreapta
unde sărută icoana, apoi la cel din stânga procedând la fel. Sărută şi icoanele de
pe rândul de jos al iconostasului. Fac toate acestea numai în cazul în care Sfânta
Liturghie nu este începută. În caz contrar, amână pentru sfârşitul slujbei. Doar
dacă vor, pot merge la uşa diaconească din stânga unde dau un pomelnic cu
numele celor vii şi al celor morţi. Pomelnicul poate fi scris de acasă sau pe masa
epitropului. În cazul în care cei mici nu au bani pentru lumânări li se oferă câte
una pentru a fi învăţaţi cum se procedează atunci când se duce jertfa la altar şi
pentru a fi pomeniţi şi ei. Mai întâi băieţii apoi fetele îi dau preotului lumânarea
aprinsă, pomelnicul şi o mărturie. Apoi îi sărută mâna. Fac acest gest nu doar
pentru că aşa văd la alţii ci pentru că au fost învăţaţi că mâinile preotului sunt
cele care pregătesc Sfintele Daruri şi care sunt înălţate pentru rugăciune. Aşadar
sunt sfinţite. Numele vor fi pomenite toate la proscomidie şi uneori şi la Liturghie
în taină.Se va face adică o rugăciune specială pentru cei notaţi cu numele şi
cererile lor. Pe hârtie se scriu şi anumite cereri. Dacă nu este scris nimic, protul se
va ruga pentru sănătate, iertarea păcatelor şi mântuire. „ Creştinii ortodocşi vin la
biserică pentru sine şi pentru alţii, pentru soţie, pentru copii, pentru părinţi, pentru
ogorul pe care îl are, pentru grădină, pentru animalele domestice, pentru fiinţe şi
 1. Neofit Monahul, Rugăciune către tineri, Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, p. 107
2. Timiş Vasile,Religia în şcoală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 15

Iată de ce consider că metoda eficientă de educare religioasă a copiilor se

poate realiza doar prin contribuţia şi colaborarea fructuoasă dintre familie, şcoală
şi Biserică.

pentru lucruri, pentru întregul cosmos” 59.În timpul Sfintei Liturghii în biserica
din sat, cântă numai cântăreţii, dar atunci când cântările sunt cunoscute de copii,
ai bucuria de a-i auzi murmurând:” Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu,
miluieşte-ne pre noi”, „Doamne Miluieşte”, Tatăl Nostru”,” Simbolul credinţei”
sau alte cântări sau rugăciuni învăţate la şcoală, acasă sau în biserică. Ei ştiu când
să stea în genunchi şi când nu. În timpul Epiclezei, elevii din clasele mari (a VII a
şi a VIII a ) chiar sunt pătrunşi de acel moment culminant al Liturghiei deoarece
ştiu că atunci Duhul Sfânt se coboară şi preface pâinea şi vinul în Trupul şi
Sângele Mântuitorului.

57. Antonie Plămădeala, Mitropolitul, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Pronostic, Bucureşti, 1995, p. 98
58. Idem
59. Ibidem, p. 99
O mare bucurie simt copii atunci când preotul le pune mâna pe cap pentru
a-i binecuvânta, în momentul în care cădeşte şi îşi manifestă dorinţa de a se
atinge de veşmintele sale. Îmbucurător este faptul că uniii dintre elevii cu
probleme de sănătate au credinţa că dacă trece preotul peste ei la ieşirea cu
Sfintele Daruri se vor face sănătoşi.
Totul începe cu simţirea, cu acceptarea prezenţei lui Hristos în viaţa
noastră.
„Liturghia este <<momentul>> în care tu nu mai eşti un simplu om, ci un
om în faţa lui Dumnezeu.Acceptă că acolo, în biserică este Hristos; că El,
duminică de duminică, Liturghie după Liturghie, vine nevăzut în biserică.”60
Monahul Neofit îndeamnă totodată să facem un efort de credinţă şi să acceptăm
că „biserica este mai mult decât ziduri, că Sfinţii pictaţi pe pereţi sunt şi ei
prezenţi, vii , că îngerii inundă atmosfera slujbei, că Maica Domnului este mai
mult decât o icoană mai mult sau mai puţin interesantă, că încă mai sunt preoţi
care varsă lacrimi văzând şi simţind ceea ce lumea nu mai vede şi nu mai
simte.”61
Odată, la sfârşitul lecţiei, le-am spus elevilor din clasa a II a că, tema lor
pentru data viitoare este aceea de a merge duminica viitoare la biserică. În ora
următoare, o fetiţă mi-a spus: „doamna profesoară, am căutat în toată cartea lecţia
<<sa mergem la biserică>> şi nu am găsit-o.” Atunci toată clasa a început să râdă
de ea. Eu nu am râs pentru că mi-am dat seama că părinţii acelui copil nu erau
creştini practicanţi.
 Îi indemn pe elevi să meargă la biserică pentru că „în Sfânta Biserică, în
locaşul închinat lui Dumnezeu se fac lucruri cereşti aici pe pământ se fac sfintele
slujbe, se face Sfânta Liturghie şi acestea sunt lucruri cereşti. Hristos de aceea a
venit pe pământ ca noi să avem Sfânta Liturghie.” 62

60. Neofit Monahul,op.cit. p.56

61. Ibidem, p.p. 56-57
62. Ibidem, p 57

3.2 Curăţirea sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei

Nimeni nu e fără de păcat, nimeni nu poate spune că nu a greşit niciodată

faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele. Tocmai de aceea Hristos ne-a lăsat
Sfănta Taină a Mărturisirii. Ea „întăreşte din nou unirea cu Hristos a celui prin
păcate a pus o distanţă sau o contradicţie între sine şi Hristos. Prin mărturisire
iese din această despărţire.” 63 Spovedania ne curăţă sufletul numai dacă ne
mărturisim aşa cum trebuie în faţa duhovnicului. Am spus în faţa duhovnicului
tocmai pentru a face diferenţa între modul în care se face spovedania în biserica
ortodoxă şi gheretele pe care le folosesc catolicii. Acestea nu au fost introduse în
biserica noastră pentru ca duhovnicul să ştie cine este penitentul, să-i cunoască
sufletul mai îndeaproape, să-i poată urmări evoluţia spirituală de la o mărturisire
la alta, pe scurt să-şi îndeplinească rolul de pedagog şi doctor de suflete.
„Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei constă în iertarea păcatelor, celor care
le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut, şi
de către Hristos în mod nevăzut.”64
În Canonul 120 al Nomocanonului în 228 de titluri spune aşa: „ părintele
spiritual dacă descoperă cuiva păcatele mărturisite de cineva, să fie supus
epitimiei: să fie pedepsit trei ani şi numai o dată să se ce cuminece şi în fiecare zi
să facă o sută de metanii” 65. Elevii au certitudinea că preotul nu va divulga cele
auzite la Taina Mărturisirii şi că Dumnezeu le iartă păcatele prin preotul
duhovnic.
În primii ani petrecuţi în Sterjnic în timpul posturilor mergeam cu elevii la
biserică pentru a se mărturisii. Fiind peste patru sute de elevi ortodocşi am hotărât
împreună cu părintele să îi duc pe cei mici (clasele I- IV) într-o zii, iar pe cei mari
(clasele V-VIII) în altă zi.
Am fost plăcut surprinsă când, ducându-mă cu ultima clasă la care am avut oră,
am găsit curtea bisericii - care este destul de mare - plină de copii. După ce ne-am
închinat la icoane şi am admirat interiorul bisericii (unii pentru prima data),
părintele le-a citit molitfa. Nu se auzea nici o şoaptă. Toţi ascultau cu atenţie.
Apoi preoţii au început să îi spovedesca. Doi preoţi, tată şi fiu, au dezlegat
păcatele copiilor şi i-au sfătuit cum poate nimeni nu o mai făcuse până atunci. În
acest timp, afară cântam cântece religioase împreună cu câteva fete care făceau
parte din corul bisericii sau vorbeam despre praznicul care se apropia. Când am
întrebat o elevă ce simte după ce s-a spovedit mi-a răspuns: parcă mi s-a luat o

63. Staniloaie Dumitru, op. cit., p. 83

64. Idem
65. Plămădeală Antonie, op. cit., 210
piatră de pe suflet .”M-am uitat atentă la ea. Era un copil,nu un înţelept cu părul
nins . La sfârşit părintele le-a oferit dulciuri.Dovadă că bucuria lor duhovnicească
au împărtăşit-o şi altora, este faptul că cei care nu au putut veni atunci au venit
când am mers cu cei mari.
Unii dintre elevi au înţeles că orice păcat, orice faptă care îi îndepărtează
de Dumnezeu, de oameni, chiar şi de ei înşişi, este ca o rană făcută sufletului şi
vor accepta necesitatea spovedaniei în viaţa lor. „Ai greşit faţă de un om, sau
faţă de omul din tine, faţă de omul Hristos. Atunci tot printr-un om trebuie să obţi
iertarea. Ai rănit icoana, îngerul sau lumina din tine, sau din aproapele tău, atunci
cere iertare Celui ce ţi-a dăruit chipul Său, Domnului îngerilor şi celui ce este
Lumina veşnică a vieţii. Tu nu eşti singur pe acest Pământ, nu te poţi ierta singur,
nu îţi poţi dărui singur iertare.”66
Le-am spus elevilor, aducându-le şi argumente, că boala trupului stă în
strânsă legătură cu boala sufletului.Aşadar, spovedania are caracter terapeutic şi
rolul de a completa străduinţele credincioşilor de toate vârstele în educarea
personalităţii lor religios - morale, aşa cum spune şi Sfântul Evanghelist Ioan: ”
Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, că să nu îţi fie ceva mai
rau” (Ioan 5,14).
Sunt părinţi care îşi îmbolnăvesc copii datorită tensiunii familiale survenite între
cei doi soţi sau din alte cauze. Nici măcar atunci ei nu merg la preot ci la psiholog
sau chiar la psihiatru. Am avut un elev care,în clasa a treia mi-a spus că vrea ca
atunci când o să fie mare să se facă călugăr. În clasa a opta din cauza internetului
şi a altor factori s-a îmbolnăvit psihic.După ce a fost dus la psihiatru şi a luat
medicamentele prescrise de acesta boală s-a agravat. Sunt sigură că dacă părinţii
lui s-ar fi rugat pentru el şi l-ar fi îndrumat să meargă la biserică şi să se
spovedească aşa cum făceau când era mic, nu s-ar fi ajuns aici. La ore, atunci
când era prezent, nu se putea discuta cu el .Mintea lui era răvăşită de
medicamente şi de timpul îndelungat pierdut în faţa calculatorului. „Duhovnicii
îşi iau partea lor cu totul şi cu totul specială în acest proces de curăţire, de luptă,
şi de biruinţă. Ei sunt cei care păstrează măsura. Au grijă să se menţină pe linia
Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, ca şi pe linia tradiţiilor de practică a vieţii
duhovniceşti moştenită de la înaintaşi, păstrând echilibrul între ceea ce este fix şi
ceea ce poate fi modificat, exercitând o libertate de fidelitate faţă de înaintaşi şi
perpetuând ceea ce au lăsat înaintaşii cu libertatea de a le acomoda după vremi şi
oameni, fără a le trăda sau compromite”.67
Preoţii din sat iubesc copii, se vede lucrul acesta şi din faptul că şi copiii îi
iubesc pe preoţi. Când i-am întrebat la care dintre ei se mărturisesc, numărul
celor care au spus că la părintele Alexandru a fost aproape egal cu al celor care se
mărturisesc la părintele Daniel. Unii spuneau că părintele Daniel este mai bun, iar
alţii îl lăudau pe părintele Alexandru. Acest lucru m-a dus cu gândul la cei care îi
iubeau pe Sfinţii Trei Ierarhi.
 66. Neofit Monahul, op. cit., p. 59
67. Plămădeală Antonie, op.cit., p. 222
Important e ca ei să se mărturisească sincer,cu căinţă să nu mai repete păcatele
făcute şi să îşi îndeplinească acel canon pe care preotul duhovnic consineră că le
poate vindeca bolile sufleteşti.Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite ele
sunt „ca o sabie ce stă să cadă asupra noastră.” 68 Însă atunci când le mărturisim
Dumnezeu înlătură pedeapsa.
 CAPITOLUL II

68. Boca Arsenie, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Credinţa strămoşească, p. 74

Unirea cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei

Datoria noastră, a profesorilor de religie este aceea de a caută prin dragoste

nemărginita, să educăm copiii nu numai prin lecţii ci şi prin punerea în practică a
celor învăţate de ei în clasă. Aşa am făcut, pe cât am putut, de-a lungul anilor.
I-am luat de mână, i-am dus la picioarele Mântuitorului prin taina Sfintei
Spovedanii ca după aceea să se împărtăşească. În „Euharistie omul renăscut în
Hristos şi întărit prin Duhul Sfânt nu se mai uneşte cu Hristos care Se naşte şi
moare pentru păcatele noastre, ci cu Hristos care moare la sfârşitul activităţii
Sale, pentru a învia la viaţa eternă.
Euharistia sădeşte astfel în noi puterea pentru a preda total existenţa
noastră lui Dumnezeu, spre a o primi umplută de viaţa Lui eternă, asemenea lui
Hristos prin Înviere.” 69
Dar pentru ca această putere se pierde treptat, îi îndemn pe elevi să se
împărtăşească cel puţin în cele patru posturi de peste an. Unii dintre ei au învăţat
greşit de la părinţi că trebuie să ia dumnezeiasca împărtăşanie doar o dată pe an,
de Paşti. Nu cred că cei care preţuiesc Cinstitele Daruri se pot reţine de la
împărtăşire atâta vreme. Fiecare Sfântă Liturghie este prilej de a ne uni cu Hristos
şi de câte ori nu ne împărtăşim, de atâtea ori refuzăm ceea ce Dumnezeu vrea să
ne dea.
Nici Sfânta Scriptură şi nici Sfinţii Părinţi nu recomandă deasa sau rara
împărtăşanie, ci împărtăşania făcută cu pregătirea necesară.
 Factorii primordiali în educarea elevului

2.1 Factori externi ( familia, şcoala şi Biserica )

Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată
de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să patrundă tainele

Trebuie accentuat faptul că apropierea de Sfintele Taine se cere a fi făcută

din fragedă copilărie. „Experientele religioase se deprind în cadrul celulei
familiale”70.
Noi, profesorii de religie trebuie să-i monitorizăm şi să-i îndrumăm pe
elevi să participe în mod frecvent la împărtăşirea cu dumnezeieştile taine.
Într-o zi de sărbătoare, aflându-mă cu elevii la slujba Sfintei Liturghii, în
momentul împărtăşirii, un elev din clasele mici - foarte neastâmpărat - a mers şi
s-a împărtăşit. Ştiam că nu s-a spovedit şi că mâncase înainte. M-am simţit
vinovată, dar nu aş fi avut cum să îl opresc. Important este că, o vreme, acel elev
s-a mai cuminţit. Dacă părinţii l-ar fi dus la biserică, dacă l-ar fi pus să se
spovedească şi apoi să se împărtăşească cu siguranţă ar fi reuşit măcar să termine
şcoala şi ar fi fost mult mai cuminte. Iată cum părinţii împiedică Harul lui
Dumnezeu să lucreze în proprii lor copiii.

69. Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1997, p.
57
70. Timiş Vasile, op.cit.,p. 86
În ziua de astăzi, se spune că trebuie să dăm copiilor libertate absolută. Dar
cea mai eficientă metodă este ca disciplina şi libertatea să se întrepătrundă. Astfel
educaţia nu îşi are rostul. Nu este de ajuns să îndepărtăm răul ci, trebuie să
încurajăm binele. „ Elevul trebuie să se învingă mai întâi pe sine, după ce a
învăţat să deosebească binele de rău.”71
Atunci când ajutorul în munca profesorului nu vine şi din partea părinţilor
sunt slabe şanse de izbândă.
Legat de Sfânta Taină a împărtăşaniei este şi postul.
Pentru a se împărtăşi, elevilor li se cere să ţină post cel puţin trei zile. Am
elevi, puţini la număr, din păcate, care ţin toate posturile de peste an. Unii postesc
şi pentru că la ei în familie se posteşte. Alţii fac eforturi mari pentru a posti,
deoarece mamele lor gătesc numai de dulce. Un elev mi- aspus:” mănânc ce
găsesc de post iar uneori mă mai ia bunica să mâncăm împreună mâncare de
post.” Aceşti copii sunt de admirat şi nu întâmplător este faptul că ei sunt cei mai
buni sau printre cei mai buni elevi din clasă. În felul acesta Dumnezeu le
răsplăteşte dragostea. În faţa lor nici cei care spun că :” aş muri dacă aş posti
atâtea săptămâni!” nu mai au ce spune. Exemplul lor este la fel de concludent ca
exemplul proorocului David şi al prietenilor săi care după zece zile de post arătau
mai frumoşi şi mai graşi la trup decât toţi tinerii care mâncau din bucatele
universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia ca un proces
de desfăşurare cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după
cum existenţa socio umană în ansamblul său se află în continuă devenire.
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane.
Ea este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi
capacitatea de a răspândi zestrea întelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua
spriritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie,
omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie
să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele
regelui.
Sfatul pe care îl dau celor care nu au atâta tărie sau voinţă să postească
singuri în familie şi care poate că nu au o bunică evlavioasă care să îi cheme să
mănânce mâncare de post, este ca să ţină măcar postul sufletesc şi să renunţe la
ceva din alimentele pe care le consuma de obicei. Să renunţe, de exemplu, la
ciocolată pe care o mănâncă zilnic sau la oricare aliment de care credea că nu se
poate lipsi.
După post suntem mult mai bine pregătiţi pentru a primi însuşi trupul şi
sângele lui Hristos. Apoi trebuie să păstrăm sfinţenia pe care am dobândit-o după
primirea Sfintei Împărtăşanii.
Într-o perioadă am încercat să îi răsplătesc pe cei ce s-au spovedit şi s-au
împărtăşit la sfârşitul posturilor cu notă maximă sau cu diferite iconiţe. Metoda a
dat roade în special la cei mici, ţinând cont de faptul că deprinderile se formează
în clasele mici. Scopul este de a-i determina pe elevi să meargă singuri la
spovedit fără a fi duşi de mână sau pentru a primi vreo recompensa. De
constrângere nici nu poate fi vorba, deoarece „în educaţie, mai ales în cea
religioasă, nu are ce cauta constrângerea.
Prin constrângere nu poţi să îi dai iubirea lui Hristos. Bătaia îi va înăspri
caracterul, îl va face să se închidă în el, pierzându-şi încrederea. Adresându-i
cuvinte insultătoare, copilul aşa va deveni iar noi nu avem dreptul de a-l dispreţui
sau descuraja.”72

71. Popescu Anastasia,op. cit., p. 154

72. Idem
Este adevărat că în primii ani de şcoală putem recurge şi la astfel de metode,
pentru că prin împărtăşirea cât de cât deasă să simtă în suflet dragostea lui
Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele. Astfel noi, profesorii de religie, putem
avea conştiinţa împăcată.
dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele dou mari scopuri
ale educaţiei: primul este „ să dăm copilului cunoştinţe generale de care,
bineînţeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucţia. Celălalt e să
pregătim în copilul de azi pe unul de mâine şi aceasta este educaţia.” 3 Nu
achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când, şi ce se actualizează atunci când
trebuie .
„Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament. Din
cărţile: Levitic, Numerii, Deuteronom, Pilde şi Psalmi rezultă că scopul educaţiei
este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să tindem din toate puterile. În

3.4 Solicitarea preotului pentru săvârşirea anumitor ierurgii

concepţia vechi-testamentară este considerat om înţelept nu cel care are multe
cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.
Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament, recomandă în special
exemplul părinţilor care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i
mustre şi să-i bată: <<Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl
iubeşte îl ceartă la vreme.>>(Pilde 13,24 ).Familia deţine rolul fundamental în
educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.”
Ideea de educaţie este prezentată şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi
unei îndrumări atente, orientate spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aceasta

Încă din epoca apostolică, Biserica a stabilit şi rânduit, alături de Sfintele

Taine, unele lucrări sfinţitoare sau slujbe folositoare creştinilor pentru dobândirea
ajutorului dumnezeiesc în diferite momente şi împrejurări din viaţă acestora. De
asemenea, aceste slujbe privesc natura însufleţită sau neînsufleţită. Ele se numesc
ierurgii sau lucrări sfinte.
Creştinul în timpul vieţii se bucură de binecuvântări şi sfinţiri ale
bisericilor, cimitirelor, caselor, crucilor, troiţelor, icoanelor sau fântânilor, vaselor
de cult, hainelor ce se dau de pomană, apei, grâului, pâinii.etc. unele din ierurgii
se fac în biserică, altele în afara bisericii, dar toate au că scop chemarea Duhului
Sfânt de către preoţi şi credincioşi asupra tuturor lucrurilor de care omul are
nevoie în viaţă de toate zilele.
Deseori elevii îmi spun cu mare bucurie că preotul a venit la ei în casă
pentru a le face sfeştanie. Ei simţ nevoia de a-mi poveşti cu lux de amănunte ceea
ce a spus şi a făcut protul cât timp a durat sfeştania. În momentul în care nu ştiu
anumite lucruri întreabă sau îi întreb eu pe ei ceea ce consider că nu ştiu. De
exemplu sunt nelămuriţi cu privire la aghiasma mică şi aghiasma mare. Chiar
dacă în lecţia despre Botezul Domnului le-am vorbit despre cele două feluri de
aghiasma mă văd nevoită să le reamintesc ce se face cu aghiasma mică, apa pe
care preotul o sfinţeşte şi în casele lor atunci când le face sfeştanie şi cât de
importantă este aghiasma mare.
La fiecare început de an şcolar preotul este invitat de către conducerea
şcolii pentru a se ruga şi pentru a sfinţi clasele. Rugăciunile se fac pentru
luminarea şi ajutorul elevilor.
M-am bucurat foarte mult atunci când am văzut cum elevii şi chiar unii
dintre colegi rosteau şi cântau împreună cu preotul rugăciunile care se spun la
această ierurgie.
Într-un an când preotul a mers împreună cu cântăreţul bisericii pentru a
sfinţii sălile de clasă, cabinetele şi laboratoarele, am văzut cum mamă unor elevi
penticostali, mergea în clasele unde ştia că sunt elevi din confesiunea să, şi îi
scotea din clase ca şi cum preotul le-ar fi făcut ceva rău. Atât eu cât şi preotul nu
ne-am putut opune dorinţei femeii. În schimb de fiecare data când vedeam sau
auzeam că există conflicte între cei de alte confesiuni, încercam să îi îndemn să
evite discuţiile pe teme religioase şi să îi împac dându-le că exemplu „Pilda
samarineanului milostiv”.
rezultă din chiar cuvintele Sale: <<Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a
unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.>> (Matei 19,14).

3. 3.Cucoş Constantin, Pedagogie,Ed. Polirom, 1996, p. 28

Educaţia creştină are drept început şi sfârşit dragostea de om şi de

Dumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe
pământ această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia cerurilor.
Educaţia creştină înseamnă convertirea totală la Hristos.” 4
Un alt moment de bucurie l-au avut elevii atunci când s-a sfinţit biserica
cea nouă din sat. Au fost încântaţi de numărul mare de preoţi, de prezenţa
arhiereului, de slujba arhierească care s-a ţinut şi de faptul că au putut trece atât
băieţii cât şi feţele prin Sfântul altar.
Efectul ierurgiilor depinde spre deosebire de cel al Sfintelor Taine şi de
„ credinţa şi vrednicia primitorului sau al celor pentru care se săvârsesc”.
Instituind ierurgiile, biserica a urmat exemplul Mântuitorului care a
binecuvântat pâinile, copiii, a poruncit Apostolilor să binecuvînteze casele în care
vor fi primiţi şi să scoată demonii din cei îndrăciţi.
 „În epoca patristică, părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de
spiritualitate care implică o orientare nouă pentru fiecare individ.
Ei foloseau metode diferite de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi
oameni, ei nu doar vorbeau despre educaţie, ci se aplicau cu foarte mare dăruire
şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o îndrumare directă,
personală şi un control continuu al fiinţei umane.
Biserica era cea care făcea educaţia, în spiritul de frăţietate şi de dragoste, proces
în care personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte
personalităţi.” 5

3.5 Naşterea si Învierea Domnului, momente de bucurie pentru

toţi creştinii

Dintre toate sărbătorile noastre, ale creştinilor Naşterea şi Învierea

Domnului ne aduc cea mai mare bucurie în suflete. Totodată, atât Învierea cât
mai ales Naşterea Domnului este foarte bogată în tradiţii şi obiceiuri.
Cu câteva săptămâni care preced cele două mari sărbători încep pregătirile
pentru serbări. Pregătim scenete, colinde şi cântări care vestesc Naşterea
Domnului şi cântări care ne amintesc de Patimile şi de Învierea Domnului. Le
repetăm pe cele deja ştiute sau învăţăm altele noi.
Ca metode de predare, învăţare folosite enumerăm: cântarea religioasă,
dramatizarea, deprinderile morale şi îndrumarea teoretică şi practică.
1.Cântarea religioasă: „Cântările religioase sunt însăşi credinţa cântată şi
reprezintă o teologie practică.” 73
În selecţionarea cântărilor religioase ce urmează a fi învăţate de către elevi
amintim următoarele criterii.
Vârsta copiilor. Cântările religioase să fie alese în funcţie de stadiul
învăţării intelectuale şi afective a elevilor ;
Întinderea vocilor. Acele cântări religioase care cunt alcătuite din sunete
mai înalte sau mai joase decât întinderea vocilor copiilor nu pot fi interpretate
 Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor
educaţi. Elaborau deci, o educaţie soteriologică. Această educaţie avea la bază, în
centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare
persoană care se supunea acestui proces de educaţie.
„Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre,
îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă
creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie,
biserică, şcoală, societate.” 6
„Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui
Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune
corect;
Tematică programei şcolare. Programă prevede sugestii pentru repertoriul
de cântece şi pentru audiţiile muzicale, în conformitate cu programa şcolară de
muzică pentru fiecare clasă în parte.
După ce cântarea religioasă a fost aleasă urmează învăţarea acesteia la clasele
mici, după auz, iar cu ajutorul notelor muzicale în clasele mari.
„ Etapele învăţării după auz a unei cântări religioase sunt:
Prezentarea cântării - se anunţa titlul cântării cu specificarea categoriei de
cântări din care face parte ( cântare din Sfântă Liturghie, cântare în cinstea Maicii
Domnului, colinde, cântare specifică postului mare. );
- se comunică numele compozitorului şi al autorului versurilor şi se dau
cele mai semnificative date biografice ale acestora;
- profesorul interpretează demonstrativ cântarea în întregime sau această
se audiază;
- se dau scurte explicaţii legate de structură cântării ( număr de rânduri
melodice; un rând melodic corespunde unui vers poetic );
- se face analiza literară a textului cântării în strânsă legătură cu conţinutul
muzical.

73. Șebu Sebastian op. cit. p.143

2. Dramatizarea .

”Dramatizarea este metodă bazată pe acţiune simulată prin care profesorul

sau elevii exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu
scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a aganci înţelegerea semnificatiei
unor situaţii.” 74
În scenetele alcătuite pe baza evenimentelor care s-au petrecut înainte de
Învierea Mântuitorului, este nevoie a se face reconstituirea modului de viaţă a
unor personaje biblice că şi reconstituirea momentelor care au precedat şi care au
urmat acelei mari minuni.
„Dramatizarea a fost folosită de către arhiereul Caiafa care, la procesul
Mântuitorului, a accentuat <<vina>>. Acestuia prin faptul că şi-a rupt veşmintele
pentru a-i determină pe cei din sinedriu să-L condamne la moarte: „Atunci
arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând : - A hulit! Ce ne mai trebuie martori! Iată
şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor informat mai presus de om şi
de lume. Principiul colaborării libere şi active între harul dumnezeiesc şi
strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi principiul
sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.” 7
Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină - ca
acţiune premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţonare continuă - este
posibilă. Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii, fiind necesară în
îndrumarea sufletescă a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale
morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu
acum aţi auzit hulă Lui.”( Matei 26,65 ; Marcu 14,63 ).75

3. Deprinderile morale
„Deprinderile morale sunt faptele şi virtuţile duhovniceşti ale creştinului.
Practicarea lir, în conlucrare cu harul divin, conduce pe om la cunoaşterea lui
Dumnezeu.”76
La elevi formarea deprinderilor morale începe din copilărie, în familie,
este dezvoltată în biserică prin cateheze şi lecţii de religie şi continuată prin
ascultarea cuvântului lui Dumnezeu la slujbele Bisericii, prin citirea Bibliei şi a
cărţilor duhovniceşti.
Deprinderile morale sunt: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii,
citirea Sfintei Scripturi şi respectarea tradiţiilor religioase.
În Sfântă Scriptură avem numeroase exemple din care reiese că fără fapte bune
credinţa este moartă.
Profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi prin
aprobare şi dezaprobare.
„Aprobarea sau aprecierea favorabilă este modalitatea prin care se
realizează o întărire pozitivă a manifestărilor morale ale elevilor de către o
autoritate externă (profesor, duhovnic, colectivitate).”77 Aprobarea poate luă
diferite forme: acordul pentru faptele sau atitudinile morale ale elevilor (printr-un
zâmbet, un gest de aprobare sau un cuvânt încurajator), lăuda (în particular sau în
faţă colectivului), exprimarea recunoştinţei (verbală), recompensa (morală şi
materială scrisori de felicitare respectiv premii în cărţi, excursii, etc).

74 Ibidem p.147
75 dem
76 Ibidem p.134
77 . Idem

În Sfânta Scriptură găsim numeroase aprobări aduse de către Mântuitorul

şi nu numai. ( Aprobarea acţiunilor prin care femeia păcătoasă a ştiut să
dovedească părerea de rău pentru păcatele săvârşite: turnarea mirului, plânsul de
pocăinţa- Luca 7,36-50).
Sfântul Ignatie Teoforul îi apreciază pe smirneni pentru ospitalitatea lor
faţă de însoţitorii lui, spre deosebire de unii filadelfieni care i-au necinstit: „Ati
făcut bine că aţi primit, pe diaconii lui Hristos Dumnezeu, pe Filon şi pe
deoarece „în viziunea biblică şi patristică, omul a fost chemat să fie inel de
legătură între lumea creată şi cea necreată a lui Dumnezeu, în Hristos. Zidit după
chipul lui Dumnezeu, omul este menit să se înalţe la asemanarea cu Dumnezeu,
după chipul Persoanelor trinitare care trăiesc şi există una prin alta , aşa cum ne-a
arătat însuşi Mântuitorul. (Ioan 17.21).” 8

4. Coman Ion G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara,1988, p.p. 20-
22
5. Ibid., p. 24

Reuagatopod care de dragul lui Dumnezeu m-au însoţit; şi ei mulţumesc

Domnului pentru voi, că i-aţi ajutat în tot chipul” ( Sfântul Ignatie Teoforul,
Epistolele, pagină 222). 78
Profesorul trebuie să dea dovadă de mult tact şi să-şi cunoască bine elevii,
deasemeni să cunoască momentul şi modul în care să folosească aprecierea
pentru a nu creeă suspiciune şi invidie între elevi.
„Dezaprobarea este modalitatea prin care profesorul consemnează că
faptele, conduită şi atitudinea morală a elevilor nu este corespunzătoare în raport
cu morală creştină.” 79
Dezaprobarea poate luă următoarele forme : dezacordul (printr-o privire,
un gest reprobabil, expresii: „nu este bine...”, „sunt dezamăgită...”), observaţii
( în particular, în faţă părinţilor sau în faţă colectivului ), avertismentul ( verbal
sub formă ultimatumului ), sancţiunea ( mustrarea scrisă ).
Forme de dezaprobare găsim atât în Sfântă Scriptură cât şi în Sfântă
Tradiţie. La întoarcerea poporului evreu din robia Egiptului , Dumnezeu a făcut
multe semne şi minuni, dar mulţi israeliţi şi-au învârtoşat inimile şi au cârtit
împotrivă Lui. Moise a mijlocit mereu pentru popor în faţă lui Dumnezeu care,
desii a vrut de nenumărate ori să îi piardă, la rugăciunile lui Moise şi pentru
pocăinţa lor, doar i-a pedepsit ( Numeri 14,22 -23; 20,12).
Formele dezaprobării vor fi utilizate gradat. Mai întâi profesorul va
cercetă în amănunt cauzele săvârşirii faptelor rele ( prin discuţii cu elevii în
cauza, cu învăţătorul sau dirigintele, cu părinţii, cu colegii ), va explică elevilor
ce şi unde au greşit, care sunt consecinţele imediate şi de durată, şi îi va îndemnă
să reflecteze asupra comportamentului lor. Avertismentul şi sancţiunea nu vor fi
aplicate până nu va discută cu elevii în cauza, pentru că aceştia să conştientizeze
faptul că, prin utilizarea acestor forme ale dezaprobării nu li se face o nedreptate.
Profesorul de religie prin duioşie îmbinată cu severitate trebuie să îşi atingă
scopul. Adică îndreptarea morală a elevilor.

78. Ibidem p.135

6. Coman Ion G., op.cit., p.84
7. Pastoratie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001
8. Popescu Dumitru, Hristos, biserică, societate, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R, Bucureşti,1998, p. 41
Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală de către
părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi,
conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei
exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă
din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce
se derulează în Biserică şi în societate.
79. Idem
4. Îndrumarea teoretică şi practică
Îndrumarea teoretică şi practică este „metoda care precede sau însoţeşte
desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare
a elevilor în anumite condiţii şi la deprinderea unor reguli de comportament”. 80
Profesorul trebuie să explice elevilor motivul şi scopul pentru care face
îndrumarea, precum şi regulile, indicaţiile, necesare realizării activităţii
respective.
De asemeni îi va îndruma pe elevi să evite automatizarea practicilor
religioase observate şi exersate de către ei, deoarece această nu are că rezultat
ajungerea la trăirea religioasă. Totul trebuie făcut din suflet şi nu doar formal.
Exemplu :
Înaintea serbarii de Crăciun, profesorul de religie trebuie să organizeze o
activitate de îndrumare:
a)teoretică- referitoare la veşmintele pe care le purtau oamenii din acea
vreme,obiectele care au fost dăruite Pruncului Iisus, momentele principale ale
scenetei în care urmează să joace şi simbolistică acestora, comportamentul care
se impune în acest context.
b)practică- referitoare la anumite reguli privind ţinută vestimentara,
comportamentul şi locul pe care îl ocupă fiecare dintre ei în scenetă, la atitudinea
pe care trebuie să o aibă pe tot parcursul serbarii.
Profesorul va urmări modul în care elevii respectă îndrumările date,
revenind şi insistând acolo unde este cazul, în vederea formării deprinderilor de
practică liturgică şi de comportament moral.
Atât serbările pe care le organizez cu elevii în cele mai importante
momente din viaţă creştinilor cât şi colindele pe care preoţii le pregătesc cu copiii
satului pentru că de Crăciun să meargă la fiecare casă pentru a vesti Naşterea
Domnului le aduc acestora multă bucurie în suflete.
 Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământuilui,
potrivit poruncii Mântuitorului: „mergând, învăţaţi toate neamurile” ( Matei
28,19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei, slujitorilor bisericeşti din toate timpurile.
Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o
importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după
practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat în acelaşi fel de
Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor
elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi
spirituale ale catehumenilor.

80. Ibidem p.149

Concluzii

Lucrarea de faţă am întocmit-o în urma studierii a numeroase materiale

metodico- ştiinţifice şi de specialitate, dar şi pe baza experienţei proprii.
M-am oprit asupra câteva dintre metodele şi mijloacele folosite de către
familie, şcoală şi Biserică- separat sau împreună- în educarea religioasă a
elevilor. Sigur că fără a avea impresia de a fi abordat complet o temă vastă cum e
educaţia religioasă. Lucrarea de faţă prezintă modul în care se poate face o bună
educaţie religioasă în Biserică-pe tot parcursul vieţii, în şcoală şi mai ales în
familie încă de la cea mai fragedă vârstă. De asemeni, prezintă şi care sunt
consecinţele pe care le are lipsa educaţiei religioase.
În perioada actuală, când există pe de o parte o multitudine de moduri în
care elevii să îşi cunoască credinţa şi să se apropie de Dumnezeu, iar pe de altă
parte tot atâtea moduri sau poate chiar mai multe care să-i facă să ignore credinţa
şi în felul acesta să se îndepărteze de Dumnezeu, metoda cea mai eficientă, care
presupune o trăire religioasă activă a elevilor şi o însuşire temeinică şi conştientă
a cunoştinţelor şi deprinderilor religioase s-a dovedit a fi conlucrarea dintre cei
trei factori familia, şcoala şi Biserica.
Personal, am acordat o atenţie deosebită acestei colaborări, folosind
metodele didactice de aşa manieră, încât ele să corespundă cerinţelor instructive
educative, programei şcolare şi să respecte în acelaşi timp libertatea de credinţa a
fiecăruia.
Mergând cât mai des la biserici şi mânăstiri cu elevii şi cu părinţii unora
dintre accestia, având aproape de fiecare data un preot cu noi, am putut constată
eficientă acestei forme de organizare a educaţiei religioase.
Acolo în pelerinaje, atât elevii cât şi părinţii lor i-au contact cu toate
metodele de cunoaştere a realităţii religioase şi nu numai.
 În Biserica Ortodoxă, „învăţământul religios, fiind practicat de la început
pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar
„katiheiu” care are sensul de : a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a
anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai(Luca 1,4; Fapte 18,25 ; 21-21 ;
romani 2,18 ; galateni 6,6 ).” 9
De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub mai multe forme, în
funcţie de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele
noastre pe clase şi pe lecţii.

Folosind aceste metode am putut constată eficientă lor atât în dezvoltarea

intelectuală cât şi morală a elevilor, constând în :
- cultivarea în mod deosebit a simţirii pe care o naşte rugăciunea în comun;
- oferirea de criterii după care să îşi poată allege cele mai bune exemple de
conduită morală;
- formarea deprinderii de a medită asupra faptelor săvârşite în ziua care a
trecut;
- luminarea minţii prin cunoştinţele dobândite;
- însuşirea graiului liturgic.
Virtuţile care îi însoţesc pe elevii care au primit o educaţie religioasă
aleasă aduc numai pace şi bucurie în jurul lor.
Un lucru important, dar pe care nu toţi profesorii de religie au posibilitatea
să-l facă, este participarea acestora la toate slujbele şi activităţile care se fac în
biserică şi nu numai.
Educaţia religioasă influenţează pozitiv asupra caracterului copiilor
deoarece toată învăţătura cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfântă Tradiţie este
mântuitoare.
Iată de ce, pe bună dreptate, o vorba din înţelepciunea populară spune:
Cum e în leagăn aşa e şi în mormant”
Trebuie să avem convingerea că viitorul societăţii româneşti este strâns
legat de viitorul comunităţii creştine.
 Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna
pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei.
Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit
dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învătăturii care trezeşte sentimente
înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.
Educaţia religioasă primită în şcoală nu are ecou dacă elevul nu face parte
dintr-o familie care să-i vorbească despre Dumnezeu. Primul lucru ce sare în ochi
la tineretul nostru este neglijarea laturii religioase. Pedagogii mărturisesc că în
şcoli vin adesea copii pentru a căror formare religioasă nu s-a făcut nimic sau
aproape nimic în familie; copiii nu au frică de Dumnezeu, nu cunosc rânduielile
religioase.
Dacă întrebi un copil: „Te rogi lui Dumnezeu? ” şi el răspunde: „Acasă la noi
nimeni nu se roagă! „
Lecţiile profesorilor de religie din şcoală nu îşi află sprijin în familie din
partea multor părinţi. Este aproape cu neputinţă să se pună în rânduială mersul la
Biserică, la slujbă al unor astfel de copii.
Se constată la aceştia chiar indiferenţă, lipsa dorinţei de a se ruga şi a merge la
Biserică. Adesea, putem auzi din gura copiilor mai mari care frecventează şcoala,
vorbe necuviincioase despre obiectele de cult, blasfemii şi înjurături, vorbe şi
ocări neruşinate, chiar manifestări de necredinţă.

9. Micle Beniamin, Iniţieri catehetice, Eparhia Râmnicului, 1988, p 5

 Dumnezeu a făcut totul ca să fie posibilă o bună creştere şi educare a
copiilor. El a stabilit de la început căsătoria pentru ca tatăl şi mama să îşi îndrume
copiii prin iubirea lor unită către bine. „El a dat fiecărui copil câte un Înger
Păzitor; în Taina Botezului i-a spălat sufletul de păcatul originar, iar prin Taina
Împărtăşaniei copiii se unesc în modul cel mai strâns cu Hristos, îşi întăresc viaţa
sufletească şi primesc un zălog al vieţii veşnice. Prin urmare Dumnezeu face totul
pentru a uşura sarcina părinţilor. Vina deci, nu o poartă Dumnezeu şi nici
profesorii de religie. Chiar un scriitor antic păgân Quintilian spunea: <<Copii nu
îşi însuşesc în şcoală năravurile proaste, ci cu ele gata însuşite vin la şcoală.>>
Deobicei stricăciunea vine de la părinţi care dau copiilor un exemplu rău încă de
la cea mai fragedă vârstă .” 10
„Astăzi, copiii vin la şcoală ignorând complet problemele religioase. Ei
cunosc destule cântece laice, diferite poezi, dar foarte puţine rugăciuni. Ştiu
foarte multe despre păcate, dar foarte puţin despre lucrurile sfinte. Studiind la
şcoală religia deşi numărul de ore destinate acesteia este mic, ar putea primi o
educaţie religioasă temeinică, dar le lipseşte receptivitatea. Mulţi părinţi privesc
studiul religiei ca pe o materie secundară şi nu îi sprijină pe profesori în
pretenţiile lor, nu îi supraveghează pe copii în efectuarea temelor la aceast obiect
şi nu privesc cu ochi buni volumul mare de material ce trebuie memorat.
În acest caz nu trebuie să ne mai mire faptul că, la terminarea şcolii, copiii au
cunoştinţe insuficiente tocmai la cea mai importantă dintre ştiinţe: ştiinţa
mântuirii. „ 11
O vorbă din bătrâni spune că ce nu cunoşti nu poţi să preţuieşti. Cel ce nu
are cunoştinţe suficiente despre credinţa sa şi învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe
nu va putea pune prea mare preţ pe credinţă şi Biserică.El devine din ce în ce mai
nepăsător şi sfârşeşte prin a-şi părăsi credinţa şi Biserica. Acest fenomen este
foarte periculos în zilele în care ortodocşii trăiesc amestecaţi cu cei de alte
credinţe.
„Misiunea noastră comună, a preoţilor, părinţilor şi a profesorilor de
religie, va avea finalitate în măsura în care se va realiza prin lumina şi iubirea lui
Hristos. Creştinul autentic este omul iubirii şi trăirii evanghelice, al iubirii ce
năzuieşte mereu spre autodepăşire. „12

10. Irineu, Episcop de Ecaterinburg, Educaţia Religioasă, Învataturi pentru copii si tineri, Ed. Sophia, Bucuresti 2002, p 59
11. Ibidem, p.p.115-116
12. Timis Vasile, op. cit., p. 34

2.2 Factorii interni

 Religia nu există fără oameni.Oamenii „reflectă religia”. O „reflectă la
nivelul sentimentlui religios „. Se începe cu „ritualul” copilul merge la biserică,
învaţă rugăciuni, se închină. Pornind de la comportament, sentimentul religios îşi
dobândeşte şi celelalte două componente: ( divinitate, valorile cosmogonice ) şi
„trăirea „, cea de-a treia componentă; dacă omul nu trăieşte afectiv religios,
atunci sentimentul nici nu există – putem avea cunoştinţe religioase şi fără să fim
credincioşi şi putem avea comportamente religioase pur formale.
Prin credinţa religioasă omul ajunge să cunoască realităţi mult mai
profunde . Cu cât este credinţa mai mare, cu atât ajutorul lui Dumnezeu va fi mai
deplin.
„Ştim că a crede înseamnă altceva decât a vedea, a constata, a înregistra.
Credinţa exclude vederea ; este încredinţarea celor nevăzute, o afirmă în repetate
rânduri Sfântul Apostol Pavel în mai toate epistolele sale.” 13
Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. „Noi credincioşii creştini,
trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie.
Trebuie să avem o euforie. Bineînţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta în
lume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu îţi dea Dumnezeu bucurie.
Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui
Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator.
Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.” 14
Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără leac
boală a sufletului.
„Noi, de obicei, credem că sunt două categori de oameni: credincioşi şi
necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni,
<<mai răi decât necredincioşi >>. Deci, credincioşi care îşi împlinesc datoriile,
necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi şi
credicioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar
credincioşi şi zice, Sfântul Apostol Pevel că aceştia sunt mai rău decât
necredincioşii.” 15
„Sfântul Isaac Sirul spune: <<casa credinţei este mintea de copil şi inima
curată>> . Şi avea de unde să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în
inima curată, pentru că a citit desigur, din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului
Iisus că cei care au inima curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.
Mulţi dintre credincioşii noştrii sunt ispitiţi de gândul că ar putea înainta în
credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar

13. Steinhardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ed. Mânăstirii Rohia, 2006, p. 264
14. Părăian Teofil, Veniţi de luaţi bucurie, Ed. Teognost, Cluj- Napoca, 2007, p. 78
15. Ibid., p. 73
cunoaşte mai mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă atrage atenţia aspura
faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel îl îngâmfă pe om,
iar împlinirea cuvântului este mântuitoare.Credinţa nelucrătoare, cunoştinţa
singură, îl îngâmfă pe om îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte,
îndemnându-l la lucrarea tuturor” 16.
Credinţa ca să fie mântuitoare, pretinde o viaţă potrivită cu ea. Căci
„credinţa fără fapte este moartă”( Iacob 2,16 ) şi ca urmare nu e capabilă să-l
ducă pe om până la viaţa veşnică.
Faptele bune sunt sufletul credinţei; credinţa cu faptele bune e ca o
credinţă vie. Păcatul şi credinţa nu pot trăi împreună; cu credinţa se uneşte în
mod necesar totdeauna şi virtutea.
„După cum focului îi este propriu să încălzească, apei să roureze, luminii
să lumineze; tot astfel credinţei vii îi este propriu să se exteriorizeze în fapte bune
(Sfântul Tihon Zadoschi ).” 17
„Credinţa se identifică, cu ceea ce Pascal , Kierkegaard şi existenţialiştii
aveau să numească risc, pariu, aventură; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond,
poezie pură. Un act nemotivat!” 18
„Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este
dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos,
dacă nu durere ? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să îi cumperi un
hamburger?, Să îi dai zece lei? Uneori şi asta, dar dacă necazul aproapelui tău nu
poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale,
iar mie mi se pare zice Savatie Baştovoi, că orice necaz şi orice durere depăşeşte
puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne
ăndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se
poate.”19
O definiţie exactă a credinciosului este foarte dificil de realizat, deoarece
această categorie nu este apriorică. Toţi oameni au anumite predispoziţii, sunt
potenţiali credincioşi. Ceea ce diferă este însă forma şi profunzimea sau gradul de
manifestare, iar acestea depind în primul rând de modul în care factorii mediului
socio-cultural interacţionează cu structura psihică individuală.
Sentimentul religios reprezintă reflectarea componentelor fireşti ale
religiei, preluate prin educaţie de individ, grupuri umane, etc. La nivelul
sentimentului religios găsim toate componentele religiei, toate componentele
valorilor religioase: „obiectul„ (divinitatea, valorile supreme, cosmogonice),
ritualul ( valori comportamentale, mersul la Biserică, participarea la slujbe,
rugăciunea individuală şi în grup, etc ) şi „trăirea„ religioasă. (trăirea în grup a
credinţei dar şi la nivel individual ).
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt prilejuri de rugăciune şi de
învăţătură. Ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne.

16. Părăian Teofil, op. cit., p 78

17. Grădina de flori duhovniceşti, Ed. Egumenita, Galati, p. 42
18. Steinhardt Nicolae, op. cit., p. 124
19. Baştovoi Savatie , Dragostea care sminteste , Ed. Marineasa, Timişoara, 2003
Ele, de fapt sunt ceea ce trebuie să cunoască credincioşii noştrii, întru cât
contactul nostru cu învăţătura mai presus de lume, cu învăţătura adusă din cer pe
pământ – pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că citirea Scripturii este
„deschiderea cerurilor „ – se realizează prin dumnezeieştile slujbe.
Sfintele slujbe sunt modalitatea de întâlnire a credincioşilor cu învăţătura
Evangheliei, cu Evanghelia chiar, pentru că în cuprinsul Sfintelor slujbe se citeşte
din Evanghelie, mai ales la Sfânta Liturghie. Sfintele slujbe au darul de a ne pune
în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, cu Duhul Sfânt,
cu Maica Domnului, cu Sfinţii, ne angajează. Deci la Sfintele slujbe învăţând ne
rugăm şi când ne rugăm învăţăm. Asta înseamnă că Sfintele slujbe ne dau prilejul
să ne întâlnim cu învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în prezenţa Lui.
„Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea
ce ne reprezintă pe noi ca drept măritori creştini, ca creştini ortodocşi. Ele sunt un
mijloc prin care credincioşii se angajează în faţa lui Dumnezeu, sunt un mijloc
prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm act despre
Dumnezeu.
Orice credincios trebuie să ştie că el nu este un simplu spectator la o slujbă
dumnezeiască, că el nu este un simplu asistent la slujbă, ci este un slujitor. Orice
credincios care ia parte la Sfintele slujbe trebuie să aibă conştiinţa că el slujeşte,
nu se duce să vadă, să audă o slujbă ci se duce să facă o slujbă. În Biserica
noastră nu slujesc numai proţii, arhierei, diaconi sau numai cântăreţii bisericeşti
ci slujesc toţi credincioşii care iau parte la Sfintele slujbe.” 20 Rugăciunea
adevărată făcută fie individual, fie în grup îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în
faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o
puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă
smerenie.
„Sfântul Macarie spunea : <<să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu
adevărat este lucrarea Sfântului Duh.>> Sfântul Ioan Scărarul scrie: << Când ţi se
întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l pe potrivnicul cu numele lui
Iisus, repetând des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu
vei găsi, nici în cer, nici pe pământ>>.
Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de
mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească este repetarea deasă a rugăciunii oricât
ar fi ea de neputincioasă.” 21 Totuşi, cea mai puternică rugăciune este rugăciunea
din inimă, adică cu participarea inimi, prin umilinţă, zdrobire şi lacrimi.
„Să nu ne punem prea mare bază pe rugăciunea citită, zice Părintele
Cleopa, adică rugăciunea orală pentru că participă la ea şi gândurile adică atenţia
minţii la tot ce rosteşti, acela se roagă cu mintea.
Cel ce se roagă cu atenţia minţii la tot ce rosteşte, acela se roagă cu mintea,
însă nici aceasta nu este desăvârşită. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea minţii este
rugăciunea cu un picior, adică este jumătate de rugăciune, pentru că rămâne

20. Părăian Teofil, op. cit. p.p. 245,246

21. Boca Arsenie, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul si diavolul, Ed Agaton, Fagaras, 2009, p. 80

în cap şi nu participă la ea şi inima.” 22

 Şi Sfântul Marcu Ascetul spune : „Ca să te rogi într-un fel oarecare, stă în
puterea noastră, dar ca să te rogi curat, este un dar de sus” 23. Acest dar nu vine
decât în inima celui smerit.Aceasta este virtutea pe care o iubeşte Dumnezeu cel
mai mult. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înţelege a iubi pe tot
omul,fără să îşi pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie să o pună în
Dumnezeu, căci numai cu El suntem cei mai tari. Când El ne părăseşte, suntem
goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni,binevoitori, iar vrăjmaşul care
lucrează întăreşte pe duşmani. „Cine are smerenia recunoaşte ce anume este el în
faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitare de Dumnezeu şi
uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită
a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură
de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El
primeşte în acelaşi timp infinitatea şi iubirea. Nu îi place să fie remarcat de
ceilalţi. Dar are bucuria de a se bucura, de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu;
prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare. Este o
modalitate de a-şi lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai
înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra
sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui.” 24
Valorile şi sentimentul religios se învaţă sau se însuşesc în diferite moduri
de timpuriu. Primele componente ale învăţării sunt comportamentele cele mai
simple, imitative ( învăţăm să ne închinăm, să mergem la Biserică, să ne rugăm ).
Valorile religioase se însuşesc în grupul familial ( primul grup uman cu care
copilul vine în contact după naştere ). Dacă grupurile umane reprezintă „cartea”
din care se învaţă valorile, atunci prima „carte” de învăţătură a valorilor
religioase este familia, grupul familial. Însuşirea valorilor religioase începe
aşadar, cu comportamentul religios, cu ritualul la care individul asistă, îl practică
şi în apreciază; partea teoretică (dogma, cunoştinţele religioase ) şi „trăirile” sunt
ulterioare comportamentului religios.
Valorile reprezintă genul proxim pentru sentimentul religios ( sentimentul
religios este o valoare ), dar şi invers : sentimentul religios priveşte multe valori,
la fiecare individ ele sunt organizate altfet. Rezultă natura dublă a conceptului de
sentiment religios : generat de valori şi subordonând valori.
Trăirea este o componentă esenţială, ea apare şi la nivelul ritualului
(rugăciunea în grup este obişnuită) dar şi la nivelul relaţiei cu sacrul. Parte a
sentimentului religios, „ trăirea” asigură relaţia cu divinul şi cu sacrul, cu ritualul
reflectat ca ritual şi ca „trăire”. Nici religia şi nici sentimentul religios nu sunt
însă reductibile la „trăire ” la sfera afectivă.
Dumnezeu se descoperă nu unei minţi ascuţite ci unei inimi curate:
„ fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), a spus
Dumnezeu omul.

22. Balan Ioanichie, Ne vorbeste Parintele Cleopa, vol V, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. p. 54,55
23. Boca Arsenie, op. cit., p. 81
24. Staniloaie Dumitru, Mica dogmatica vorbita, Ed Deisis, Sibiu, 2007, p. 220
 ”După cum, este cu neputinţă să cunoaştem soarele fără soarele însuşi, tot
astfel este cu neputinţă să-L cunoaştem pe Dumnezeu fără Dumnezeu însuşi
(Prot. P. Socolov).” 25
„Negarea lui Dumnezeu cuprinde în sine o presupunere pe deplin absurdă;
ea, strict vorbind nu este nimic alceva decât o neobişnuită înşelare de sine. Mai
înainte ca cineva să poată spune „lumea este fără Dumnezeu”, el trebuie să
cunoască întreaga lume; el trebuie să cerceteze universul cu toţi sorii şi cu toate
stelele lui, istoria tuturor timpurilor, să treacă prin tot domeniul spaţiului şi
timpului ca să poată spune cu toată temeinicia: << n-am descoperit nicăieri
urmele lui Dumnezeu>>, ca să poţi spune cu hotărâre : <<nu există nici un
Dumnezeu>>, trebuie să fi atotştiitor şi atotputerinic, adică să fi Dumnezeu
însuşi. „26
Cei ce-L au pe Dumnezeu, sunt cei au în orice loc casă şi patria sa, iar cei
ce nu îl au pe Dumnezeu, însăşi casa şi patria lui sunt pentru el că un loc în care
se simte captiv.
Deşi dispune de o structură relativ stabilă, sentimentul religios are un
caracter dinamic, conţinutul său şi modul de manifestare fiind condiţionate şi
modelate sociocultural.
Factorii care influenţează evoluţia şi caracteristicile sentimentului religios
în copilărie, adolescenţă şi maturitate sunt grupaţi, de regulă, în două categorii:
-factorii obiectivi, externi : factorii naturali (mediul natural sau cosmic şi
evenimentele din natură ) şi factorii socioeducaţionali şi culturali (familia, şcoala,
biserica, tradiţia, mediul cultural, comunitatea teritorială, etc. );
-factori subiectivi, interni (particularităţile psihice specifice fiecărei etape
de vârstă, caracteristicile şi tipul personalităţii individuale, starea psihofizică
individuală etc.).
Acţiunea factorilor externi nu este însă nici directă (nici constantă) ci
mediată de interioritatea psihică a individului, astfel încât persoane diferite pot
răspunde atat în mod diferit cât şi în mod similar la aceleaşi condiţii de mediu,
iar una şi aceiaşi persoană poate răspunde în mod diferit la aceleaşi condiţii
externe, în diferite etape ale evoluţiei ontogenetice. Rezultă, aşadar, o gamă largă
de diferenţe şi variaţii individuale, o dinamică a sentimentului religios, în funcţie
de dinamica funcţională a sistemului personalităţii umane.

25. Gradina de flori duhovnicesti, Ed. Egumenita, Galati, p. 7

26. Ibid., p.6

 2.3 Familia - principalul factor

Familia creştină se întemeiază prin Sfânta Taină a Căsătoriei. Ea îşi are

originea la începutul omenirii, când Dumnezeu în a şasea zi a Creaţiei L-a făcut
pe om.
După ce a creat cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele,
Dumnezeu a zis: „ Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce
se târăsc pe pământ şi tot pământul.”
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; a făcut bărbat şi femeie. Şi
Dumnezeu i-a binecuvântat zicând : „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi
îl stăpâniţi...” şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte. Şi a
fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea ( Facerea 1,24-31).
Atunci când Dumnezeu aduce înaintea lui Adam toate vieţuitoarele
aerului, pământului şi apelor, spre a le numi pe fiecare, omul le examinează în
parte, dar nu află printre ele nici una să fie asemeni lui, nici una din acele vietăţi
nu sunt în stare să umple golul existenţei sale, ele nu pot să dea viaţă singurătăţii
sale. Această lipsă o simte Adam şi o cunoaşte la fel de bine Dumnezeu.
„Universalul creator a făcut femeia spre a înlătura izolarea bărbatului, spre
a-i înfrumuseţa viaţa, a-i procura o societate plăcută, a-i transmite gândurile ei,
a-i rafina sentimentele, a-l ajuta în activitatea lui economică, socială şi religioasă,
a-l sprijini în slăbiciuni, a-l ajuta la toate lucrurile, a conlucra cu el la înmulţirea
copiilor lui Dumnezeu şi la perpetuarea neamului omenesc.” 27 Aceasta a fost şi
este intenţia Creatorului pentru crearea părţii femeieşti.
Sfinţii Părinţi apostolici şi patristici cugetând la cuvintele scripturistice
„creşteţi şi va înmulţiţi umpleţi pământul şi îl stăpâniţi...”(Facerea 1,2 ), recunosc
în ele fundamentalele legi ale familiei. Dumnezeu, spun ei, a pus şi pune armonie
în toate creaturile sale şi cu atât mai mult în neamul omenesc, care se lasă
călăuzit după legile Lui.
Bărbatul şi soţia sunt regii pământului atâta timp cât se conduc după
Legile lui Dumnezeu. „ de veţi vrea şi mă veţi asculta bunătăţile pământului veţi
mânca.” (Isaia 1 ).
Căsătoria este o Taină Sfântă. „Este Sfânta Taină prin care Biserica
consfinţeşte căsătoria, adică legătura dintre bărbat şi femeie şi pune baza familiei
creştine. Săvârşitorul Cununiei este arhiereul sau preotul. În zilele noastre şi
călugării pot săvârşii slujba cununiei ceea ce era interzis în trecut.” 28
Ceea ce îi ajută pe cei doi soţi „să înainteze spre o unire sufletească tot

27. Mândiţă Nicodim, Fecioria, căsătoria, curăţia şi călugaria, Ed. Agapis, Bucuresti, 2005, p. 71
28. Braniste Ene si Braniste Ecaterina, Dictionar Enciclopedic de Cunostinte Religioase, Ed.Diecezana Caransebes, 2001, p. 126
mai adâncă este naşterea şi creşterea de prunci
Actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestor responsabilităţi de un
element spiritual şi mai accentuat.
În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea
legăturii trupeşti, care deţine un loc mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea
răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua, această legătură să fie în mare
măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat.” 29
Copiii adâncesc esenţa căsătoriei. Căsătoria fără copii se sărăceşte de
substanţă spirituală interioară. Astfel, prin copii, atât soţul cât şi soţia nu mai sunt
egoişti, ei se deschid spre alţii. Prin copii intră în relaţii cu societatea.
Căsătoria, „care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţă
proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă, nu e familie creştină.
După învăţătura creştină, păcatul propriu al familiei de azi este nu divorţul sau
lipsa de <<acomodare>> sau <<sălbăticia spirituală>>, ci autoadorarea familiei,
refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o
pornire de a face <<totul pentru familie>>, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu
mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie o intrare
sacramentală în prezenţa Lui. Nu lipsa de sfială sfântă faţă de familie face ca
divorţul să apară ca un proces aproape natural, ci această autoidolatrizare a
familiei face ca familia modernă să se sfărâme aşa de uşor; este acea identificare
a familiei cu succesul şi cu refuzul de a purta crucea... O căsătorie creştină se
încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea-
Dumnezeu - îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu
Dumnezeu.” 30
Ca factor secundar nu numai divorţul este păcatul familiei de azi ci şi
despărţirea celor doi pentru câştiguri materiale.
Statisticile spun că în România un număr foarte mare de copii au părinţii
plecaţi în străinătate pentru a caştiga mai mulţi bani.
Situaţia cea mai frecventă este aceea a lăsării copilului în grija unuia dintre
părinţi, a unei rude sau a unui prieten. S-a remarcat o deteriorare a relaţiei
copilului cu părintele rămas acasă şi au existat cazuri în care copiii au fost
abuzaţi tocmai de cei carora le-au fost încredinţaţi. De asemenea, ponderea celor
care au avut probleme cu poliţia este semnificativ mai mare în rândul celor care
au părinţi migranţi faţă de ceilalţi.O mare parte dintre copiii emigranţilor sunt
atraşi de la vârste fragede spre bande de cartier şi delicvenţe. Situaţia lor şcolară
este în general slabă, mulţi fiind corigenţi şi având o conduită deviantă, iar rata
abandonului şcolar are proporţi alarmante în cazul lor.
În general, după cum relevă toate studiile în materie,starea psihică a
copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la munca în străinatate esta
negativă,ajungându-se până la suicid, pentru că se simt abandonaţi şi nefericiţi.

29. Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol III, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997, p. 129
30. Ibid., p.130

Întradevăr,în zonele din România,de unde provine masiv forţe de muncă emigrată
– mediul rural şi oraşele mici şi medii - circa 85% din şcoli nu au psiholog.
Lucrul acesta ar putea să-i neliniştească pe cei care uită că, de fapt,preotul
duhovnic la care sunt îndrumaţi elevii de către profesorul de religie, nu numai că
este un foarte bun psiholog,dar are şi puterea de a dezlega păcatele.
Este adevărat că, nu de multe ori,’’ când familia devine o trambulină spre
iad’’ singura alinare a copilului este biserica. Este un caz fericit atunci când
31

copilul ajunge la Biserică deoarece se pierde foarte mult timp în faţa

calculatorului, a televizorului, devenind o parte componentă a acestuia, o anexă a
jocurilor electonice sau o statuie ce tot înghite mâncare în faţa televizorului.Ei
nu-şi dau seama că astfel pierd ceea ce au mai important. Se pierd pe ei înşişi.
Se pierd nu numai copiii ai căror părinţi migrează pentru un trai mai bun, dar şi
aceia care fac parte din familii monoparentale, ai căror părinţi muncesc de
dimineţa până seara, neputând asigura decât cele materiale. Părinţii sunt datori să
îşi iubească copiii.
Ca sentiment natural, iubirea faţă de copii este mereu activă în inima
părinţilor.
Datoria educării copiilor cuprinde educaţia trupească şi sufletească.
Educaţia trupească înseamnă grija de viaţa fizică, începând din momentul
naşterii; părinţii au datoria să îi hrănească,să îi îmbrace,să le dea adăpost,să le
asigure educaţia necesară însuşirii unei profesii.
Este de remarcat faptul că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente de
cariera copiilor lor . Numai că ei uită şi de existenţa sufletului.Îi învaţă pe aceştia
modalităţi de a slujii vieţii trecătoare, iar pentru aceasta cheltuiesc sume mari de
bani. Sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să îi înveţe să
trăiască creştineşte. Aceşti părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid
poarta spre veşnicie. Lumea de azi este tot mai mult preocupată pentru viaţa de
aici ignorând viaţa de dincolo.
Educaţia sufletească le dă copiilor posibilitatea să îşi însuşească valorile
religioase şi morale ale societăţii pentru că „valoarea ta este sufletul tău” 32 şi nu
cum sună declaraţia cotidiană a valorii : „Valoarea este ceea ce îmi place mie.” 33
Părinţii care nu se ocupă şi de educaţia sufletească a copiilor nu ar trebui să
se mai întrebe de ce fiii lor nu îşi îndeplinesc datoriile faţă de ei şi faţă
Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe părinţi spunând : ” fiecare din voi,
părinţi şi mame aşa cum îi vedem pe pictori făcându-şi tablourile şi statuile cu
multă luare-aminte, tot aşa să ne îngrijim şi de aceste minunate statui (care sunt
copii).Căci pictorii punându-şi în fiecare zi tabloul înaintea lor,întind culorile
cum se cuvine.Iar sculptorii în piatră fac şi ei acelaşi lucru îndepărtând ce e de
prisos şi adăugând ce lipseşte. Aşa şi voi, ca nişte făcători de statui să aveţi spre
aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimaţi ce e de

31. Neofit Monahul,op. cit., p. 36

32. Ibidem , p. 43
33. Ibidem, p. 41
prisos şi adăugaţi ce lipseşte;şi priviţi la ele în fiecare zi să vedeţi ce înzestrare
prisositoare au din fire ca să o sporiţi, şi ce deficienţă din fire ca să o suprimaţi.”34
Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţiilor sociale de care nici o
societate nu se poate lipsi. Mai ales în familia creştină îmbogăţită cu harul şi
misiunea sacramentului căsătoriei, copii de la cea mai fragedă vârstă trebuie să
înveţe să-L decopere şi să-L cinstească pe Dumneszeu şi să-l iubeasscă pe
aproapele, conform credinţei primite la botez; acolo trăiesc ei pentru prima dată
experienţa unei vieţi sociale, sănătoase şi a bisericii.
Deci, părinţii să fie adânc pătrunşi de importanţa pe care o are familia cu
adevărat creştină pentru viaţa şi progresul poporului lui Dumnezeu.

34. Timiş Vasile, op. cit. p. 84

2.4 Şcoala- factor de cultivare a sentimentului religios

Şcoala este acea instituţie care trebuie să promoveze copii de mici,să aibă
grijă de sănătatea lor fizică şi mintală, este acel loc unde copii işi fac primii
prieteni, unde învaţă bunele maniere, sau cunosc tainele dragostei. Şcoala poate fi
vazută de copii ca pe ceva frumos, constructiv, ei pot învăţa să gândească mai
pozitiv sau, totul se poate întampla invers.
Şcoala este a doua casă a tânărului în formare. În această casă el trebuie să
păşească cu bucurie şi încredere.Ea este un prim factor al educaţiei continue şi
sistematice. Activităţile educative utilizate în şcoală, dezvoltă un caracter
programat, planificat şi individual.
Pentru reintroducerea religiei în şcoală a fost nevoie de multă luptă pentru
a convinge factorii rensponsabili că înţeleptul Solomon are dreptate:”deprinde pe
tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, zice el, şi chiar când va îmbătrâni nu
se va abate de la ea”(Pilde 22,6)
„Pentru ţară este foarte important să-şi crească copiii sănătoşi şi
morali.Ori, lucrul acesta presupune şi o educaţie religioasă în spiritul celor mai
curate tradiţii religioase.” 35
Morala creştin – ortodoxă respectă libertatea de gândire şi de acţiune a
fiecărui om; nimeni nu obligă pe nimeni să adere forţat la o morală sau alta,
nimeni nu obligă pe nimeni să creadă în Dumnezeu şi să respecte legile Sale. ”Eu
ţi-am pus în faţă binele şi răul, zice Mântuitorul,alege binele!” Din aceasta
înţelegem că omul, fiinţă liberă, este ajutat de Dumnezeu să aleagă binele. Dar
dacă el vrea să aleagă răul, este liber să o facă.
Dacă respecţi lega morală a lui Dumnezeu, nu înseamnă că eşti fanatic. Dacă a
respecta „Decalogul” şi „legea iubirii” este fanatism religios, atunci ar trebui să
se redefinească termenul „fanatism” ori să se răstoarne întregul sistem de valori
cultural creştine.
Educaţia religios - morală încearcă să perfecţioneze omul,creaţia a lui
Dumnezeu, în, cu şi prin Iisus Hristos Dumnezeu - Omul. Ca şi creaţie absolută,
ea, ( educatia ) se bazează pe dragostea dintre oameni. Din dragoste izvorăşte
înrederea, iar acolo unde este iubire şi încredere izvorăşte libertatea.
Educaţia religios-morală creştină este o acţiune specific umană care se
desfăşoară conştient de către un profesor de religie (preot sau laic), conform unui
plan şi unor metode bine precizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere şi de
Harul lui Dumnezeu şi are drept scop realizarea caracterului religios - moral
cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină.
Profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este
mentor deoarece menirea lui este aceia de a forma caractere religios-morale, de a
forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea şi fluidizarea canalelor şi a

35. Sebu Sebastian, Opris Monica, Opris Dorin, Metodica predarii religiei, Ed. Reintragirea, Alba Iulia 2000, p. 9
fluxului de informaţie pe orizontală şi pe vericală între religie şi alte discipline
ale procesului de învăţământ.
Perspectiva istorică asupra relaţiei dintre educaţie şi religie conduce la
concluzia că misiunea şcolii şi misiunea Biserici nu se exclud şi sunt
interdependente, se stimulează reciproc tinzând să interfereze şi în vremea
noastră .
 O educaţie a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educaţie care
nu va avea finalitate. Educaţia dirijată de repere ideologice ateiste, se întoarce
îmoptriva omului. Exemplele sunt suficiente în acest caz.
Educaţia este o acţiune, care vizează întregul, armonia trup - suflet din om.
„Învăţământul religios, educaţia religioasă, spre deosebire de celelalte obiecte de
studiu, se adresează în special, inimii mai puţin gândirii. Între aceste două daruri
nu se duce o luptă aşa cum crede marea majoritate a corpului didactic de toate
gradele ci ele se împletesc în mod armonios, spre a forma adevăratul om. Inima
este locaşul iubirii adusă de Mântuitorul, iar raţiunea este lăcaşul ştiinţei şi al
filozofiei.” 36 Sufletul , ca esenţă spirituală şi deci superioară, stăpâneşte corpul şi
îl conduce spre ţintele sau idealurile făurite de el sau descoperite de Dumnezeu.
Prin educaţie se poate nădăjdui realizarea unităţii morale, unitate ce dirijează apoi
în mod statornic viaţa şi toate acţiunile omului. Astfel se realizează şi caracterul
moral.
„Spuneam mai devreme că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui.
Bine este a primi statutul nostru ca fiind cel al ucenicului care are mereu ceva de
învăţat.” 37
Orice tânăr profesor păşeşte cu mare entuziasm, pentru prima dată, pragul
unei şcoli, el doreşte să îşi pună în evidenţă cunoştinţele acumulate în anii de
facultate. Totodată el trebuie să fie conştient de lacunele pe care le are în ceea ce
priveşte percepţia copiilor şi de dificultăţile predării unor noţiuni şi concepte
însuşite în timpul studiilor universitare, „psihologia cotidiană însuşită de fiecare
dintre noi prin experienţă socială nu este suficient pentru a deveni buni
cunoscători ai problemelor psihologice inerente instruirii şi educaţiei
copilului.” 38 „Sunt greu de identificat cauzele abaterilor disciplinare repetate;
dificultăţile şi frământările elevilor noştri sunt de o mare complexitate. Toate
acestea reclamă o justă apreciere a elementelor de psihopedagogie şcolară. Avem
în vedere că fiecare dintre noi putem deveni prizonieri ai rutinei.” 39 Idealul
educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după voia lui
Dumnezeu.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna
pozitivă, considerându-l o obigaţie fundamentală pentru fiecare membru al
ei.Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit,
dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii, care trezeşte sentimente

36. Popescu Anastasia, Cum sa ii invatam pe copii religia, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995,p. 10
37. Timiş Vasile, op cit.,p. 31
38. Cosmovici A., Iacob L., Psihologie scolara Ed. Polirom,Iaşi, 1998,p. 13
39. Timiş Vasile, op cit.,p. 32
înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.
Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „ Om şi societate”.
Ea urmăreşte, alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii
în concordanţă cu valorile creştine şi dezvoltarea de caractere moral - creştine în
spiritul dreptei credinţe. Atât în şcoala generală, cât şi în liceu studiul religiei îşi
propune atingerea următoarelor obiective cadru:
 - Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi
desăvârşirii omului ;
- Cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor
religioase;
- Cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripuri, a tradiţiilor religioase şi a
istoriei bisericeşti ;
- Formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament
moral - religios ;
- Educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte
credinţe şi convingeri.
La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi,
dintre care cel mai frecvent utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alătură
şi alte forme precum: vizite la mănăstiri, participarea la conferinţe
duhovniceşti, participarea la acţiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale,
organizarea unui cerc de religie.
Lecţia de religie este alcătuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară
într-un anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de
lecţie folosit (lecţie mixtă, lecţie de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe,
lecţie de formare de deprinderi, lecţie de recapitulare şi sistematizare a
cunoştinţelor, lecţie de verificare şi evaluare), urmărindu-se întotdeauna
asigurarea legăturii între transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora.
Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de
conţinutul informaţional, de obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de
elevi, existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvenţe posibile.
Menţionăm etapele scenariului didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest
tip de lecţie le cuprinde pe toate:
- momentul organizatoric ;
- verificarea cunoştinţelor ;
- captarea atenţiei (sau pregătirea perceptivă) ;
- anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse ;
- predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea) ;
- fixarea cunoştinţelor ;
- ascocierea ;
- generalizarea ;
- aplicarea.
În şcoală, profesorul, trebuie să fie o persoană special pregătită în acest
scop, care să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză de cunoştinţe
care să îl ajute să trateze complet, competent şi cu autoritate ştiinţifică temele
propuse. Deasemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce
materie să folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor
inteligibilă, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La
toate acestea se adaugă şi cunoştinţe de pedagogie care să îi ofere metodele
necesare activităţii de catehizare.
Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de
religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune
care trece dicolo de spaţiul didactic, o dimensiune iniţiatică. Părintele Bria
îndemnă ca lecţia de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model
pentru orice activitate catehetică. Ora de religie poate fi privită ca o introducere la
creştinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinţe şi
ritualuri care pot determina luarea unor opţiuni), ca un curs de apologetică
(prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi
finalitatea atunci când subiecţii (eleviii) devin interesaţi şi practicanţi, atunci când
ei conştientizează apartenenţa lor la trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
Principiul credinţei, Bria definea procesul prin care istoria Sfântă sau
istoria mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea
personală şi constituirea comunităţii creştine. Acest ciclu comportă trei etape
principale :
- iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitate faţă de
Iisus Hristos şi faţă de Evanghelia Sa.
- Lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea faţă de
sine şi faţă de Biserică.
- Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinţei sau fidelitatea
faţă de aproapele sau de lume.
Iniţierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinţei, care nu se
separă de trăirea credinţei prin cult şi de practicarea credinţei prin faptele
noastre şi prin morala personală şi socială. Pentru început elevii sunt iniţiaţi în
comunitatea de credinţă, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un
profesor bun – prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viaţă. Astfel,
credinţa mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valenţe personale şi sociale
(paradigma socială a credinţei). Eclesia constituie o adunare de credinţă, de
liturghisire şi de practică.
A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin
participarea la cult, prin fidalitatea faţă de sine şi faţă de Biserică. Profesorul
de religie îşi va învăţa elevii că, fiecare credincios îşi exprimă credinţa sub o
formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie. Sfânta Liturghie
creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei
comunităţi.
În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului ),
urmează celebrarea credinţei ( imnul pe „Tine Te lăudăm” ). În cadrul orei de
religie, profesorii şi elevii purced la mărturisirea credinţei, dar şi la o formă de
celebrare, de adorare; fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o
rugăciune.
În etapa a treia, urmează contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa
personală şi socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în şi prin
Hristos. Religia, credinţa fiecăruia are sau ar trebui să aibă un rol însemnat
atât în viaţa personală cât şi în viaţa publică.
Abordarea separată a acestor etape de iniţiere în tainele credinţei este
contrară spiritualităţii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o
 oră de religie, o lecţie de iniţiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să
indemne elevii la participarea Sfintei Liturghi.
În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte
discipline în ceea ce priveşte princpiile didactice după care se călăuzeşte,
metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice, care vor fi orientate
de către educatori conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia,
în general este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De asemenea, şi
educaţia religioasă.
Idealul educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după
voia lui Dumnezeu.

2.5 Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral

religios şi intelectual
 În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Biserici , deoarece
are misiunea de a vesti tuturor oamenilor calea mântuirii, de a împărtăşi
credincioşilor viaţa în Hristos şi de a-i ajuta cu solicitudine continuă să ajungă la
plinătatea vieţii dumnezeieşti.
Biserica are, aşadar, obligaţia ca Mamă, de a da fiilor săi o educaţie prin
care întreaga lor viaţă să fie pătrunsă de harul lui Hristos; contribuţia sa la
promovarea desăvârşirii integrale a persoanei umane, precum şi la binele
societăţii pământeşti şi pentru a constitui o lume mai umană.Acest lucru nu este
posibil dacă nu ascultăm de porunca Mântuitorului care spune să dăm ascultare
Bisericii. Ceea ce a poruncit El, aceea trebuie făcut pentru a câştiga mântuirea. Pe
cei ce nu se supun Bisericii şi reprezentanţilor ei şi nu ascultă cele poruncite de
ea, Mântuitorul îi ceartă cu pedepse aspre:” iar de a nu va asculta de Biserică, să-
-ţi fie ca un păgân şi vameş”(Matei 18,17).
Ea are şi datoria „de a ridica în calea atacurilor nemiloase îndreptate de
prozelitismul sectar împotriva ei, bariera solidarităţii şi comuniunii dintre
credincioşi.” 40 „Fiecare membru al Bisericii, cleric sau mirean, avem datoria de
a-l mărturisi pe Hristos, de a-l întoarce pe aproapele nostru de la întuneric la
lumină, de la necunoaşterea la cunoaşterea lui Hristos.”41 Pentru a putea realiza
aceste lucruri este nevoie ca membrii Bisericii să pună în practică învăţăturile lui
Hristos care sunt păstrate de Sfânta Biserică şi ca noi, credincioşii să frecventăm
Biserica. Numai că menirea de a mătura poteca spre Biserică o au cei care au sau
au avut diferite necazuri şi chiar dacă au depăşit acea perioadă grea nu au rătăcit
drumul; o mai au cei care, de mici au fost duşi de părinţi sau de bunici
prezentându-li-se Biserica drept casa lui Dumnezeu şi nu au simţit aceasta ca o
corvoadă; dar meritul cel mai mare îl au cei care au mers pe căi pierzătoare de
suflet şi, lăsând în cele din urmă harul lui Dumnezeu să lucreze în ei şi-au aflat
liniştea în Biserică.
În vechime, cei care lipseau trei duminici la rând de la Biserică, erau
excomunicaţi. Acum nu se mai întâmplă lucrul acesta, dar ne confruntăm cu o
situaţie mult mai gravă: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Este trist atunci când
auzi atâţia oameni care spun: „am credinţa mea, nu îmi trebuie Biserică”sau: ”am
muncit şase zile, astăzi vreau să mă odihnesc.” Astfel, găsesc tot felul de scuze
tocmai pentru că nu-L au pe Hristos în inima lor. Hristos însă nu poate să vină
decât într-o inimă curăţită de păcate prin Sfintele Taine.

40. Popescu Dumitru,op.cit,.p. 8

41. Timis Vasile,op.cit.,p. 87

„Dumnezeu, cu toată atotputernicia Sa, spune Fericitul Augustin, nu ne-ar

fi putut da nimic mai mult,-cu toată înţelepciunea Sa, nu ar fi găsit să ne dea
nimic mai mult,-cu toată bogăţia Sa, nu ar fi avut să ne dea nimic mai mult decât
Taina Împărtăşaniei.
În Biserică, la slujba Sfintel Liturghii se săvârşeşte marea Taină a
Euharistiei (mulţumirie) pentru că aici avem mai ales un îndemn să mulţumim
mai mult decât să cerem; căci aici mai mult primim decât cerem şi chiar nu
rămâne absolut nimic din ceea ce ne-a dăruit nouă aici Dumnezeu.
Dacă cei care stau la îndoială şi sunt clătinaţi de necredinţă în ceea ce
priveşte Sfânta Taină Dumnezeiască,-cum că pâinea şi vinul ce se află pe Sfânta
Masă se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului, ar fi întrebaţi de orice creştin
ortodox: <<Oare Dumnezeu poate sa facă ceva care să fie mai mult decât omul şi
mai presus de mintea lui?>> Şi când acela va spune: poate, să îi spui:<< Oare nu
poate El să ne dea Trupul Său spre hrană?>> Precum <<prin cuvântul Domnului
cerurile s-au întărit>>, tot aşa şi prin acelaşi cuvânt Dumnezeu preface pâinea şi
vinul în Trupul şi Sângele Lui.” 42
Minunea transsubstanţierii sau prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi
Sângele lui Iisus nu trebuie să pară pentru noi prea de nepătruns când noi vedem
cum în propriul nostru trup pâinea obişnuită se transformă în carne şi obişnuitul
vin în sânge.
Fără Sfânta Împărtăşanie cu Tainele lui Hristos, omul este ca şi un pom
fără sevă. Pâinea şi vinul pe care le gustăm în Taina Euharistiei, lucrează asupra
noastră şi în mormânt, potrivit făgăduinţei Domnului Însuşi( Ioan 6, 48-51).
„Este cumplit să te desparţi de Sfânta Împărtăşanie dar şi mai cumplit este
să te apropii de ea neîndreptat. Dar, din păcate, cât de mulţi sunt cei care prin
necredinţa lor au înlocuit cele zece porunci cu una singură:<<Fă ce vrei numai să
nu te prindă.>>”43 Urmările sunt dezastruoase nu numai în familie sau în viaţa
socială dar mai ales pentru sufletul celui ce gândeşte astfel. Copii care de mici
sunt obişnuiţi cu minciuna ajung să creadă că îl pot minţi chiar şi pe Dumnezeu şi
asfel ajung să încalce cele trei condiţii ale spovedaniei :sinceritatea, căinţa şi
hotărârea de a nu mai păcătui. În felul acesta ajung să se împărtăşească cu
nevrednicie.
În cazul împărtăşaniei luate cu vrednicie „Trupul şi Sângele Mântuitorului
se luptă cu trupul şi sângele nostru împotriva patimilor, sfinţind trupul şi arzând
patimile” 44.
„Numai acolo în Biserică unde preotul ţine slujbele cu faţa către
Dumnezeu şi rareori se întoarce către popor pentru a-l binecuvânta-după cum este
rânduiala tocmai pentru a-i aduce pe oameni din spate în faţa lui Dumnezeu, ne
putem uni cu El.”45

42. Grădina de flori duhovnicesti, op. cit.p. 31

43. Irineu, Episcop, op. cit.p 89
44. Boca Arsenie, Despre îndumnezeirea omului prin Har, vol I , Ed. Credinţa stramoşească, Iaşi, 2005, p.43
45. Părăian Teofil, op. cit.p 199

Sentimentul religios devine mult mai profud atunci când el se formează din
practică, din trăire, şi nu din teorie.
Cel ce nu frecventează Biserica nu este creştin autentic.Copiii trebuie să fie
deprinşi cu mersul la Biserică în Duminici şi sărbători mai ales la Sfânta
Liturghie. Pentru cei ce cred în Dumnezeu nu e prea mult să participe două ore pe
săptămână la Sfânta Liturghie .Cei ce nu fac lucrul acesta nu se pot numi
credincioşi, că nu sunt.
Biserica este cea care ne naşte duhovniceşte. În Biserică se săvârşeşte
Sfânta Taină a Căsătoriei. Atunci mirele şi mireasa primesc de la Dumnezeu
harul şi binecuvântarea care sfinţeşte însoţirea lor spre a se iubi, a se ajuta reciroc
şi spre a da naştere şi a creşte copii buni,dupa voia Sa.
Într-una din ecteniile rostite la Logodnă, proţii se roagă pentru miri asfel: ”
pentru ca să dea lor fii spre moştenirea neamului, şi toate cererile cele către
mântuire.”Iar în altă ectenie de la Taina nunţii spune:” Pentru ca să se veselească
ei la vederea fiilor şi a ficelor lor” şi în alt loc” pentru ca să li se dăruiască lor
dobândire de prunci buni şi viaţă fără prihană”46. În această Taină Biserica chiar
şi pentru a avea viată lungă şi îmbelşugată: „ Şi dă robilor tăi acestora (N) viaţă
paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul, într-u statornicia
păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a
măririi( slavei). Învredniceşte-i pe dânşii aş-i vedea pe fiii fiilor lor...şi le dă lor
din roua cerului de sus şi din grăsime pământului. Umple casele lor de grâu, de
vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi; dăruind şi celor
ce sunt dimpreună cu dânşii toate cererile cele pentru mântuire” 47.
Iata cum Dumnezeu se îngrijeşte de oameni şi pune început bun în fiecare
familie care nu se depărtează de El şi merg pe cărările Lui. Dar pentru ca legătura
dintr soţi să se sfinţească este nevoie de iubire. Dacă la celelalte Sfinte Taine este
nevoie de animite materii pentru a se sfinţi, la Sfânta Taină a Nunţii este nevoie
de iubire.
Atunci când dragostea lipseşte sau când copiii sunt zămisliţi în păcate
Dumnezeu îşi retrage harul Său.De aceia sunt atât de multe familii în care există
ură,neînţelegeri şi suferinţe de tot felul. Aatfel de părinţi se întreabă de ce au
copii bolnavi si atâtea probleme fără ca măcar să ştie care este consecinţa
necazurilor lor.
Tot într-o rugăciune rostită de preot la Taina Cununiei preotul spune:
„Dăruieşte-le lor roadă pântecelui,dobândire de prunci buni” dar în zilele noastre
ce vedem ? Vedem mame ce îşi abandonează pruncii sau mai rău îi ucid în
pântece.
Sunt fete care după vârsta de 14 ani devin mame şi neputând să îşi crească
copiii îi lasă ori în grija părinţilor, ori în grija statului.Asta se întâmplă în cel mai
fericit caz, deoarece de cele mai multe ori recurg la avort.

46. Agheasmatar, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1950, p. 71

47. Ibidem, p. 79
Şi în sprijunul acestora vine de multe ori tot Biserica prin diferite asociaţii şi nu
numai . Una dintre acestea este şi Asociaţia Pro-Vita unde Părintele Nicolae
Alezandru se ocupă de evitarea avorturilor în rândul fetelor de liceu şi de
creşterea şi educarea copiilor abandonaţi.
Tot Biserica este cea care întâmpină cu rugăciuni pe cel nou-născut şi pe
mama lui încă din prima zi de viaţă când moaşa aduce într-un vas apa pregătită
spre sfinţire iar preotul spune: ”...Şi fă-o robilor tăi celor ce vor gusta dintr-însa
sau vor lua, sau se vor stropi, spre alinarea durerilor, iertarea păcatelor,
depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare şi sfinţirea caselor.” 48 În aceiaşi
zi, preotul merge la casa unde s-a născut pruncul şi se roagă pentru ca Dumnezeu
să o păzească pe mama şi pe pruncul pe care l-a născut. Se mai roagă şi pentru ca:
”pe pruncul, care s-a născut dintr-însa, să îl ferească de toată fermecătura, de
toată răutatea, de tot fivorul potrivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi si
cele de peste noapte.” 49 În aceiaşi rugăciune zice: „Iar pe pruncul care s-a născut
dintr-însa învredniceşte-l să se închine Biserici pământeşti, pe care ai gătit-o ca să
fie mărit numele Tău cel Sfânt.” 50
<<Să se închine Biserici pământeşti>> – cu acest îndemn preotul îl cheamă
pe prunc în casa lu Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt.
„Omul este un fenomen ciudat în multe privinţe. Născut pentru credinţă, el
primeşte credinţa o dată cu Sfântul Botez; aceasta îi este pecetluită cu Mirungerea
şi totuşi, cât de uşor devine el necredincios! Credinţa cere o raportare vie la
Dumnezeu ca interlocutor personal, împlinită prin iubire.Credinţa nu este o
simplă lucrare corespunzând unui comportament al sufletului uman, ea depăşeşte
un simplu act volitiv, un act sentimental sau unul raţional.Chiar şi suma acestora
nu poate epuiza actul credinţei. Acel <<totul este cu putinţă celui care crede>>
mărtuisit de Sfântul Serafim de Sarov înainte de minunea vindecării unei
persoane paralizate ne ajută să înţelegem credinţa ca pe o altfel de putere decât
cea psihosomatică.” 51 Şi nu numai credinţa o primeşte cel botezat ci şi multe alte
daruri minunate, numai că noi trebuie să le păstrăm aşa cum ne îndeamnă
rugăciunile de la Taina Botezului:”şi îl fă pe el oaie cuvântătoare turmei celei
sfinte a Hristosului Tău, mădular cinstit al Bisericii Tale , fie şi moştean al al
împărăţiei Tale. Ca după poruncile Tale vieţuind şi păzind pecetea nestricăciunii
şi ferind veşmântul neîntinat, să dobândească fericirea sfinţilor întru împărăţia
Ta.”52
Aşadar, numai prin Sfintele Taine care sunt administrate si păstrate de
Biserică, creştinul primeşte har şi binecuvântare de la Dumnezeu.
„Şi, pentru că prin termenul Biserica nu se înţelege numai clădirea în care
credincioşii se adună pentru a se ruga şi locul în care se săvârşesc Sfintele

48. Ibidem, p. 8
49. Idem
50. Idem
51. Ionescu Răzvan Andrei şi Lemeni Adrian Nicolae, Teologie Ortodoxă şi ştiinţă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti, 2006, p. 278
52. Agheasmatar, op. cit., p. 22
Slujbe,ci şi totalitatea credincioşilor care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos şi
învăţătura Lui neschimbată şi Îl recunosc drept cap al Bisericii. „53 Este foarte
important ca tinerii şi copiii să-şi cunoască bine preotul paroh şi pe enoriaşi
pentru ca împreună să-L mărturisească pe Hristos.
Pentru o apropiere a acestora de parohie şi de activităţile acesteia, se
impune realizarea unor activităţi comune. Acestea pot fi variate .Organizarea
unor seri duhovniceşti în care copiii să fie invitaţi la rugăciune, la meditaţii, la
discuţii.Nu pot fi neglijate nici pelerinajele, excursiile sau activităţile de
binefacere.”Parohia este o comunitate disciplinată care păstrează adât coeziunea
internă cât şi comuniunea cu celelalte parohi, cu Eparhia şi celelalte biserici.”54
Costurile acestora nu sunt foarte ridicate din partea comunităţii parohiale, în
schimb eficienţa lor ar fi remarcabilă.Copiii ar simţi că fac parte din familia
parohiei.Fiecare preot sau profesor de religie poate să vină cu idei noi care să-i
implice pe elevi în comunitatea parohială, transmiţând astfel cuvântul evangeliei.
Depinde de noi, părinţi, preoţi şi profesori cât de bine ştim să-i educăm pe
cei mici şi cât de pricepuţi suntem în a le gestiona timpul iar ”cei care sunt
nepăsători şi reci cu mintea faţă de maica lor, Biserica, prin aceasta ei arată că nu
o cunosc suficient, nu îi ştiu valoarea şi nu înţeleg fericirea de a-i aparţine.”55

53. Muha Camelia şi Păunescu Anghel Nicolae, Caiet de Religie, clasa a VIII-a, Ed. Sf Mina, Iaşi, 2001, p. 37
54. Timiş Vasile, op.cit., p. 87
55. Irineu, Episcop, op.cit.,p. 131