INTRODUCERE

O misiune frumoasa si mântuitoare este aceea de a-i invata pe altii, de a-i forma sa devina
oameni ai lui Hristos, cu constiinta si conduita relgios-morala. Nu este un lucru usor, dar
este conform poruncii lui Hristos, care inainte de a Se inalta la cer a spus Apostolilor si
ucenicilor Sai: “Mergand, inavatati toate neamurile…” (Matei 28,19).
Educatia religioasa nu poate fi decat o problema de actualitate pentru ca Dumnezeu
Cel care constitue subiectul aceste educatii este actual, este vesnic. A fost si ramane prezent
in viata omului de la creatie pana la sfarsitul lumii si dincolo de acest sfarsit.”Hristos ca
Dumnezeu si om adevarat nu se invecheste, nici lucrarea Lui si invatatura despre El nu se
invechesc”.(Pr.prof. Dumitru Staniloae)
Intelegand actualitatea lui Dumnezeu, vom intelege si necesitatea educatiei religioase
a fiecarei persoane in parte. Dupa atatia ani de comunism, sufletul omenesc simte nevoia de
a sparge zidul creat, de a intra in deplinatatea vietii prin reluarea relatiei cu Dumnezeu.
Relatia cu Dumnezeu nu mai poate fi marginita la nivelul pur individual, la teama si
indoielile intime ale sufletului vesnic cautator de Dumnezeu, ci ea trebuie extinsa si la
nivelul societar caci Dumnezeu a dat omului valenta sociala inca de la creatie cand a facut
femeia ajutor pentru barbat. De aceea este binevenita educarea tinerei generatii si nu numai,
in concordanta cu valorile crestine, in mod oficial, sistematic, organizat, in institutiile de
invatamant.
Societatea noastra se confrunta cu o mare criza morala generata de o profunda criza
spirituala.Acest lucru se datoreste in mare parte tocmai acestei lipse de educatie religioasa
decenii de-a randul in scoala romaneasca.Acum cand nu mai exista nici o bariera politica,
cadrele didactice pot si trebuie sa orienteze educatia copiilor spre a imbunatati viata morala
si sociala in anii urmatori. Dar acest lucru nu este posibil fara a forma crestini adevarati,
fara educatia in Hristos si pentru Hristos. Cei chemati sa raspunda de actul educativ sunt
constienti de acest lucru, mai ales acum cand mass-media propune atatea „nonvalori”, pe
care tinerii sunt tentati sa le aprecieze, desigur in defavoarea lor.
Desi lucrarea de fata nu are pretentia de a epuiza problemele legate de educatia
religioasa la cele trei niveluri de varsta, totusi consider ca ea este binevenita pentru
orientarea si ajutorul celor care inteleg din ce in ce mai bine ca educatie fara Dumnezeu nu
exista si nici viata autentica fara El. Educam copii in Hristos pentru a-i impinge de la
periferia existentei in existenta adevarata: viata in Hristos si pentru Hristos.
In decursul vietii Sale pamantesti, Mantuitorul a acordat o atentie deosebita celor mici:
pe unii i-a vindecat- copilul demonizat ( Luca 9,42 ), fiica cananeencei, pe altii i-a inviat -
fiica lui Iair ( Matei 9,24-25; Marcu 5,40-42; Luca 8,54-55), iar pe altii i-a binecuvantat si
i-a invatat. Nu se ferea de fragezimea mintii lor: “ Lasa-ti copiii si nu-i opriti sa vina la
Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor “ ( Matei 19,14). Sf. Marcu adauga la
cap.10,15-16 ca Mantuitorul ii lua in brate si ii binecuvanta punandu-Si mainile peste ei.
Mai mult chiar, El face aprecieri referindu-Se la puritatea si curatia sufleteasca a copiilor,
cerand fiecarui om sa se curateasca asemenea pruncilor, ca miza a intrarii in imparatia lui
Dumnezeu ( Marcu 10,15; Luca 9,48 ).

1
 I. ESENTA EDUCATIEI ŞI CONCEPTUL DE EDUCAŢIE
RELIGIOASA

„Educatia religioasa este o componenta a formarii spirituale a omului, care

presupune asimilarea si operarea in viata de zi cu zi cu notiuni ce tin de cultura religioasa,
formarea in spiritul moralei crestine, prin iubirea fata de Dumnezeu si Iisus Hristos.”1
Din punct de vedere etimologic, termenul religie, vine de la la latinescul religare,
care inseamna a lega. Religia inseamna o legatura sfanta, libera, constienta si personala a
omului cu Dumnezeu. Omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinta religioasa, care sa uneasca
lumea materiala cu cea cereasca.2
Religia se prezinta sub doua forme: interna si externa. Religia interna, este comuna
tuturor oamenilor si isi are ca temei predispozitia religioasa cu care se naste fiecare om.
Atunci cand este cultivata, predispozitia religioasa se exteriorizeaza prin sentimentul
religios, care se concretizeaza printr-o suma de acte si atitudini morale, rituri, ceremonii si
practici religioase. Aceste manifestari ale sentimentului religios, constituie aspectul extern
al religiei. Religia nu se poate marturisi decat prin traire si viata religioasa. Ea are o latura
subiectiva si una obiectiva. Latura subiectiva este data de simtire, de trairea religioasa ca
fapt sufletesc, iar latura obiectiva de invatatura de credinta, de ceea ce se invata.3
Termenul educatie vine de la latinescul educo-are, care inseamna a conduce pe om
cu metode adecvate, spre o tinta. Educatia este specific umana, de natura spirituala si a
aparut odata cu omul.4
Educatia este o problema de capetenie a omenirii si adancirea ei inseamna o
preocupare nobila pentru mai binele spiritual al intregii societati omenesti. Puterea ei se
intemeiaza pe latura spirituala a fiintei umane, omul fiind nu numai trup, ci si suflet care
trebuie modelat, cizelat. Oriunde au existat oameni, in orice vreme si in oricare parte a
pamantului, procesul educativ s-a implinit mereu si cu necesitatea evidenta sub imperiul
nezdruncinat al vointei pentru perpetuarea celor mai nobile avutii morale ale umanitatii.
Avand in vedere importanta si efectele ei, putem spune ca educatia reprezinta
continuarea operei de modelare a omului creat de Dumnezeu. 5 Educatia permanentizeaza
ceea ce este mai nobil in sufletul crestin si proiecteaza in vesnicie ceea ce morala crestina
are mai bun. Pe plan religios, aceasta se face si prin educatie, dar numai cand continutul ei
continua sa-si ia izvorul din Dumnezeu. Educatia actioneaza in mod constant si continuu,
realizand o legatura organica intre tot ceea ce poate contribui la perfectionarea omului.
Pestalozzi spunea:"Un veac poate sa fi facut mari progrese in cunoasterea adevarului si
totusi sa fi ramas foarte innapoiat in voirea binelui”.6
Crestinismul este singura sursa a educatiei integrale, care nu se opreste la educatia
intelectuala ci se adanceste prin educatia religioasa, in vederea formarii caracterului
1
Irina Maciuc, Introducere in Studiul Educatiei cu privire speciala asupra Educatiei Religioase, Reprografia
Universitatii din Craiova,1999, p22
2
Pr.Prof.univ.dr. Sebastian Sebu, Prof. Monica Opris, Prof. Dorin Opris, Metodica Predarii Religiei, Ed.
Reintregirea, Alba-Iulia, 2000, p17
3
Idem, p18
4
Idem, p20
5
Pr. Prof. Dumitru Calugar, Caracterul religios moral-crestin, Sibiu, 1955, p 150-151
6
J. H. Pestalozzi, Apud Mihai Bulacu, Îndrumarea tineretului către Hristos, Bucureşti, 1934, p8

2
religios-moral crestin. Cultivarea bunei cuviinte si a curateniei sufletesti, cresterea in
evlavie, grija fata de mantuirea sufletului, sunt moduri de a tinde spre valori ca: bine,
frumos, perfectiune.7
Valorile esentiale care se fac si raman purtatoare de putere in raportul dintre copil si
educator sunt: iubirea, increderea si libertatea. Adevarata educatie reclama ca niste conditii
indispensabile acesti trei factori fara de care nu se poate asigura succesul ei deplin. In
raportul dintre parinti si copii, iubirea ocupa locul cel mai important; la fel si in educatie in
relatia dintre copil si educator. Ea este sufletul educatiei, puntea de legatura dintre
educator si educat. Iubirea nu este doar un simplu sentiment, ea este o forta, este puterea
propriu-zisa a educatiei. Dragostea creeaza mediul cel mai potrivit pentru modelarea
omului, pentru desavarsirea lui.
„Educatia este o lucrare din dragoste, spre tot mai multa dragoste.” 8 Opera creatoare a
lui Dumnezeu izvoraste din dragostea lui fata de lume. Educatia este si ea o actiune
creatoare, ea continua opera de creatie prin perfectionarea omului, prin "recrearea" lui
spirituala. Iubirea este soarele in lumina si caldura caruia semintele bune aruncate de
educator sau parinte, incoltesc frumos in ogorul tanar al sufletului copilului. Pedagogul
umanist Vittorino de Feltre, afirma cu convingere ca numai in iubire se afla bucuria si ceea
ce este divin in activitatea educatorului. Pentru ca iubirea isi are izvorul in Dumnezeu si
fara iubire nu se poate realiza educatia, de aceea activitatea educativa are in ea ceva divin,
este ca o a doua nastere, ca o renastere a omului.9
Din dragoste izvoraste apoi increderea. Fata ei cea mai reala se descopera in raportul
dintre mama si fiu. Dar crescand, copilul capata incredere deplina si in educatorul sau.
Factorul "incredere" procura statornicie si continuitate in drumul omului spre desavarsirea
lui morala. Numai oamenilor pe care ii iubim le putem arata si incredere. De asemenea,
numai cei ce ne iubesc isi indreapta increderea spre noi. Copilul are deplina incredere in
educatorul sau, in fiecare secventa educativa si nu numai. Pentru el, drumul aratat de acesta
este cel adevarat, cel bun de urmat. 10
Cararile educatiei religioase sunt carari spre viata, absenta acestora poate duce spre
moarte. De aceea trebuie sa intelegem ca fiinta adevaratei educatii este deschiderea spre
viata, spre Dumnezeu. Esenta educatiei trebuie sa fie spirituala caci in ultima instanta ea
vizeaza relatiile cu semenii si cu Dumnezeu. Fara o educatie a spiritualului, omul n-ar fi
capabil sa depaseasca imanentul, sa se inalte spre Dumnezeu. 11
Dintr-un raport de iubire si incredere izvoraste libertatea, adica putinta omului de a
urmari nesilit atingerea unor scopuri morale.Unde este iubire si incredere, acolo nu se poate
concepe constrangerea. Educatia adevarata nu se poate realiza decat in libertate. Libertatea
trebuie inteleasa nu numai din punct de vedere al actiunii, ci si ca o stare launtrica ce nu
poate exista in afara salasluirii lui Hristos in suflet. Adevarul aduce libertatea in suflet, iar
libertatea este conditie esentiala pentru a urma calea dreapta spre viata. 12
Educatia plenara, educatia adevarata, cea care are ca scop final desavarsirea omului
intru unire nedespartita de Dumnezeu, este educatia crestina. Tinta ei este de fapt tinta vietii

7
Irina Maciuc, Introducere in Studiul Educatiei…, p22
8
Pr.Prof. Dumitru Calugar, Caracterul religios moral-crestin, p99
9
Idem, p100
10
Ibidem
11
Idem, p102
12
Ibidem

3
umane in genere. Educatia nu este decat mijlocul prin care omul isi desavarseste puterile,
aripile cu care se inalta spre idealul vietii lui, ajutat de harul divin.
Sf.Grigorie Teologul spunea astfel: "Arta artelor si stiinta stiintelor este de a educa
bine pe om, fiinta cea mai deosebita si mai complicata." Pestalozzi numea educatia crestina
„apostolat crestin". El socotea ca misiunea educatiei copilului este o taina dumnezeiasca,
pentru ca a renaste un om, a-i modela sufletul si viata dupa principiile legii vesnice, este cu
adevarat o mare taina. Invatamantul religios nu se identifica cu educatia religioasa.
Termenul „invatamant” desemneaza un sistem organizat de educatie, o modalitate
institutionalizata de realizare a educatiei prin scoala, universitate, etc. La nivelul
invatamantului nu se face invatamant religios, ci educatie religioasa.13
Educatia religioasa este o componenta a educatiei (alaturi de educatia intelectuala,
morala, estetica, fizica, tehnologica), ce se realizeaza in scoala si in afara ei. Ea constituie o
latura aparte a educatiei si presupune multa responsabilitate, caci se transmit nu doar
cunostinte, ci si convingerea si chiar starea, spiritualitatea persoanei respective.14
Educatia religioasa nu se confunda cu catehizarea. Acestea sunt doua procese ce au
ca obiect cunoasterea, interiorizarea si concretizarea valorilor religioase. Educatia
religioasa reprezinta acea actiune formativa deliberata, derulata in institutiile scolare, ce
are ca obiect informarea, culturalizarea si modelarea personalitatii umane.15
Cateheza reprezinta acea actiune formativa derulata in cadrul Bisericii de catre
personalul de cult (cler), teologi sau laici instruiti, ce are ca obiectiv introducerea metodica
a credinciosilor de toate varstele in cult si in tainele credintei. Ea pune baza pe stimularea
credintei, pe formarea si difuziunea comportamentelor religioase si pe evanghelizarea
persoanei. Finalitatile catehezei sunt orientate pe conturarea si consolidarea credintei, dar
vizand telul suprem – mantuirea.16
Realizarea unei cateheze presupune o serie de procedee de sensibilizare a credinciosilor fata
de adevarurile revelate ale credintei. Comparand educatia religioasa cu catehizarea, se
constata ca prezinta atat asemanari cat si deosebiri. Chiar daca se realizeaza in cadre
diferite, de catre actori diferiti, se completeaza perfect, contribuind la maturitatea spirituala
a persoanelor.17
Mantuitorul este cel dintai invatator si catehet care a stiut sa imbine cu
maiestrie talentul si dragostea. A stiut sa vorbeasca fiecaruia dupa gradul sau de intelegere,
astfel ca plugarilor le-a vorbit despre semanator; podgorenilor despre lucratorii viei;
pescarilor despre pescuitul minunat.18
Intelegand prin catehizare – educarea, pregatirea, conducerea credinciosilor spre
o viata desavarsita dupa cuvintele Mantuitorului “fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru
Cel ceresc desavarsit este” (Matei 5,48), putem sa intelegem importanta acestei lucrari
pentru intreaga viata a omului, dar nu numai cea pamanteasca ci si cea de dincolo19.

13
Constantin .Cucos, Educatia Religioasa Repere teoretice si metodice, Ed. Polirom, 2009, p23
14
Idem, p28
15
Constantin Cucos, op.cit. p 46
16
Idem, p47
17
Idem, p55
18
Pr.prof. Dumitru Calugar, op. cit.,p 23
19
Idem, p18

4
 Obiectul cercetarii religiei este lumea divina, asa cum se evidentiaza ea din
invataturile Mantuitorului, reprezinta continutul predarii religiei in scoala, finalitatea fiind
aceea de a fixa omului un crez religios, anumite atitudini in fata lumii si a vietii.20
Atunci cand cineva educa, nu transfera doar cunostintele pe care le detine, ci ceea
ce este el insusi, se face un transfer ontologic si existential copilului.Tineretea, indeosebi
adolescenta, este o perioada razvratita in viata oamenilor, de aceea Sfantul Ioan
Hrisostomul remarca:”tineretea este un lucru neimblanzit si de aceea are nevoie de multi
supraveghetori, profesori, indrumatori, insotitori, ingrijitori. Sa fii multumit daca prin atatea
mijloace reusesti sa te impui acesteia, pentru ca tineretea seamana cu un cal naravas si o
fire nedomesticita”.21
Este foarte important ca educatia sa se faca la timp, caci „daca de la inceput si de
la o varsta mica punem in acesta principii bune, nu sunt necesare dupa aceea multe eforturi,
pentru ca obisnuinta va fi in viitor lege pentru copii”. Aceasta nu inseamna ca daca a trecut
varsta trebuie renuntat, caci „niciodata nu este nici devreme, nici tarziu ca sa se intereseze
cineva de mantuirea sufletului sau”.22
Problema educatiei consta in a sadi in inima copilului inceputurile credintei in
Hristos, a o descoperi ca plinatate a vietii si a-i pregati pe copii sa se simta membrii ai
Bisericii. Nu este de ajuns sa fii doar credincios, ci sa fii si imbisericit, caci numai in
Biserica, participand la toate slujbele si Tainele ei, putem urca pe scara duhovniceasca, sa
ne apropiem de desavarsita bucurie duhovniceasca, sa dobandim intr-o anumita masura,
Imparatia lui Dumnezeu aici, pe pamant. Cum spune Hristos:”Imparatia lui Dumnezeu este
inauntrul vostru”(Lc.17,21). Ea nu se dobandeste prin educatie, ci este un dar dumnezeiesc
pentru cel ce cauta adevarul in curatia inimii. Scopul educatiei este sa pregateasca calea
pentru primirea acestui dar.23

20
Irina Maciuc, op.cit.,p.22
21
Mitr.Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxa, Ed. Sofia, Bucuresti, 2001, p165
22
Idem, p168
23
Ibidem

5
I.1. IDEALUL DE EDUCATIE SI MODELUL DESAVARSIRII
CRESTINE IN CUGETAREA PARINTILOR BISERICII DIN
PRIMELE VEACURI

„Fericit este omul care a aflat intelepciunea si barbatul care a dobandit pricepere. Caci
dobandirea ei este mai scumpa decat argintul si pretul ei mai mare decat a celui mai curat
aur. Ea este mai pretioasa decat pietrele scumpe; nici un rau nu i se poate impotrivi si e mai
bine-cunoscuta tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine nu se
aseamana cu ea”(Pilde 6,20-22).
Scopul educatiei consta in dobandirea intelepciunii, conditia atingerii virtutii
supreme, a intrarii in imparatia vesnica. Omul crestin nu va trebui niciodata descris in afara
dependentei de Hristos. Parintii Bisericii si filozofii crestini apreciaza in mod deosebit rolul
educatiei in dobandirea mantuirii.24
Clement Alexandrinul(150-215 d.Hr.) este primul ganditor crestin care a lasat o
lucrare de pedagogie sistematica din care s-a alimentat traditia crestina privind educatia. El
considera ca idealul educatiei consta in acordarea vointei umane cu vointa divina. 25
Principala lucrare cu caracter educativ este „Pedagogul”, in care cuvantul lui Dumnezeu
este intruchipat de Pedagogul Hristos.”Pedagogul este deci, in mod natural, Logosul, caci el
ne conduce pe noi, copiii, spre salvare. Cat priveste pedagogia, aceasta este religia: ea este
in acelasi timp invatatura in serviciul lui Dumnezeu, educatie in vederea cunoasterii si a
bunei formari care ne conduce spre cer”26
Idealul educatiei crestine este inscrierea omului pe drumul catre Hristos, dobandirea
virtutii alimentata de atractia si suflul modelului suprem, mantuirea sufletului prin
rascumparare, dar si prin educatie sistematica. Dupa Clement, educatia crestina trebuie sa
fie universala, cuprinzand oamenii de toate varstele, dupa modelul Hristos. Educatia este
indreptata atat asupra sufletului cat si asupra trupului. Pedagogul este fara de pacat,
nepatimas cu sufletul, este Dumnezeu preacurat in chip de om, slujitor al vointei parintesti,
este Cuvantul Domnului. Sarcina omului consta in accederea la aceasta stare in chip treptat,
avand in vedere ca atributul perfectiunii nu apartine omului, ci divinitatii.27
Omul este neputincios, pe cand Dumnezeu este mare si atotputernic. Aceasta insa nu
micsoreaza deloc importanta stradaniilor omului. Este de ajuns sa constientizeze propria
neputinta si necesitatea harului lui Dumnezeu. Imitarea lui Dumnezeu trebuie sa aiba
caracterul raportarii integrale la El. Omul simte iubirea lui Dumnezeu si Ii este recunoscator
pentru darurile Lui. Totodata se straduieste de bunavoie sa Il imite prin miscari stangace si
neindemanatice.28
La Clement, pedagogia se confunda cu insasi credinta in Dumnezeu, este calea sigura
de ajungere la mantuire. Pedagogia dupa vointa lui Dumnezeu, este calauza cautarii
adevarului pentru intelegerea lui Dumnezeu, este deci o intiparire a faptelor sfinte.
Frumusetea omului rezida in chipul lui Dumnezeu in om, care-si sporeste frumusetea prin
apropierea asemanarii cu Dumnezeu, prin mantuire. Omul insa, nu se poate mantui singur,
24
Constantin Cucos, Educatia Religioasa…., p71
25
Idem, pg.84
26
Ibidem
27
Idem, pg.85
28
Georgios Mantzaridis, op.cit., p218

6
ci cu ajutorul gratiei divine, prin colaborarea cu harul vesnic si prin participarea activa a
credinciosului. Ideea implicarii harului divin in educatie este o constanta ce apare la toti
marii Scriitori bisericesti.29
Tertulian( 160-240 d.Hr.) este socotit a fi adevaratul creator al limbii teologice latine.
Principalele sale lucrari sunt:Apologeticum, Marturia Sufletului, Despre Suflet, Despre
Rugaciune. Tertulian a dispretuit cea mai mare parte din cultura pagana, dar nu in totalitate.
El a cultivat trei mari teme: pozitia crestinismului fata de societatea si statul roman;
apararea teologiei autentice in fata ereziilor si comportarea morala a crestinilor. Cunoscator
al scrierilor sfinte, considera ca pocainta este inceputul mantuirii omului lovit de patima
pacatului. El defineste pocainta ca fiind acel simtamant dureros al sufletului care se naste
din parerea de rau pentru o abatere anterioara.Tertulian imparte pacatele in doua: sufletesti
si trupesti, ambele avandu-si izvorul in limitarea vointei, iar mantuirea prin pocainta
ramane singurul mijloc de salvare.30
Origene (185-254 d.Hr.) La varsta de 18 ani, el a devenit conducatorul scolii din
Alexandria pe care a facut-o celebra prin marea sa eruditie si importantele sale scrieri.
Pentru Origene, notiunea de paideia, de origine greceasca nu numai ca poate exista
impreuna cu revelatia crestina, dar isi si gaseste in ea adevarata implinire.31
Vasile Cel Mare (330-379 d.Hr.), s-a nascut in Cezareea Capadociei, ca fiu al unui
bogat avocat si retor. A avut o cultura aleasa, formata prin studii la Cezareea,
Constantinopol si Atena. A fost profesor de retorica, preot si episcop al Cezareei. A
infiintat institutii de asistenta sociala, azile, scoli, si a reglementat viata anahoretilor.
Principalele sale scrieri au fost: Invataturi morale, Regulile mari, Regulile mici,, Despre
credinta, Omilii. Sfantul Vasile Cel Mare considera ca viata in comun este prielnica
desavarsirii prin credinta, de aceea organizeaza viata in manastiri, prin reguli privitoare la
rugaciune, la studiu, munca manuala, relatiile dintre monahi, sau dintre acestia si laici. In ce
priveste educatia, intalnim idei in scrierile sale: Regulile morale, Cuvant catre tineri, Etica,
Constitutiile ascetice. Sfantul Vasile Cel Mare considera ca finalitatea existentei omului, ca
si scopul educatiei, rezida in pregatirea pentru viata vesnica. Ca mijloace de purificare
recomanda rugaciunea, activitatea si postul.32Cunoscator profund la culturii grecesti,
Sfantul Vasile Cel Mare ii indeamna pe tineri sa se apropie de cultura greaca, indeosebi de
acele scrieri care indeamna spre virtute, precum cele ale lui Homer, Hesiod, Solon,
Pitagora, Platon, Diogene.
Ceea ce urmareste Sfantul Vasile Cel Mare, este realizarea unei personalitati moral-
religioase, trairea intru Hristos, cultivarea iubirii pentru Dumnezeu si pentru oameni.Copiii
pot fi influentati in bine, preluand modele de conduita dorite, dar si in rau, prin imitarea
unor faradelegi. Educarea vointei, constituie un alt obiectiv al educatiei, de aceea patimile
sunt asemanate cu valurile care, daca nu pot fi stapanite, pot inneca corabia.
Grigore Din Nazianz (329-390 d.Hr.) a studiat la Cezareea Capadociei, Cezareea
Palestinei, Alexandria si Atena. A lucrat impreuna cu Sfantul Vasile Cel Mare la intocmirea
primei Filocalii si s-a remarcat prin talent oratoric si literar. Principalele sale opere sunt:
Cinci cuvantari teologice, Cuvantari ocazionale, Scrisori. A fost supranumit si Teologul,
datorita profunzimii gandirii sale cu privire la pregatirea teologului. Teologul, ca om al

29
Ibidem
30
Constantin Cucos, Educatia Religioasa...,p86
31
Ibidem
32
Idem, p.87

7
Bisericii, trebuie sa fie un cunoscator, pastrator si sporitor al valorilor teologice. Trebuie sa
dispuna de o cultura pe masura si sa fie un exemplu de traire, in concordanta cu normele
religioase. Sfantul Grigore Teologul considera ca factorii care contribuie la formarea
teologului sunt familia si scoala. Trairea interioara, adica vibrarea sufletului in acord cu
cuvintele Sfintei Scripturi, contribuie la intelegerea comorilor ascunse ale intelepciunii
dumnezeiesti, pe care le va putea face cunoscute si celorlalti.
„Cultura, dupa Sfantul Grigore Din Nazianz, are un rol purificator, ne inalta si ne
innobileaza, ne conduce pe drumul autoperfectionarii, alimentand neincetat setea pentru
desavarsirea spirituala”.33
Ioan Gura De Aur (344-407), a lasat o opera alcatuita din Omilii asupra Sfintei
Scripturi, Despre pocainta, Despre preotie, Despre slava desarta si despre educarea
copiilor, etc. A studiat dreptul, filozofia, si retorica. Datorita talentului sau oratoric, a fost
supranumit Hrisostomul (Gura De Aur). In conceptia sa, educatia reprezinta problema
capitala a omului. Inceputul educatiei este necesar a se face de la varsta frageda, atunci
cand sufletul este modelabil. Idealul educatiei are o profunda dimensiune religioasa,
deoarece vizeaza cultivarea credintei si dispretuirea bunurilor trecatoare. Sfantul Ioan Gura
De Aur considera ca educatia prin blandete, alintari si laude are efectele cele mai bune,
apoi forta exemplului personal al parintilor si prietenilor copiilor. El cere ca pedagogul sa
fie barbat virtuos, vrednic si destoinic, caci personalitatea lui isi lasa pecetea asupra celui
format. Educatorul trebuie sa fie convins de ceea ce spune si face, pentru a putea influenta
pe ceilalti spre bine.34
Ieronim (345-419 d. Hr.) a studiat la Roma retorica, filozofia latina si greaca. A
fost atras de crestinism inca din adolescenta, astfel incat la varsta de 19 ani s-a botezat,
dupa care s-a alturat unui grup de asceti si mai tarziu s-a stabilit intr-o manastire din
Bethleem. Este cunoscut pentru traducerea Bibliei in limba latina (Vulgata). Pedagogia
crestina a acestui Parinte al Bisericii se concentreaza in doua lucrari importante: Scrisori
catre Laeta, pentru educatia fiicei sale Paula si Scrisori catre Gaudentius pentru educatia
micutei Pacatula.35 In pedagogia sa, vocatia ocupa un loc important. Modelul educatiei
Paulei, o fata destinata de mica manastirii, nu se cerea a fi generalizat. Sufletul Paulei
trebuia pregatit sa devina “templu al lui Dumnezeu”, fiind crescuta intr-un mod foarte
auster. Un tratament asemanator se va aplica si Pacatulei, prin izolare de ispitele lumii.36
Ieronim recomanda pentru educatia intelectuala, cartile sfinte, in ordinea urmatoare:
Psalmii, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul, Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor si
Cantarea Cantarilor. In ceea ce priveste muzica, numai cantarile bisericesti sunt admise. El
este constient ca profilul primelor invataturi va persista in sufletul individului. El cere ca
educatorul sa fie in varsta, cu o cultura si o viata aleasa. A pus accentul pe elementele
ascetice si morale ale educatiei, cu pretul desconsiderarii preocuparilor pamantesti ale
omului. Ieronim a scos in evidenta egalitatea oamenilor in fata lui Dumnezeu, prefatand
principiul educatiei universale.37

33
Constantin Cucos, Educatia Religioasa…., p89
34
Idem, p91
35
Ibidem
36
Idem, p92
37
Ibidem

8
 Augustin (354-430d. Hr.) a studiat la Madaura si Cartagina si a fost profesor de
literatura latina. Pentru un timp a aderat la maniheism. La crestinism a trecut mai tarziu. In
anul 391 a devenit preot, iar patru ani mai tarziu episcop al Iponiei, centrul Bisericii
crestine din Africa. Principalele sale lucrari sunt: De doctrina Christiana, De civitate Dei,
Despre Sfanta Treime, Confesiuni.38
Augustin a venit la credinta crestina printr-o lupta dramatica data cu sine, rupandu-se
de trecutul sau imoral, devenind un stralucit propagator al drepte credinte. In lucrari
precum: Educatia crestina, Despre invatator si Confesiuni, a atins unele probleme
pedagogice. Dupa Augustin, adevarul este absolut si nu relativ, iar la el se ajunge prin
intermediul credintei. Sarcina educatiei este de a-l conduce pe individ la o judecata
independenta. Educatia, dupa Fericitul Augustin, trebuie sa fie orientata religios, este o
iluminare a sufletului. Pune un mare accent pe dimensiunea credintei in cunoastere. El
spune ca „ noi credem ceea ce intelegem, dar nu suntem capabili de a intelege ceea ce nu
credem. Nu putem intelege, de pilda, adevarurile eterne, acestea fiindu-ne date prin
iluminarea divina.”39
Nu prin ratiune se poate ajunge la certitudinea adevarului ultim, ci prin trairea lui ca
atare in sufletul nostru. Aflarea adevarului incepe cu acumularea unor date intuitive si se
implineste cu intelegerea adevarului absolut si a naturii lui Dumnezeu. Dupa Augustin,
toate adevarurile sunt adevaruri divine40.
Adevarul autentic poate fi gasit prin cunoastere mistica, atunci cand mintea noastra a
fost purificata prin rugaciune si contemplare. El recomanda ca obiecte de studiu literatura,
retorica, logica, aritmetica, etica si filosofia naturala. Augustin considera ca Biblia este
plina de simbolisme numerice si ca matematicile ar putea fi un instrument pentru
clarificarea acestora. Cunoscator profund al sufletului tanar, el recomanda un invatamant
intuitiv, care sa se bazeze pe cunoasterea si trairea faptelor. Invatamantul nu trebuie sa fie
obositor, constrangator, ci atractiv, placut. Se cere a se cultiva si curiozitatea libera a
copilului si inclinatiile sale spre joc. Ca atitudine generala educativa, Augustin recomanda
bunavointa si trezirea interesului, nefiind de acord cu tratarea aspra. Invatatorul trebuie sa
asigure stimulul pentru descoperirea personala a elevului, ceea ce presupune mult tact si
talent din partea acestuia. El recomanda ca educatorul sa traiasca in comuniune cu scolarii
sai, sa alcatuiasca impreuna cu ei o adevarata comunitate de interese si aspiratii.41
Augustin afirma ca educatorul va fi un filosof al educatiei, o intruchipare a
intelepciunii si a echilibrului, fiintand ca un exemplu demn de urmat de catre elevii sai.
Scopul lucrarii Educatia crestina a fost de a pune la dispozitia invatatorului un indrumar
metodic. Principiile omiletice si catehetice pe care le propune au un fundament pedagogic
evident, de o actualitate ce starneste admiratia. Iata cateva dintre reguli: este bine ca un
predicator crestin sa intrebuinteze arta retoricii; predicatorul este dator sa afle adevarurile
de credinta; sa invete cum se savarseste binele si sa evite raul, sa-si structureze discursul pe
masura subiectului; dezvoltarea subiectelor dificile sau obscure se vor evita in fata
oamenilor simpli; predicatorul crestin va fi constient de etapele si regulile invatarii; legea
iubirii va prezida actul predicarii si catehezei.42

38
Constantin Cucos, Educatia Religioasa…., p92
39
Idem, p93
40
Ibidem
41
Ibidem
42
Idem, p 94

9
 In lucrarea Despre invatator dezvolta motivul ’invatatorului launtric’’ si problema
capacitatii de cunoastere si de comunicare a adevarului. Augustin considera ca prin
intermediul limbajului reamintim altora sau noua insine, cunostintele dobandite cu privire
la cele materiale prin percepere directa, iar la cunoasterea inteligibila ajungem doar printr-o
iluminare interioara. In acest dialog se dezvolta o ontologie personala a dimensiunii
subiective a vorbirii. Augustin acorda cuvintelor valoare rememorativa, prin ele,
ascultatorul actualizeaza relatia dintre complexul sonor si obiect, limbajul constituindu-se
in cauza indirecta, mediata a cunoasterii. Adevarata sursa a cunoasterii se afla in Hristos:
’’In privinta tuturor lucrurilor pe care le intelegem, nu ne lamurim de la cel care rosteste
vorbe afara, ci de la adevarul care domneste in insusi spiritul nostru, indemnati poate, prin
cuvinte sa capatam aceasta lamurire. Insa acela care ne lamureste ne si invata: e Hristos
despre care se spune ca salasluieste in omul launtric…, adica nepieritoarea putere a lui
Dumnezeu si vesnica intelepciune: de la aceasta, intr-adevar, ia povata orice om rational,
dar fiecaruia ii este dezvaluit atat cat poate el primi, potrivit relei sau bunei sale potriviri.’’43
Concluzia este clara: doar Hristos este invatatorul launtric, omul nefiind decat un
instrument care vesteste cunoasterea in afara prin cuvinte. Expresia ’invatatorul launtric’’
nu este o simpla figura de stil ci se refera la chiar principiul Hristic, temeiul cunoasterii,
scopul ultim al tuturor eforturilor spiritului uman in perspectiva desavarsirii si
autoimplinirii crestinului.44
Toma D’Aquino (1225-1274 d Hr ) este educat in spirit benedictin, dar mai tarziu
opteaza pentru ordinul dominicanilor. Este un discipol al lui Albertus Magnus. Manifesta
de timpuriu o excelenta capacitate speculativa si devine profesor la Paris, Koln, Roma,
Perugia si Neapole. A fost canonizat de Biserica catolica devenind Sfantul Toma Aquinatul.
Principalele sale lucrari sunt : Summa contra gentiles si Summa theologiae.
Dupa Toma D’Aquino, ar exista doua surse ale adevarului: ratiunea si credinta.
Credinta intervine acolo unde ratiunea nu poate ajunge. Autoritatea revelatiei este mai
puternica, iar dogmele crezute au o mai mare autoritate decat ideile explicate rational. El
admite atat cunoasterea prin simturi, cat si cunoasterea prin revelatie.Toma considera ca
vointa este libera sa aleaga intre bine si rau, dar pentru a alege binele, ea are nevoie de
prezenta harului divin. De aceea, educatia implica sprijinul divinitatii; nu sta in puterea
omului sa se dezvolte prin forte proprii. 45
Ca si Aristotel admite existenta in om a trei dimensiuni: sufletul intelectual, sufletul
senzitiv si sufletul vegetativ. Cele trei aspecte se interconditioneaza si sunt determinate la
randul lor de transcendenta. Dupa el, credinta si ratiunea nu sunt contradictorii. Nu exista
un conflict adevarat intre lucrurile care vin de la Dumnezeu. Inteligenta este un lucru bun in
masura in care il ajuta pe om sa ajunga la cunoasterea lui Dumnezeu. Acolo unde puterea
ratiunii se limiteaza, intra in scena posibilitatea credinte de a afla tainele ascunse.46
Doctrina sa pedagogica este explicata in lucrarea De magistro, unde, alaturi de
chestiuni de ordin teologic se insista asupra agentilor invatarii, asupra surselor originare ale
cunoasterii umane. Invatatorul are un aport esential in realizarea educatiei. Contributia
invatatorului consta in a indeparta obstacolele din calea cunoasterii de catre elev, dar si de a
ajuta in mod efectiv la realizarea cunoasterii. La intrebarea, cine poate invata pe altul si

43
Augustin, apud Constantin Cucos, Educatia Religioasa.., p 94
44
Ibidem
45
Idem p 95
46
Ibidem

10
cine poate fi numit invataror, raspunsul lui Toma este : numai Dumnezeu este invatatorul
launtric si cel dintai, invatatorul prin excelenta, pentru ca el poseda perfectiuea oricarei
stiinte si vorbeste in noi prin ratiune.Toma D’Aquino este de acord ca si omul care cunoaste
o anumita stiinta poate fi numit invatator, atunci cand, comunicand elevului cunoasterea sa,
devine cauza cunoasterii la elev.47
La intrebarea daca omul poate fi numit propriul sau invatator, Toma se indoieste de
acest lucru raspunzand negativ, pornind de la ideea ca cel ce invata pe altul, adica
invatatorul, trebuie sa posede stiinta pe care o transmite altuia in mod clar si desavarsit; ori,
nu in aceasta situatie se gaseste cel care dobandeste stiinta prin el insusi. In opinia marelui
filosof crestin, actul de posedare a stiintei are la baza conlucrarea dintre efortul elevului de
a accede printr-o munca a propriei ratiuni si efortul invatatorului de a-l sprijini si asista pe
elev. Predarea nu este o chestiune de primire ci de asaltare pe cont propriu, a adevarurilor-
idee care este pe deplin consonanta cu cele mai moderne principii pedagogice.Toma
D’Aquino considera invatamantul ca pe o activitate datorita careia insusirile potentiale
devin o realitate actuala. El a subliniat rolul vointei in dominarea de catre om a naturii
proprii supusa greselilor. Dar aceasta activitate nu se naste spontan in omul insusi si nu este
condusa de el; regulile acesteia au fost stabilite o data pentru totdeauna in scrierile sfinte, in
chemarea lui Hristos de a raspandi invatatura tututor popoarelor.48

II. FINALITATEA EDUCATIEI CRESTINE IN DIVERSE

STADII DE DEZVOLTARE UMANA
47
Idem p 96
48
Ibidem

11
 II.1.FINALITATI ALE EDUCATIEI RELIGIOASE LA VARSTA
COPILARIEI

Psihologia varstelor recunoaste ca factori ai dezvoltarii: ereditatea, mediul si

educatia. Dezvoltarea copilului incluzand si formarea sa religios-morala, este foarte
importanta. Nu este indiferent cum creste copilul si ce educatie primeste. Daca el creste
intr-un mediu cald, afectiv, sanatos, va fi un om normal, echilibrat. Astfel, daca familia si
scoala vor cuprinde invataturi crestinesti, acest tip de educatie va influenta copilul si isi va
pune amprenta asupra intregii sale vieti pentru ca “in copilarie pot fi intalnite primele
indemnuri timide spre devenire launtrica, acolo unde trebuie cautate si temeiurile
caracterului religios-moral.”49 Sf. Grigorie de Nazians spune ca „este mai usor a merge pe
un drum batatorit si neted decat pe unul aspru si nebatatorit.”50 Sf. Grigorie de Nyssa afirma
ca “mai bine este a scrie in sufletul ce nu s-a intiparit vreun cuvant pervers, nici s-au
imprimat adanc literele ratacirii”.51 El o da ca exemplu in acest sens pe sora sa, Sf. Macrina
care a trait toata viata ei in virtutea deprinderilor si invataturilor bune din copilarie. Aceeasi
parere o are si Sf. Ioan Gura de Aur cand afirma in lucrarea sa Despre cresterea copiilor:
“cum se va deprinde copilul de mic, asa va ramane si cand se va face mare; ca si copacul pe
care, de-l va indrepta cineva cand e mladita, ramane drept, iara de-l va lasa stramb, cand se
va intari nu se va mai indrepta ci se va frange.”52
Din toate cele relatate putem concluziona ca omul isi formeaza caracterul “sub
influenta educatiei si instructiei in procesul activitatii practice, iar primele trasaturi de
caracter se contureaza in copilarie.” 53 Cultivarea unor experiente si trairi religioase face
necesara educatia religioasa inca de timpuriu pentru ca fiecare copil este “un candidat la
credinta si viata religioasa.”54
Psihologia copilului anteprescolar releva faptul ca dezvoltarea psihica este mai
intensa la 1-2 ani decat cresterea biofizica. Copilul la aceasta varsta manipuleaza obiectele
si observa tot ce este in jurul lui. Mai mult chiar, ii place in mod deosebit sa-i imite pe cei
din jurul sau. Aceste perceptii si reprezentari vor face parte din viata copilului, vor
constitui materia cea mai profunda la care sufletul lui va face apel si in anii maturitatii. La
varsta anteprescolara memoria copilului se exprima printr-o uriasa stocare a experientei de
viata si cunoastere, dar si prin recunoasterea tot mai completa a ceea ce a fost perceput si
fixat in experienta perceptiva sau in reprezentari.55
Toate aceste acumulari de cunostinte, gesturi, nu depasesc cu nimic specificul
psihologic al copilului la varsta anteprescolara( 0-3 ani). Desi nu intelege tot ce se petrece
in jurul sau, copilul este pregatit sa urmeze drumul pe care cei din jur il arata prin tot ce fac
sau ii cer lui sa faca. Psihologia ne releva faptul ca memoria copilului foarte mic este
pregatita si poate sa primeasca aceste notiuni. Atentia copilului mic este atrasa de unele

49
Preot Prof. Dumitru Călugăr, op. cit., p119
50
Ibidem
51
Sf. Grigorie de Nyssa, Viaţa Fericitei Macrina, traducere T. Bodogae, Sibiu, 1947, p. 12 apud Preot Prof.
Dumitru Călugăr, op. cit. p119
52
Preot Prof. Dumitru Călugăr, op. cit., p 120
53
Ibidem
54
Ibidem
55
Ibidem, p. 112

12
aspecte din biserica, (lumanari aprinse, icoane) de cantecul de la strana si chiar daca nu
poate fi mult timp concentrata si cateva secunde sunt importante pentru a observa si a trai in
profunzimea sufletului comuniunea cu Dumnezeu. Spre sfarsitul primului an de viata si
pana la 3 ani, copilul isi formeaza limbajul ca modalitate de comunicare cu semenii dar si
cu Dumnezeu. Astfel, el include in vocabularul sau primele cuvinte crestinesti, poate sa
invete primele rugaciuni scurte. O data cu limbajul el va intelege mai bine realitatea din
jurul sau si realitatea vietii in Hristos traita asa cum o traiesc parintii lui. Limbajul, sarac la
inceput, i se dezvolta tot mai mult si sub aspect lexical, nu numai fonetic. “Doamne,
Doamne” este desigur primul nume pe care el il cunoaste pentru Dumnezeu, este de fapt
apelativul cu care mama il invoca des pe Acesta in rugaciuni.
Gandirea copilului la aceasta varsta il conduce spre constituirea complexa a ideii de
realitate, la delimitare posibilului ca dimensiune a cunoasterii.56 Copilul intreaba mereu
despre orice lucru pe care il vede, doreste sa stie si sa denumeasca tot ce il inconjoara. In
copilaria mica copilul imita voluntar si involuntar conduitele celor din apropierea sa, mai
ales pe cele ale membrilor familiei. Pana in jurul varstei de 3 ani copilul nu poate sa
dezvolte atitudini de socializare remarcabile, el fiind egocentrist cu precadere. Trecand
peste aceasta varsta, el devine mai sociabil, astfel ca poate cu usurinta sa dea din lucrurile
sale, sa primeasca, sa se bucure de prezenta altor copii.
Perioada prescolara este dominata de o puternica trebuinta de joc. Jocul devine
activitate fundamentala. Prin joc este antrenata activitatea mentala, rezervele si strategiile
ei, asociatiile cele mai fanteziste posibile, fapt ce duce la constituirea de situatii complexe
ce se cer rezolvate ca si cand ar fi reale. Prin joc copilul invata . Deci poate invata in cadrul
unor jocuri cu continut religios, atitudini si comportamente morale. Poate si chiar este
imperios necesar.
La varsta de 3-7 ani, asa cum ne releva psihologia, copilul isi dezvolta noi
caracteristici si trasaturi: interese, abilitati, indemanari, aptitudini, creativitatea, trasaturi de
caracter si comportament. Prin constituirea acestora se formeaza bazele personalitatii,
structura ei principala. 57
Varsta prescolara se caracterizeaza prin dezvoltarea sensibilitatii tuturor
analizatorilor (organelor de simt ). Deci copilul percepe prin toti analizatorii, viata din jurul
lui, vede si traieste intens frumusetea si emotia momentelor religioase celor mai deosebite:
denia cu lumanari aprinse din vinerea Pastilor; linistea si bucuria zilei de Pasti
in toata splendoarea ei; biserica strabuna, in care familia il duce tinandu-l de mana; aude in
toata grandoarea si sfintenia ei, Sf. Liturghie. Toate acestea i se vor fixa in minte si in cel
mai tainic coltisor al sufletului, generandu-i rezerve de bunatate si iubire. Copilul observa
tot ce se petrece in jurul lui, toate gesturile si actele crestinesti ii vor deveni familiare si
dragi. In perioada aceasta se face trecerea de la forme primitive de perceptie la o perceptie
mai ordonata si cuprinzatoare, la observatie.
Viata sufleteasca a copilului se imbogateste mult intre varsta de 4-6 ani, odata cu
progresul lui in limbaj.58 Treptat, procesele perceptive contemplative, ca si cele implicate in
activitati se supun controlului inteligentei. Gandirea cuprinde in aceasta etapa a dezvoltarii
toate operatiile esentiale specifice ei: analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea,
comparatia, concretizarea etc. Iata deci ca micutul prescolar poate sa opereze cu notiuni,
56
Ibidem,
57
Ibidem
58
Pr. prof.Dumitru Calugar, op.cit., p121

13
elemente de tip religios, intalnite in familie si biserica. El poate analiza o situatie de joc sau
una de comportament, poate intelege ce este bine si ce este rau la nivelul vietii lui, poate
deci sa doreasca sa faca lucruri bune si chiar sa inteleaga ca acestea sunt placute lui
Dumnezeu. Asa cum poate caracteriza personajele din basme, poate caracteriza si figurile
unor sfinti. El este solicitat sa isi arate acordul sau dezacordul fata de atitudinea unor
personaje din povesti cand este intrebat: de cine ti-a placut si de cine nu ti-a placut din
povestea pusa in discutie. La fel poate sa spuna si despre sfintii a caror poveste de viata i se
prezinta.59
O premisa a educarii in spirit religios este si „marea tensiune a curiozitatii si
interogatiile copilului.“60 Copilul este curios sa stie si sa inteleaga ce se intampla in jurul
sau, de aceea adreseaza tot felul de intrebari: de ce?cum? cine? El intreaba si despre
Dumnezeu, biserica, ingeri,etc., astfel ca ar fi lipsit de sens sa nu i se dea explicatiile cerute.
La toate intrebarile sale, primind raspunsul potrivit el este ajutat sa-si insuseasca temeinic
invatatura crestina. De fapt „intreaga perioada prescolara este o perioada de numeroase
achizitii culturale, de multilaterale investigatii ale mediului inconjurator si de expansiune a
cunoasterii.“61 Deci, biserica cu slujbele ei, practicile crestine, pot si trebuie sa faca parte
din mediul cultural al copilului, daca dorim ca bazele educatiei sale sa fie solide, ancorate
in adevar. Atentia, ca orientare si concentrare a activitatii psihice, se dezvolta mult in
perioada prescolara, mai ales spre 5 ani. 62
Pana la varsta de 6 ani, educatia religios-morala a copilului este mai mult o sarcina de
familie. Deci copilul prescolar poate sa fie atent si el cateva minute, sa ia o atitudine de
respect pentru cele sfinte cand intra intr-o biserica si aude o slujba, sau cand, fiind condus
de mama se impartaseste cu Trupul si Sangele Domnului. Petre Tutea afirma cu tarie
adevarul ca omul este om numai in masura pastrarii relatiei lui cu Dumnezeu, altfel el poate
fi orice, chiar animal si chiar daca este la mare cinste printre oameni.63
Comunicarea verbala la varsta prescolara cunoaste o dezvoltare foarte mare 64 sub
toate aspectele ei: lexical, fonetic si gramatical. Copilul poate deci sa includa in vocabularul
sau si cuvinte de nuanta crestina, pe care le intelege si le foloseste din ce in ce mai corect.
Concomitent cu dezvoltarea capacitatilor de comunicare verbala are loc si un proces de
dezvoltare a vorbirii interioare.65 Vorbirea interioara permite dialoguri in „universul
interior“ si devine instrumentul „dialogului sinelui“ in intimitatea sa.66 Deci el poate sa
dispuna de o intimitate a sinelui, specifica numai „persoanei“, fapt ce implica imediat
relatia cu semenii si cu Persoana suprema, Dumnezeu.
In relatia sa cu ceilalti si cu Dumnezeu, copilul investeste nu numai atentie,
memorie, gandire, ci si afectivitate, puternice trairi ce isi vor face loc in ungherul ascuns al
sufletului sau ca cele mai sfinte amintiri. Sunt trairi la care el va face apel in toata viata lui,
sunt suportul existentei sale. Psihologia copilului confirma faptul ca „sentimentele social-

59
Idem, p130
60
Ibidem
61
Idem, p131
62
Idem, p132
63
Petre Tuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, 1992, p.56
64
Florica Andreescu, Margareta Berniţchi – Ţurcaş, ş.a., Pedagogia preşcolară, Manual pentru liceele
pedagogice de educatoare, Bucureşti, 1977, p 134
65
Idem, p 136
66
Ibidem

14
morale se dezvolta in relatiile copilului cu cei din jurul sau“ 67 si negresit relatii corecte si
sanatoase cu cei din jur nu pot exista in absenta relatiei cu Dumnezeu.
Formarea constiintei de sine, specifica fiecarei persoane este un proces intim,
68
complex, care incepe din cele mai fragede varste. Formarea personalitatii apare ca o
inzestrare si organizare de insusiri si trasaturi psihice ce indica o mare implantatie a
psihicului in mediul socio-cultural. Practica sociala are o imensa actiune asupra copilului.
Pe plan psihic, pana si cele mai intime manifestari ale individului sunt determinate de
societate. 69
Conform psihologiei prescolare in aceasta perioada a vietii se pun bazele a
numeroase trasaturi pozitive de caracter. 70 Cu cat vor fi mai bine fixate aceste trasaturi
pozitive de caracter, ele vor constitui imbolduri pentru a face voia lui Dumnezeu, iar
copilul va intelege, va cunoaste si va implini cat mai des voia Lui. Dupa unii psihologi,
deprinderile pe care copilul si le formeaza la varsta prescolara sunt: intelectuale, motrice,
senzoriale si concrete, sau deprinderi legate de anumite tipuri de activitati: deprinderi de
autoservire, deprinderi de invatare organizata, deprinderi de activitati artistice, tehnice etc.71
La varsta prescolara se pun bazele personalitatii, iar caracterul moral-religios
este specific unei personalitati plenare. Marele pedagog Comenius afirma:“creanga trebuie
indoita cat e verde“. Fara cunostinte si deprinderi timpurii, mai tarziu educatia religioasa va
deveni foarte anevoioasa, daca nu chiar aproape imposibila.“Ca si talentul innascut, care
pentru a deveni plenar are nevoie de exercitiu metodic, religiozitatea prima si inclinatia
originara spre pietate trebuie cultivate, intarite si perfectionate“.72
Vasile Bancila afirma si el ca“cel dintai lucru pe care trebuie sa-l stie cu putere un
educator, e ca varsta copilariei e cea mai insemnata pentru a intreprinde formarea religioasa
a omului“.73 Prejudecati rationaliste intarziate nu trebuie sa ne impiedice de a incepe
educatia religioasa o data cu cealalta educatie pentru ca acest mod de a educa este de fapt
fata normala a educatiei.
Cea dintai conditie in educatia religioasa este aceea de a incepe intr-adevar de la
inceput caci daca nu se introduce omul in religie inca de cand e copil, el va risca sa nu
cunoasca niciodata farmecul si binecuvantarea religiei.74 Ne putem intreba daca educatia
religioasa nu ingradeste oarecum dezvoltarea psihica, libertatea de mai tarziu a omului. Iata
care este opinia lui Vasile Bancila in acest sens: „educatia religioasa nu impieteaza asupra
libertatii de mai tarziu a omului, caci de va voi, el va putea sa retraga un anumit credit
adevarurilor religioase, desi va ramane cu mult respect si cu duiosii intime, care vor fi
picaturi de roua pentru viata lui prea uscata, dar, in schimb, daca nu va fi avut la timp
educatie religioasa, nu va putea, in linie generala, sa se mai apropie de Dumnezeu. Prin
religie copilului i se da plinatatea in singuratate, mangaierea in durere, barbatia in lupta.
Invatamantul religios este important si pentru cunoasterea copilului, a coeficientului de
spiritualitate a lui, de cunoastere psihologica necesara pentru educarea lui in genere.”
67
Idem, p 139
68
Idem, p 140
69
Tiberiu Bogdan, Psihologia copilului si psihologia pedagogica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1970, p 48
70
Idem, p148
71
Ibidem
72
Connstantin Cucos, Educatia Religioasa, p149
73
Vasile Băncilă, op. cit., p 19
74
Ibidem,

15
 Daca la varsta anteprescolara si prescolara educatia religioasa este nu numai
posibila ci si imperios necesara, la varsta scolara ea trebuie continuata. Copilul de varsta
scolara este tot mai capabil sa invete si sa-si formeze deprinderi de viata crestinesti. Intre 6-
7 si 10-11 ani el se dezvolta foarte mult nu numai fizic ci si psihic, intelectual, spiritual. El
devine foarte receptiv, avand o mare experienta senzoriala, limbajul sau este mai dezvoltat.
In plus el stie sa scrie si sa citeasca. El devine constient ca este responsabil in fata lui
Dumnezeu si a oamenilor de faptele sale. Astfel, la 7 ani copilul poate si trebuie sa fie
initiat in Taina Spovedaniei.
Incepand cu 13-15 ani, intra in joc pubertatea si apoi „varsta critica”a adolescentului,
cand se fac pasi importanti pentru inchegarea caracterului75
Toate procesele psihice ale copilului la aceasta varsta il ajuta intr-un mod sporit sa
poata fi educat ca un bun crestin. Atentia lui este mult mai de durata, poate participa
concentrat la sfintele slujbe sau la orele de religie. Memoria logica inlocuieste tot mai mult
memoria mecanica. Gindirea devine logica si primeste un caracter abstract debarasandu-se
de necesitatea folosirii cu precadere a materialului intuitiv. Imaginatia este bogata si
creativa, trairile sale sunt vii si autentice.
Varsta scolara mijlocie este faza preadolescentei, numita si pubertate. Preadolescenta
este perioada de varsta cuprinsa intre 11 si 14 ani la fete si 12 pana la 15 ani la baieti.
Procesele cognitive ale preadolescentului iau forme specifice care il apropie mult de adult.
Gandirea devine categoriala si influenteaza pozitiv asupra perceptiei. Se dezvolta si
observatia ca forma de percepere orientata spre un anumit scop si directionata de vointa. 76
Memorarea logica trece pe primul plan iar limbajul preadolescentului e in continua
dezvoltare. Varsta preadolescentei este preludiul unei bogate si intense vieti afective.
Dezvoltarea gandirii in aceasta etapa se rasfrange in mod pozitiv asupra afectivitatii. Se
dezvolta intens sentimentele morale, ca rezultat al influentelor educative ale scolii si
societatii in general. Un rol important il ocupa sentimentele estetice, capacitatea de a trai
valorile artistice, dorinta de a realiza frumosul prin fortele proprii. Activitatea voluntara a
preadolescentului cuprinde toate verigile acestui proces psihologic (scop, mijloace de
deliberare, decizie, autocontrol etc.), fara insa ca acestea sa fie suficient maturizate.
Preadolescentul are ezitari multiple care ii dau o falsa aparenta de lene, el delibereaza si se
decide adesea in baza unor factori emotionali. 77
Crestinismul prezinta idealul desavarsit intuit de Hristos si principii netrecatoare
precum:eroism crestin, jertfelnicia lui Hristos, curatia vietii martirilor, mucenicilor si
sfintilor, modele de caractere religios-morale, care ocupa un loc important in istoria
Bisericii.78

II.2. ETAPA MATURIZARII TANARULUI DIN PERSPECTIVA

ALEGERII MODELULUI

75
Pr. prof. Dumitru Calugar, op.cit., p122
76
Tiberiu Bogdan, Psihologia copilului si psihologia pedagogica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1970, p 318
77
Idem, p321
78
Idem, p124

16
 Adolescenta este perioada scolaritatii mari. Aceasta etapa tine de de la 14-15 pana la
17-18 ani pentru fete si de la 15-16 pana la 18-19 ani pentru baieti. In aceasta perioada are
loc procesul de trecere spre organismul adult. Adolescenta se caracterizeaza prin aparitia si
dezvoltarea unor procese importante anatomice, fiziologice si psihice in drumul spre
realizarea configuratiei adultului. Se maturizeaza intregul organism si in special sistemul
nervos central. La nivel senzorial, atinge maturitatea. Continutul memorial la adolescent
reflecta in mare masura interesele lui. Astfel se retin usor si cu placere acele date si fapte
care se leaga de orientarea sa generala indreptata spre stiintele realiste sau cele umaniste.
Procesele gandirii se perfectioneaza, ajungand foarte aproape de cele ale adultului. Se face
trecerea de la gandirea concret-intuitiva la cea abstract logica.79
Tot in aceasta perioada gindirea conclusiva devine si ea pronuntata. In adolescenta,
limbajul devine mai bogat si mai nuantat. Imaginatia se dezvolta in ritm accentuat si ocupa
un rol important in viata lui. Adolescentul este preocupat de viitoarea profesie pe care o va
imbratisa. Cunostintele sale, ideile si notiunile elaborate pe baza judecatilor de valoare,
legile stiintifice pe care le-a asimilat se incheaga acum intr-un sistem unitar de vederi, de
atitudini fata de realitatea inconjuratoare.80
Adolescenta este faza intensificarii vietii afective. Acum se constata stari afective
superioare, specifice omului, a caror caracteristica este nu numai durabilitatea, dar totodata
si intima lor legatura cu valorile sociale. Alaturi de sentimentele denumite intelectuale, ca
dragostea pentru stiinta, sentimentul certitudinii, sentimentul indoielii, iau un avant
deosebit sentimentul prieteniei si al dragostei, ca atitudini selective fata de oameni. In
general, fata de fazele anterioare, adolescentul este inclinat sa studieze omul, este preocupat
de probleme umane mult mai mult decat inainte. Adolescentul incepe sa aprecieze si forma
artistica a operelor literare, creste aproape brusc inclinarea pentru lirism si sentimentalism
atat in poezie cat si in proza. Aceasta faza, cu receptivitate afectiva marita, reprezinta
prilejuri aproape unice in dezvoltarea individului sub raportul posibilitatilor de influentare
educativa. Relatiile care se pot dezvolta intre educator si adolescent creeaza premisele unei
influentari sanatoase, care trebuie sa duca la formarea trasaturilor celor mai pretioase ale
personalitatii.81
Vointa adolescentului oglindeste un grad mai inalt de organizare si este capabila de
efort sustinut pentru realizarea obiectivelor legate de pregatirea pentru viata sau
indeplinirea unor sarcini social-obstesti. Adolescentul dispune de o mare stapanire de sine,
este capabil sa isi franeze toate acele manifestari care nu concorda cu exigentele de
convietuire sociala. In aceasta perioada, creste spiritul de independenta, care se manifesta in
comportare. Independenta si sensibilitatea se arata la tot pasul. Adolescenta este si faza
primelor iubiri. Cel care studiaza caracterul adolescentilor poate constata existenta unor
contradictii intre trasaturile sale constitutive. In atitudinea sa fata de sine insusi,
adolescentul uneori se supraapreciaza, alteori se subapreciaza, semn al nesigurantei
criteriilor de apreciere privind propria persoana.82
Cautarea si promovarea modelelor formative au fost si sunt preocupari explicite ale
tuturor paradigmelor educationale sau ale unor proiecte socio-culturale. Incercarea de a gasi
modelul potrivit ramane o tema de reflexie nu numai pentru educatori, dar si pentru alte

79
Idem, p324
80
Idem, p325
81
Tiberiu Bogdan, Psihologia copilului si psihologia pedagogica, p. 326
82
Idem, p. 327

17
compartimente ale comunitatii, ce nu se pot sustrage unor obiective educationale familie,
biserica, armata, mass-media etc).83
Modelul poate fi atat o constructie ideatica, abstracta, dar se poate identifica si in
moduri de a fi sau de a deveni propriu unei personalitati. Modelul paideic abstract este
constientizat sub forma unui ideal, care il anima si il poate propulsa pe individ pe un traseu
existential superior. Modelele pot fi directe, identificabile imediat in realitatea apropiata in
care suntem integrati, dar pot fi si indirecte, mediate de diferite ipostaze culturale
(literatura, film, mitologii). Modelele sunt purtatoare de valori, dar si de false valori. De
regula, modelele sunt livrate sau sugerate de altii. Educatia institutionala reprezinta o
heteromodelare (formare de catre altii), dupa repere de multe ori standardizate. Modelul,
atrage prin aceea ca intrece la un moment dat, dintr-un punct de vedere, felul de a fi al
persoanei care se raporteaza la el. Prin el, imi dau seama ca ceva din fiinta mea este precar
sau limitat, dar, in acelasi timp, ma mobilizez pentru a depasi starea constientizata84.
Modelul este un pretext pentru regasirea proportiilor noastre adevarate. Este bine sa
stim cat sa ne apropiem de el, pana unde merge filiatia, cand si cat sa ne impotrivim
acestuia. “Despartirile” de model sunt normale si pot sa dea tocmai de maretia fortei si de
amploarea lucrarii acestuia asupra noastra. Adevaratul model este cel ce ne trimite dincolo
de el, cu ceva din el, pentru regasirea naturii noastre intime. Forta modelului sta in
amplitudinea si adancimea modelarii. Un model ne-a format cu adevarat cand nu mai avem
nevoie de el, cand ne putem descurca fara el. Si, poate, atunci cand noi insine am devenit,
pe nesimtite, un alt model. Modelul nu este “mare” prin el insusi, ci prin reverberetiile lui
in timp si spatiu, datorita fortei iradiante ce se exercita asupra unei totalitati de oameni.
Se stie ca pedagogia opereaza cu categorii teleologice, cu finalitati, cu modele, cu
scopuri educationale. Idealul vine sa sublinieze caracterul supranatural al educatiei si face
ca imaginarul sa-si gaseasca o expresie palpabila. In cautarea modelului veritabil, aducem
in atentie paradigma formativa specifica religiei crestine, care ne poate oferi, prin insasi
emergenta sa, dar si prin reverberatiile acesteia in timp si spatiu, “un veritabil model
paideic al devenirii noastre autentice”85.
Exemplaritatea modelului crestin deriva din dimensiunea transcendenta a unui mod
virtual de existenta si, de aici, din pregnanta, consistenta si autoritatea lui pentru fiinta
limitata. Modelul formativ hristic rezoneaza atat cu pornirile metafizice ale omului, de
ascensiune infinita catre zarile perfectiunii exemplare, cat si cu dorinta fireasca de
autoimplinire in limitele inguste, determinate, ale unui mundan imperfect, dar perfectibil.
Idealul crestin vizeaza raportarea omului la Dumnezeu, apropierea fiintei limitate de Fiinta
Infinita. Apropierea nu poate merge pana la identificare. Omul nu are acces la conditia lui
Dumnezeu, insa el trebuie sa tinteasca a ajunge in imparatia perfectiunii. “Partea”
transcendenta a idealului crestin nu este de aceeasi factura ca si cea a unui ideal oarecare.
Iisus Hristos este norma fundamentala, paradigma existentiala de la care se va inspira
adevaratul crestin in actiunile sale. “Fiti dar urmatori ai lui Dumnezeu, ca niste fii iubiti”
(Efeseni 5,1). Hristos este un model care transcede omul; acesta din urma pretinde si cauta
sa il egaleze, fara insa a atinge statutul sau. Observam ca modelul hristic ingaduie o
perfectionare a atributelor umane reale si nu ne sperie prin intangibilitatea lui. Spre el au
acces toate persoanele, indiferent de slabiciunile si caderile de circumstanta. Nimeni nu este
83
Constantin Cucos, Educatia Religioasa…p. 111
84
Idem p. 112
85
Constantin Cucos, Educatia Religioasa p.113

18
impiedicat de nimic in acest urcus. Exemplu personal pare a fi temelia oricarei educatii.
Este ceea ce Iisus Hristos a facut neincetat prin cuvintele, faptele si pildele Sale86.
Hristos ne ofera “chipul” cu generozitate, dragoste si intelegere, dar oamenii raman
responsabili de calitatea “asemanarii”. Educatorul autentic stie sa stea in umbra
discipolului, sa-l consilieze in caz de nevoie, sa-i sugereze o cale, ca si cand ar fi egalul lui.
Autoritatea profesorala nu provine din inaltimea de la care se privesc lucrurile, ci este
generata de instaurarea unei egalitati securizante bazata pe firescul de a deschide o cale, de
a arata si descoperi o lume celui aflat in cautare.
Profesorul trebuie sa stabileasca un dialog, o stare de comuniune naturala in procesul
de invatare. Inainte de a transmite ceva cuiva, trebuie sa te orientezi catre acesta, dandu-i
importanta cuvenita, luandu-l in seama, devenind similar lui. Cand te simte ca esti “ca el”,
se deschide la randul sau catre tine. Dupa aceea, ii comunici ceea ce vroiai. Se stie ca
Fericitul Augustin, in calitate de pedagog, recomanda invatatorilor sa faca din fiecare curs o
creatie, o reincepere a cunoasterii, alaturi de elevi.
Didactica moderna sugereaza faptul ca eficienta actului didactic creste pe masura ce
se privilegiaza cel de al doilea pol al cuplului educator-educat. Comportamentul fiecarei
fiinte se concentreaza in jurul unor valori carora le da curs, le intrupeaza, le
circumstantiaza in fapte concrete de viata. Nimic din ceea ce credem sau facem la un
moment dat nu scapa acestei “vertebrari” de ordin axiologic 87. Conteaza ca valorile de care
se ataseaza fiecare sa fie benefice si autentice, sa-i aduca bucuria perfectionarii. Din pacate,
cei mai multi semeni ai nostri sunt intr-o stare de confuzie si decentrati valoric, nu au
repere clare, se pierd in cautari efemere si inconsistente, nu stiu sa aleaga sau, daca aleg, nu
repereaza ceea ce merita. Intr-un timp in care suntem asaltati de numerosi stimuli culturali
falsi, meniti a ne risipi spiritual sau a ne manevra prin sofisticate tehinici de manipulare,
valorile credintei si nevoia de increstinare sunt mai mult decat necesare si trebuie sa fie
puse in lumina. Nu numai ca avem nevoie de un bun crestin, care sa-si cunoasca sau sa-si
profeseze valorile specifice, ci e necesar sa aratam si sa demonstram superioritatea valorilor
credintei crestine in raport cu alte incitari valorice care ne sunt adresate intr-un moment sau
altul.
Modelul formativ pe care ni-l ofera crestinismul prin Iisus Hristos constituie o
paradigma educativa fundamentala, de maxima importanta, care se cere a fi transmisa si
cultivata de catre scoala. Se stie ca forta unui ideal educativ este data de perenitatea si
consistenta acestuia in raport cu o existenta tranzitorie in continua prefacere si eroziune.
Modelul cerstin deriva din “dimensiunea transcendenta” a unui mod virtual de existenta si,
de aici, din pregnanta, consistenta si autoritatea lui pentru fiinta limitata.

II.3. IDEALUL DE EDUCATIE CRESTINA VAZUT PRIN

ASUMAREA STATUSULUI SOCIAL SI PROFESIONAL

Educatia religioasa poate fi inteleasa si ca o forma de explicitare a adevarurilor divine, si

perpetuare a valorilor crestinismului. Cuvantul profesorului de religie trebuie sa miste

86
Idem p.114-115
87
Idem p.118

19
sufletul si sa intareasca mintea. „Transmiterea invataturii crestine se realizeaza printr-un act
paideic suis-generis.”88
Cuvantul lui Dumnezeu se difuzeaza inspre oameni prin cuvinte ale oamenilor, care
trebuie sa aiba ca model Cuvantul dumnezeiesc: „La inceput era Cuvantul si Cuvantul era
la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a
facut din ce s-a facut. Cuvantul era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care
vine in lume”(In.1.1,3,9).
Asa cum constata specialistii in biologie si psihologie, omul are o foarte indelungata
copilarie. Mediul omului este unul, in primul rand sociocultural. Toate atitudinile,
conduitele si comportamentele umane se structureaza doar in acest mediu, prin mijlocirea
educatiei. In realitatea vietii umane, procesele de maturizare bio-psihica, socializare si
culturalizare nu pot fi concepute decat in intima corelatie.89
Din punctul de vedere al functiilor modelelor culturale in maturizarea socio-culturala
a fiintei umane, importanta este calitatea modelelor oferite. In linii mari putem spune ca
idealul cultural se constituie in copilarie si adolescenta, se interiorizeaza si structureaza la
inceputurile maturitatii si devine fundamentul pe care se construieste intreaga personalitate
a individului, totalitatea actelor si capacitatilor sale, functia sa de fiinta culturala.90
Problema alegerii profesiunii constituie o preocupare inca din etapa preadolescentei.
Autoaprecierea este inca subiectiva si nu indeajuns de fundamentata. Preadolescentul nu-si
da seama de cerintele si de eforturile necesare exercitarii viitoarei profesiuni. Parintii,
profesorii, dirigintii pot descoperi si aprecia inclinarile acestuia, il pot face constient de
posibilitatile pe care le are si mai ales sa determine o atitudine de munca serioasa si
sistematica pe drumul pregatirii profesionale.91
Orientarea profesionala devine o problema de actualitate la varsta adolescentei. Scolii
ii revine sarcina de a informa pe adolescenti asupra continutului si cerintelor diferitelor
profesiuni si mai ales de a armoniza elementele de dorinta subiectiva a adolescentului cu
posibilitatile reale obiective si cu necesitatile generale de ordin social.92
Faptul de a lucra este propriu omului ca faptura „dupa chipul si asemanarea” lui
Dumnezeu. Dumnezeu Insusi, dupa cum spune Hristos, lucreaza:”Tatal Meu pana acum
lucreaza, si Eu lucrez”(Ioan 5,17). Tot Hristos ii indeamna pe oameni sa lucreze „pentru
mancarea ce ramane spre viata vesnica” (Ioan 6,27).93
Cea dintai lucrare a omului este tinerea poruncilor dumnezeiesti, sau lucrarea
virtutilor, care se numeste „lucrare sfanta”caci savarseste unirea omului cu Dumnezeu. In
invatatura Bisericii, cea mai inalta indeletnicire pentru om este rugaciunea, iar munca vine
pe locul al doilea. Dupa invatatura crestina, munca nu este doar un mijloc de
autointretinere, ci are si un scop social, si anume exercitarea iubirii.. Dupa cum iubirea
culmineaza in jertfa pentru aproapele, tot asa si munca isi afla scopul ei cel mai inalt in
slujirea aproapelui. Un asemenea scop il are astazi munca in manastirea de obste si in
familia traditionala( unde munca parintilor are in vedere castigul copiilor).94
88
Constantin Cucos, Educatia…, p 346
89
Loredana Drobot, Pedagogie Sociala, Editura Didactica si Pedagogica, p53
90
Idem, p62
91
Tiberiu Bogdan, Psihologia copilului si psihologia pedagogica, p 332
92
Idem, p333
93
Georgios Mantzaridis, op.cit.,p277
94
Idem, p281

20
 „Crestinul este chemat sa isi incadreze munca si mai ales profesia lui in perspectiva
desavarsirii celei in Hristos, care de altfel este si principala sa profesie in calitate de
crestin”.95 Astfel fiecare profesie devine domeniul cultivarii iubirii crestine si a vietii in
Hristos, capata continut duhovnicesc. Pornind de la profesia sa, omul este dator sa se
deschida intregii vieti sociale. Incadrarea profesiei in perspectiva vietii in Hristos are
consecinte morale esentiale. Exercitandu-si profesia, se exercita pe sine insusi, iar scopul
nu este doar economic ci si spiritual. De aceea, cand adevarul vine in opozitie cu interesele
economice, este dator sa il prefere pe acesta. Elementul fundamental in exercitarea profesiei
este existenta iubirii si simtirea responsabilitatii fata de Dumnezeu si fata de aproapele.
Exercitarea corecta a profesiei, presupune alegerea ei corecta, tinand cont de vocatia
persoanei. Din pacate, astazi alegerea se face pe baza pozitiei sociale pe care o ofera,
vocatia trecand pre locul al doilea.96In viziunea crestina asupra muncii, activitatea
profesionala trebuie incadrata in „profesia” de crestin, care acopera intreaga viata a
omului.. Este indeletnicirea imparateasca, aceea care este proprie crestinului si de partas al
„preotiei imparatesti”.
Munca implica cultivarea unor aptitudini, de aceea ar trebui sa se incurajeze
parteneriatele dintre sistemul educational si firme pentru facilitarea gasirii unor locuri de
munca pentru absolventi.97

II.4. MEDIUL DE EDUCATIE CA PROPENSARE A MODELULUI

DESAVARSIRII

Posibilitatea educarii religioase a omului in genere, decurge din adevarul de credinta

formulat in dogmele religioase: acela ca prin cadere, omul si-a alterat chipul dumnezeiesc,
nu si l-a distrus total, in el “exista si tendinta spre bine, spre Dumnezeu”98.

95
Idem, p282
96
Idem, p285
97
Jacues Delors, Comoara Launtrica,Ed.Polirom, p85
98
Ibidem, p 105

21
 Omul a fost creat de Dumnezeu spre a fi coroana intregii creatii. Inzestrat cu puteri
fizice si spirituale in vederea implinirii unui scop inalt, omul nu era desavarsit, dar era
capabil de un progres spiritual real, era pe drumul desavarsirii. Caderea in pacat l-a facut
rob al pacatului si al mortii si a sadit in fiinta sa o inclinare spre rau. O data cu pacatul
protoparintilor, toate generatiile urmatoare au mostenit urmarile lui si starea de pacatosenie.
Iisus Hristos S-a facut pricina mantuirii omului, a ridicarii sale de sub povara pacatului
stramosesc.99
El a refacut prin jertfa Sa rascumparatoare legaturile omului cu Dumnezeu, l-a repus
pe om in posibilitatea mantuirii sale. El a asezat in Biserica Sfintele Taine, dintre care
Sfantul Botez este Taina “nasterii omului din apa si duh” (Ioan 3,5). Sfantul Botez este
Taina ce pune inceput innoirii si renasterii omului. Totusi si dupa botez raman in om
urmarile pacatului, imboldul spre pacat, ramane moartea. Ele pot fi considerate ca niste
predispozitii cu caracter negativ, ca niste potente ce ar putea impiedica intr-o masura
oarecare, dezvoltarea omului spre moralitate. Prin Sfantul Botez puterea acestor urmari a
slabit, inclinarea spre pacat ramane doar ca o imperfectiune. In strafundul fiintei umane
exista insa si tendinta spre bine, spre Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu n-a pierit din om in
urma pacatului si nici n-a fost smulsa inclinarea omului catre Creatorul sau. Aceasta
inclinare spre Dumnezeu, spre bine s-a pastrat si s-a transmis tuturor oamenilor. Ea este o
potenta pozitiva in om. Lupta crestinului impotriva pornirilor din el, formeaza un indemn
spre dezvoltarea morala. Inclinarea spre Dumnezeu sadita in om inseamna o predispozitie
pozitiva ce poate fi dezvoltata, educata. In conceptia crestina, caracterul ereditar al
persoanei nu este ceva neschimbabil. Impulsul innascut spre rau nu este o fatalitate, el poate
fi domolit si stapanit nu numai prin contributia personala a omului ci si prin puterea
mediului religios si a educatiei religioase.
Posibilitatile de dezvoltare ale omului sunt date prin crearea sa, dar raman sa se
adauge la acestea si stradaniile educatiei pentru ca ele sa se dezvolte pana la punctul cel mai
inalt posibil. Mediul de har si educatia religioasa sunt mijloace deosebit de insemnate in
acest sens. Despre mediul de har ne vorbeste chiar Mantuitorul in parabola semanatorului:
“Samanta buna nu rodeste oriunde la fel”. Exemplele le avem in mediile de sfintenie ale
primelor veacuri crestine care au dat atatia sfinti mari ai Bisericii. Caracterul lor s-a
dezvoltat nu prin teorie abstracta, ci prin educatie adevarata, prin lupta impotriva patimilor
si pacatelor.
Educatia, ca actiune intentionata, indreptata spre un scop superior, dar apartinand in
ultima instanta tot mediului, nu poate ignora fondul ereditar. Folosind insa mijloacele
adecvate, educatia poate face mai mult, dar niciodata totul. Numai harul lui Dumnezeu
poate fructifica in mod desavarsit potentialul sufletesc cu care Dumnezeu l-a inzestrat pe
om cand l-a zidit. In mod deosebit de toate celelalte vietuitoare din lume, Dumnezeu l-a
creat pe om dupa chipul si asemanarea Lui. (Facere 1,26)
A fi “dupa chipul lui Dumnezeu” tine de crearea noastra primara, dar a capata
asemanarea lui Dumnezeu tine de vointa noastra.100 Chipul lui Dumnezeu se refera la
structura spirituala a sufletului omenesc, la calitatea omului de a fi o persoana unica si
libera. Asemanarea este calitatea moral-harica a sfinteniei. Numai datorita faptului ca
suntem dupa “chip” avem posibilitatea de a realiza “asemanarea” printr-un efort moral

99
Constantin Cucos, op.cit., p104
100
Sf. Grigorie de Nyssa, despre Facerea omului, 8,12 în P.G. XLIV, 144 şi 161, apud preot prof. Dumitru
Călugăr, Catehetica, Cluj-Napoca, 2005, p 109

22
personal, sustinut si prin exercitiul vointei noastre libere. Lucrarea mantuitoare a Domnului,
echivaleaza cu restaurarea omului si cu reeducarea lui.
Renasterea omului prin Iisus Hristos, inseamna infaptuirea celei mai adanci si mai
cuprinzatoare opera educative. Educatia crestina isi intemeiaza rostul si isi defineste telul
prin a imita activitatea lui Hristos in scopul mantuirii omului. Iisus Hristos ramane pana la
sfarstul veacurilor chipul desavarsit al pedagogului crestin. Mantuirea noastra este posibila
numai in si prin Hristos. Aceasta confirma faptul ca si actiunea premergatoare mantuirii
omului, actiunea de perfectionare continua, adica educatia crestina, este posibila.
Educatia constituie premisa esentiala a mantuirii sufletesti. Educatia religioasa este
deci necesara mantuirii si este posibila, deoarece pacatele, oricate ar fi ele “nu pot inchide
putinta nici unui suflet sa se intoarca la o viata in Dumnezeu, prin puterea purificatoare a
vointei. Vointa libera ii ofera omului putinta de a se indrepta oricand spre bine, deoarece
insine ne dam seama ca si cele bune si cele rele se afla in a voi si in a nu voi”, zice Sf. Ioan
Gura de Aur.101
Prin scoala preceptelor lui Dumnezeu si prin harul divin este posibila educatia
religioasa. In general, educatia este posibila in toate perioadele de varsta ale vietii omului.
Educatia religioasa este posibila si la varsta copilariei mici, deoarece sufletul copilului este
disponibil pentru acest lucru. El poate fi supus modelarii si condus spre cele bune, prin
educatie. Se poate spune chiar ca sufletul cel mai potrivit pentru educatia religioasa este
sufletul copilului. Caci acest suflet primeste in curatia sa adevarul cel vesnic al Evangheliei
si se zideste prin el spre Hristos, spre imparatia lui Dumnezeu. Parintele Staniloae zice:
“Nu incepe acest dialog al omului cu Hristos, inca dintr-o faza ascunsa celor mature,
pentrru ca el inca nu are posibilitatile de exprimare prin cuvinte prea bogate a ceea ce
traieste, adica din faza celei mai fragede copilarii? Nu se roaga copilul lui Dumnezeu intr-
un chip adeseori mai curat decat adultul, nu se aprinde de un sfant elan si de o minunata
curatie impotriva raului, nu se entuziasmeaza pentru ceea ce e bun cu mult mai mult decat
multi din cei maturi? Nu trebuie ajutat el de mic sa se deprinda in cele bune? Ce ar fi daca
ne-am retine de la orice indemn, ce simtim ca trebuie sa li-l dam, de a-i deprinde in cele
bune? Dar daca socotim necesare si folositoare asemenea indemnuri, inseamna ca copilul
poate de fapt sa le dea urmare.”102
Numai cei ce privesc cuvantul si Imaparatia lui Dumnezeu cu inima curata asemenea
copiilor, vor si intra in ea. Educatia religioasa crestina este posibila numai daca Hristos
Insusi este primit in sufletul omului si daca acest suflet lucreaza impreuna cu Hristos la
desavarsirea sa. Iar Hristos cauta salas in sufletul curat al copilului caci nimic nu se opune
in acest suflet la salasluirea sa in el. Copilul poate deveni astfel si mai bun, pentru ca
incetul cu incetul, prin educatie religioasa sa poata ajunge la deplina traire a virtutilor
crestine.
Libertatea vointei este unul din elementele fundamentale care fac posibila educatia.
“Fiecare se face de buna lui voie, bun sau rau.” – zice Sf. Ioan Gura de Aur. 103 Educatia
religioasa intemeindu-se pe libertatea morala a copilului este capabila sa il faca din bun
cum este si mai bun, aceasta pentru ca sufletul copilului este fraged, n-are constiinta si
conduita inca formate. La fel si educatia copilului da roade bogate daca se face la vremea

101
Preot prof. Dumitru Călugăr, op. cit., p 82
102
Preot prof. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 2003, p.75
103
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor în colecţia “Margăritarele lumii”, Bucureşti, 1937, nr. 1,
p.16

23
potrivita. Sporirea duhovniceasca a crestinului nu trebuie sa aiba oprire in nici o perioada
din viata lui.
Ceea ce se realizeaza in copilarie e baza, temeinicia pentru ceea ce se va construi mai
tarziu. In functie de cum e pusa aceasta temelie, edificiul ulterior va fi traininc sau nu. Dar
cum toate faptele, toate straduintele omului sunt relative, langa ele trebuie sa stea harul lui
Dumnezeu, Care pe toate le implineste si le desavarseste. Ca si in actul mantuirii si in cel al
educatiei trebuie sa stea in permanenta conlucrarea dintre om si Dumnezeu.
Caci numai aceasta conlucrare poate sa asigure cladirea sufleteasca, unitara a
viitorului crestin. Insusi Mantuitorul ne-a aratat acest lucru in pilda cu vita-de-vie si
mladitele, noi toti fiind mladite ale trunchiului lui Hristos. Libertatea este un dar
dumnezeiesc dat omului, iar Dumnezeu respecta aceasta libertate. El bate la usa fiecarui
suflet asteptand sa fie primit, ca acolo sa fructifice cu harul Sau launtrul nostru. Facand
educatie religioasa, deschidem usa lui Hristos sa intre in sufletele celor mici. Prin harul
primit la botez si celelalte Sf. Taine, omul se face lacas salasluirii lui Hristos in el si
lucrator al virtutilor. Nimeni nu poate fi lucrator al poruncilor fara ajutorul lui Dumnezeu.
Hristos cu harul Sau il conduce pe crestin prin labirintul vietii.
In conceptia ortodoxa, mantuirea este mai mult o nadejde decat o certitudine. De
aici pornind, nu putem considera educatia religioasa ca atingandu-si total si definitiv tinta.
“Cel ce vede cat de mult este aplecata firea noastra spre schimbare, sa nu se intristeze, ci
dimpotriva, schimbandu-se continuu in ceva din ce in ce mai bun, prin cresterea cea din
timpul zilei, desavarsindu-se pururea si niciodata ajungand la capatul desavarsirii. Caci
numai atunci se poate numi cineva desavarsit cand crescand ceva mai bun nu se opreste in
drumul sau niciodata si nici nu-si margineste desavarsirea, punandu-si vreo limita
oarecare”104 ne indeamna pe fiecare Sf. Grigorie de Nyssa.
Posibilitatea si necesitatea educatiei religioase la copii este relevata si in opiniile
psihopedagogilor mai vechi si mai noi. J.A. Comenius considera educatia ca fiind “un
mijloc fundamental in vederea reformarii generale a societatii, a popoarelor si a
bisericii.”105 Conform parerii marelui pedagog, “indreptarea a tot ce tine de fiinta
omeneasca depinde de educatia initiala pe care o primeste copilul, in general omul este asa
cum s-a format in cursul educatiei elementare si a celei de la varsta adolescentei.”106
Dupa conceptia lui Comenius, educatia religioasa este nu numai posibila ci si
imperios necesara pentru omul de maine, pentru ca in cea mai frageda copilarie se pun
bazele convingerilor si comportamentului crestin. Dupa el scopul ultim al omului se afla
dincolo de lumea aceasta, pentru ca Dumnezeu este inceputul si sfarsitul oricarei educatii.
El se opreste indeaproape asupra metodelor de inoculare a pietatii si religiozitatii punand
accentul pe dimensiunea practica actionala a formarii religiozitatii.107
Jean-Baptiste de la Salle considera ca baza educatiei morale o constituie formarea
religioasa; el include in materiile claselor mici si religia. Pedagogul italian Maria
Montessori a creat o biserica a copiilor in care oficia slujbele un preot.108 Alt pedagog
care s-a ocupat in scrierile sale de educatia religioasa din copilaria mica este Vasile

104
Sf. Grigorie de Nyssa, “Fii desăvârşit”, apud Preot Prof. Dumitru Călugăr, Caracterul religios, p.197
105
J.A.Comenius, Arta Didactica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1975, p 21
106
Idem, p.22
107
J.A. Comenius, op.cit., p 60
108
Maria Montessori, apud Constantin Cucoş, Educaţia religioasă – repere teoretice şi metodice, Iaşi, 1999,
p 66

24
Bancila, mai ales in lucrarea Initierea religioasa a copilului.”109 In opinia acestui pedagog
“religia e organizarea realitatii, e realitatea complet si suprem organizata, avand ca sef pe
Dumnezeu, care totodata o patrunde universal cu prezenta Sa.”110 Ea este foarte importanta
din cel putin doua motive: “Religia e insemnata inainte de toate pentru mantuirea omului –
cea mai grava si mai dificila problema, care se pune unei minti constiente ca omul are un
destin inalt si o responsabilitate enorma. Dupa aceea, religia e insemnata pentru inaltarea
vietii pe pamant.”111
Religia este cea care superiorizeaza viata omului iar “cel dintai lucru pe care trebuie
sa-l stie cu putere un educator, e ca varsta copilariei e cea mai insemnata pentru a
intreprinde formarea religioasa a omului.” 112 Conform pedagogului Vasile Bancila este
posibila educarea religioasa bazandu-ne si pe faptul ca “intelegerea copilului are uneori
minunate iluminari de patrundere in splendoarea ideatiei religioase.”113
Exista o consecinta negativa a modului excesiv de tehnicist de a privi problema relatiei
dintre instructie si educatie. Cu modelul, de obicei te identifici, fie ca este vorba despre
modele reale, ideale ori fictionale.Educatorul trebuie sa-si recastige functia de „model
cultural”pe care a detinut-o.114Pentru a fi un model cultural veritabil, educatorul trebuie sa
se identifice cu „idealul cultural-educativ” al comunitatii si sa traiasca autentic in valorile
acestuia. Pentru el, Adevarul, Binele, Frumosul ori Libertatea si Solidaritatea chiar trebuie
sa existe. 115 Pentru a alege binele, tine de vointa noastra, ca arbitru al actiunilor noastre.
Fiindca prin natura ei este libera, vointa nu trebuie constransa, ci sfatuita sa vrea binele.
Deosebirile intre rau si bine trebuie sa fie aratate cu grija, impreuna cu consecintele lor. „A
alege cele folositoare si a evita cele dunatoare este un act de prudenta”. 116 Adolescenta
straluceste prin puterea de a rationa; ea nu se multumeste doar sa stie ceva, ci se straduieste
sa afle si cum se face. Pentru varsta matura, stiinta este intelegerea abstracta a lucrurilor. 117
Pentru crestin, Iisus Hristos este norma fundamentala, paradigma comportamentala care
marcheaza drumul si cautarile fiintei. Principiul hristocentric sta la baza tuturor elementelor
parcursului formativ in directa interiorizarii valorilor crestin ortodoxe. Credinta noastra il
are in centrul ei pe Iisus Hristos, Dumnezeu-omul, Invatatorul Suprem, care da putere, sens
si viata crestinilor: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat
prin Mine”(Ioan 14,6).
Modelul hristic, fiind el insusi concretizat si intrupat in fapte expresive, pretinde si
ingaduie o aceeasi tendinta de implinire, de continuare infinita prin gandurile si faptele
noastre de fiecare zi. El nu se cere a fi numai cunoscut, ci si marturisit. Marturisirea si
reeditarea faptelor prime nu vin de la sine, ci trebuie sa fie invatate. 118Valoarea centrala a
crestinismului este iubirea: iubirea lui Dumnezeu fata de lume, a noastra fata de Dumnezeu
si a noastra fata de aproapele. Iubirea arhetipala este daruirea spirituala pe care crestinul o
revarsa fata de Dumnezeu si fata de semeni, nu fortat, ci raspunzand firesc la darul de iubire

109
Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Bucureşti, 1996, p17
110
Idem, p 18
111
Idem, p19
112
Idem, p 20
113
Ibidem
114
Idem, p104
115
Loredana Drobot, Pedagogie Sociala, Editura Didactica si Pedagogica, p 104
116
J.A.Comenius, Arta Didactica,trad. David Popescu, Ed. Didactuca si Pedagogica,1975, p71
117
Idem, p76
118
Idem 118-119

25
venit de la Dumnezeu. In intelesul crestin, iubirea este un atribut dumnezeiesc care se
revarsa prin Duhul Sfant asupra credinciosilor si reprezinta o virtute cardinala, alaturi de
credinta si speranta. Daca in Vechiul Testament valoarea centrala este dreptatea, in Noul
Testament este etalata valoarea iubirii si a libertatii: “Caci voi, fratilor, ati fost chemati la
libertate; numai sa nu folositi libertatea ca prilej pentru a sluji trupului, ci slujiti unul altuia
prin iubire, caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant: Iubeste pe aproapele tau ca
pe tine insuti”(Galateni 5,13-14).
Niciunde si nicicand iubirea nu a fost preamarita ca in crestinism. Iata un cunvant al
Sfantului Apostol pavel din Epistola I catre Corinteni: “De as grai in limbile oamenilor si
ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de-
as avea darul proorociei si toate tainele le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata
credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata
avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste…
Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este
dragostea”(I Corinteni 13,1-3,13).
Iubirea are o dimensiune generoasa, iar credinta devine lucratoare prin dragoste. Ea
este indreptata nu numai spre prieteni, ci si catre dusmani: “Iar Eu, va zic voua: iubiti pe
vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-
va pentru cei ce va vatama si va prigonesc”(Matei 5,44). Dragostea este cea mai mare
virtute. Este mare prin izvorul ei, Dumnezeu, ce prin puterea iubirii a creeat lumea.
Iubirea este consubstantiala fiintei create. Comunicarea afectiva este o comuniune in
numele unei valori ce ne depaseste pe amandoi: Dumnezeu. Iubirea este calea de deschidere
a persoanelor intre ele, in numele unei a treia, iar aceasta reciprocitate afectiva naste o
necontenita perfectionare a persoanei.119
Problema sadirii, formarii si raspandirii credintei este de cea mai mare importanta in
crestinism. Motivul invatarii, al formarii sinelui si a celuilalt este ipostaziat in sfintele
Evanghelii. Printre procedeele sugerate si practicate de Iisus Hristos se regasesc indeosebi
pildele sau parabolele, precum si exemplul personal.
Sfintii Apostoli sunt chemati sa devina mediatori intre Hristos si oameni, sa lucreze in
calitate de ”monitori”, invatandu-i pe altii ceea ce dobandesc de la Invatatorul Suprem. In
relatia cu Apostolii, explicatia si interpretarea pildei este dusa pana la capat. Semanatorul
seamana cuvantul. Cele de langa cale sunt aceea in care se seamana cuvantul si, cand il aud,
indata vine Satana si ia cuvantul cel semanat in inimile lor. Cele semanate pe loc pietros
sunt aceia care, cand aud cuvantul, il primesc indata cu bucurie, dar n-au radacina in ei, ci
tin pana la un timp;apoi, cand se intampla stramtorare sau prigoana pentru cuvant, indata se
smintesc. Intelegem din cele de mai sus ca mediul de primire a Cuvantului (adica a
cunoasterii veritabile, a intelepiunii si a credintei) este de cea mai mare importanta pentru
acceptarea, perpetuarea si sporirea lui. Daca intelepciunea credintei este expusa cui si cand
nu trebuie, totul este supus esecului inca din start. Cuvantul sporeste cand primitorul sau ii
iese in intampinare cu spiritul pregatit, insetat de cunoastere si credinta. Invatatura aceasta
ar fi: trebuie identificate momentele, oamenii si prilejurile cele mai nimerite pentru
primirea si ducerea Cuvantului mai departe. Sa fim atenti ce facem cu el si cui il dam.
Invatatura devine mare in masura in care este atent pazita, ingrijita, sporita. Important este
nu numai darul datatorului, ci si „harul” primitorului120.
119
Idem p.120
120
Idem p.123

26
 III.1. FAMILIA – FACTOR DE EDUCATIE SI FINALITATE A IUBIRII

Varsta copilăriei mici este cea mai permisiva si mai modelabila dintre toate
ipostazele psihogenetice. Pedagogul italian Maria Montessori considera ca fiinta umana se
caracterizeaza printr-un impuls organic de dezvoltare prin autoformare. Fiecare etapa,
numita senzitiva, presupune o nevoie vitala, iar satisfacerea acelei nevoi creeaza drumul
aparitiei alteia. In copil se formeaza adultul de maine, depinzand de calitatea materialului
pe care-l intalneste in cale. 121
Sfintele sărbători trăite în familie şi în comunitatea bisericii devin evenimente
deosebite în viaţa copilului. Crăciunul cu bradul împodobit şi colinde, sunt adevărate
121
C. Cucos, op.cit.,pg.37

27
mijloace de cunoaştere şi înţelegere a adevărurilor religioase. Din obiceiurile casei în
preajma sărbătorii pascale, copilul creştin înţelege durerea morţii pe cruce a Mântuitorului
(mai ales din săptămâna mare când părinţii postesc mult şi se duc la slujbele de la biserică),
dar şi bucuria de nedescris a Învierii, când toată slujba şi ritualul bisericesc simbolizează
biruinţa vieţii asupra morţii.
Dar nu numai marile sărbători sunt prilejuri de trăiri autentice pentru copil, ci fiecare
lucru, fiecare gest de trăire creştinească se armonizează cu sufletul său deschis spre iubire.
Deşi la vârstele mici, gândirea copilului este situativ-concretă 122, acest lucru nu este un
impediment în educarea lui în spirit religios. Copilăria este o prelungire pe pământ a
cerului123, căci ea ne aminteşte de frumuseţea raiului. Copilul nevinovat şi plin de iubire
hrăneşte din iubirea sa şi pe părinţii săi şi le revarsă soarele în suflet. În curăţia şi gingăşia
sa copilul seamănă mai mult cu un înger. El e neclintit în încrederea sa în părinti, fapt ce-i
dă pace şi seninătate. El este un predicator bun ce arată părinţilor săi cum trebuie si ei să se
increda în Dumnezeu.124
Autoritatea părinţilor în faţa copilului este model pentru autoritatea lui Dumnezeu în
faţă părinţilor. Sufletul curat de copil nu cunoaşte ascunzişirile vicleniei şi ale răutăţii.
Lumea copilăriei este lumea întrebărilor nesfârşite, căci nesfârşită este pofta de viaţă ce
împodobeşte chipul de copil. Bucuria şi adevărul copilăriei scot la iveală înţelepciunea cea
ascunsă de cei mari. Căci zâmbetul de copil este amprenta iubirii lui Dumnezeu pentru
lume şi oameni. Copiii dau sens vieţii părinţilor lor, dar şi lumii întregi. Ei sunt din lume,
dar cetăţeni ai Împărăţiei căci „copilăria este vioara fermecată din care numai arcuşul lui
Dumnezeu poate să scoată simfonii“125
Familia este primul şi cel mai de preţ factor social în creşterea şi educarea copiilor.
Într-o familie creştina şi cadru afectiv prielnic, copilul primeşte primele învăţături
creştineşti. Apoi el aude şi receptează primele cuvinte din vocabularul creştin şi treptat va
înţelege şi semnificaţia lor şi le va folosi în limbajul curent. Participarea copilului la toate
evenimentele religioase importante alături de familia sa este de un real folos în fixarea
credinţei în sufletul şi mintea lui. Foarte importantă este însă şi participarea la sfintele
slujbe din duminicile de peste an, dar mai ales împărtăşirea cu Sf. Taine. Chemarea
preotului acasă cu diferite prilejuri, pentru sfinţiri, pomeniri, etc., dă ocazie copilului să se
apropie mai mult de preot, să-l cunoască şi să-l asculte.
Educaţia care se primeşte în familie reprezintă baza pe care ulterior biserica şi şcoala
vor construi edificiul trainic al caracterului religios-moral-creştin. Dacă temelia este
puternică şi construcţia va fi puternică. Totdeauna creştinii şi-au orientat viaţa lor familială
după cea a Sfintei Familii şi au năzuit să-şi crească copiii după chipul în care a crescut Fiul
Omului între oameni. Mântuitorul Însuşi şi-a îndreptat privirea Sa către cei mici şi i-a
îndemnat pe părinţi să lucreze constant pentru păstrarea nepătată a curăţiei sufleteşti a
copiilor. Familia creştină deţine astfel un rol foarte imporatnt în educaţie.
Educaţia în familia creştină este o acţiune nobilă şi sfântă cu o deosebită răspundere
în faţa lui Dumnezeu, poate fi chiar asemănată cu o jertfă adusă lui Dumnezeu, ca şi
săvârşirea unei sfinte taine de către preot.126 Naşterea lor înseamnă ea însăşi un izvor de

122
Ursula Şchiopu, Pişcoi Viorica, op. cit., p. 57
123
I. Gr. Oprişan, Sfânta copilărie, Craiova, 2008, p. 14
124
Ibidem, p. 25
125
Ibidem, p. 17
126
Preot Prof. Dumitru Călugăr, op. cit., p93

28
iubire, dar „pe părinte nu-l face părinte naşterea pruncului, ci osteneala pe care o depune ca
să-l înveţe pe prunc tot ceea ce este bun şi folositor pentru sufletul lui.“127
Vârsta copilăriei este vârsta în care impresiile sunt atât de puternice, încât rămân
întipărite în memoria copilului pentru toată viaţa. Multe scăderi ale caracterului îşi au
rădăcina în erorile educaţiei, mai ales din perioada copilăriei mici prin relele exemple pe
care le dau uneori adulţii copiilor. Pentru copil, familia este prima şcoală a vieţii iar părinţii
sunt cei dintâi dascăli. Viaţa de familie e cel dintâi chip de trăire în raport cu lumea
înconjurătoare, cu semenii şi cu Dumnezeu. În ea se înfiripă primele idei morale.
Un element fundamental pentru reuşita educaţiei familiale este încrederea. Copilul
este prin vârsta şi natura sa o fiinţă care pentru a se putea dezvolta are nevoie de ajutor, nu
numai în dezvoltarea fizică, ci mai ales în dezvoltarea lui sufletească spre o viaţă din ce în
ce mai deplină. Încrederea copilului în părinţii săi este întreagă şi curată. Părinţii creştini, în
mod conştient şi intenţionat leagă încrederea copilului de ceva mai puternic decât ei, de
Dumnezeu. Ei înşişi au nădejde şi incredere deplină în Dumnezeu. Astfel, copilul va ajunge
să iubească pe Dumnezeu, prin tot ce fac şi exprimă părinţii lui pentru că tot ce exprimă ei,
pentru el înseamnă adevăr şi autoritate.
Trebuie subliniat faptul că în familia creştină rolul educativ esenţial îl deţine mama,
ea fiind cea mai scumpă şi mai apreciată fiinţă pentru copilul mic, educatoarea lui naturală.
Mama şi familia în care se desfăşoară lucrarea educativă a copilului formează universul
personal al acestuia, în care nu există primejdii şi frământări. Mamele bune asigură în
familie climatul necesar bunei educaţii. Prietenoasă şi apropiată de copil, ştie să impună
respect şi ascultare pentru a urma cele bune. Dragostea mamei este o prezenţă
indispensabilă în educaţie, pentru ridicarea sufletului la iubirea lui Dumnezeu şi a voii Lui.
Iubirea şi credinţa creştină – temeiurile vieţii noastre religios-morale se aşează şi se întăresc
în sufletul copilului de către mama sa. Astfel, sufletul copilului se ridică în mod natural
către Dumnezeu.128
Una din garantiile educatiei crestine a copiilor intr-o familie este viata duhovniceasca
activa a parintilor. In acest sens, Sfantul Teofan Zavoratul considera ca „duhul credintei si
al evlaviei parintilor trebuie privit ca metoda cea mai sigura pentru pastrarea, educarea si
intarirea vietii harice in copii”.129
Marele pedagog Pestalozzi afirma: „credinţa şi iubirea nu se cultivă prin vorbe spuse
despre aceste înalte şi sfinte fundamente ale vieţii noastre interne, ci prin faptul vieţuirii în
iubire şi credinţă“.130 În lucrarea sa educativă mama transmite copilului credinţa şi iubirea
sa în virtutea îngrijirii şi protecţiei pe care i le oferă. Mama e prima şi ultima instanţă la
care apelează copilul pentru a afla mângâiere, ajutor, siguranţă. Defectele părinţilor,
metodele greşite de educaţie, produc complexe în sufletele copiilor. Sf. Grigorie de Nyssa
spunea în acest sens: „nu învăţa pe alţii, sau dacă faci acest lucru, atunci învaţă prin
exemplul tău pentru ca să nu construieşti cu o mână iar cu cealaltă să dărâmi“.131
Familia care reprezinta biserica din casa, este o scoala a iubirii, a vietii si a cresterii
duhovnicesti. Ea trebuie sa devina locul propovaduirii Evangheliei Imparatiei lui

127
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p1
128
Preot Prof. Mihai Bulacu, Educaţia creştină, op.cit., p. 131
129
Pr.prof. Gleb Kaleda, op.cit.,pg.55
130
J.H. Pestalozzi, Cum îşi educa Gertruda copiii, apud Preot Proh, Mihai Bulacu, art. cit., p. 130
131
Preot Prof. Sebastian Şebu, Educaţia şi instrucţia religioasă, în Îndrumar bisericesc, Sibiu, 1991

29
Dumnezeu, o scoala a intalnirii cu Tainele si cu slujbele Bisericii. 132 Rugaciunea in familie
este unul din mijloacele cele mai puternice de intarire a unitatii familiale, de purificare a
sufletelor, de modelare a lor dupa chipul sfintilor, de intensificare a iubirii dintre soti,
parinti si copii. Lectura in comun din Sfanta scriptura si aprofundarea invataturii prin
comentarea cartilor sfinte, adanceste unitatea gandirii si simtirii intensificand iubirea de
Dumnezeu si comuniunea cu Hristos. Prin rugaciune se intretine in familie focul sacru al
credintei in Dumnezeu. Rugaciunea este ingerul pazitor al vietii de familie. Copiii se roaga
pentru parinti si parintii pentru copii. Minunat este tabloul unor parinti in rugaciune
impreuna cu copiii lor. In familia in care duhul rugaciunii incalzeste si ocroteste iubirea
dintre membrii ei, acolo domneste armonia si intelegerea, iar copiii au pururea in fata
ochilor exemplul cel bun al parintilor lor. Numai familia crestina este salasul adevaratei
bucurii si fericirii. In aceasta familie se afla si exemplul cel bun, pilda cea vie, iar copiii
sunt adevarate oglinzi ale parintilor lor, care mai tarziu vor fi sprijin, mangaiere si
multumire pentru acestia. Exemplul personal al parintilor, preotului, educatorilor, nu este
un mijloc de educare foarte eficace ci chiar o conditie indispensabila a educatiei adevarate.
Pentru ca o invatatura sa aiba putere de convingere, trebuie insotita de un exemplu concret,
de o pilda vie, care este drumul cel mai scurt pentru formarea unei deprinderi. Invatatura
goala nu ajunge. Pentru ca ea sa dea roade bune, trebuie insotita de un exemplu permanent
al unei vieti cinstite si sfinte din partea celor care educa. Un proverb latin zice:”cuvintele
misca, exemplele dau indemn.”133
Puterea de a ne hotari la actiune o au pildele, vederea lucrului bun savarsit in fata
ochilor nostri de catre altii. Graiul faptelor e mai puternic decat al vorbelor, pentru ca pe
oameni ii cunosti dupa faptele lor, nu dupa vorbele lor. Copilul crud fiind, necopt inca,
negustand din pomul cunostintei binelui si raului, crede in ce vede ca fac parintii. Faptele
lor sunt ca o predica in viata copiilor, fara cuvinte, dar cu imagini, iar urmarile sunt
hotaratoare. Invatatura vorbeste urechilor, pilda vie vorbeste ochilor si inimii. Parintii cu
faptele lor, trebuie sa paseasca inaintea copiilor, ca niste faclii aprinse in calea vietii.
Despre parinti sau pilduitori a zis Mantuitorul ca oricine va sminti pe unul dintre acestia
mai mici, mai bine i-ar fi sa-si atarne de gat o piatra de moara, 134 dand astfel o sentinta de
moarte.
Cand exemplele bune nu pot fi gasite in casa parinteasca, cum s-ar putea cineva
astepta sa le gaseasca in alta parte? Viata aleasa a parintilor intru Hristos si in biserica,
exemplul lor cel mai bun e un imbold puternic pentru copii, pentru viata lor. Daca familia
participa la darurile imbelsugate ale Bisericii impartasindu-se din acestea, ea este cu
adevarat ceea ce s-a numit „biserica mica”. Impartasirea tuturor membrilor familiei in
aceeasi zi la Sf. Liturghie, este un element esential care revarsa unitate, pace, lumina si
fericire in familia crestina. Unitatea familiei si exemplul bun se manifesta si prin
rugaciunea comuna a parintilor cu copiii.Educatia morala se face in familie intr-o masura
mai mare chiar decat in scoala. Credinta fiind un sentiment, ea nu se incalzeste din vorbe, ci
ii prieste numai in atmosfera faptelor mari si curate. Invatatura sa constea din recunoasterea
adevarurilor desprinse din experientele proprii sau ale altora, pe care le traim si noi in
cuget, si din prefacerea lor in comoara sufleteasca proprie. Infatisarea luptelor mari

132
Pr.prof. Gleb Kaleda, op.cit.,p55
133
Preot Ştefan Slevoaca, Făclii pentru dreapta credinţă, Buzău, 1985, p. 309
134
Sfânta Scriptură, Matei 18,10

30
sufletesti ale eroilor din trecutul bisericii, se va adresa deci cu mai multa forta sufletului
copilului decat invatarea unui precept codificat netrait sufleteste de elev.135
Sentimentul moral, acea tainica forta atat de greu de condus prin mijloace externe, se
incalzeste numai la privirea faptelor bune. Din acest sentiment, rasare actiunea morala, care
este superioara izvorului din care porneste.136Sentimentul moral ne face sa simtim ca un
lucru este bun sau rau; actiunea morala savarseste insusi bun, si aceasta din convingerea
morala ca lumea aceasta a fost creata in virtute unei idei superioare si ca se poate conduce
tot numai prin idei.137

III.2. BISERICA- COMUNIUNE LITURGICA SI EXPERIENTA ECLESIALA

SI SOCIALA

Biserica este trupul lui Hristos, prin care harul lui Dumnezeu patrunde si
sfinteste intreaga fire omeneasca. Fiecare membru al Bisericii este o particica a acestui trup,
necesara pentru plinatatea intregului, comunitatea sfântă întemeiată de Mântuitorul. Ea este
cea care deţine şi împărtăşeşte harul dumenzeiesc tuturor creştinilor pe care i-a născut prin
Sf. Botez. Ea lucrează prin mijloacele ei harice şi prin slujitorii ei la creşterea în duh şi
adevăr a fiecăruia dintre membrii ei. De aici derivă şi funcţia instructiv-educativă a
Bisericii şi însemnătatea ei ca factor al educării personalităţii religios-morale. Lucrarea
135
Onisifor Ghibu, op.cit.,p 155
136
Ibidem
137
Ibidem

31
Bisericii trebuie orientată spre ajungerea tuturor membrilor ei la „statura bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”(Efeseni 4,13). Între mijloacele care-i
stau la îndemână este cuvântul Evangheliei, care este cuvântul lui Dumnezeu adresat
tuturor oamenilor, adevăr şi autoritate duhovnicească supremă după care tot creştinul îşi
orientează gândurile, simţirile şi întreaga sa viaţă138.
Totdeauna nou şi înnoitor în Biserică, este harul mântuitor, împărtăşit prin Sf. Taine,
cel ce sprijină progresul spre desăvârşire. Cultul divin prin frumuseţea şi bogăţia lui este un
mijloc important prin care Biserica lucrează în sens educativ religios asupra credincioşilor
ei. Prin el, Duhul lui Hristos pulsează în toate mădularele vii ale trupului Său, ca toţi
credincioşii să vieze în Hristos. Sfinţii Bisericii sunt pilde demne de urmat pentru adevăraţii
creştini. Ei au învins păcatul prin puterea caracterului lor neclintit în Hristos şi au dus o
viaţă creştină autentică. Dar cel mai mare model de virtute, smerenie şi sfintenie este fără
îndoială Mântuitorul Hristos prin toată viaţa Sa pământească, pe care Biserica ne-o face
cunoscută în toată lucrarea ei.
Preotul din biserică, este persoana cea mai autorizată să realizeze educaţie tuturor
păstoriţilor săi. Evanghelia ne arata ca Mantuitorul si-a ales doisprezece barbati pe care i-a
numit apostoli, si apoi a randuit saptezeci de ucenici pe care i-a trimis „inaintea fetei Sale”,
dandu-le atributii speciale.139
Sfanta Liturghie este o intrupare reala a ordinii dumnezeiesti, avand menirea sa
devina temei al vietii noastre religios-morale. Acest lucru presupune ca noi insine ne
aducem jertfa, topindu-ne fiinta in jerfa Domnului: „Voi ati murit si viata voastra este
ascunsa cu Hristos in Dumnezeu”(Col.3.3).140 Randuiala Liturgica devine parghia ce sustine
moralitatea, cat si viata intreaga a crestinului ortodox. Meditarea vie la actul liturgic si la
ideea de jertfa, care constituie centrul cultului divin, sunt insotite de numeroase practici ale
vietii religios-morale, care fac din existenta noastra jerfa placuta lui Dumnezeu.141
Disciplina crestina este un fel de a trai potrivit unei conceptii liturgice despre viata. A
trai inseamna pentru crestin a se depasi, a lucra mai mult si mai bine, a-si depasi starea
momentana si a se jerfi: „ Cine-si pierde sufletul lui pentru Mine il va gasi”(Mt.10,39).
Preotul, ca organ al Sfantului Duh (duhovnic) transpune in fapt o actiune proprie lui
Dumnezeu, actiunea de a deschide vistieria tainelor Imparatiei cerurilor, celor pregatiti sa le
primeasca. Glasul cald şi blând al preotului, atenţia pe care i-o va acorda copilului, fie şi
câteva clipe după slujba sau câteva cuvinte pe care le schimba cu copilul şi familia sa, îl fac
pe acesta să înţeleagă că este important, că părintele-l iubeşte şi-l aşteaptă cu drag în lăcaşul
sfânt. Cu timpul, înţelegând iubirea preotului, copilul va înţelege şi va simţi iubirea lui
Hristos şi va veni la biserică dorind această iubire mai mult decât orice.
Prin actul liturgic, toti credinciosii uniti in Hristos formeaza o unitate cu toate
madularele vii ale trupului tainic al Domnului. 142Nicolae Cabasila descrie o parte a acestei
comuniuni si slujiri la care a fost chemat omul. Am primit gandire, scrie, „ca sa cunoastem
pe Hristos, dorinta, ca sa alergam spre Acela, am avut memorie, ca sa il purtam pe
Acela”.143 Preotul are de la Dumnezeu marea harisma a vindecarii. Pentru vindecarea
bolilor trupesti este necesara sanatatea medicului, dar pentru vindecarea bolilor sufletesti
138
Pr.Prof. Dumitru Calugar,op.cit.,p132
139
Pr. Prof. Ilie Moldovan, Ed. Pro-Vita Valea Plopului, 1998, pg.125
140
Idem, pg.214
141
Idem, pg.215
142
Idem, pg.216
143
Mitr. Hierotheos Vlachos, op. cit., pg.15

32
este necesara iertarea prin Sfanta Taina a Pocaintei. In traditia ortodoxa, vindecarea
inseamna experienta personala a indumnezeirii. Preotul trebuie sa fie madular vrednic al
Bisericii si apoi sa intre la Sfantul Altar ca sa sflujeasca. Chiar si pentru sfintirea Tainelor
se cere curatirea lui.144
Biserica realizeaza o completare a educatiei in familie si in scoala, sprijina si implineste
educatia morala, civica, estetica, formarea spirituala, oferind un model de conduita cu
valoare suprema.145 Biserica, dupa cum scrie Sfantul Maxim Marturisitorul, este tip si
icoana „a intregului cosmos”, este lumea pe fagasul ei corect. 146 Ca madulare ale Bisericii,
crestinii sunt chemati sa se uneasca intreolalta dupa modelul Sfintei Treimi. Lucrarea in
lume a Bisericii este aceiasi cu lucrarea lui Hristos, adica de a arata lumii adevarul lui
Dumnezeu. Este „putinul aluat” care dospeste toata framantatura si noul Ierusalim care
imbratiseaza intreaga lume. Calea credinciosilor este sugerata de crucea si invierea lui
Hristos.Viata Bisericii este impletita cu apostolatul.

III.3. ŞCOALA-ALTERITATE COMUNITARA SI INTEGRARE PROFESIONALA

Spaţiul cultural şi educaţional românesc include în sistemul de învăţămât,

învăţământul preşcolar.147 Din nefericire, gradinita nu prevede si ore pentru religie. Despre
factorul „grădiniţă“, s-a spus şi ş-a scris foarte puţin. Trebuie subliniat faptul că nu se poate
concepe o prăpastie, un gol între educaţia religioasă din familie şi cea din şcoală. De aceea
susţinem cu tărie că şi grădiniţa trebuie să se încadreze pe linia formării omului pentru
Dumnezeu şi semeni căci de fapt acest lucru urmăreşte educaţia religioasă. O cercetare a lui
Lermer arată că mai mult de 51% din ceea ce va fi viitorul adult se dezvoltă până la
împlinirea vârstei de 7 ani.148

144
Idem, pg.288
145
Irina Maciuc, op.cit., pg.121
146
Georgios Mantzaridis, op.cit.,pg.254
147
Emil Păun, Romiţă Iucu, Educaţia preşcolară în România, Iaşi, 2002, p. 11
148
Ibidem, p. 11

33
 Când copilul părăseşte grădiniţa pentru a intra în şcoala primară, învăţământul religios
primeşte un aspect formal prin obiectul de studiu din planul de învăţământ numit „Religie“.
Pe lângă cunoştinţele care ajută la formarea lui intelectuală, fizică, artistică, morală, etc.,
şcoala poate şi trebuie să ofere copilului şi învăţătura despre Dumnezeu, despre mântuire,
despre menirea omului pe acest pământ. Problemelor fundamentale pe care şi le pune
copilul, şcoala trebuie să le găsească răspuns prin învăţătura pe care o predă. Aceste
probleme vizează din ce în ce mai mult şi aspectele legate de viaţa în Hristos, fapt pentru
care ar fi total greşit ca şcoala să nu le elucideze prin obiectele sale de studiu şi orele
afectate acestora. Pedagogul creştin trebuie să insufle copiilor nu numai adevărul revelat al
Bisericii ci şi învăţăturile şi preceptele morale după care aceştia să se ghideze în viaţă.
Orele de religie se desfăşoară cu un profesor instruit şi calificat, conform programei
scolare. Manualele şi caietele speciale vin în sprijinul realizării educaţiei religioase la
vârstele şcolare. Manualele conţin cunostinte din Vechiul şi Noul Testament, elemente de
istorie bisericească, de educaţie moral-religioasă, toate sub un aspect plăcut, cu ilustraţii şi
exerciţii aplicative, uşor de parcurs de către elevi.
Scopul şi obiectivele orei de religie sunt cuprinse în programa elaborată de minister,
dar trebuie adaptate fiecărei lecţii în parte şi trecute în proiectul didactic întocmit de
profesorul de religie. Obiectivele urmărite sunt de trei feluri: obiective cadru, obiective de
referinţă şi obiective specifice sau operaţionale. Obiectivele cadru se referă la finalităţile
mari la care se doreşte să se ajungă pe o perioadă lungă de timp – un an sau mai mulţi ani.
Obiectivele de referinţă vizează cicluri de lecţii, capitole abordate, iar obiectivele
operaţionale se referă la abilităţi şi comportamente specifice fiecărei lecţii în parte.
Deprinderile şi priceperile care se formează la lecţiile de relige vizează: obişnuinţa de
a merge la biserică şi de a se comporta adecvat în incinta lăcaşului sfânt, deprinderea de a
se mărturisi la preot în posturi sau oricând copilul simte nevoia, apoi o serie de deprinderi
morale: a-i ajuta pe cei bolnavi sau neputincioşi, a-i iubi şi respecta pe părinţi şi pe dascăli,
a asculta sfaturile bune, a respecta poruncile lui Dumnezeu, etc. Exersate continuu, aceste
deprinderi devin obişnuinţe şi vor face parte din modul de a fi al omului, care astfel se va
conforma moralei creştine. Treptat, prin influenţa tuturor acţiunilor şi învăţăturilor asupra
conştiinţei şi a conduitei copilului, el se va trezi că este o persoană în relaţie cu Dumnezeu
şi cu semenii lui, fapt ce îi va da un sens autentic vieţii sale. „Creştinismul conferă
existenţei o semnificaţie înaltă, imprimă un sens vieţii, o susţine, o înnobilează, o
desăvârşeşte.“149
Prin orele de religie, educaţia religioasă cuprinde o sferă mult mai largă de cunoştinţe
şi deprinderi decât la vârstele anterioare, în funcţie de capacităţile intelectuale şi afective
sporite ale şcolarilor. Între 7 şi 11 ani copilului i se dezvoltă mult gândirea 150 şi memoria151
care poate fi voluntară sau involunatară, de lungă durată sau de scurtă durată. 152 Copilul
începe să nu mai aibă atâta nevoie de material intuitiv ca la grădiniţă, insa manualul său cu
poze, icoanele, lucrurile sfinţite din biserică sunt încă necesare pentru înţelegerea şi trăirea
religioasă.
La această vâstă copilul include în vocabularul său cuvinte religioase pe care le va
înţelege şi folosi în limbajul curent: virtute, păcat creştin, biserică, etc. Prin temele propuse

149
Constantin Cucoş, op. cit., p. 17
150
Ursula Şchiopu, Viorica Piscoi, op. cit., p. 170
151
Ibidem, p. 172
152
Ibidem, p. 172

34
de programă şi planificate de profesor, copilul îşi lărgeşte foarte mult sfera cunoştinţelor
din domeniul religiei, iar pe cele avute anterior le aprofundează.
La lecţiile din Vechiul Testament cunoaşte modele de sfinţi şi drepţi cu viaţă bine
plăcută lui Dumnezeu ca: Avraam şi Isac, sau părintii Maicii Domnului – Ioachim şi Ana.
La orele dedicate Noului Testament ei vor cunoaşte aspecte esenţiale din viaţa pământească
a Mântuitorului şi învăţături ale Acestuia prin pilde şi parabole. La lecţiile despre Biserica
crestină vor învăţa aspecte ale luptei Bisericii pentru a menţine învăţătura creştină
neschimbată prin noianul veacurilor. Vor cunoaşte de asemenea vieti ale sfinţilor. La
lecţiile de morală creştină vor învăţa despre virtuţi şi păcate, despre poruncile lui
Dumnezeu. Conţinuturile predate la orele de religie trebuie să fie adecvate vârstei şi
particularităţilor copiilor, zonei şi tradiţiilor locale.
Omul consta din trup si suflet, de aceea grija scolii va trebui sa se indrepte atat spre
trupul cat si spre sufletul copilului.Vom avea de discutat despre educatia morala, despre cea
intelectuala, despre cea estetica, despre cea fizica si despre educatia practica, dintre care
primele trei privesc sufletul, cea de-a patra trupul, iar cea din urma deopotriva pe
amandoua.153
Scoala este un institut de educatie si de instructie. Educatia il face pe om cinstit si
binecrescut, iar instructia il face invatat. Invatatura lipsita de morala este „o sabie in mana
unui naimit”.154Orice invatator trebuie sa fie un educator spre cinste, adevar si moralitate
curata. Invatatura de carte se poate pierde cu timpul, dar bunele moravuri pe care si le-a
insusit copilul la varsta frageda, in care sufletul este primitor, raman pentru intreaga
viata.155

IV. STRATEGIA DIDACTICA DIN PERSPECTIVA FINALITATILOR

EDUCATIEI CRESTINE

IV.1. METODA CRESTINA SUB ASPECTUL FINALITATII

a)Rugaciunea;
b)Meditatia religioasa
c)Deprinderile morale
d)Cultul divin
e)Sfanta Liturghie
f)Sfintele Taine
Rugaciunea detine un rol esential in viata religioasa a credinciosului, este o putere
care formeaza si modeleza latura cea mai curata a vietii lui. Sub puterea rugaciunii, mintea

153
Onisifor Ghibu, Pentru o Pedagogie Romaneasca,Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977, p 154
154
Ibidem
155
Ibidem

35
credinciosului se indreapta spre Dumnezeu, simtirea lui se indeparteaza de pacat, iar viata
lui se face ascultatoare indemnurilor divine. In acest fel, el poate pasi spre desavarsirea
sufleteasca.
Rugaciunea mijloceste o impreuna traire a credinciosului cu Dumnezeu. Nu poate fi
conceput un crestin adevarat fara sa se roage. Rugaciunea fiind o intretinere personala cu
Dumnezeu, reuseste sa faca din viata credinciosului o chemare permanenta a Acestuia.”Ea
duce la intretinerea legaturilor intime dintre Dumnezeu si om si deci la inlaturarea faptelor
rele si inutile”.156 Intre sentimentul religios si rugaciune este o legatura intima, organica.
Mireasma este rugaciunea, credinta este smirna care arde pe altar. A ne ruga nu inseamna
numai a cere mereu ceva din bunatatea lui Dumnezeu, ci mai degraba a ne aseza cu toata
fiinta noastra la dispozitia Tatalui ceresc, interpretandu-I voia in infaptuirea cea de fiecare
zi. Prin rugaciune se intareste vointa, afirmandu-se izbanda ce-o va aduce ajutorul divin.
Rugaciunea aduce tarie, ordine si disciplina interioara, tarie morala care nu se
zdruncina in cele mai dureroase momente ale vietii. Rugaciunea din Ghetsimani a premers
jertfei de pe Golgota, tot asa cum cea din pustie a pregatit rezistenta lui Iisus in fata ispitei
celui viclean. Ca si alte deprinderi morale, si rugaciunea trebuie sadita in sufletul copilului
din frageda pruncie. Dupa cum cineva devine arhitect construind case, tot astfel si crestinul
devine rugator vorbind cu Dumnezeu, practicand rugaciunea. Cei care trebuie sa formeze
aceasta deprindere la copii sunt: familia, biserica, gradinita si scoala.

IV.2. EVALUARE SI FINALITATE

Sensul etimologic al evaluarii este formularea unei judecati de valoare asupra unui
obiect, fenomen, activitati, performanta, persoane. Actul de valorizare reprezinta esenta
evaluarii ca fapt obiectiv157. Evaluarea face parte din procesul de invatamant si are ca scop
cunoasterea si aprecierea nivelului de cunostiinte, a dezvoltarii capacitatilor si deprinderilor
elevilor, oferind o imagine si asupra competentelor si aptitudinilor profesorilor. Pentru
elevi, evaluarea este importanta deoarece, in urma ei, acestia vor sti cum au lucrat si ce mai
au de facut spre a-si imbunatati rezultatele158.
Viata scolii sta sub semnul valorii si valorizarii. Valorizarea este un semn ca
lucrurile si evenimentele nu ne sunt indiferente si ca, la un moment dat, apare necesitatea
unei semnificari, a unei clasificari si a unei ierarhizari a acestora. Omul fiinteaza sub
semnul masurii si al comparatiei cu anumite repere, cu altii si cu sinele. In plus, intreaga
noastra viata se constituie si intr-un sir de examene pe care incercam sa le trecem mai bine
sau mai rau.159
Se pot distinge mai multe niveluri ale evaluarii in invatamant:
156
Clement Alexandrinul, Stromatele, apud Preot Prof. Dumitru călugăr, op. cit., p. 243
157
Claudiu Marian Bunaiasu, apud Irina Maciuc, Formarea profesorilor de religie, editura Sitech Craiova,
2006, p.157
158
Pr. Univ. Dr. Sebastian Sebu, prof. Monica Opris, prof. dorin Opris, op. cit. p. 23
159
Constantin Cucos, Teoria si Metodologia Evaluarii, editura Polirom, 2008, p.16

36
-evaluarea globala a educatiei in raport cu celalalte activitati ale existentei sociale;
-evaluarea institutiilor de invatamant in acord cu anumite standarde de progres sau de
calitate;
-evaluarea cadrelor didactice, a responsabililor si factorilor decidenti in raport cu
standardele ocupationale si in functie de exigentele de politica educationala;
-evaluarea elevilor in calitate de beneficiari ai sistemului de educatie.
Referentul procesului evaluativ poate fi determinat in mai multe feluri. De
acuratetea specificarii acestuia depinde si obiectivitatea/fidelitatea evaluarii. Evaluarea
rezultatelor scolare este necesara in toate fazele desfasurarii procesului. Putem vorbi astfel
despre:
-evaluare initiala;
-evaluare sumativa, cumulativa;
-evaluare continua, formativa.
a) Evaluarea initiala
Se efectueaza la inceputul unui program de instruire si este impusa de necesitatea
anticiparii procesului de formare prin cunoasterea pregatirii anterioare a elevilor, precum si
de creearea premiselor necesare pentru asimilarea noilor continuturi.
b) Evaluarea formativa
Se realizeaza pe parcursul desfasurarii procesului didactic si este menita sa verifice
sitematic progresele elevilor. Ea se realizeaza de la inceputul programului pana la
terminarea lui. Cunoasterea sitematica a rezultatelor activitatii desfasurate are efecte
regaltoare asupra acesteia, permitand ameliorarea ei continua. Permite astfel cunoasterea
pregatirii elevilor, identificarea neajunsurilor si adoptarea masurilor utile pentru
ameliorarea randamentului elevilor, precum si a procesului.
c) Evaluarea sumativa(cumulativa)
Este modul de evaluare dinamica a rezultatelor scolare realizat predominant prin verificari
punctuale pe parcursul programului, incheiate cu evaluare globala, de bilant, la sfarsitul
unor segmente de activitate relativ mari, in general corespunzatoare trimestrelor sau
semestrelor anului scolar160.
Evaluarea sumativa reprezinta o modalitate utila de verificare, evidentiind nivelul la
care s-a desfasurat activitatea si rezultatele acesteia, indeplinind prin aceasta rolul de
recunoastere a eforturilor depuse de subiecti, a interesului manifestat pentru activitatea
scolara.
Daca este facuta eficient, evaluarea, arata profesorului masura in care au fost atinse
obiectivele propuse, il ajuta sa faca o diagnoza a progresului elevilor si sa regleze
activitatile acestora in functie de posibilitatile lor.
Evaluarea are anumite functii determinate de factori pedagogici, psihologici,
metodologici, docimologici, care sunt importante atat pentru profesor cat si pentru elevi:
-functia educativ-formativa ;
-functia de constatare si apreciere a rezultatelor produse;
-functia de diagnoza si prognoza;
-functia de clasificare si selectie a elevilor;
-functia de conexiune inversa;
160
Idem p.69-70

37
-functia sociala.
1. Functia educativ-formativa urmareste obtinerea unor performante superioare in
pregatirea elevilor, urmare a influentelor psiho-motivationale ale rezultatelor obtinute in
urma evaluarii, si se bazeaza pe constientizarea rezultatelor evaluarii. Cand aceasta este
facuta obiectiv si corect, elevii se pot mobiliza pentru obinerea unor performante
superioare. De asemenea, elevii isi pot forma capacitatea de autoapreciere si apreciere. O
apreciere facuta incorect de catre profesor duce la demobilizarea elevilor.161
In evaluarea rezultatelor la religie, profesorul trebuie sa tina cont in mod deosebit de
aceasta functie. O apreciere facuta corect, stimulativ, poate influenta benefic intarirea
convingerilor religioase ale elevilor, dupa cum o apreciere facuta „cu acrivie”, poate
diminua sau chiar anula aceste convingeri, indepartandu-i de Dumnezeu.
2. Functia de constatare si apreciere a rezultatelor produse furnizeaza date despre
rezultatele prpriu-zise ale elevilor si despre judecata de valoare cu care sunt asociate aceste
rezultate.
3. Functia de diagnoza si prognoza ofera date despre factorii si situatiile care au
condus la obinerea rezultatelor constatate, iar functia de prognoza este complementara si
conduce la valorificarea acestor rezultate.162
4. Functia de clasificare si selectie a elevilor
Aceasta functie presupune ierarhizarea elevilor din clasa in fucntie de rezultatele obtinute in
urma evaluarii, promovarea in clasa superioara, recompensarea elevilor in urma rezultatelor
obinute la concursuri si olimpiade, admiterea prin concursuri la formele de invatamant
superioare.
5. Functia de conexiune inversa
Evaluarea este una dintre componentele procesului de invatamant, alaturi de proiectare si
predare, si conduce la ameliorarea acestuia. Metodele de invatamant folosite de catre
profesor in proiectarea si realizarea procesului de invatamant trebuie sa asigure rezultate
bune in evaluare. Exista deci, o legatura intre selectarea acelor metode care asigura un
randament cat mai bun si evaluarea cunostiintelor dobandite.
6. Functia sociala
Evaluarea are in vedere informarea societatii cu privire la rezultatele procesului instructiv-
educativ. Evaluarea nu trebuie vazuta de catre elevi drept un mijloc de constrangere, ci ca
un pas spre autoevaluare, care sa ii conduca la invatarea continua. Pentru aceasta, este
necesar ca evaluarea sa respecte anumite cerinte:
-sa fie facuta din amteria predata;
-sa nu fie facuta la intamplare sau pe una-doua teme intuite de elevi spre a fi invatate;
-sa nu aiba efecte negative asupra elevilor.
Evaluare trebuie sa se faca pe parcursul intregului an, si, in mod special, in perioda
de evaluare de la sfarsitul fiecarui semestru, atunci cand se face evaluarea sumativa.
Evaluarea este urmata de notare numai atunci cand ea reflecta cu adevarat nivelul de
pregatire a elevilor la un moment dat, considerat relevant de catre profesor.
Pentru a face o evaluare obiectiva, profesorul trebuie sa stie care sunt factorii care exercita
un efect negativ asupra procesului de evaluare si sa reduca influenta lor.163
161
Pr. Univ. Dr. Sebastian Sebu, prof. Monica Opris, prof. dorin Opris, op. cit. p. 178
162
Idem p.179
163
Idem p. 179

38
 Dintre acesti factori, amintim:
a) absenta obiectivelor operatinale corespunzatoare, in faza de proiectare;
b) lipsa unor instrumente relevante in vederea verificarii curente si periodice si lipsa
criteriilor precise de apreciere a raspunsurilor elevilor. Tinand cont de faptul ca
religia nu face parte din categoria stiintelor exacte, o evaluare obiectiva presupune o
rigoare crescuta, urmarindu-se permanent progresul elevilor;
c) numarul redus de probe curente de evaluare. Profesorul va evita situatiile in care
elevii intuiesc momentul in care vor fi evaluati si partea din lectie din care se face
evaluarea. Dintre aceste situatii, amintim: ascultarea in ordine alfabetica, ascultarea
unui numar fix de elevi in fiecare ora, ascultarea prin reproducerea fragmentelor din
lectie, in ordinea in care au fost predate, etc.
d) utilizarea unui singur mod de evaluare. Pentru o evaluare obiectiva este necesara
imbinarea modurilor si a instrumentelor de evaluare deoarece fiecare dintre acestea
prezinta avantaje si dezavantaje;
e) lipsa capacitatii de autoevaluare la elevi datorata necomunicarii la inceputul anului
scolar a modulurilor dupa care se va face evaluarea, a grilelor si criteriilor de
verificare a elevilor. Se va evita tendinta elevilor de a-si supraevalua raspunsurile.
In viata crestina, autoevaluarea are in primul rand o valenta spirituala „Sa se cerceteze
insa omul pe sine” ( I Cor. 11,28) este o porunca, un indemn spre autoevaluare, atat in
ceea ce primeste viata religios-morala cat si in ceea ce priveste cunostiintele
dobandite.164

IV.3.PERSPECTIVA JUDECATILOR DIVINE LA NIVELUL STRATEGIILOR

DIDACTICE

A educa tanara generatie nu este un lucru usor, este poate una din sarcinile cele mai
grele ce apasa pe umerii omului, este o arta. Marile capodopere ale omenirii sunt roadele
unor eforturi mari, a unor jertfe. Mai pretios decat toate acestea este insa sufletul unui copil,
chip al lui Dumnezeu, care trebuie format dupa tiparele desavarsirii. Educatorii sunt
adevarati sculptori ai sufletelor copiilor. Ei se invrednicesc sa faca din aceste suflete pietre
vii ale Bisericii lui Hristos. In acest proces al educatiei, al formarii caracterului religios-
moral, proces care incepe in sanul familiei, parintii si educatorii se folosesc de mai multe
mijloace, in vederea realizarii scopului propus. Un prim mijloc al educarii in spirit religios
ar fi – invatatura dreapta.
Arta de a se comporta in viata, iubind binele si ferindu-se de rau, este numita in Sf.
Scriptura intelepciune (Pilde 7.10). Virtutea intelepciunii trebuie sa o sadeasca parintii si
educatorii in inimile copiilor. Toti copiii, oricat de buni ar fi ei dupa firea lor au nevoie de
invataturi bune de la cei indreptatiti sa-i educe, pentru ca toti vor fi supusi mai tarziu
ispitelor. In societate omul nu poate infrange raul, daca nu este invatat de mic sa-l cunoasca
si sa se fereasca de el. Inainte de scoala, o influenta mare asupra educarii copilului o are
familia si gradinita. In famile copilul invata ce este bine si ce este rau. Parintii sunt primii
educatori spre care ochii lor se indreapta cu interes si curiozitate. Invatatura lor, povetele
164
Idem p.180

39
lor, sfaturile si indemnurile, deprinderile parintilor sunt samanta cea buna care aruncata in
pamantul inimilor aduce roada insutita. Parintii sunt strajeri peste sufletele copiilor. Ei
trebuie sa-i invete numai cele bune, sa-i fereasca de tot ce e pacat si faradelege. Ei trebuie
sa ii inzestreze pe copii cu virtutile crestine. Sfatul si invatatura parintilor trebuie intarite de
exemplul bun al vietii lor. Parintii trebuie sa ii invete pe copii nu ceea ce cred ei ca este
bine si folositor ci, ceea ce este in deplina armonie cu legile si poruncile lui Dumnezeu.
Legea Domnului, poruncile sfinte, invatatura Evangheliei – acestea trebuie sa fie
temelia pe care sa se faca educatia. De aceea si Apostolul porunceste: „Parintilor, cresteti
copiii vostri in invatatura si frica Domnului“. (Efeseni 6.4) Numai astfel de invataturi sunt
datatoare de viata, lumina pentru cararile omului, candela aprinsa in intuneric.
Nici un progres omenesc veritabil nu este posibil fara o armatura sufleteasca curata,
constiinta morala sanatoasa. Aceasta este inceputa din cele mai fragede varste in casa
parinteasca. Ca un pamant sfant, inima de copil primeste cu nesat semintele lui Hristos
semanate de cei din jur. Copilul trebuie sa invete de la parinti acele invataturi care ii sunt
de folos sufletului si mantuirii lui. Caci acela este fericit care se teme de Dumnezeu si face
bine oamenilor. Sf. Ioan Gura de Aur, ii indeamna pe parinti sa ia seama pururea, mai ales
la mantuirea sufletelor copiilor lor, dand pilda pe dreptul Iov care in toate zilele aducea
jertfa pentru fiii lui, caci se temea ca nu cumva sa greseasca ei fata de Dumnezeu. Iar David
inainte de a muri i-a spus fiului sau ; ``O,fiul meu ! De vei vrea sa traiesti dupa legile lui
Dumnezeu, nu se va abate asupra ta nici un rau, ci toate lucrurile vor fi dupa voia ta.``
Sf. Ioan Gura de Aur indemna pe parinti sa nu se ingrijeasca atat de avutie pentru copiii
lor, ci mai ales sa-i faca bogati in smerenie, in invatatura, in bunatate si in intelepciune, sa
fie plecati, intelepti si drepti. Pe cei ce se lenevesc de la datoriile lor de parinti ii mustra
aspru:” de nu-ti certi copilul, tu care esti tata si nu-l inteleptesti si nu-l inveti, el se aduna cu
cei rai si pangariti si se face partas rautatii si vicleniei oamenilor .” 165Plugarul taie maracinii
cand lucrarea este lesne de facut. Tot astfel trebuie sa se procedeze si cu obiceiurile cele
rele ale copilului. Aceia care se lenevesc sa certe si sa invete pe fiii lor cand sunt mici ,
macar de ar face multime de fapte bune, totusi vor fi pedepsiti de Dumnezeu. In Vechiul
Testament avem exemplul preotului Eli care neangrijindu-se sa mustre pe fiii sai si-a
pierdut mantuirea lui si a lor. La fel putem spune si despre primii educatori ai copilului
Daca sunt crescuti de mici in obiceiuri bune, cu anevoie se vor abate spre rau cand
vor ajunge la varsta mturitatii. Parintii sa nu se gandeasca cum sa-i lase pe fiii lor bogati ,ci
cum sa fie intariti si imbunatatiti sufleteste. La fel, educatorii nu trebuie sa orienteze mintea
si aspiratiile copiilor spre imbogatire, ci spre a trai pe pamant dupa voia si poruncile lui
Dumnezeu. Cel educat cu frica de Dumnezeu si cu dragoste de semeni si el va educa la
randul sau pe fiii lui in felul acesta si invatatura cea buna va fi ca un lant in tot neamul sau.
Despre neinvatatura, spune Sf. Ioan Gura de Aur ca „este o mare boala a sufletului,
pentru ca din neaivatatura si nepedepsire vin toate relele. De aceea se cade sa fie mustrati
copiii cand gresesc si invatati in intelepciunea prin care se pot cunoaste toate, chiar si
Dumnezeu.Caci fara invatatura nu este usor sa-L cunoasca cineva pe Dumnezeu, si-L
cunoaste numai cum Il cunosc vitele cele fara de grai. Omul cel cunoscator, trebuie sa fie
intelept, precum l-a facut Dumnezeu. Precum e corabia fara de carma si de carmaci,
neputand trece marea, asa si omul cel neantelept, corabie fara de carma si fara carmaci, este
in aceasta viata si nu stie ce sa faca.”166 De aceea, insista acelasi Sf. Parinte, datori sunt
165
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 2
166
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 7

40
parintii sa cerceteze mult pe copiii lor de mici, caci precum se vor deprinde din copilarie,
asa vor fi si cand se vor face mari.
Invatatura dreapta pe care copiii o asteapta de la educatori trebuie transmisa cu
mult tact si pricepere fiecarui copil. Important este sa nu uite de duhul blandetii chiar atunci
cand mustra. Iar atunci cand lauda s-o faca in asa fel incat sa nu-i trezeasca mandrie si
aroganta celui laudat, ci sa-l laude spre incurajare si indemn sa urmeze cele bune. Aratam
copilului care este binele, dreptatea, adevarul, dar acestea nu sunt la origine categorii
impersonale. Ele isi au originea in Dumnezeu si zadarnic le-am face cunoscute copiilor
daca nu le aratam si izvorul lor.
Adevarul este Hristos si in invatatura noastra trebuie sa-L facem cunoscut copiilor
in toata plinatatea si frumusetea Lui. Adevarul ne va face liberi si pe noi, dar si pe copiii
care prin noi Il vor cunoaste si Il vor trai cu toata fiinta lor. Invatatura dreapta inseamna
descoperirea Adevarului de la Care vin toate bunatatile. Tinand cont de faptul ca in ultimii
ani educatia religioasa se realizeaza si in cadrul institutionalizat, cu ajutorul uni cadru
didactic, este foarte important si exemplul personal al acestei persoane. Un educator cu o
viata curata si autentica traire in Hristos, va influenta pe cei care ii sunt dati spre educare
prin toate gesturile si actele sale, dincolo de lectiile si invataturile pe care le va raspandi.
Modul cum se imbraca, cum vorbeste si trateaza fiecare problema va fi imitat de copii.
Astfel ei vor avea icoana vie a unui om placut lui Dumnezeu si cel mai la indemana model,
alaturi de cel al parintilor. Viata extrascolara a cadrului didactic va conta si ea foarte mult.
Acolo unde se cunosc numai elemente pozitive despre o persoana pe toate planurile, este o
concordanta deplina intre ceea ce aceasta persoana invata si ceea ce traieste si acest lucru
are o mare putere de convingere. Nici un educator adevarat nu ar trebui sa ii sminteasca pe
cei pe care ii educa si cu atat mai mult unul care face educatie religioasa.
Nu numai invatamantul trebuie sa fie strabatut de principii educative, ci si viata comuna
dintre invatator si elevi trebuie sa fie animata de ele. Invatatorul trebuie sa ia asupra sa , sub
toate raporturile, indatoririle de parinte sufletesc si de medic sufletesc. Raportul dintre
invatator si elev trebuie sa fie unul de iubire. Elevul trebuie sa-l respecte din tot sufletul pe
dascalul sau si sa-l iubeasca.167
Un invatator bun care cunoaste psihologia copilului si are darul de a se apropia
sufleteste de elevi, castgandu-le iubirea, le poate modela sufletul cum crede el de bine, caci
ei i se incredinteaza cu totul. Iubindu-l, ei sunt intotdeauna gata sa-l asculte.168
Educatorul trebuie sa convinga prin exemplul sau personal si printr-o consecventa
iubire de adevar si de dreptate, care se impune mai mult decat o suta de predici
moralizatoare. Pe un invatator patruns de astfel de sentimente, copiii invata nu numai sa-l
respecte si sa-l iubeasca, ci si sa-l asculte intotdeauna si sa se conduca si ei dupa sentimente
de dreptate si de adevar. Din contra, pe un invatator nesincer si mincinos, fie el oricat de
istet, copiii nu-l iubesc iar in sufletul lor este un vesnic dezechilibru. Aici educatia morala
nu este posibila si scoala nu este o binefacere; in ea copiii nu pot invata nici cinste, nici
disciplina, nici ordine, si nici curatenie.169
Idealul educatiei morale este nazuinta necontenita spre desavarsire, spre care pot
ravni numai caracterele morale, a caror baza trebuie sa o puna din prima zi, scoala. Nici o
alta institutie nu este chemata sa lucreze mai nemijlocit pentru acest ideal, ca scoala.
167
Onisifor Ghibu, op. cit., p 156
168
Ibidem
169
Idem, p 157

41
Religia nu se poate rezema pe porunci si pe precepte, codificate, ci pe o convingere vie
care rezulta din contemplarea lumii insasi.170

IV.4.CARACTERUL SOCIAL-FILANTROPIC AL VALORILOR CREDINTEI

CRESTINE CA FINALITATE

Dumnezeu se afla mai presus de distinctia dintre bine si rau. Absolut este doar
binele, in vreme ce raul este doar absenta binelui, impotrivirea fata de virtute Patimile sunt
boli ale sufletului si devin o a doua natura a lui. Chiat si atunci cand omul se pocaieste si
primeste harul lui Dumnezeu, nu se izbaveste dintr-o data de patimile lui, ci incepe lupta cu
acestea. Patimile nu sunt acelasi lucru cu pacatele, ci Lupta impotriva patimilor nu este
necunoscuta nici in afara Bisericii, dar aceasta lupta se face selectiv, de obicei impotriva
acelor patimi care din punct de vedere social sunt considerate blamabile.Omul distinge
repede raul din ceilalti si in general din societate, dar anevoie recunoaste raul din sine.De
aceea, omul este dator sa simta responsabilitatea sa personala pentru prezenta raului in lume
si sa il combata. Motivul aparitiei si dezvoltarii patimilor mandria, care l-a rupt pe om de
ordinea randuita de Dumnezeu.171Calea prin care omul se poate intorce la Dumnezeu este
smerenia. Cu cat se smereste omul mai mult, cu atat se inalta mai mult spre Dumnezeu.
„Intrucat binele este Insusi Dumnezeu Cel Personal, reiese ca virtutea omului, ca
infaptuire a binelui, isi ia fiinta din relatia personala cu Dumnezeu. In morala crestina
virtutea este inteleasa ca relatie ontologica, este conformare cu voia lui Dumnezeu si
participare la harul necreat si la bunatatea Lui.” 172Virtutea se dobandeste prin harul lui
Dumnezeu si prin sinergia sau impreuna-lucrarea omului. Fara harul lui Dumnezeu,
stradaniile omenesti pentru virtute sunt zadarnice, dupa cum si harul ramane nelucrator fara

170
Idem, p270
171
Georgios Mantzaridis, Morala Crestina, p55-56
172
Idem,p58

42
stradaniile omului.173Morala Evangheliei este morala Imparatiei lui Dumnezeu. Evanghelia
este cuvantul lui Dumnezeu care il cheama pe om la desavarsita lepadare de sine si la a-si
relua locul inaintea Lui. Morala Evangheliei priveste omul sub toate aspectele ei, in
intreaga profunzime.Dupa constientizarea pacatoseniei se se deschide calea pocaintei si
incepe lupta pentru desavarsire. Regula de aur a moralei crestine ii indeamna pe toti
credinciosii sa faca celorlalti oameni toate cate ar vrea sa li se faca si lor de catre aceia
(Matei 7,12).174
La orice nivel social, moral sau cultural s-ar afla omul,adopta o anumita pozitie fata de
lume si o anumita atitudine fata de viata si moarte. Multi oameni reduc sensul vietii la
lumea simturilor, in vreme ce altii cred in existenta vietii de dupa moarte.Aceasta raportare
a omului, aflata in legatura directa cu mediul social si natural, ca de altfel si cu zestrea
genetica, poarta amprenta libertatii lui personale.175

V. IISUS HRISTOS - MODELUL DESAVARSIT IN EDUCATIA CRESTINA

Educatorul crestin exercita o puternica influenta asupra ucenicilor sai, prin puterea
cuvantului. Insusi Domnul Iisus se da pe sine exemplu de educatorr, atunci cand spune:
„Voi ma numiti pe Mine Invatatorul si Domnul, si bine ziceti, fiindca sunt…, ca pilda v-am
dat, ca si voi sa faceti asa cum am facut Eu cu voi”(In13,13-15). 176
Viata Mantuitorului a fost nepatata, de aceea pune dusmanilor Sai intrebarea:” Cine
dintre voi Ma vadeste pe Mine de pacat?”. In ce priveste iubirea, El a fost cel dintai care a
indeplinit-o in limite necunoscute pana atunci. El isi iubeste ucenicii, dar ii iubeste si pe
dusmani. Aceasta iubire ascunde taina succeselor Lui, a invataturii iertarii- care ne invata sa
iertam de saptezeci de ori cate sapte greselile. 177Mantuitorul nu a stiut ce inseamna oboseala
si nu s-a temut de jertfa pentru mantuirea unui suflet. A petrecut nopti intregi in
rugaciune.178, dandu-ne noua model de rugaciune.
Exemplul personal pare a fi temelia oricarei educatii, iar Mantuitorul este considerat:
-ghid care conduce omenirea spre Imparatia cereasca ;
-cel care hraneste aducand mana, euharistia, care inmulteste painile, care transforma apa in
vin, care se da El insusi drept hrana;
173
Idem, p60
174
Idem, p79
175
Idem, p 394
176
Pr.Prof. Dumitru Calugar, op. cit., pg.24
177
Pr.Prof.Dumitru Calugar, op.cit.pg.24
178
Ibidem

43
-gradinar care ingrijeste Raiul, maestru al secerisului;
-scrib divin care creeaza lucruri si stari prin cuvant, care-si pune amprenta pe pagina alba a
sufletului omenesc;
-aducator de lumina si luminator in acelasi timp;
-pastor si pescar de oameni;
-arhitect al lumii, botezator al templului;
-parinte prin excelenta, datator de viata;
-purtator al al bogatiei harului;
-vindecator si tamaduitor de trupuri si suflete;
-comandantul ostirilor ceresti, luptator si invingator al celor rele.179
Pedagogia crestina cere ca pedagogul sa se identifice cu doctrina sa, sa-si traiasca
invatatura, asa cum Domnul Hristos Si-a trait invatatura Sa. Dificultatea de a invata despre
Sine Insusi este mare, deoarece se prezinta ca Mesia, Fiu al lui Dumnezeu. Cand aude ca S-
a facut „pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”, multimea uita binefacerile Lui si-I cere
rastignirea.180 Ca metode de invatamant folosite de Iisus, sunt: inductiva, deductiva,
analitica, sintetica, genetica, experimentala. In pilda Semanatorului, procedeaza analitic
pornind de la notiuni pe care le analizeaza si le explica ascultatorilor (semanatorul,
samanta, ogorul,etc.). Metoda genetica descopera felul in care invata despre dumnezeirea
si mesianitatea Sa, starnind in samarineanca setea de a afla adevarul mesianic. 181
In ce priveste forma de invatamant, Iisus o intrebuinteaza indeosebi pe cea
povestitoare. El nu a urmarit numai sa imbogateasca mintea cu cunostinte, ci a dorit sa
influenteze armonic vointa si sentimentul. De asemenea, a mai folosit forma intrebatoare
atunci cand trebuia sa porneasca de de la lucruri cunoscute sau sa aminteasca adevaruri
prezentate odata. De asemenea, foloseste cele trei moduri de invatamant: individual,
colectiv si monitorial.. Cel individual il intrebuinteaza cand sta de vorba cu samarineanca,
sau cu orbul din nastere, sau cu Nicodim; cel colectiv in cuvantarile Sale adresate
multimilor, iar cel monitorial, atunci cand trimite pe ucenicii Sai sa raspandeasca
invataturile Sale.182 Despre invatamantul Lui trebuie spus ca este: psihologic, natural,
intuitiv, placut si interesant, activ, educativ practic, temeinic si durabil. Este psihologic
pentru ca dumnezeiescul Invatator este cunoscator desavarsit al sufletelor ascultatorilor Sai.
El patrunde pana in cele mai ascunse taine ale sufletului si stie cum sa trateze pe Petru cel
impulsiv, violent si nestatornic; pe Ioan cel tanar, bland si inteligent; pe „fiii tunetului”, etc.
Invatamantul lui Iisus este natural, invatand pe ucenicii sai mai intai lucruri usoare, din
viata cotidiana, de la care apoi cauta sa-i ridice treptat spre invataturi ca aceea a
desavarsirii.183
Invatamantul lui Iisus este intuitiv, caci imbraca in haina atragatoare invatatura Lui
abstracta. Astfel El prezinta ucenicilor copiii ca model; pentru combaterea razbunarii zice:
„iar celui ce te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt”(Mt.5, 29). In parabola
vamesului si a fariseului, Mantuitorul foloseste contrastele: fatarnicia ingamfata si
sinceritatea smerita.184
179
C Cucos, op.cit., pg.115
180
Ibidem
181
Ibidem,pg.25
182
Idem, pg.26
183
Ibidem
184
ibidem

44
 Invatamantul lui Iisus este placut si interesant, dovada multimea care-L asculta, uitand
de hrana si de dormit, cum ne arata minunea inmultirii painilor (Mt.7,28-29). De asemenea,
invatamantul Sau este educativ, caci a cautat sa transforme omul vechi si sa creeze omul
nou, caracterul crestin. Invatamantul Sau este temeinic si durabil, caci sadeste in inimile
ascultatorilor invatatura cea noua pe care n-o va putea smulge nici moartea: „ Cine ne va
desparti de iubirea Lui Hristos?”(Rm.8,35).185
Temeinicia si durabilitatea invatamantului lui iisus este incununata de colaborarea
harului divin. De aceea, samanta invataturilor dumnezeiesti a incoltit, a crescut cu putere si
a dat roade nepieritoare (Mt.5,18). Dascalul Hristos este si chipul smereniei si umilintei,
virtuti care ajuta la intrarea in imparatia cereasca.186
Din perspectiva crestinismului, omul este o fiinta suspendata intre cer si pamant,
nedesavarsita, dar chemata sa intre in imparatia perfectiunii, prin comuniunea cu
Dumnezeu”.187
Desavarsirea umana este reintiparirea pe chipul omului a frumusetii divine, prin libera
noastra alegere.188Libertatea crestina se intemeiaza pe noua ontologie care se descopera in
Hristos si care se da prin harul Sfantului Duh. Ceea ce Dumnezeu da ca dar si omul cultiva
prin viata crestina, este ridicat de Biserica la calitatea de stare ontologica. Biserica este
spatiul dezvoltarii adevaratei libertati, caci ea exista in relatie cu intreaga lume.
Desavarsirea in libertatea aceasta consta in desavarsirea in iubirea de Dumnezeu, in unirea
cea intru Hristos, a voii omului cu voia dumnezeiasca.189
Libertatea crestina se ofera lumii intregi, dar nu intotdeauna este primita de lume.
Uneori, libertatea crestina este propovaduita chiar de crestini, fara a fi intotdeauna traita si
inteleasa corect nici chiar de ei insisi.190

V.1. SFINTENIA – DESAVARSIREA UMANULUI

Desi omul este creat si marginit, Dumnezeu il cheama sa Ii imite sfintenia: ”Fiti
sfinti, caci Eu sfant sunt”(IPetru1,16) . Nimic nu il apropie atat de mult pe om de
Dumnezeu si nu cultiva asemanarea lui cu El ca iubirea si facerea de bine.191
Imitarea lui Dumnezeu trebuie sa aiba caracterul raportarii integrale la El. Omul
simte iubirea lui Dumnezeu si Ii este recunoscator pentru darurile Lui. Adevarata si
desavarsita inomenire a Cuvantului lui Dumnezeu este cea care a facut cu putinta unirea
omului cu El. Vazand in Hristos chipul omenesc desavarsit si comparandu-l cu propriul sau

185
Idem, pg.28
186
Ibidem
187
C Cucos, op.cit.,pg.115
188
Ibidem
189
Georgios Mantzaridis, Morala Crestina, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2006,pg.214
190
Idem, pg.215
191
Georgios Mantzaridis, op.cit.,p 217

45
chip, omul isi poate constata uratenia. Astfel vine la pocainta, la ura fata de pacat si la lupta
dupa desavarsire.192
Purtarea cu vrednicie a numelui de crestin cere transformarea omului si unirea lui cu
harul lui Dumnezeu.Dar ca sa se intample aceasta, crestinul trebuie sa paseasca pe calea
smereniei si a chenozei, pe care a mers Hristos. Imitarea lui Hristos nu se limiteaza la
imitarea Lui ca model moral, ci la insusirea vietii Lui dumnezeiesti. Imitarea lui Hristos
incepe prin botez, care este asemanarea mortii lui Hristos. Patima lui Hristos trebuie
acceptata de bunavoie, pentru a permite accesul la invierea si viata lui Hristos. Botezul prin
care omul participa la patima lui Hristos, este semnul vietii celei noi. Pentru aceasta viata,
omul se intrarrmeaza cu Mirungerea si se hraneste cu dumnezeiasca Euharistie. Astfel,
Tainele Bisericii ofera credinciosului harul lui Dumnezeu si il introduc in partasia si
imitarea vietii dumnezeiesti, fiind chemat sa staruie in aceasta „pana cand Hristos va lua
chip”(Galateni 4,19) in fiinta lui. 193
Dar pentru ca Hristos „sa ia chip” in credincios, trebuie sa Se fi nascut in el. Aceasta
nastere mistica a lui Hristos, repeta nasterea Lui istorica. Aceasta nastere nu inseamna
nimic altceva decat transformarea lui prin harul lui Dumnezeu si sporirea lui pana la „starea
barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni4,13). In traditia
ortodoxa imitarea lui Hristos nu este o simpla conformare exterioara cu modelul vietii lui
pamantesti, ci incadrare si maturizare inlauntrul trupului Sau, Biserica.194
Viata crestina este viata de sfintenie, iar imitarea sfintilor este imitarea si impartasirea de
sfintenia lor. Sfintenia este o notiune ontologica. Sfant prin fire este doar Dumnezeu. Dar si
oamenii se fac sfinti cand participa la sfintenia lui Dumnezeu prin harul Sfantului Duh. Iar
partasia omului de sfintenia lui Dumnezeu se arata in lume prin sporirea si desavarsirea lui
morala.195 Sfintii nu sunt eroi, ci robi smeriti ai lui Dumnezeu, ei reflecta slava lui
Dumnezeu in lume, iar Dumnezeu se face „minunat intru sfintii Lui” (Psalmul 67,36).196
In viata sfintilor ies la iveala insusirile omului celui nou, celui in Hristos. Sfintii, ca
madulare ale trupului lui Hristos, Il dezvaluie lumii pe Hristos Insusi.
Indumnezeirea incepe de la Botez, intinzandu-se de-a lungul intregului urcus spiritual al
omului,in care sunt active si puterile lui, adica de-a lungul purificarii de patimi, al
dobandirii virtutilor si al iluminarii. „Iar daca in acest urcus puterile naturale ale omului
sunt in continua crestere, ca sa-si ajunga apogeul in clipa cand au ajuns apte de a vedea
lumina dumnezeiasca, primind ca putere vazatoare lucrarea Duhului Sfant, am putea spune
ca indumnezeirea prin care se realizeaza aceasta dezmortire si crestere coincide cu procesul
dezvoltarii puterilor umane pana la limita lor, sau cu deplina realizare a naturii omenesti,
dar si cu depasirea lor nesfarsita prin har”197

V.2. IMPARATIA CERURILOR- PERSPECTIVA COMUNIUNII SI

INVESNICIRII OMULUI

192
Idem, p220
193
Idem, p227
194
Idem, p229
195
Georgios Mantzaridis, op. cit.,p 230
196
Idem,p232
197
Pr.Prof. Dumitru Staniloae, Ascetica si Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed.IBMBOR,Bucuresti, 2002

46
 Intrarea omului in Imparatia lui Dumnezeu presupune nasterea sa din nou prin harul de
la Botez: „De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu poate intra in Imparatia lui
Dumnezeu”(Ioan 3,5). Botezul reprezinta inceputul adevaratei vieti a credinciosului. Prin el
omul se imbraca in Hristos si participa in mod anticipat la viata Lui. Prin Duhul Sfant omul
se sfinteste si se face partas vietii lui Hristos, crucii si invierii Lui. 198Prin botez crestinul
este incadrat in „creatia cea noua”(IICorinteni 5,17) pe care Hristos a aratat-o in lume.
Devine cetatean al imparatiei lui Dumnezeu si partas nestricaciunii si nemuririi, daruite de
Hristos prin harul Sfantului Duh. Innoirea morala vine ca expresie a innoirii lui
ontologice.199
Cand credinciosul isi adapteaza voia sa, voii dumnezeiesti, pastreaza comuniunea cu
Dumnezeu, dospeste sub lucrarea harului Lui si participa la libertatea Lui. Dar cand ramane
la voia sa proprie , se scindeaza launtric, rupe comuniunea lui cu Dumnezeu si pierde
libertatea. Comuniunea cu Dumnezeu se infiripa inlauntrul lumii stricaciunii si a mortii, dar
apartine taramului nestricaciunii si al nemuririi.Harul Sfantului Duh se da ca arvuna a vietii
viitoare. Desi vietuieste in lume, crestinul se face partas de Imparatia lui Dumnezeu si de
bunurile ceresti. Dar pentru a se mentine in starea de har are nevoie de smerenie.200
Simtirea harului constituie pentru credincios izvorul bucuriei lui. Bucuria aceasta il
elibereaza de atractia ce o exercita asupra lui lumea si lucrurile lumii. Cel ce nu a simtit
harul lui Dumnezeu, este firesc sa nu ii perceapa valoarea.201
Viata crestina este cultivata in Biserica prin harul Sfantului Duh. Fiecare credincios este
chemat personal sa se faca partas de viata Dumnezeului Treimic; sa devina persoana
adevarata, prin imitarea lui Hristos, prin harul Sfantului Duh.Modelul Treimic se refera in
mod general la Biserica si mod personal la fiecare credincios. Viata crestina nu consta in
tinerea formala a unor norme sau legi morale, ci in innoirea cea in Hristos, adusa de harul
Sfantului Duh si tinerea poruncilor.202
Scopul vietii crestine, precum zicea Sfantul Serafim de Sarov, este dobandirea Sfantului
Duh.pastrarea harului presupune pastrarea comuniunii personale cu Dumnezeu.. Cand
comuniunea se rupe, harul nu mai este lucrator.Prin infranarea de bunavoie, prin lupta
impotriva patimilor si prin cultivarea virtutilor, credinciosul se curateste si pastreaza
comuniunea cu Duhul Sfant. Viata morala este rodul impartasirii de harul Sfantului Duh.
Omul nu poate tine poruncile doar cu propriile sale puteri, de aceea este chemat sa
impreuna-lucreze cu harul lui Dumnezeu.203
Dupa traditia scripturistica si patristica, harul Sfantuli Duh se da credinciosilor ca
element determinant special al existentei lor. Omul care nu are harul Sfantului Duh se
calauzeste dupa cugetul trupesc si este „trupesc”. Dimpotriva, omul cel in Hristos,
participa la harul Sfantului Duh si este „duhovnicesc”.(Ioan 3,6).
In viata de zi cu zi, omul duhovnicesc se incredinteaza cu totul lui Dumnezeu. Cel cu
adevarat duhovnicesc nu pretinde drepturi. Iar renuntarea lui de bunavoie la acestea
adevereste cugetul sau smerit si desavarsita incredere a lui in Dumnezeu.204
198
Idem, p238
199
Idem, p238
200
Idem, p239
201
Idem, p240
202
Idem, p241
203
Georgios Mantzaridis, op.cit.,p 243
204
Idem, p244

47
 Creaindu-l pe om „dupa chipul si asemanarea”Lui, Dumnezeu i-a harazit
posibilitatea indumnezeirii, care coincide cu libertatea absoluta.Omul o poate accepta sau o
poate refuza. Primind perspectiva harazita lui de Dumnezeu, omul isi implineste existenta si
inainteaza catre libertatea absoluta. Respingand insa, aceasta perspectiva, ajunge in impas
existential.205Indumnezeirea nu se sfarseste niciodata.

V.3. FINALITATILE EDUCATIEI CRESTINE –FORMAREA CARACTERULUI

RELIGIOS –MORAL CRESTIN

Orice act liber consimţit are un sens, un scop, o cauza si un efect. La fel,
educatia religioasa, poate mai mult decat alte acte umane este plina de sens si urmareste cel
mai inalt scop posibil la care se poate raporta viata unui om: mantuirea. Sensul educatiei
crestine este acela de a dezvolta si intari puterile spirituale ale copilului, de a se elibera de
patimi si de a descoperi in sine si ceilalti chipul lui Dumnezeu.
„Idealul educatiei crestine este desavarsirea potentialitatii omului, a perfectarii
sale, dezvoltarii tuturor capacitatilor de care el este susceptibil”206
Educatia, ca actiune de modelare si desavarsire a sufletului omenesc incepe in
familie, se continua in societate si are ca scop suprem formarea caracterului religios-moral
cu desavarsirea lui in personalitatea crestina. Personalitatea autentic crestina este sufletul,
asa cum il desriu Sinaxarele si istoria Bisericii, sau „omul ridicat la asemănarea cu
Dumnezeu”.207 Viata noastra sufleteasca este organic structurata pe doua straturi distincte:
constientul si inconstientul subteran, constituit din instincte ce apar din subsolul sufletesc si
au tendinta de a pune stapanire pe intregul comportament al omului.
Demnitatea si prestigiul omului, consta tocmai in aceea ca gratie libertatii sale, ca fiinta
personala, el ia o atitudine fata de acest suvoi subteran al actelor sale sufletesti, pentru ca pe
unele sa le infraneze, pe altele sa le suprime, iar pe altele sa le lase sa se realizeze. Acest
lucru este posibil cu ajutorul gandirii si vointei, functiuni de baza ale suprastructurii
psihice. Gandirea ii da omului o idee despre posibilitatea si urmarile actelor sale. Vointa
hotaraste cat de departe pot influenta acestea, trezind astfel raspunderea pentru conducerea
morala a vietii.
Rolul vointei in viata sufleteasca si in educatia caracterului este deosebit. Numai prin
vointa, omul se experiaza pe sine ca un centru constient, unitar si ca un subiect ce se ridica
deasupra structurii sufletesti. A forma un caracter religios-moral, inseamna inainte de toate
205
Idem, p245
206
C. Cucos, op.cit., pg.159
207
Prof. Nicolae Balca, Introducere la Preot Prof. Dumitru Călugăr, “Caracterul religios”

48
a face educatia vointei care implica o dubla actiune; una de fortificare a vointei si alta de
indreptare a acesteia spre scopuri religios-morale inalte, in vederea punerii pornirilor
subterane sub controlul suveran al principiilor morale crestine.
Vointa puternica indreaptata spre scopurile fixate de morala crestina, este pivotul in
jurul caruia se organizeaza caracterul religios-moral crestin. Toate acestea, nu se pot realiza
numai prin puterile omenesti, ci si prin ajutorul divin. Pe scurt, putem spune astfel:
caracterul crestin este unitatea spirituala religios-morala realizata si dezvoltata in
dependenta de idealul crestin al desavarsirii, prin lucrarea Bisericii si prin asistenta harului
divin. Aceasta unitate se manifesta constant, ferm si hotarat prin trasaturi voluntare si
rationale, incalzite de sensibilitatea curatita de patimi si egoism. Semnele lui caracteristice
sunt: iubirea, mila, blandetea, smerenia, dreptatea, cumpatarea, sinceritatea, curatia vietii
deprinderea de a se ruga, medita si munci, statornicia si credinta, perseverenta in virtute,
nadejdea tare, atasamentul fata de Hristos, barbatia crestina, fermitatea etc. Toate acestea
intr-o unitate cat mai desavarsita.
A avea un caracter religios-moral crestin inseamna a fi crestin autentic, pentru
care adevarul revelat de Mantuitorul a devenit singura temelie si busola a existentei sale,
inseamna a dovedi un stil de viata crestina .Caractere crestine au credinciosii in care Hristos
a luat victorios o forma aievea, a caror vointa a devenit identica in fapte cu aceea a
Mantuitorului.
Caracterul religios-moral crestin este viata in Hristos, traita cu statornicie pana la
jertfa suprema. El nu exista numai ca un postulat ce ar putea fi eventual atins. El s-a dovedit
ca o realitate viabila la care au ajuns multi credinciosi crestini, mergand pe calea trasata lor
de viata pamanteasca a Fiului lui Dumnezeu. Caracter crestin inseamna si consecventa
morala pe linia implinirii unui ideal superior-desavarsirea crestina, unirea cu Hristos. De
aceea, Foerster spunea despre posibilitatea educarii caracterului ca in primul rand necesita
fixarea unui ideal care sa domine in permanenta in fata omului ca o culme insorita si
atragatoare, nu un ideal unilateral, ci unul care sa imbratiseze toate puterile persoanei, sa le
cheme pe toate la activitate si sa le intareasca. Idealul care poate chema spre sine puterile
curate ale crestinismului este desavarsirea crestina, care nu este un ideal teoretic, ci este
viata crestina in esenta ei. Avandu-L ca model pe Hristos Insusi, crestinul poate urma
Omului–Dumnezeu, asa cum sfintii Bisericii au dovedit acest lucru.
In educarea caracterului, rolul important il detine educatia vointei, necesitatea
fortificarii ei. Vointa crestinului autentic nu este o vointa oarba, ci cu un rol moral superior,
dand vietii un sens adevarat . „Un ideal care sa nu implice iubirea de adevar si sacrificiul
pentru aproapele si iubirea de Dumnezeu, nu este in stare sa fructifice puterile omului, sa
realizeze caracterul si personalitatea.“208 Un ideal care include dezvoltarea unor asemenea
virtuti, purifica persoana, iar pe credincios il ridica din patimi, pentru a face posibila
salasluirea iubirii de Dumnezeu si de oameni. Crestinul nu este o creatie a mintii, ci un om
intreg, om al lui Hristos, realizat dupa statura lui Hristos, care in tendinta de a ajunge la
asemanarea cu Dumnezeu nu are in vedere numai puterile sale, ci colaboreaza smerit cu
harul divin. Pornind de la inclinarea sufletului spre Dumnezeu, omul poate regasi scopul
ultim al vietii sale – desavarsirea personala. Sfintii Parinti au afirmat ca in toti oamenii e
innascuta o veche afinitate cu cerul. Fericitul Augustin, accentueaza aspiratia sufletului
dupa fericire, dupa Dumnezeu. De la nastere pana la moarte, viata crestinului nu este

208
Preot Prof. Dumitru Stăniloaie, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1934, p. 177

49
altceva, decat o sfanta dorinta. Omul este creat de Dumnezeu si isi poate afla linistea
sufletului numai intorcandu-se iarasi la Dumnezeu.209
Savarsirea binelui, contribuie la linistirea omului, pentru ca in aceasta se simte
posibilitatea dobandirii fericirii ultime. Dumnezeu a sadit in firea omului imboldul spre
bine, ca astfel omul sa fie dus de fiecare lucru bun spre modelul sau desavarsit. Nazuinta
spre bine, adevar si lumina il caracterizeaza pe om, dar aceasta nazuinta trebuie incurajata
prin practicarea vietii in sens crestin, separand incetul cu incetul partea nobila si luminoasa
a omului de cea intunecoasa. Formarea caracterului crestin este in ultima instanta, educatia
vointei, obisnuirea ei cu trairea si practicarea virtutilor. Efortul in realizarea caracterului
religios-moral crestin este de mare insemnatate, dar imperfectiunea este legata de faptele
omului. De aceea este nevoie de harul lui Dumnezeu care se adauga cu puterea Lui infinita.
Trasaturile caracterului religios-moral crestin sunt urmatoarele: prima dintre toate si
cea mai mare este iubirea crestinului fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Pentru ca
„Dumnezeu este iubire“ (1 Ioan 4,8) si in toate El se manifesta prin puterea iubirii, si
inchinatorii Sai trebuie sa se distinga in atitudinea lor fata de Creatorul si de fapturi, tot prin
virtutea iubirii. Din iubire izvoraste mila crestina si de aici fapta buna, milostenia. Mila este
fiica a iubirii, este iubirea in actiune. Alte trasaturi sunt blandetea si smerenia. Mantuitorul
Insusi este chipul blandetei si al smereniei desavarsite. Nu exista blandete si smerenie mai
mare decat a Mantuitorului „Care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El
intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea
oamenilor si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se
pana la moarte si inca moarte de cruce“. (Filipeni 2,6-8). Blandetea Sa este model pentru
toti sfintii care I-au urmat si care progoniti fiind se rugau pentru prigonitorii lor asemenea
Lui pe cruce: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac“. (Luca 23,34) . Bland si smerit este
numai cel ce a ajuns in stadiul de perfectiune morala, cand poate aduce la disciplina si
tacere patimile si poftele interioare. Bunatatea este o alta trasatura ce exprima nobletea
caracterului crestin, iar granitele ei se intind la nesfarsit.
Sinceritatea este fata omului deschis la inima si care se stie raportat la valoarea sa de
fiu al lui Dumnezeu. Cumpatarea in vorba si fapta este o trasatura ce exprima chibzuinta in
manifestarile credinciosului fata de imprejurarile existentei. Curatia vietii presupune tinerea
poruncilor lui Dumnezeu; morala Bisericii lui Hristos este un mod de a fi nu un cod de legi
si reguli impersonale. Mantuitorul ne spune ca cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.
Prin viata sa curata, crestinul devine lumina pentru semenii sai. Spiritul de sacrificiu pentru
aproapele este in viziunea crestina nu numai o datorie ci o jertfa bineplacuta lui
Dumnezeu. Statornicia in credinta, perseverenta in virtute, nadejdea tare, atasamentul
neconditionat fata de dragostea lui Hristos, sunt trasaturi in manifestarea caracterului
religios-moral crestin. Barbatia si fermitatea se vadesc in primul rand in lupta hotarata pe
care o poarta crestinul, mai intai impotriva pornirilor spre rau din propria-i fiinta, apoi in
impotrivirea fata de raul din lume. Atitudinea de rugaciune si de meditatie, de traire in
Dumnezeu ii este proprie credinciosului crestin.
Caracterul religios-moral crestin se dobandeste printr-un efort educational sustinut.
Educatia omului este un proces de durata care trebuie inceput de la cea mai frageda varsta.
Cu fiecare etapa din viata omului, printr-o educatie adecvata se poate realiza progresul
spiritual. „Nimeni, nici un fel de pedagogie laica, nu poate tagadui ca in om exista setea de

209
Fericitul Augustin, Confesiuni în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

50
adevar infinit, de dreptate infinita, de frumusete negraita, de iubire, de viata care sa invinga
moartea”.210

ÎNCHEIERE ŞI CONCLUZII

Am încercat în cele spuse să aduc o rază de lumină asupra unui subiect de actualitate
şi de maximă necesitate. Educaţia religioasă pune bazele conştiintei şi conduitei religios-
morale a omului, ii da posibilitatea de a tinde catre indumnezeire.
Începând cu familia, putem afirma că aceasta nu este doar o instituţie între altele în
cadrul societăţii, ci un aşezământ sfânt, întemeiat şi voit de Dumnezeu încă de la creaţie.
Familia a fost şi trebuie să fie slujitoarea smerită a lui Hristos, ea a întins hotarele
Împărăţiei Lui pe pământ. Familia rămâne în permanenţă temelia umană a vitalităţii
creştine până la sfârşitul veacurilor. Ea este „biserica mică” a lui Hristos cel care o umple
de viaţa divină, o încadrează în organismul cel mare al bisericii, o luminează, o întăreşte şi
o sfinţeşte. Rolul familiei nu se rezumă numai la îngrijirile necesare dezvoltării fizice a
copilului, ci mai ales ea trebuie să constituie abisul de iubire în care copilul se scufundă
pentru a-şi lua apoi aripi să zboare. Iubirea din familie cuprinde în ea fără îndoială şi prima
educaţie căci părinţii sunt cei care Il pun pe copil în relaţie cu lumea, dar şi cu Dumnezeu.
În modul cel mai firesc, el primeşte primele noţiuni religioase in familie, biserica si scoala.
Pentru copil, biserica şi slujbele ei devin ceva la fel de firesc ca şi casa lui şi evenimetele ce
se petrec în ea.
Influenţa educativă a părinţilor nu trebuie neglijată însă nici atunci când copilul mai
adaugă câţiva ani în potirul vieţii sale şi depăşind cadrul familial se îndreaptă spre scpala.
Ea trebuie să pregătească copilul şi pentru Dumnezeu dar si pentru societate. Ea nu poate fi
o etapă tabu în acest sens pentru că ar însemna că este ruptă pe viaţa, căci Dumnezeu este
izvorul ei şi numai în Dumnezeu ne putem împărtăşi de ea.

210
Pr.prof. constantin Galeriu, apud Irina Maciuc, op.cit, pg.145

51