Psihologia dezvoltării

CURS 1 OBIECTUL DE STUDIU ȘI METODELE DE CERCETARE

1. Obiectul de studiu;
2. Metodele de cercetare.

1. Obiectul de studiu

Preocupări legate de evoluția ființei umane au apărut încă din cele mai vechi timpuri.
Platon face referire în scrierile sale la existența unor diferențe înnăscute în aptitudinile umane,
ce trebuie avute în vedere în creșterea și educarea copilului.

Un moment de referință în evoluția concepțiilor despre psihologia dezvoltării l-a

reprezentat apariția volumului Originea speciilor de Charles Darwin, în anul 1859. Această
teorie a avut un impact major asupra psihologiei dezvoltării determinând o mișcare consacrată
studiului copilului din perspectivă evoluționistă.

Psihologia dezvoltării (vârstelor) este o ramură a științelor psihologice izvorâtă din

necesitatea de a înțelege modul în care se constituie caracteristicile, funcțiile, procesele psihice
în ontogeneza timpurie și evoluția lor pe tot parcursul existenței umane, cu progresele ce se
înregistrează în fiecare etapă. Această ramură recunoaște schimbarea ca un proces de lungă
durată, în care individul trebuie însoțit, asistat și ghidat în fiecare moment al vieții lui. Scopul
final al acesteia este înțelegerea naturii umane și a mecanismelor dezvoltării sale.

Studiul omului, de la debutul vieții și până la moarte, cu ceea ce este comun și

semnificativ pe toată durata vieții, dar și cu relevarea specificității în etapele distincte ale
evoluției umane, conferă psihologiei dezvoltării un statut central în cadrul disciplinelor
psihologice. Constituirea acestei discipline a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate la
nivelul științelor biologice și sociale, a acumulării de cunoștințe în psihologia generală și într-
o serie de ramuri care vizează studiul omului în anumite perioade de vârstă (psihologia genetică,
psihologia copilului, psihologia adolescentului, psihologia preșcolarului, etc).

În aceste condiții, ea nu urmărește doar ceea ce se întâmplă într-un stadiu de dezvoltare,

ci tinde să surprindă legăturile profunde, pe de o parte, dintre momentele semnificative ale
constituirii funcțiilor și proceselor psihice, iar pe de altă parte, interrelațiile ce se stabilesc între
ele în cursul unui anumit stadiu.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Psihologia dezvoltării

Se consideră că psihologia vârstelor realizează o triplă viziune asupra vieții psihice

(Crețu, 2016): genetică, funcțională și diferențială. Viziunea genetică urmărește premisele,
apariția și dezvoltarea funcțiilor, proceselor și structurilor psihice. Aspectul funcțional
dezvăluie semnificațiile adaptative ale diverselor dimensiuni ale sistemului psihic. Viziunea
diferențială surprinde specificul diverselor stadii și multiplele variații din cadrul aceleiași etape.

Conținutul și sfera psihologiei vârstelor depășesc pe cel al psihologiei copilului prin

aceea că realizează o cuprindere pentru toate vârstele umane, depășind stadii și substadii în
cadrul acestora, cu specific și comun între ele, dar fără să fie o psihologie generală. Psihologia
vârstelor se folosește de datele psihologiei copilului și ale psihologiei generale ca și a celorlalte
ramuri ale psihologiei, cărora le furnizează, la rândul ei, informații despre dezvoltarea și
evoluția psihică a omului de la conceperea sa până în stadiul terminal.

Psihologia vârstelor (dezvoltării) se ocupă cu studiul genezei, dezvoltării și activității

psihice, a structurării personalității și conduitelor umane.

Psihologia vârstelor este știința care studiază caracteristicile constituirii activității

psihice umane, modificările acesteia de la inferior la superior, a regreselor ce au loc în anumite
etape de vârstă, a evoluției personalității și manifestării actelor de conduită în relație cu
determinările socio-culturale ale existenței ființei umane (Verza, 1994).

Odată cu evoluțiile sociale, culturale și politice, psihologia dezvoltării a cunoscut un

avânt din ce în ce mai amplu. Aceasta s-a dezvoltat treptat, s-au creat metode de cercetare
variate și au apărut numeroase studii despre dezvoltare.

Psihologia dezvoltării evidențiază că schimbarea este un proces de lungă durată, în care

individul trebuie însoțit, asistat și ghidat în fiecare moment al existenței lui. Scopul final al
acesteia este înțelegerea naturii umane și a mecanismelor dezvoltării ei.

2. Metodele de cercetare

Activitatea psihică nu poate fi studiată în mod nemijlocit deoarece conținutul și forma ei

de manifestare este atât de complexă încât numai concretizarea acesteia într-o situație dată,
poate fi supusă decelării. În acest context sunt evidențiate o serie de variabile dependente
(depind de caracteristicile de personalitate) și variabile independente (constiuite de reacții
psihice provocate). Între aceste variabile se efctuează lanțuri de corelații pentru a facilita analiza
și sintetizarea datelor în vederea constituirii de profiluri sau tipologii specifice unui stadiu de
vârstă și chiar a condiției umane generale. În urma acestui demers, se poate ajunge la modele
ale unor funcții sau procese psihice (al gândirii, al imaginației, al afectivității, al limbajului,

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Psihologia dezvoltării

etc.) ori ale unor categorii umane (al normalului, al handicapatului, al supradotatului, etc.).
Modelele respective sunt raportate unele la altele prin utilizarea unor unor metode de
cercetare/investigare din care se desprind: metoda longitudinală, metoda transversală, studiul
de caz, metoda experimentală, interviul, observația naturale, metoda clinică.

Modelele respective sunt raportate unele la altele prin utilizarea modalităților de

investigație din care se desprind:

 metodica genetico-longitudinală vizează dezvoltarea psihică a subiectului pe o anumită

perioadă de timp;
 metoda transversală prin intermediul căreia se surprind caracteristicile psihice într-un
stadiu anumit de vârstă;
 metodica mixtă, genetico-longitudinală-transversală destinată surpinderii evoluției
psihice în diferite stadii.

Prin metodă se înțelege un ansamblu de principii, idei și procedee care orientează actul
cunoașterii și asigură finalitatea lui.

Metoda longitudinală presupune studiul acelorași indivizi, în diferite momente ale vieții
lor, ei fiind comparați cu ei înșiși, la intervale regulate. Această metodă a adus psihologiei
dezvoltării unele dintre cela mai importante informații privind stabilitatea și schimbarea
aptitudinilor, a inteligenței, a trăsăturilor de personalitate, dezvoltarea fizică, a diferitelor funcții
și procese psihice.

Designul longitudinal presupune selectarea unui eșantion de subiecți și colectarea de

informații pe o perioadă mai lungă de timp. Astfel, se urmăresc schimbările personale în timp,
care constituie baza dezvoltării. Se observă dacă patternurile de comportament rămân stabile,
dacă trăsăturile de personalitate sunt stabile sau instabile, evoluția sănătății mentale sau a
inteligenței.

Aceste studii se desfășoară pe o perioadă lungă de timp, ceea ce poate determina anumite
limitări. De exemplu, se întâlnesc subiecți care nu sunt de acord cu implicarea lor sau a copiilor
lor pentru un timp îndelungat, ceea ce poate determina ca eșantionul să nu mai fie reprezentativ
la nivelul populației din care a fost extras. O altă problemă este dată de obișnuința subiecților
cu tehnicile de evaluare și răspuns, cu opțiuni dezirabile.

Există studii longitudinale realizate la nivelul unei generații, dar și cercetări pe mai multe
generații. Studiile longitudinale impun organizarea și menținerea cercetării pe perioade lungi,
dar apar dezavantaje specifice: costuri mai ridicate, pregătirea personalului, decesul subiecților.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Psihologia dezvoltării

Metoda transverasală se axează pe studiul diferitelor grupe de indivizi, la vârste diferite,

și compararea performanțelor lor. Sunt cele mai utilizate metode în psihologia dezvoltării și
reprezintă studierea unui grup de subiecți cu vârste diferite, într-un anumit moment, sub
anumite aspecte.

Această metodă prezintă o serie de avantaje și dezavantaje. Dintre avantaje menționăm:

costuri relativ reduse; durata mai scurtă; eșantionul poate fi creat mai ușor; pentru că nu durează
foarte mult vor renunța mai puțini subiecți. Printre dezavantaje se regăsește posibilitatea de a
confunda efectele datorate vârstei cu efectele unor variabile necunoscute. În situația în care
subiecții sunt egali în ceea ce privește variabilele din studiu se pot obține informații relevante.
O altă dificultate întâlnită în studiile transversale este aceea că, prin eșantionarea
comportamentului subiecților de diferite vârste, se secționează procesul de dezvoltare, care este
unitar și desfășurat în timp.

Studiul de caz presupe înregistrarea comportamentelor subiecților în scopul de a

identifica anumite patternuri. De exemplu, se încearcă stabilirea modului în care reacționează
elevii la notele mici sau care sunt factorii care determină rezultate școlare. Este o activitate
destul de dificil de realizat, deoarece noțiunea de notă mică comportă diferite interpretări, cu
atât este mai problematică înregistrarea tuturor factorilor implicați. Această metodă ridică
problema incertitudinii în ceea ce privește similaritatea dintre comportamentul subiectului
studiat și cel al altor subiecți de aceeași vârstă, astfel încât ar fi nevoie de mai multe demersuri
pentru a se stabili un pattern.

Metoda experimentului presupune că cercetătorul alege, stabilește și provoacă fenomenul

pe care dorește să-l studieze, prin acțiunea directă asupra subiectului prin intermediul unui
stimul ales. Are un grad de precizie mare deoarece implică controlarea unor variabile
(dependente și independente) și varierea condițiilor de desfășurare a fenomenelor investigate.

Experimentele sunt de mai multe feluri:

- de laborator: scot subiectul din ambianța obișnuită de viață și îl introduc într-o

ambianță creată in mod special, artificială;
- natural: se desfășoară în cadrul obișnuit de viață al individului;
- constatative: urmăresc fotografierea, consemnarea situației existente la un moment
dat;
- formative: introduc „factori de progres” și urmăresc efectele produse de ei;
- autoexperimentul: situație în care subiectul experimentează pe el însuși.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Psihologia dezvoltării

O formă bine structurată a experimentului natural este experimentul psihopedagogic, care

urmărește stabilirea unor condiții externe optime (metode de predare, materiale de învățare,
modalități de evaluare, etc.) pentru activitatea școlară a elevilor. Modificând în mod controlat
și fundamentat diferite condiții și factori externi, se urmărește obținerea unei ameliorări a
atitudinii și rezultatelor elevilor în pregătirea lor teoretică și practică.

Principalul beneficiu al experimentului este posibilitatea controlului variabilelor.

Limitele acetuia sunt determinate de anumite aspecte de ordin etic și de controlarea mediului în
care se desfășoară experimentul și care ar putea afecta validitatea datelor obținute.

Metoda interviului presupune stabilirea unei relații de comunicare directă între cercetător
(psiholog) și subiectul de la care se intenționează să se obțină informațiile dorite. Acesta constă
în adresarea unei serii de întrebări unui număr cât mai mare de persoane, urmărindu-se aflarea
anumitor informații cu privire la comportamentul propriu sau cu privire la comportamentul
copiilor lor, iar apoi răspunsurile sunt notate și înregistrate.

Interviul se poate realiza cu o singură persoană sau cu mai multe persoane deodată, în
grup. După obiectivul urmărit, se disting interviul clinic, centrat pe persoană, și interviul
focalizat, centrat pe o anumită temă.

În ambele cazuri, se cere ca psihologul să aibă în minte o schemă clară a aspectelor despre
care se dorește să obțină date și tipurilor de întrebări pe care trebuie să le adreseze, pentru a
crește eficiența.

Datele pe care ni le furnizează metoda interviului se pretează atât la o analiză cantitativă,

permițând evidențierea unor relații și aspecte cu un grad mai mare de generalitate, cât și la una
calitativă, dându-se posibilitatea să judecăm despre laturile particulare, specifice unui subiect
sau unei situații.

Metoda interviului are limitele ei, în sensul că este greu destabilit dacă grupul de oameni
supuși chestionării constituie un eșantion reprezentativ pentru categoria respectivă.

Metoda observației presupune urmărirea și înregistrarea desfășurării unui fenomen, starea

unui obiect, modificările ce se produc în ambianță. Obiectul acestei metode îl constiuie nu
procesele psihice în sine, ci expresia lor comportamentală, care angajează componenta fizică,
bioconstuțională a personalității, care va pune în evidență o latură stabilă și una dinamică.

Este necesar ca observația să îndeplinească anumite condiții pentru a-și spori eficiența:

-să se desfășoare în conformitate cu un scop și pe baza unui plan dinainte stabilit;

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Psihologia dezvoltării

-să fie aleasă situația în care individul își poate dezvălui cel mai bine latura sau trăsătura
pe care ne propunem să o studiem;

-să aibă un caracter focalizat, atenția trebuind tot timpul concentrată asupra aspectului
propus a fi observat, ignorând aspectele care nu sunt de interes;

-să fie sistematică, logic structurată pe baza unor criterii;

-să se asigure reținerea și înregistrarea fidelă, cât mai completă a datelor selectate.

Observația se desfășoară sub mai multe forme, în funcție de criterii diferite de clasificare.

După modul de desfășurare, observația poate fi directă și indirectă. În primul caz,

observatorul este prezent în spațiul de acțiune al subiectului și acesta conștientizează prezența
lui, în cazul al doilea, observatorul se află în afara spațiului de acțiune al subiectului.

După gradul de implicare a observatorului în desfășurarea evenimentelor în câmpul

observațional, se disting: observația pasivă, când observatorul nu intervine în nici un fel, și
observația activă, în care observatorul se implică direct în desfășurarea evenimentelor, ca
membru al grupului.

După încadrarea în timp, distingem observația continuă, care se întinde pe o perioadă

mai lungă, și observația secvențială sau fragmentară, care se realizează în intervale succesive
de durată mai scurtă.

După obiectivul urmărit identificăm observația globală, care vizează tabloul surprinderea
tabloului comportamental integral, și observația parțială sau selectivă, care urmărește un singur
aspect sau act comportamental.

Când observația este orientată spre noi înșine, ea devine autoobservație. Autoobservația
este atât o modalitate de autocunoaștere, cât și una de dezvăluire pentru cei din jur, furnizându-
le date despre noi înșine. Ea se utilizează și în cercetarea științifică propriu-zisă, existând situații
când cercetătorul apelează la subiect pentru a se autoobserva în timpul evaluării unei activități,
al rezolvării unor probleme și a surprinde stările interioare prin care trece pentru a le relata la
sfârșit.

Un aspect important al acestei metode de cercetare este că oferă informații asupra vieții
reale, însă nu și explicații asupra cauzelor dezvoltării.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Psihologia dezvoltării

Metodele clinice sunt fundamental diferite de cele care tind să aplice metode uniforme
pentru investigare. Esența acestor metode este crearea fiecărei întrebări în funcție de subiect și
de răspunsul lui anterior.

Bazele metodelor clinice se află în psihanaliza clasică, când Sigmund Freud considera că
personalitatea este strict dependentă de istoria familială. Jean Piaget a folosit metoda clinică
pentru a explora gândirea copiilor și procesualitatea acestora.

Punctul forte al metodelor clinice este că ele oferă informații despre comportamentul
individual. Rezultatele obținute nu pot fi generalizate asupra unui grup. Pentru a extrage
concluzii generale, trebuie să ignorăm particularitățile individuale, și cu cât ne apropiem mai
mult de general, cu atât pierdem din specificul individului.

Metoda clinică ne oferă date despre dinamica internă a individui, dar nu putem extrapola
rezultatele.

Orice design și tehnică de colectare a datelor are o anumită utilitate, însă nu există un tip
care să poată fi folosit la orice tip de cercetare.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela