Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ISTORIA PEDAGOGIEI
Unitatea de învățare 4.
IDEI PEDAGOGICE ÎN FILOSOFIA CREȘTINĂ (PATRISTICĂ ȘI SCOLASTICĂ)
Filosofia creştină (philosophia christiana, expresie consacrată de Augustin) cuprinde două etape
importante (Florian, 1992, pp.127-128):
filosofia patristică, cea a părinţilor bisericii, care durează de la moartea lui Isus până în sec. al VII-
lea, perioada cristalizării dogmelor teologice şi a afirmării bisericii, o perioadă în care, cu tot dispreţul
faţă de filosofia păgână “religia şi filosofia stau în strânsă legătură şi aproape pe picior de egalitate
(Florian, 1998, p.51);
filosofia scolastică, ale cărei origini se află în timpul lui Carol cel Mare, în secolul al IX-lea, când
creştinismul se germanizează, pătrunde din ce în ce mai mult printre barbarii din Imperiul Roman de
Apus. După expresia filosofului scolastic Petrus Damiani, filosofia este considerată acum ancilla
theologiae (sclava teologiei). Scolastica este filosofia noilor popoare romano-germanice care au
apărut pe teritoriul Imperiului Roman de Apus, desfiinţat de Odoacru în 476, care au trecut de la
păgânismul germanic la creştinismul elen (Florian, 1998, p. 63).
În secolele al II-lea şi al III-lea, foarte importante pentru pedagogia creştină sunt scrierile
apologeţilor și ale polemiştilor. Din punctul de vedere al formei de exprimare, acestea sunt scrieri
literare. Cel mai important dintre apologeţi a fost Iustin Martirul, iar dintre polemişti, Irineu. În timp ce
polemiştii şi-au propus să combată mişcările eretice, apologeţii au încercat să convingă pe conducătorii
statului roman şi pe scriitorii păgâni, precum Celsus, că acuzaţiile împotriva creştinismului sunt false
(acuzaţii de ateism, canibalism, incest, indolenţă, acţiune antisocială etc.) şi cereau să fie toleraţi de
legile statului roman.
95
MARIANA MOMANU
religioase; în consecinţă nu interzice nici o disciplină de studiu. Cunoaşterea este un prim pas către
mântuire şi este absolut necesară într-o ”pedagogie a sufletului” al cărei scop îl constituie mântuirea.
Clement este primul gânditor creştin care a lăsat o lucrare sistematică de pedagogie: Pedagogul.
Lucrarea sa a constituit o sursă importantă pentru pedagogia creştină. Idealul educaţiei constă în
mântuirea sufletului prin credinţă şi săvârşirea faptelor bune. Un creştin adevărat trebuie să parcurgă
trei trepte: convertirea, instruirea şi desăvârşirea. Pedagogul este Hristos, învăţătorul suprem,
“păstorul”, pentru că el este fără de păcat, nepătimaş cu sufletul, Dumnezeu preacurat în chip de om şi
posedă perfecţiunea oricărei cunoaşteri. Este Logosul salvator (Dumnezeu vorbeşte în noi prin raţiune).
Pedagogia este religia, calea dreaptă către adevăr şi mântuire, călăuza în cutarea adevărului şi
înţelegerea lui Dumnezeu. Clement identifică mai multe niveluri ale definirii pedagogiei:
în raport cu cel care primeşte învăţătura: pedagogia este dobândirea înţelepciunii şi cunoaşterea lui
Dumnezeu prin credinţă;
în raport cu cel care dă învățătură: pedagogia înseamnă conducere şi instruire;
pedagogia e însăşi metoda; ea dă orientarea şi sensul în învățare;
pedagogia este materialul de predat şi de învăţat, ansamblul preceptelor moral-religioase.
Clement oferă sfaturi în ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea, somnul şi căsătoria creştină.
Acordă un loc important educaţiei religioase, dar nu neglijează educaţia fizică, intelectuală, morală,
estetică. Recomandă exerciţiile fizice, care sunt sursă de sănătate, dar şi de evoluție morală, curăţenia
sufletească, mila şi dragostea sinceră, moderaţie şi echilibru în tot ceea ce făptuim. Mântuirea şi
desăvârşirea sunt posibile numai cu ajutorul graţiei divine, prin acordul dintre voinţa umană şi voinţa
divină. Această idee reprezintă o constantă a pedagogiei creştine.
APLICAŢIE
Analizați conceptul de pedagogie la Clement Alexandrinul.
Idei pedagogice
CITAT
Grigore Taumaturgul, elev al şcolii din Cezareea, descrie astfel programul educaţional al lui Origene:
“Nu era interzis nici un obiect de studiu, nimic nu ne era ascuns sau interzis. Aveam voie să cunoaştem
orice doctrină, barbară sau greacă, cu lucruri spirituale şi seculare, divine şi umane, să analizăm cu
toată încrederea, să cercetăm întregul cerc de cunoştinţe şi să ne săturăm bucurându-ne pe deplin de
toate plăcerile sufletului” (Panegiric 13).
A conceput programe pentru elevii obişnuiţi dar şi pentru cei dotaţi. A scris Hexalpa, cea mai
frumoasă lucrare de cunoştinţe biblice a bisericii primare, şi Primele principii, cea mai importantă lucrare
96
ISTORIA PEDAGOGIEI
a sa de teologie, care prezintă doctrinele creştine de bază într-un mod sistematic și este considerată
primul tratat creştin de teologie sistematică. Este considerat adevăratul întemeietor al religiei creştine
(Windelband, 1996, p.115).
APLICAŢIE
Precizați și argumentați două idei valoroase ale concepției despre educație a lui Origene.
Idei pedagogice
Regulile mari au fost scrise pentru cei care-i puneau întrebări în legătură cu viaţa monahală;
reprezintă codul fundamental după care se desfăşoară şi azi viaţa monahilor în mănăstirile ortodoxe, 55
de principii şi norme care au ca fundament Scriptura. Vasile cel Mare îi îndeamnă pe călugări să
primească pe lângă mănăstirile lor pe copiii orfani sau pe cei aduşi de părinţi pentru a primi o educaţie
şi să-i educe potrivit vârstei lor. Copiii mici au sufletul mlădios ca ceara, le spune el călugărilor, de
aceea trebuie conduşi acum pe calea binelui. Copiii trebuie trataţi ca şi cum ar fi fiii fraţilor monahi.
Pedepsele nu trebuie să fie simple reprimări, că exerciţii morale prin care să dobândească stăpânirea
de sine, modestia şi simţul dreptăţii; recompensele sau premiile trebuie să fie stimulative, să uşureze
învăţarea. Ca metodă, recomandă interogaţia, considerată un mijloc eficient de suscitare a atenţiei.
Regulile mici (515 reguli) constituie un adevărat manual de catehism pentru monahi, sub formă
de întrebări şi răspunsuri, care explică fiecare cerinţă ce trebuie îndeplinită de monah. Vasile cel Mare a
exprimat norme precise cu privire la rugăciune, studiu, munca manuală, relaţiile dintre monahi şi dintre
aceştia şi lume. Norma fundamentală, ora et labora (rugăciune şi muncă), este un adevărat etos al vieţii
creştine, care exprimă dubla natură a omului: esenţa spirituală şi natura psihofizică (Adămuţ, 1997, p.
234). Rugăciunea şi munca sunt scopul vieţii monahale, dar şi mijloace de desăvârşire. Monahii erau
obligaţi să cunoască Scriptura şi să mediteze asupra ei, să studieze scrierile ecleziastice, să
stăpânească “arta de a mânui trestia, cerneala, pergamentele” după expresia sa. Munca este o valoare
morală şi creştină deopotrivă.
Cuvânt către tineri sau Despre folosul ce-l putem trage din citirea scriitorilor profani este un
îndrumar pentru lectura autorilor profani, care arată folosul şi primejdia, deopotrivă; trebuie să ne
împărtăşim din aceste scrieri asemenea albinelor, care nu se apropie la fel de orice floare şi nu încearcă
să ia tot din florile pe care le-au atins. Nu trebuie să ne lăsăm atraşi de farmecul cuvintelor pentru a nu
ne lăsa cuprinşi de cele rele, precum fac cei care înghit otrava pusă în miere (1959). Vasile cel Mare
dovedeşte o vastă erudiţie: citează din Hesiod, vorbeşte de Homer, de Plutarh, de Platon, Pitagora etc.
şi-i îndeamnă pe tineri să-i citească pe clasici pentru a se pregăti să înţeleagă Scriptura, aşa cum
războinicii se exersează mult înainte de a lupta într-un război. Cultura este o podoabă asemenea
frunzelor care împodobesc un copac; mai importantă rămâne însă podoaba fructelor.
97
MARIANA MOMANU
Scopul educaţiei este dincolo de această lume: “Trebuie să iubim şi să tindem din toate puterile
către ceea ce ne poate duce către viaţa viitoare şi să dispreţuim tot ceea ce nu are legătură cu ea”
(1959).
Aplicaţie
Analizați valoarea pedagogică a regulilor morale elaborate de Vasile cel Mare.
Explicați rolul cunoștințelor laice din perspectiva finalităților educației la Vasiel cel Mare.
Idei pedagogice
Ioan Gură de Aur a considerat educaţia drept preocuparea cea mai înaltă a omului, deoarece “din
lipsa ei vin toate relele”: “Cel mai mare păcat care depăşeşte pe toate celelalte şi care duce spre
culmea răutăţii este lipsa de educaţie a copiilor”.
Educaţia este o artă. Ioan Gură de Aur îi compară pe părinţii care se îngrijesc de educaţia copiilor
lor şi pe educatori cu pictorii şi sculptorii. Educatorul este mai presus de orice artist, pentru că educaţia
este cea mai importantă dintre toate artele, iar cine vrea să o stăpânească trebuie să fie mai desăvârşit
decât orice pictor sau sculptor. Din acest motiv, alegerea dascălului este un lucru foarte important; el
lasă urme adânci în personalitatea în formare a copilului:
“Așadar, fiecare din voi, părinți și mame, așa cum îi vedem pe pictori făcându-și tablourile și
statuile cu multă luare aminte, tot așa să ne îngrijim și de aceste minunate statui care sunt copiii. Căci
pictorii, punându-și în fiecare zi tabloul înaintea lor, întind culorile cum se cuvine. Iar sculptorii în piatră
fac și ei același lucru, îndepărtând ceea ce e de prisos și adăugând ceea ce lipsește. Așa și voi, ca niște
făcători de statui, să aveți spre aceasta toată zăbava făcând minunate statui lui Dumnezeu: suprimați ce
e de prisos și adăugați ce lipsește; și priviți la ele în fiecare zi să vedeți ce înzestrare prisositoare au din
fire, ca să o sporiți, și ce deficiență din fire, ca să o suprimați. Și cu multă luare aminte alungați de la ei
prilejul desfrânării, căci această dragoste este foarte vătămătoare pentru sufletele tinerilor” (2000, p.
109).
Educaţia trebuie să înceapă cât mai devreme, atunci când sufletul copilului este uşor de modelat,
precum pecetea se imprimă pe ceara moale. Cel mai potrivit loc pentru educaţia copilului este
mănăstirea, comunitatea care-l protejează pe copil de lumea exterioară coruptă. Scopul educaţiei este
de ordin moral şi religios: mai importantă decât instruirea este moralizarea copilului şi mântuirea
sufletului lui.
Pentru perioada copilăriei, pune accent pe educaţia simţurilor; căci simţurile copilului sunt ca
porţile unui oraş: sufletul omenesc. E necesară, întâi de toate, educaţia vorbirii: Ioan Gură de Aur cere
uşi şui zăvoare de aur pentru ca numai cuvintele lui Dumnezeu să ne pătrundă sufletul; vorbeşte apoi
de educaţia celorlalte “porţi ale sufletului”: auzul (care nu trebuie alterat prin cuvinte necuviincioase sau
98
ISTORIA PEDAGOGIEI
injurii), mirosul (care trebuie păzit deoarece poate stimula plăceri neconforme cu demnitatea umană),
văzul, cel mai greu de păzit (în acest sens, prescrie legi severe, astfel încât copilul să fie ferit de
privelişti imorale şi să observe doar frumuseţea lucrurilor şi a fiinţelor, frumuseţea cerului, a soarelui, a
stelelor etc.) şi simţul tactil, care vizează toată întinderea corpului (scopul educaţiei acestui simţ este de
a feri copilul de moliciune, de lenevie). Locuitorii oraşului sunt diferitele puteri sufleteşti, curajul, dorinţa,
raţiunea, de care trebuie să ne îngrijim, deoarece “sunt asemenea mamelor fecunde, care dau naştere
fie la dispoziţii bune, fie la rele”; fiecăreia îi corespunde atât o virtute, cât şi un defect (2000).
APLICAŢII
Precizați și argumentați trei idei valoroase ale concepției despre educație a lui Ioan Gură de Aur.
Analizați valoarea concepției pedagogice a lui Ioan Gură de Aur din perspectiva teoriilor genetice și
culturaliste referitoare la dezvoltarea personalității umane.
Idei pedagogice
Concepţia pedagogică a lui Ieronim reiese din cele două scrisori celebre referitoare la educaţia
fetelor: Epistola către Laeta pentru educaţia fiicei sale Paula (nepoata sfintei cu acelaşi nume) şi
Epistola către Gaudenţius pentru educaţia micuţei Pacatula. Dacă prima scrisoare vizează educaţia
unei viitoare călugăriţe, cea de-a doua e relevantă pentru ceea ce trebuie să însemne educaţia unei fete
în general şi conţine prescripţii mai puţin severe. Ieronim consideră că vocaţia este cea care trebuie să
ne rânduiască viaţa, iar educaţia trebuie să respecte această înclinaţie. Destinată a face din sufletul ei
“templul lui Dumnezeu”, Paula trebuie să primească o educaţie austeră. Ieronim face recomandări cu
privire la toate aspectele vieţii micuţei Paula: să nu participe la masa comună pentru a nu ajunge să
prefere anumite mâncăruri (ea trebuie să mănânce doar legume şi pâine, arareori peştişori; vinul este
permis în cantităţi foarte mici, atât cât este necesar sănătăţii); să nu se ridice niciodată îndestulată de la
masă, pentru a putea începe imediat cititul şi cântatul psalmilor. Băile sunt îngăduite numai dacă este
necesar; plimbările sunt interzise, pentru a nu întâlni persoane care ar putea s-o influenţeze în rău,
pentru a o feri de ispite. Îmbrăcămintea trebuie să fie simplă. În ceea ce priveşte educaţia intelectuală,
Ieronim propune o învăţare gradată: cărţile sfinte sunt recomandate în ordinea următoare: Psalmii,
Proverbele lui Solomon, Eclesiastul, Sfintele Evanghelii, Faptele şi Epistolele Apostolilor şi, în cele din
urmă, Cântarea Cântărilor, deoarece numai după o pregătire serioasă va înţelege simbolistica pe care o
conţin expresiile senzuale din Cântarea Cântărilor. Ieronim era preocupat de educaţia morală, dar şi de
educaţia intelectuală a Paulei; ea trebuia să fie devotată lui Dumnezeu, dar și instruită. De aceea, îi
recomandă să studieze literatura greacă şi să înveţe limba latină. Recomandă, de asemenea, lucrul
manual casnic, dar interzice educaţia fizică şi educaţia muzicală. Este mult mai puţin riguros în
prescripţiile pentru Pacatula, care nu era predestinată vieţii mănăstireşti. Totuşi, nici Pacatula “nu
trebuie să se manifeste prea liber în public şi să nu caute întotdeauna să frecventeze bisericile în zilele
99
MARIANA MOMANU
de solemnităţi. Toate plăcerile ei sufleteşti să fie acelea de a sta în cameră, ca niciodată să nu vadă pe
tineri eleganţi şi împodobiţi, nici tinerele fete uşuratice, ea să-şi astupe urechile la aceste voci
ademenitoare, care prin dulceaţa cântărilor produc sufletului răni mortale” (Ieronim, 1959, p.56).
Pedagogia izolării propusă de Ieronim este, fără îndoială, greu de acceptat, chiar şi atunci când
este vorba de educaţia unei viitoare călugăriţe. Valoroase sunt la Ieronim recomandările referitoare la
metoda de învăţare: predarea cititului şi a scrisului să se realizeze intuitiv, utilizându-se litere de lemn;
învăţarea să se realizeze sub formă de joc, să fie plăcută; copilul să fie obişnuit să înveţe temeinic şi să
nu abandoneze lucrurile începute. O astfel de educaţie nu putea fi realizată decât de un educator cu
experienţă, cu o viaţă morală şi o instruire temeinică (Narly, 1935, pp.48-56). Multe dintre ideile
pedagogice ale lui Ieronim au fost aplicate mai târziu în şcolile monahale. Concepția sa pedagogică a
influenţat şcolile monahale care s-au înfiinţat în acea perioadă. Principiul egalităţii oamenilor în faţa lui
Dumnezeu, susţinut de Ieronim, i-a condus pe dascăli la principiul educaţiei universale (un principiu pe
care-l vom regăsi în pedagogia comeniană şi în sistemul educaţional conturat de pedagogul ceh).
APLICAŢIE
Analizați valoarea și limitele concepției despre educație a lui Ieronim.
Idei pedagogice
Confesiunile lui Augustin, redactate între 397-401, constituie o capodoperă a literaturii universale.
Primele 10 cărți oferă o relatare autobiografică după modelul clasic, care împarte viaţa în perioade:
prima copilărie (infantia), dobândirea limbajului (pueritia), adolescenţa (adolescentia), tinereţea
(iuventus). Cartea a X-a constituie o meditaţie asupra operei sale până în punctul în care o scrisese,
care clarifică semnificaţia triplă a Confesiunilor: o mărturisire făcută lui Dumnezeu, o mărturisire făcută
oamenilor, pentru a-i ajuta să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, o mărturisire a atotputerniciei lui
Dumnezeu. Începând cu cartea a XI-a, Augustin îşi reia autobiografia pentru a o proiecta în cadrul biblic
al facerii lumii. Cartea este “mai mult decât prezentarea unei inimi fără ascunzişuri sau nararea unei
aventuri intelectuale, această carte este evocarea suferinţelor, întâmplărilor, pătimirilor nu spirit pornit să
cucerească adevărul şi orbit de descoperirea că acesta nu are alt chip decât cel al lui Dumnezeu din
Scripturi, care-şi răspândeşte pretutindeni lumina” (Sesé, Aymard, Riché, Feuillet, 1992, pp.91-92).
În filosofia sa educaţională, voinţa ocupă cel mai important loc. Predarea presupune încurajare şi
stimulare, nu coerciţie şi control autoritar. Educaţia este în mod necesar o educaţie prin credinţă care
duce la iluminarea sufletului şi descoperirea adevărului, care înseamnă descoperirea lui Dumnezeu.
Pentru Augustin, adevărul raţiunii este o confirmare a credinţei: “înţelege pentru ca să vezi”, iar
credinţa duce la raţiune “crede pentru ca să înţelegi”; credința este deasupra raţiunii, este
supraraţională (Florian, 1992, p.143). Adevărul nu poate fi atins de îndoială, este absolut. Augustin
argumentează astfel: mă pot îndoi de tot, dar nu şi de îndoiala mea, ca fapt lăuntric, a cărui existenţă nu
poate fi supusă îndoielii: “Dacă mă îndoiesc şi mă înşel, eu exist”; adevărul există în interiorul fiinţei; dar
ce preţ are un adevăr închis în mine, dacă nu există un Adevăr absolut, mai presus de mine; ce este
adevărul meu, dacă nu există Dumnezeu?
100
ISTORIA PEDAGOGIEI
APLICAŢII
Analizați rolul limbajului în dobândirea cunoașterii, în concepția lui Augustin.
Parcurgeți dialogul De magistro! Dezvoltați tema învățătorului lăuntric și analizați semnificația
pedagogică a acesteia în contextul pedagogiei creștine.
101
MARIANA MOMANU
102
ISTORIA PEDAGOGIEI
APLICAŢIE
Explicați rolul profesorului în procesul cunoașterii. Analizați relația cognitivă ca relație cauzală.
103