ISTORIA PEDAGOGIEI

Unitatea de învățare 4.
IDEI PEDAGOGICE ÎN FILOSOFIA CREȘTINĂ (PATRISTICĂ ȘI SCOLASTICĂ)

Filosofia creştină (philosophia christiana, expresie consacrată de Augustin) cuprinde două etape
importante (Florian, 1992, pp.127-128):
 filosofia patristică, cea a părinţilor bisericii, care durează de la moartea lui Isus până în sec. al VII-
lea, perioada cristalizării dogmelor teologice şi a afirmării bisericii, o perioadă în care, cu tot dispreţul
faţă de filosofia păgână “religia şi filosofia stau în strânsă legătură şi aproape pe picior de egalitate
(Florian, 1998, p.51);
 filosofia scolastică, ale cărei origini se află în timpul lui Carol cel Mare, în secolul al IX-lea, când
creştinismul se germanizează, pătrunde din ce în ce mai mult printre barbarii din Imperiul Roman de
Apus. După expresia filosofului scolastic Petrus Damiani, filosofia este considerată acum ancilla
theologiae (sclava teologiei). Scolastica este filosofia noilor popoare romano-germanice care au
apărut pe teritoriul Imperiului Roman de Apus, desfiinţat de Odoacru în 476, care au trecut de la
păgânismul germanic la creştinismul elen (Florian, 1998, p. 63).
În secolele al II-lea şi al III-lea, foarte importante pentru pedagogia creştină sunt scrierile
apologeţilor și ale polemiştilor. Din punctul de vedere al formei de exprimare, acestea sunt scrieri
literare. Cel mai important dintre apologeţi a fost Iustin Martirul, iar dintre polemişti, Irineu. În timp ce
polemiştii şi-au propus să combată mişcările eretice, apologeţii au încercat să convingă pe conducătorii
statului roman şi pe scriitorii păgâni, precum Celsus, că acuzaţiile împotriva creştinismului sunt false
(acuzaţii de ateism, canibalism, incest, indolenţă, acţiune antisocială etc.) şi cereau să fie toleraţi de
legile statului roman.

4.1. IUSTIN MARTIRUL (100-165)

Este principalul apologet al bisericii primare. A călătorit mult şi s-a iniţiat în filosofiile stoică,
platoniciană şi aristotelică, în pitagorism, dar a găsit adevărul în textele Scripturii. Foarte bun cunoscător
al filosofiei, nu a ignorat niciodată perspectiva pe care i-o putea oferi filosofia în interpretarea
creştinismului. A deschis o şcoală creştină (catehetică) la Roma în care a predat. În apologiile sale,
analizează nedreptăţile pe care le îndură creştinii şi descrie modelul de viaţă morală pe care îl oferă
Cristos şi religia creştină. A încercat să clarifice doctrina şi etica religiei creştine și a fost martirizat la
Roma în 165, când se afla încă în viaţă.

4.2. TERTULIAN (160-220)

A fost cel mai important apologet al bisericii apusene. S-a opus cu vehemenţă cunoaşterii
filosofice, considerând că în filosofia greacă se află germenele tuturor relelor. Avocat de mare reputaţie
într-o tinereţe marcată de imoralitate, Tertulian a devenit polemic şi necruţător; a adoptat un ascetism
extrem, a interzis creştinilor să participe la distracţii publice, a fost foarte strict în ceea ce priveşte
disciplina bisericii, recăsătorirea şi postul; a criticat botezul copiilor. A fost considerat un om al
extremelor. A acceptat ca fiii creştinilor să meargă la şcoala păgână dar nu a fost de acord ca în aceste
şcoli să predea creştini; interdicţia lui nu a fost însă oficializată de biserică (Cairns, 1992).

4.3. CLEMENT ALEXANDRINUL (150-215)

Elev al lui Pantaenus la Şcoala din Alexandria, format la confluenţa dintre cultura greacă, creştină
şi iudaică, a devenit conducătorul şcolii din Alexandria, în anul 200 (anul morţii lui Pantaenus).Spre
deosebire de Tertulian, Clement a considerat necesară cunoaşterea oricărei doctrine, laice sau

95
MARIANA MOMANU

religioase; în consecinţă nu interzice nici o disciplină de studiu. Cunoaşterea este un prim pas către
mântuire şi este absolut necesară într-o ”pedagogie a sufletului” al cărei scop îl constituie mântuirea.
Clement este primul gânditor creştin care a lăsat o lucrare sistematică de pedagogie: Pedagogul.
Lucrarea sa a constituit o sursă importantă pentru pedagogia creştină. Idealul educaţiei constă în
mântuirea sufletului prin credinţă şi săvârşirea faptelor bune. Un creştin adevărat trebuie să parcurgă
trei trepte: convertirea, instruirea şi desăvârşirea. Pedagogul este Hristos, învăţătorul suprem,
“păstorul”, pentru că el este fără de păcat, nepătimaş cu sufletul, Dumnezeu preacurat în chip de om şi
posedă perfecţiunea oricărei cunoaşteri. Este Logosul salvator (Dumnezeu vorbeşte în noi prin raţiune).
Pedagogia este religia, calea dreaptă către adevăr şi mântuire, călăuza în cutarea adevărului şi
înţelegerea lui Dumnezeu. Clement identifică mai multe niveluri ale definirii pedagogiei:
 în raport cu cel care primeşte învăţătura: pedagogia este dobândirea înţelepciunii şi cunoaşterea lui
Dumnezeu prin credinţă;
 în raport cu cel care dă învățătură: pedagogia înseamnă conducere şi instruire;
 pedagogia e însăşi metoda; ea dă orientarea şi sensul în învățare;
 pedagogia este materialul de predat şi de învăţat, ansamblul preceptelor moral-religioase.
Clement oferă sfaturi în ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea, somnul şi căsătoria creştină.
Acordă un loc important educaţiei religioase, dar nu neglijează educaţia fizică, intelectuală, morală,
estetică. Recomandă exerciţiile fizice, care sunt sursă de sănătate, dar şi de evoluție morală, curăţenia
sufletească, mila şi dragostea sinceră, moderaţie şi echilibru în tot ceea ce făptuim. Mântuirea şi
desăvârşirea sunt posibile numai cu ajutorul graţiei divine, prin acordul dintre voinţa umană şi voinţa
divină. Această idee reprezintă o constantă a pedagogiei creştine.

APLICAŢIE
Analizați conceptul de pedagogie la Clement Alexandrinul.

4.4. ORIGENE (185-254)

Date biografice
S-a născut într-o familie creştină în Alexandria. Tatăl său, Leonida, a fost profesor şi l-a iniţiat în
cultura greacă şi în tainele Scripturii. Când Origene avea 16 ani, tatăl său a fost martirizat. Fiind cel mai
mare dintre cei șase copii, a devenit responsabil de susținerea materială a familiei. Se spune că
Origene ar fi dorit să fie martirizat împreună cu tatăl său, dar mama lui i-a ascuns hainele pentru a
rămâne acasă (Cairns, 1992, p.105). A deschis o şcoală de gramatică şi a devenit foarte cunoscut. La
numai 18 ani era conducătorul şcolii din Alexandria, întemeiată în 179 de Pantenus. Nevoit să
părăsească şcoala catehetică, a devenit profesor la şcoala din Cezareea.

Idei pedagogice

CITAT
Grigore Taumaturgul, elev al şcolii din Cezareea, descrie astfel programul educaţional al lui Origene:
“Nu era interzis nici un obiect de studiu, nimic nu ne era ascuns sau interzis. Aveam voie să cunoaştem
orice doctrină, barbară sau greacă, cu lucruri spirituale şi seculare, divine şi umane, să analizăm cu
toată încrederea, să cercetăm întregul cerc de cunoştinţe şi să ne săturăm bucurându-ne pe deplin de
toate plăcerile sufletului” (Panegiric 13).

A conceput programe pentru elevii obişnuiţi dar şi pentru cei dotaţi. A scris Hexalpa, cea mai
frumoasă lucrare de cunoştinţe biblice a bisericii primare, şi Primele principii, cea mai importantă lucrare

96
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

a sa de teologie, care prezintă doctrinele creştine de bază într-un mod sistematic și este considerată
primul tratat creştin de teologie sistematică. Este considerat adevăratul întemeietor al religiei creştine
(Windelband, 1996, p.115).

APLICAŢIE
Precizați și argumentați două idei valoroase ale concepției despre educație a lui Origene.

4.5. VASILE CEL MARE(330-379)

Date biografice
S-a născut în Capadocia, în Cezareea, într-o familie evlavioasă. A primit o educaţie deosebită, în
şcolile din Cezareea (unde l-a cunoscut pe Grigore Teologul), Constantinopol şi Atena (unde a ascultat
prelegerile lui Libanius şi Himerius). A fost un timp profesor de retorică, dar s-a preoţit în 364, iar în 370
a devenit episcop. În timpul foametei din 368 a împărțit tot ce avea săracilor. A înfiinţat Vasiliada, un
aşezământ de ocrotire socială; a înfiinţat azile, adevărate instituţii de “asistenţă socială”, case pentru
reeducarea fetelor decăzute moral, spitale, şcoli tehnice. Principalele scrieri sunt: Învățături morale,
Regulile mari, Regulile mici, Despre credință, Omilii.

Idei pedagogice
Regulile mari au fost scrise pentru cei care-i puneau întrebări în legătură cu viaţa monahală;
reprezintă codul fundamental după care se desfăşoară şi azi viaţa monahilor în mănăstirile ortodoxe, 55
de principii şi norme care au ca fundament Scriptura. Vasile cel Mare îi îndeamnă pe călugări să
primească pe lângă mănăstirile lor pe copiii orfani sau pe cei aduşi de părinţi pentru a primi o educaţie
şi să-i educe potrivit vârstei lor. Copiii mici au sufletul mlădios ca ceara, le spune el călugărilor, de
aceea trebuie conduşi acum pe calea binelui. Copiii trebuie trataţi ca şi cum ar fi fiii fraţilor monahi.
Pedepsele nu trebuie să fie simple reprimări, că exerciţii morale prin care să dobândească stăpânirea
de sine, modestia şi simţul dreptăţii; recompensele sau premiile trebuie să fie stimulative, să uşureze
învăţarea. Ca metodă, recomandă interogaţia, considerată un mijloc eficient de suscitare a atenţiei.
Regulile mici (515 reguli) constituie un adevărat manual de catehism pentru monahi, sub formă
de întrebări şi răspunsuri, care explică fiecare cerinţă ce trebuie îndeplinită de monah. Vasile cel Mare a
exprimat norme precise cu privire la rugăciune, studiu, munca manuală, relaţiile dintre monahi şi dintre
aceştia şi lume. Norma fundamentală, ora et labora (rugăciune şi muncă), este un adevărat etos al vieţii
creştine, care exprimă dubla natură a omului: esenţa spirituală şi natura psihofizică (Adămuţ, 1997, p.
234). Rugăciunea şi munca sunt scopul vieţii monahale, dar şi mijloace de desăvârşire. Monahii erau
obligaţi să cunoască Scriptura şi să mediteze asupra ei, să studieze scrierile ecleziastice, să
stăpânească “arta de a mânui trestia, cerneala, pergamentele” după expresia sa. Munca este o valoare
morală şi creştină deopotrivă.
Cuvânt către tineri sau Despre folosul ce-l putem trage din citirea scriitorilor profani este un
îndrumar pentru lectura autorilor profani, care arată folosul şi primejdia, deopotrivă; trebuie să ne
împărtăşim din aceste scrieri asemenea albinelor, care nu se apropie la fel de orice floare şi nu încearcă
să ia tot din florile pe care le-au atins. Nu trebuie să ne lăsăm atraşi de farmecul cuvintelor pentru a nu
ne lăsa cuprinşi de cele rele, precum fac cei care înghit otrava pusă în miere (1959). Vasile cel Mare
dovedeşte o vastă erudiţie: citează din Hesiod, vorbeşte de Homer, de Plutarh, de Platon, Pitagora etc.
şi-i îndeamnă pe tineri să-i citească pe clasici pentru a se pregăti să înţeleagă Scriptura, aşa cum
războinicii se exersează mult înainte de a lupta într-un război. Cultura este o podoabă asemenea
frunzelor care împodobesc un copac; mai importantă rămâne însă podoaba fructelor.

97
MARIANA MOMANU

Scopul educaţiei este dincolo de această lume: “Trebuie să iubim şi să tindem din toate puterile
către ceea ce ne poate duce către viaţa viitoare şi să dispreţuim tot ceea ce nu are legătură cu ea”
(1959).

Aplicaţie
Analizați valoarea pedagogică a regulilor morale elaborate de Vasile cel Mare.
Explicați rolul cunoștințelor laice din perspectiva finalităților educației la Vasiel cel Mare.

4.6. IOAN CHRYSOSTOMUL (344 ?-407)

Date biografice
Ioan Antiohianul, supranumit în secolul al VI-lea hrisostomul (gură de aur), datorită talentului
oratoricesc, este considerat cel mai mare orator pe care l-a avut vreodată biserica răsăriteană (Cairns,
1992, p.136).A fost studentul sofistului Libanius, unul dintre prietenii împăratului Iulian. Acesta i-a oferit
o bună instruire în domeniul clasicilor greci şi al retoricii. A practicat o vreme dreptul dar, după botezul
din 386, s-a călugărit. A predicat în Antiohia. A fost patriarh al Constantinopolului din 398 până în 404,
când împărăteasa Eudoxia l-a alungat deoarece o criticase pentru extravaganţa vestimentaţiei şi pentru
ridicarea unei statui de argint alături de biserica Sfânta Sofia, unde predica. A murit în exil în 407
(Cairns, 1992, p.136).Principalele scrieri sunt: Omilii asupra Sfintei Scripturi, Despre pocăinţă, Despre
preoţie, Despre slava deşartă şi despre educația copiilor etc.

Idei pedagogice
Ioan Gură de Aur a considerat educaţia drept preocuparea cea mai înaltă a omului, deoarece “din
lipsa ei vin toate relele”: “Cel mai mare păcat care depăşeşte pe toate celelalte şi care duce spre
culmea răutăţii este lipsa de educaţie a copiilor”.
Educaţia este o artă. Ioan Gură de Aur îi compară pe părinţii care se îngrijesc de educaţia copiilor
lor şi pe educatori cu pictorii şi sculptorii. Educatorul este mai presus de orice artist, pentru că educaţia
este cea mai importantă dintre toate artele, iar cine vrea să o stăpânească trebuie să fie mai desăvârşit
decât orice pictor sau sculptor. Din acest motiv, alegerea dascălului este un lucru foarte important; el
lasă urme adânci în personalitatea în formare a copilului:
“Așadar, fiecare din voi, părinți și mame, așa cum îi vedem pe pictori făcându-și tablourile și
statuile cu multă luare aminte, tot așa să ne îngrijim și de aceste minunate statui care sunt copiii. Căci
pictorii, punându-și în fiecare zi tabloul înaintea lor, întind culorile cum se cuvine. Iar sculptorii în piatră
fac și ei același lucru, îndepărtând ceea ce e de prisos și adăugând ceea ce lipsește. Așa și voi, ca niște
făcători de statui, să aveți spre aceasta toată zăbava făcând minunate statui lui Dumnezeu: suprimați ce
e de prisos și adăugați ce lipsește; și priviți la ele în fiecare zi să vedeți ce înzestrare prisositoare au din
fire, ca să o sporiți, și ce deficiență din fire, ca să o suprimați. Și cu multă luare aminte alungați de la ei
prilejul desfrânării, căci această dragoste este foarte vătămătoare pentru sufletele tinerilor” (2000, p.
109).
Educaţia trebuie să înceapă cât mai devreme, atunci când sufletul copilului este uşor de modelat,
precum pecetea se imprimă pe ceara moale. Cel mai potrivit loc pentru educaţia copilului este
mănăstirea, comunitatea care-l protejează pe copil de lumea exterioară coruptă. Scopul educaţiei este
de ordin moral şi religios: mai importantă decât instruirea este moralizarea copilului şi mântuirea
sufletului lui.
Pentru perioada copilăriei, pune accent pe educaţia simţurilor; căci simţurile copilului sunt ca
porţile unui oraş: sufletul omenesc. E necesară, întâi de toate, educaţia vorbirii: Ioan Gură de Aur cere
uşi şui zăvoare de aur pentru ca numai cuvintele lui Dumnezeu să ne pătrundă sufletul; vorbeşte apoi
de educaţia celorlalte “porţi ale sufletului”: auzul (care nu trebuie alterat prin cuvinte necuviincioase sau

98
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

injurii), mirosul (care trebuie păzit deoarece poate stimula plăceri neconforme cu demnitatea umană),
văzul, cel mai greu de păzit (în acest sens, prescrie legi severe, astfel încât copilul să fie ferit de
privelişti imorale şi să observe doar frumuseţea lucrurilor şi a fiinţelor, frumuseţea cerului, a soarelui, a
stelelor etc.) şi simţul tactil, care vizează toată întinderea corpului (scopul educaţiei acestui simţ este de
a feri copilul de moliciune, de lenevie). Locuitorii oraşului sunt diferitele puteri sufleteşti, curajul, dorinţa,
raţiunea, de care trebuie să ne îngrijim, deoarece “sunt asemenea mamelor fecunde, care dau naştere
fie la dispoziţii bune, fie la rele”; fiecăreia îi corespunde atât o virtute, cât şi un defect (2000).

APLICAŢII
Precizați și argumentați trei idei valoroase ale concepției despre educație a lui Ioan Gură de Aur.
Analizați valoarea concepției pedagogice a lui Ioan Gură de Aur din perspectiva teoriilor genetice și
culturaliste referitoare la dezvoltarea personalității umane.

4.7. IERONIM (345-419)

Date biografice
Este cunoscut mai ales pentru traducerea Bibliei în latină, cunoscută sub numele de Vulgata.
Biblia lui Ieronim a avut o largă circulaţie: după conciliul de la Trent, a fost singura biblie oficială a
Bisericii romano-catolice, până de curând (Cairns, 1992, p.139). A revăzut Noul Testament în latină,
traducându-l direct din ebraică. S-a afirmat ca ilustru traducător şi comentator. Avea o foarte solidă
pregătire în literatura clasică: încă de la 12 ani a studiat la Roma greaca, latina, retorica şi filosofia. La
19 ani a fost botezat şi s-a alăturat unui grup de asceţi. Povesteşte că, într-un vis, Dumnezeu l-a
mustrat pentru devotamentul excesiv faţă de învăţătura păgână și a hotărât să-şi pună ştiinţa în scopuri
creştine. A călătorit la Constantinopol şi a studiat cu Grigore din Nisa şi Grigore din Naziansus.

Idei pedagogice
Concepţia pedagogică a lui Ieronim reiese din cele două scrisori celebre referitoare la educaţia
fetelor: Epistola către Laeta pentru educaţia fiicei sale Paula (nepoata sfintei cu acelaşi nume) şi
Epistola către Gaudenţius pentru educaţia micuţei Pacatula. Dacă prima scrisoare vizează educaţia
unei viitoare călugăriţe, cea de-a doua e relevantă pentru ceea ce trebuie să însemne educaţia unei fete
în general şi conţine prescripţii mai puţin severe. Ieronim consideră că vocaţia este cea care trebuie să
ne rânduiască viaţa, iar educaţia trebuie să respecte această înclinaţie. Destinată a face din sufletul ei
“templul lui Dumnezeu”, Paula trebuie să primească o educaţie austeră. Ieronim face recomandări cu
privire la toate aspectele vieţii micuţei Paula: să nu participe la masa comună pentru a nu ajunge să
prefere anumite mâncăruri (ea trebuie să mănânce doar legume şi pâine, arareori peştişori; vinul este
permis în cantităţi foarte mici, atât cât este necesar sănătăţii); să nu se ridice niciodată îndestulată de la
masă, pentru a putea începe imediat cititul şi cântatul psalmilor. Băile sunt îngăduite numai dacă este
necesar; plimbările sunt interzise, pentru a nu întâlni persoane care ar putea s-o influenţeze în rău,
pentru a o feri de ispite. Îmbrăcămintea trebuie să fie simplă. În ceea ce priveşte educaţia intelectuală,
Ieronim propune o învăţare gradată: cărţile sfinte sunt recomandate în ordinea următoare: Psalmii,
Proverbele lui Solomon, Eclesiastul, Sfintele Evanghelii, Faptele şi Epistolele Apostolilor şi, în cele din
urmă, Cântarea Cântărilor, deoarece numai după o pregătire serioasă va înţelege simbolistica pe care o
conţin expresiile senzuale din Cântarea Cântărilor. Ieronim era preocupat de educaţia morală, dar şi de
educaţia intelectuală a Paulei; ea trebuia să fie devotată lui Dumnezeu, dar și instruită. De aceea, îi
recomandă să studieze literatura greacă şi să înveţe limba latină. Recomandă, de asemenea, lucrul
manual casnic, dar interzice educaţia fizică şi educaţia muzicală. Este mult mai puţin riguros în
prescripţiile pentru Pacatula, care nu era predestinată vieţii mănăstireşti. Totuşi, nici Pacatula “nu
trebuie să se manifeste prea liber în public şi să nu caute întotdeauna să frecventeze bisericile în zilele

99
MARIANA MOMANU

de solemnităţi. Toate plăcerile ei sufleteşti să fie acelea de a sta în cameră, ca niciodată să nu vadă pe
tineri eleganţi şi împodobiţi, nici tinerele fete uşuratice, ea să-şi astupe urechile la aceste voci
ademenitoare, care prin dulceaţa cântărilor produc sufletului răni mortale” (Ieronim, 1959, p.56).
Pedagogia izolării propusă de Ieronim este, fără îndoială, greu de acceptat, chiar şi atunci când
este vorba de educaţia unei viitoare călugăriţe. Valoroase sunt la Ieronim recomandările referitoare la
metoda de învăţare: predarea cititului şi a scrisului să se realizeze intuitiv, utilizându-se litere de lemn;
învăţarea să se realizeze sub formă de joc, să fie plăcută; copilul să fie obişnuit să înveţe temeinic şi să
nu abandoneze lucrurile începute. O astfel de educaţie nu putea fi realizată decât de un educator cu
experienţă, cu o viaţă morală şi o instruire temeinică (Narly, 1935, pp.48-56). Multe dintre ideile
pedagogice ale lui Ieronim au fost aplicate mai târziu în şcolile monahale. Concepția sa pedagogică a
influenţat şcolile monahale care s-au înfiinţat în acea perioadă. Principiul egalităţii oamenilor în faţa lui
Dumnezeu, susţinut de Ieronim, i-a condus pe dascăli la principiul educaţiei universale (un principiu pe
care-l vom regăsi în pedagogia comeniană şi în sistemul educaţional conturat de pedagogul ceh).

APLICAŢIE
Analizați valoarea și limitele concepției despre educație a lui Ieronim.

4.8. AUGUSTIN (354-430)

Date biografice
Este cel mai renumit dintre părinţii latini ai bisericii. Născut din tată păgân şi mamă creştină, a
primit o educaţie literară deosebită. În tinereţe, a predat retorica în Cartagina, Roma, Milano. După o
tinereţe marcată de imoralitate, trece la maniheism, apoi la scepticism, neoplatonism şi ajunge la
creştinism, sperând să dobândească înţelepciunea. A fost influenţat de învăţatul episcop Ambrozie.
Dintre scrieri, menționăm: Confesiuni, Cetatea lui Dumnezeu, Despre credința creştină, De magistro.

Idei pedagogice
Confesiunile lui Augustin, redactate între 397-401, constituie o capodoperă a literaturii universale.
Primele 10 cărți oferă o relatare autobiografică după modelul clasic, care împarte viaţa în perioade:
prima copilărie (infantia), dobândirea limbajului (pueritia), adolescenţa (adolescentia), tinereţea
(iuventus). Cartea a X-a constituie o meditaţie asupra operei sale până în punctul în care o scrisese,
care clarifică semnificaţia triplă a Confesiunilor: o mărturisire făcută lui Dumnezeu, o mărturisire făcută
oamenilor, pentru a-i ajuta să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, o mărturisire a atotputerniciei lui
Dumnezeu. Începând cu cartea a XI-a, Augustin îşi reia autobiografia pentru a o proiecta în cadrul biblic
al facerii lumii. Cartea este “mai mult decât prezentarea unei inimi fără ascunzişuri sau nararea unei
aventuri intelectuale, această carte este evocarea suferinţelor, întâmplărilor, pătimirilor nu spirit pornit să
cucerească adevărul şi orbit de descoperirea că acesta nu are alt chip decât cel al lui Dumnezeu din
Scripturi, care-şi răspândeşte pretutindeni lumina” (Sesé, Aymard, Riché, Feuillet, 1992, pp.91-92).
În filosofia sa educaţională, voinţa ocupă cel mai important loc. Predarea presupune încurajare şi
stimulare, nu coerciţie şi control autoritar. Educaţia este în mod necesar o educaţie prin credinţă care
duce la iluminarea sufletului şi descoperirea adevărului, care înseamnă descoperirea lui Dumnezeu.
Pentru Augustin, adevărul raţiunii este o confirmare a credinţei: “înţelege pentru ca să vezi”, iar
credinţa duce la raţiune “crede pentru ca să înţelegi”; credința este deasupra raţiunii, este
supraraţională (Florian, 1992, p.143). Adevărul nu poate fi atins de îndoială, este absolut. Augustin
argumentează astfel: mă pot îndoi de tot, dar nu şi de îndoiala mea, ca fapt lăuntric, a cărui existenţă nu
poate fi supusă îndoielii: “Dacă mă îndoiesc şi mă înşel, eu exist”; adevărul există în interiorul fiinţei; dar
ce preţ are un adevăr închis în mine, dacă nu există un Adevăr absolut, mai presus de mine; ce este
adevărul meu, dacă nu există Dumnezeu?

100
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

Augustin recomandă un învăţământ intuitiv, bazat pe cunoaştere şi trăire, un învăţământ plăcut

care să cultive creativitatea şi înclinaţiile copilului şi să dea expresie predispoziţiei pentru joc. Educatorul
trebuie să fie un înţelept, un om moderat, un bun exemplu pentru elevii săi. El trebuie să trăiască
împreună cu elevii săi o comunitate de interese şi aspiraţii, să cultive spontaneitatea elevilor săi şi să-i
înveţe să descopere lumea (o idee pedagogică modernă, care avea să fie dezvoltată de filosofia
educaţională a “educaţiei noi”).
În De magistro, Augustin dezvoltă tema învăţătorului lăuntric, deplin coerentă cu concepţia
despre adevăr, despre Dumnezeu şi fiinţa interioară din celelalte scrieri, îndeosebi din Confesiuni.
Scrisă la scurt timp după convertirea la creştinism, lucrarea se prezintă sub forma unui dialog purtat cu
fiul său Adeodatus (“cel dăruit de Dumnezeu”), de doar 16 ani, un copil deosebit de dotat intelectual şi
înzestrat pentru filosofie (a murit înainte de a împlini 18 ani). Scopul dialogului este de a răspunde la
întrebarea “Cine poate fi numit învăţător şi care este rolul limbii, ca sistem de semne în dobândirea
cunoaşterii?”. Fiecare capitol şi fiecare paragraf este denumit printr-o idee care rezumă întregul conţinut
ideatic. Concluzia dialogului este că omul care predă cunoştinţe altora nu poate fi numit învăţător; doar
aparent acesta poate instrui, transmiţând cunoştinţe prin limbaj. El doar readuce în minte lucruri
cunoscute anterior sau îndeamnă la cunoaștere. Lucrarea este o subtilă critică a capacităţii limbajului,
ca sistem semiotic, de a transmite mesajul astfel încât acesta să ajungă de la vorbitor la ascultător fără
distorsiuni. Augustin susţine că noi doar reamintim prin limbaj, altora sau nouă înşine, cunoştinţele
dobândite anterior prin percepere directă, când e vorba de lucrurile materiale, sau prin iluminare
lăuntrică, atunci când e vorba de idei. Cuvintele sunt semne ale lucrurilor, dar nu sunt echivalente cu
lucrurile; ele au valoare rememorativă. Înţelegerea prin limbaj este posibilă numai dacă a existat o
percepere anterioară a lucrurilor. Augustin nu neagă rolul limbajului în cunoaştere, ci îi limitează rolul la
acela de cauză indirectă şi mediată a cunoaşterii. Cuvintele pot aduce şi informaţii noi despre obiecte,
prin descrieri, definiţii etc., dar nu pot instrui. Sunt necesare în cunoaştere, pentru că îndeamnă la
cunoaştere şi înţelegere, au rol stimulativ. Omul poate atinge diverse grade în cunoaşterea adevărului
de la nescire, ignorare, la credere, apoi la intelligere şi scire; în această ultimă etapă, el poate emite
judecăţi.

APLICAŢII
Analizați rolul limbajului în dobândirea cunoașterii, în concepția lui Augustin.
Parcurgeți dialogul De magistro! Dezvoltați tema învățătorului lăuntric și analizați semnificația
pedagogică a acesteia în contextul pedagogiei creștine.

4.9. TOMA D’AQUINO (1224-1274)

Date biografice
S-a născut în castelul Roccaseca, lângă Neapole, ca fiu al unui conte din familia Aquino, înrudită
cu familia imperială germană şi casele regale din Aragon, Sicilia şi Franţa. A primit mai întâi o educaţie
benedictină în mănăstirea de la Monte Cassino, după care optează pentru ordinul dominicanilor fără
acordul familiei; în acest context, ajunge in Koln, unde devine discipol al lui Albert cel Mare. A predat la
Paris, Koln, Roma, Bologna, Viterbo, Perugia şi Neapole. La 3 ani de la moartea sa, episcopul Parisului,
Etienne Tempier, îl condamna pentru aristotelism, în care vedea “revanşa păgânismului antic asupra
adevărului Evangheliei” (Gilson, 1995). La 49 de ani de la moarte, Toma a fost canonizat (1323) de
papa Ioan al 22-lea, fără vreo cercetare asupra miracolelor făcute de Aquinat, iar sentinţa lui Tempier
anulată; papa a considerat că fiecare scriere a lui Toma reprezintă o minune. Dintre scrieri, menționăm:
Summa contra gentiles (Compendiu împotriva “păgânilor şi împotriva arabilor); Summa Theologiae, o
sinteză a teologiei creştine şi a filosofiei.

101
MARIANA MOMANU

Concepția despre cunoaștere. Idei pedagogice

Sursele cunoaşterii sunt raţiunea şi credinţa. Existenţa lui Dumnezeu este întemeiată raţional, nu
este postulată a priori, ci dovedită a posteriori, plecând de la efecte. Creaturile sunt dovada Creatorului.
Orice se întâmplă în natură are o cauză, aceasta, la rându-i, o altă cauză şi, pentru că procesul nu
poate merge la infinit, trebuie acceptat un prim început, o cauză producătoare, care nu e produsă:
Dumnezeu este cauza eficientă şi finală a lumii. Prin Toma, scrie M. Florian (1992, p. 177), catolicismul
îşi atinge idealul de a realiza o “filosofie eternă”, care armonizează deplin rațiunea cu revelaţia
supranaturală sau credinţa. Raţiunea poate demonstra dialectic dogmele, cu condiţia să nu intre în
conflict cu aceste dogme; dacă se iscă totuşi un conflict, raţiunea trebuie să-şi recunoască neputinţa şi
să cedeze în faţa credinţei.
Toma nu a creat o filosofie a educaţiei; există, însă, în opera sa destule elemente care permit
interpretarea pedagogică a filosofiei sale. Toma a fost, ca şi Aristotel, un intelectualist; el a încercat
întemeierea raţională a dogmelor. Primele concepte ale înţelegerii umane preexistă în om şi pot fi
cunoscute prin intelectul său.
Ca şi Augustin, Toma d’Aquino pune întrebarea “Cine poate fi numit învăţător?”. Ca şi acesta,
răspunde că numai Dumnezeu este învăţătorul lăuntric şi cel dintâi, învăţătorul prin excelenţă, pentru că
el posedă perfecţiunea oricărei ştiinţe şi vorbeşte în noi prin raţiune. Spre deosebire de Augustin însă,
Toma d’Aquino admite că şi omul poate fi numit învăţător dacă devine cauza cunoaşterii la elev.
Învăţătorul trebuie să posede cunoaşterea şi, de asemenea, ştiinţa transmiterii cunoaşterii în mod clar şi
desăvârşit:“(...)se spune aşadar că unul îl învaţă pe altul pentru că îi expune celuilalt prin semne acest
proces raţional care se realizează în el prin (propria sa) raţiune naturală şi, astfel, raţiunea naturală a
discipolului ajunge - prin cele de acest fel prezentate lui (folosite) ca instrumente - la cunoaşterea
lucrurilor pe care nu le ştie” (Toma d’Aquino, 1994, p. 55). Cauza ultimă a cunoașterii este de natură
divină; Dumnezeu este adevăratul învățător: “Dar lumina unei raţiuni de acest fel, prin care asemenea
principii ne sunt cunoscute, a fost sădită în noi de Dumnezeu ca o asemănare a adevărului increat,
prezent în noi. Iată de ce, întrucât întreaga noastră învăţătură omenească poate fi eficace dor în virtutea
acelei lumini, este evident că numai Dumnezeu poate fi învăţătorul lăuntric şi cel dintâi, aşa cum natura
vindecă lăuntric şi cea dintâi” (Toma d’Aquino, 1994, pp.55-56).
Pentru Toma, a învăţa însemna a media între om şi Dumnezeu prin dezvoltarea propriei raţiuni şi
a raţiunii celorlalţi. Profesorul trebuie să-şi aleagă cu grijă cuvintele, exemplele, comparaţiile, pentru că
el este cauza cunoaşterii la elev, prin cuvintele-semne pe care le vehiculează. El compară adesea arta
de a preda cu arta de a vindeca. Şi profesorul şi doctorul ştiu ce trebuie făcut pentru a preda sau a
vindeca. Aşa cum doctorul îi redă pacientului sănătatea, tot aşa profesorul îl ajută pe elev să
dobândească propria cunoaştere. Rolul profesorului este chiar mai important decât al medicului pentru
că învăţarea presupune o interacţiune între două minţi, în timp ce vindecarea implică relaţia minte-trup
(Gangel, Benson, 1994, pp.115-116). Elevul are un rol activ în dobândirea cunoaşterii; profesorul doar
asistă acest proces, în care voinţa celui care învaţă are un rol hotărâtor, îl avertizează pe elev şi-i
conduce gândirea către învăţătura adevărată care e de natură divină. Profesorul înlătură obstacolele din
calea cunoaşterii şi-l ajută pe elev să-și actualizeze potenţialul cognitiv. Instruirea este mai rapidă şi mai
eficientă decât învăţarea prin descoperire personală.
În secolul al XVI-lea tomismul a cunoscut o perioadă de înflorire în universităţile spaniole,
conduse de iezuiţi. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Universitatea din Salamanca devenise un
centru de necontestat al filosofiei tomiste. Dar această resurecţie nu a însemnat decât un epilog, pentru
că secolul al XVIII-lea nu a fost deloc favorabil tomismului. Tomismul a reînviat în secolul al XIX-lea,
când papa Leon al 13-lea (Joachimo Pecci), prin enciclica din 4 august 1879 a hotărât restaurarea
tomismului. Renaşterea tomismului trebuia să contracareze atacurile crescânde ale “stângii” raţionaliste
împotriva credinţei. Tomismul a fost considerat expresia cea mai clară şi mai pură a philosophiei
perennis: o filosofie clară şi ordonată, ce a pus de acord în chip exemplar adevărurile revelate cu
integritatea vieţii, o filosofie, după expresia papei Leon al 13-lea, “care răspunde necesităţilor nu numai
ale unei epoci dar ale tuturor timpurilor”.

102
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

APLICAŢIE
Explicați rolul profesorului în procesul cunoașterii. Analizați relația cognitivă ca relație cauzală.

103