MARIANA MOMANU

Unitatea de învățare 6.
PEDAGOGIA CLASICĂ. SECOLUL AL XVII-LEA (J.-A. COMENIUS, J. LOCKE)

Secolul al XVII-lea are o “personalitate” distinctă în istoria ştiinţei: un secol ce avea să impună,
prin Descartes şi Newton, o nouă paradigmă de interpretare a lumii ce “va traversa toate revoluţiile
ştiinţifice ale secolului al XIX-lea, până la naşterea recentă a relativităţii lui Einstein, noua explicaţie
magică a lumii” (Braudel, 1987, p. 400). Un secol al geometriei, al mecanicii, al raţionalismului, al
metodei, în ştiinţă şi filosofie, secolul al XVII-lea este şi un secol al didacticii, datorită celebrei lucrări
Didactica Magna, a pedagogului ceh Comenius. Dacă Descartes şi Newton fundamentează ştiinţa
clasică (Braudel, 1987, p. 397), deschizând o nouă etapă a evoluției în istoria ştiinţei, în pedagogie,
Comenius inaugurează etapa pedagogiei clasice, o pedagogie ce rămâne în esenţă filosofică, dar
cunoaște un grad din ce în ce mai înalt de autonomizare şi specializare a preocupărilor vizând educaţia.
Specificul acestei etape constă în apariţia unor sisteme închegate de idei pedagogice, depăşind etapa
elementelor, sau a ideilor izolate despre educaţie (Moise, Cozma.,1996, p. 13). Principalii reprezentanți
ai acestei etape sunt: Jan Amos Comenius, John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Johann Heinrich
Pestalozzi, Johann Friedrich Herbart, Friedrich Wilhelm August Frőbel.

6.1. JAN AMOS COMENIUS (1592-1670)

Motto: “Aşa cum iritarea produsă de un fir de nisip
pătruns în interiorul scoicii dă naştere unei
perle, tot aşa disperarea de la începutul
secolului al XVII-lea a dat naştere primului om
care a privit cu seriozitate munca de învăţare
drept o ştiinţă” (Gangel, Benson, 1994, p.146).

Date biografice. O abordare cronologică activității pedagogice și principalelor scrieri

S-a născut în 1592, când se împlineau 100 de ani de la descoperirea de către Columb a Lumii
Noi, într-un mic sat din vestul Moraviei (regiune din estul Cehiei), Niwnice. Numele de Komensky
provine de la satul Komna, localitatea de origine a părinţilor săi. Familia făcea parte din Comunitatea
fraţilor boemieni, o sectă husită, cunoscută astăzi în America sub numele de Biserica Moraviană. La 12
ani îi mor ambii părinţi şi este încredinţat unei mătuşi din Straznice, unde frecventează şcoala
elementară. Cu sprijinul Comunităţii fraţilor boemieni începe studiul limbii latine la şcoala latină din
Prerau, la vârsta de 16 ani, o vârstă considerată foarte târzie pentru studiul latinei în Europa vremii sale.
Între 16 şi 22 de ani a studiat la Universitatea din Praga şi la Universitatea din Heidelberg, unde şi-a luat
în 1614 doctoratul cu o teză despre relaţia dintre ştiinţă și artă, scrisă sub influenţa operei lui Vives. S-a
întors apoi în Moravia unde a fost profesor de latină la şcoala latină din Prerau, apoi pastor şi director al
acestei şcoli.
Izbucnirea războiului de 30 de ani în 1618 avea să deschidă o etapă dificilă în viaţa lui Comenius.
Călugării catolici i-au ars cărţile în piaţa din Fulnek. În aceşti ani, Comenius a continuat a scris: Scrisori
către cer, Plângere, Labirintul lumii şi paradisul inimii. În 1628, Comenius a trecut graniţa în Polonia
împreună cu un mare număr de credincioşi şi s-a stabilit la Leszno (Lissa); a fost numit imediat director
adjunct al şcolii din localitate. Aici a început să scrie Didactica cehă în speranţa reîntoarcerii în Moravia
şi a refacerii prin educaţie a naţiunii distruse; se gândise chiar s-o denumească Paradisul Boemiei,
pentru a preciza cu mai multă claritate intenţia de refacere a naţiunii prin reforma şcolilor care urmau să
devină din “locuri de supliciu”, adevărate “ateliere ale umanităţii”. Tot în această perioadă Comenius a
scris prima lucrare de pedagogia familiei, Informatorul şcolii materne, o lucrare destinată părinţilor,
care precizează scopul, conţinutul şi metodele educaţiei în primii şase ani din viaţa copilului. A elaborat
manuale, între care Janua aurea linguarum reserata (Poarta de aur deschisă limbilor) a devenit

116
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

celebră. Scris în limbile cehă şi latină, manualul a cunoscut peste 100 de ediţii şi a fost tradus în 12
limbi europene şi 4 limbi asiatice, inclusiv în persană şi mongolă.
Între 1634 şi 1636 a tradus Didactica cehă în limba latină şi a intitulat-o Didactica Magna pentru a
exprima încrederea autorului în puterea educaţiei de a schimba în bine natura umană: “Cu un
entuziasm tineresc şi o speranţă prematură am numit-o magna”; “Din respect pentru viaţă am numit-o
mare” (1970).
În 1641 a devenit directorul şcolii latine din Leszno, unde a introdus o serie de inovaţii, între care
reprezentările teatrale. Comenius a fost criticat pe motiv că a introdus în şcoală elemente pansofice,
înainte ca problema să fie atent analizată şi pentru că a introdus elemente păgâne în repertoriul teatral.
În acelaşi an a fost invitat la Londra pentru a expune principiile pansofiei sale; aici a fost întâmpinat de
numeroși parlamentari între care şi poetul John Milton. Împreună cu 12 filosofi a pus bazele unui sistem
pansofic, care viza schimbări profunde în educaţie, ştiinţă şi viaţa socială. A scris Via lucis (Drumul
luminii) în care susţine ideea că la iluminarea minţii se ajunge pe patru căi: cărţi universale, şcoli
universale, o religie universală şi o limbă universală. Este o lucrare de politică a culturii care conţine idei
utopice; programul enciclopedic anunţă mişcarea iluministă a sec. al 18-lea.
În anul următor, 1642, a primit două invitaţii: din Franţa, de la Richelieu şi în Suedia,din partea
guvernului suedez, prin intermediul comerciantului olandez Ludovic de Geer. Comenius era chemat
pentru a contribui la reorganizarea învăţământului în aceste ţări. În acelaşi an, Comenius a părăsit
Londra şi a ajuns în Olanda unde l-a întâlnit pe Descartes. Moartea lui Richelieu l-a determinat să
accepte invitaţia guvernului suedez. După Pacea de la Westfalia, care a marcat sfârşitul războiului de
30 de ani, Comenius s-a întors la Leszno ca episcop al Comunităţii fraţilor boemieni. A primit invitaţia lui
Gh. Rakoczi de a veni în Principatul Transilvaniei; a elaborat numeroase manuale latine-maghiare şi
lucrări metodice şi pedagogice. Și-a petrecut ultimii ani de viaţă La Amsterdam. În 1657 a apărut Opera
didactica omnia, un volum care cuprinde 39 de lucrări în 3128 de pagini; volumul a apărut în 500 de
exemplare, legate în pergament. Pe prima pagină a acestei lucrări se află un desen foarte sugestiv: la
mijloc este o clasă de elevi cu un învăţător, deasupra bolta cerească, puţin mai jos un orologiu, alături
câteva corăbii, apoi sunt reprezentate horticultura şi agricultura, un atelier de pictură, arhitectură şi
sculptură şi o tipografie. Comenius însuşi explică imaginea: “acelea sunt făcute să stea în faţa ochilor
noştri drept călăuze reprezentând scopul dorinţelor mele în acest domeniu (al didacticii) şi anume, ca
arta de a preda şi a învăţa (şi prin aceasta starea şcolilor)să fie adusă la un asemenea grad de
siguranţă ca mişcare a bolții cereşti, ca mecanismul ceasului, ca arta navigaţiei, ca agricultura şi
horticultura, ca pictura, sculptura şi arhitectura şi, în fine, ca arta tipografică”(Comenius, Opera didactica
omnia, apud. Antohi, 1970, p. 168).
În 1658 a publicat la Nürenberg Orbis sensualium pictus (Lumea sensibilă în imagini). Cel mai
important lucru era acum pentru Comenius elaborarea şi publicarea scrierilor sale pansofice, cunoscute
sub titlul De rerum humanarum emendatione consultatio catholica (Consfătuire dreaptă cu privire la
îmbunătăţirea lucrurilor omeneşti). Lucrarea a rămas neterminată şi nepublicată. Deşi s-a crezut că este
pierdută, cu excepţia Panorthosiei care a fost publicată din timpul vieţii, lucrarea a fost descoperită în
preajma celui de-al doilea război mondial şi publicată în întregime în 1966.

APLICAŢII
Precizați activitatea didactică desfășurată de Comenius și ideile filosofice și pedagogice care stau la
baza acesteia.
Precizați principalele categorii de scrieri și lucrările reprezentative ale lui Comenius. Argumentați
valoarea acestora în contextul pedagogiei clasice.

117
MARIANA MOMANU

Concepția pedagogică
Fundamentul concepţiei pedagogice este de natură teologică şi filosofică: natura umană este
coruptă încă din clipa păcatului originar, dar poate fi îmbunătăţită prin educaţie. Primul capitol al
Didacticii Magna conţine încă din titlu o adevărată definiţie a omului ,“cea din urmă, cea mai completă şi
cea mai perfectă dintre creaturi” şi este un îndemn la cunoaşterea de sine argumentat teologic: “Căci ce
altceva spune vocea din cer prin Scripturi decât: Omule, mă cunoşti pe mine, te cunoşti pe tine? Pe
mine, izvorul eternităţii, al înţelepciunii şi fericirii, pe tine, creatura, chipul şi desfătarea mea?” (1970, p.
19).
Remarcăm optimismul concepției pedagogice comeniene. Rolul educaţiei constă în îmbunătăţirea
naturii umane, în scoaterea omului din starea de decădere originară şi perfectarea naturii umane prin
cunoaştere. Optimismul explică şi denumirea dată celei mai importante lucrări pedagogice: “Cu un
entuziasm tineresc şi o speranţă prematură am numit-o magna”; “Din respect pentru viaţă, am numit-o
mare”.
Comenius este adeptul cunoaşterii totale, universale, pansofice. Pansofia este cunoașterea
universală (Pansophia este sapientia universalis). Cunoaşterea întregului este, în fapt, o triplă
cunoaştere: cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea lumii înconjurătoare şi cunoaşterea de sine.
Izvoarele cunoaşterii sunt deci: lumea înconjurătoare, spiritul nostru şi Sfânta Scriptură. Aceste trei
izvoare alimentează: simţurile, raţiunea şi credinţa. Cele trei surse duc la cunoașterea întregului, la
pansophie.

APLICAŢII
Argumentați optimismul concepției pedagogice comeniene.
Explicați conceptul de cunoaștere pansofică și arătați rolul acesteia în contextul concepției pedagogice
comeniene.

Comenius a construit un sistem de învăţământ ierarhizat pe principii psihologice. În Didactica

Magna identifică patru etape de vârstă: prima copilărie, a doua copilărie, adolescenţa şi tinereţea şi
patru etape corespunzătoare ale educaţiei sau şcoli:
 schola materna sau educaţia realizată în familie (până la 6 ani): “Toate ramurile principale pe
care le are un copac, le produce trunchiul din primii ani, aşa că ele mai târziu n-au decât să
crească. Tot aşa, cu ceea ce vrem că-l înzestrăm pe om pentru necesităţile vieţii sale întregi trebuie
să-i împlântăm din prima şcoală” (1970, p.134).
 schola vernacula sau şcoala populară (6-12 ani) care urmăreşte să-i învețe pe copiii din această
etapă de vârstă ” tot ce le poate fi de folos în viața întreagă” (1970, p. 139) . Comenius identifică 12
finalităţi ale acestui învăţământ, între care: să citească uşor tot ce este scris şi tipărit în limba
maternă; să scrie curat, apoi repede şi, în sfârşit corect, conform gramaticii limbii materne; să
calculeze în scris şi cu abac; să măsoare exact cu orice mijloc etc.(1970, p. 139)
 schola latina sau gimnaziul (12-18 ani): “Pentru această şcoală am stabilit drept scop întreaga
enciclopedie a artelor, odată cu cele patru limbi” (1970, p. 142).
 academia sau învăţământul superior, şcoala de pansofie care are ca scop desăvârşirea şi
completarea tuturor ştiinţelor şi facultăţilor superioare.
Școlile materne trebuie să existe în fiecare sat, şcoala latină în fiecare oraş iar academia în
fiecare provincie sau ţară. În afară de aceste instituţii Comenius vorbeşte de necesitatea unui “colegium
didacticum”, o şcoală a şcolilor, o instituţie pentru formarea viitorilor educatori: “Acest colegiu universal
va reprezenta pentru celelalte şcoli ceea ce este stomacul pentru membrele corpului: un atelier viu care
furnizează tuturor viaţă, sevă şi forţă” (1970, p.148).
Cele patru vârste care stau la baza celor patru etape ale educaţiei corespund anotimpurilor
anului. În Pampaedia Comenius reia aceste etape ale educaţiei şcolare: şcoala din poala mamei (sau

118
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

pe genunchii mamei), şcoala copilăriei, şcoala adolescenţei şi şcoala tinereţii, dar identifică şi alte etape
ale educaţiei (1977):
 şcoala prenatală sau îndrumări utile pentru părinţi despre prima îngrijire a speciei umane încă din
pântecele mamei. Comenius vorbeşte de 3 puncte cardinale ale binecuvântării umane: să te naşti
bine (din părinţi oneşti, cu un corp sănătos, cu simţuri sănătoase şi o minte sănătoasă, din părinţi
evlavioşi); să trăieşti cum trebuie: să fii onest, să fii sănătos, să fii evlavios; să mori cum trebuie: să
laşi în urmă o amintire cinstită, să mori senin, de moarte naturală, nu violentă, să mori cu evlavie,
trecând prin moarte în viaţă. Primul punct ţine de educaţia prenatală. Comenius dă sfaturi
referitoare la căsătorie şi la comportamentul părinţilor în timpul sarcinii.
 şcoala bărbăţiei care cuprinde arta de a trăi cum trebuie şi de a înfăptui, după dorinţă, toate
acţiunile proprii sau practica vieţii. În această şcoală există trei clase: clasa celor care intră în vârsta
adultă sau îşi încep profesiunea, clasa celor care îşi continuă profesiunea şi clasa celor care îşi
termină profesiunea în viaţă. Comenius analizează cele mai importante ipostaze ale vieţii la această
vârstă: viaţa este o şcoală, viaţa ca profesie, viaţa ca muncă, viaţa ca drum şi ajunge la câteva
concluzii importante: scopul vieţii este tihna bătrâneţii şi apoi a eternităţii; viaţa este muncă,
frământare, viaţa este o capcană; viaţa este o luptă, viaţa este un joc al sorţii, viaţa este o piesă de
teatru, viaţa este o curgere, un vânt; viaţa prezentă este nesigură şi trecătoare etc.
 şcoala bătrâneţii care cuprinde culmea înţelepciunii omeneşti, cum să ajungi cu seninătate la
sfârşitul vieţii muritoare. Este şcoala care îl pregăteşte pe om pentru “academia veşnică”. Finalităţile
educaţiei sunt: să se folosească just de viaţa parcursă; să străbată corect restul vieţii; să-şi încheie
în mod înţelept întreaga viaţă muritoare. Nu numai corpul, spune Comenius, ci şi spiritul
îmbătrâneşte; de aceea este nevoie de educaţie continuă.
 şcoala morţii sau arta de a muri cum trebuie. Acest capitol este doar schiţat de Comenius.

APLICAŢII
Argumentați importanța fiecărei etape educaționale din perspectiva filosofiei educației permanente.
Analizați valoarea și actualitatea finalităților și conținuturilor învățării pentru fiecare etapă a educației în
parte.

Comenius este primul pedagog care a elaborat într-o manieră explicită un sistem al principiilor
didactice; aproape toate principiile didactice actuale îşi au originea în scrierile pedagogului ceh.
Principiile fundamentale ale procesului didactic au fost exprimate de Comeniu în Didactica Magna:
 principiul conformității cu natura: ”să urmăm natura, s-o imităm”; ”să educăm omul la timpul potrivit,
în primăvara vieții”;
 principiul conformității cu vârsta, o idee prezentă de-a lungul întregii istorii a gândirii pedagogice,
căreia Comenius s-a străduit să îi confere un fundament pedagogic și psihologic;
 principiul intuiției, considerat ”regula de aur a didacticii”; în repetate rânduri, Comenius recomandă
ieșirea din labirintul scolasticii și utilizarea simțurilor în realizarea cunoașterii (cunoștințele nu
trebuie luate doar din cărți, ci și direct, ”din cer și din pământ, din stejari și din fagi”).
Capitolele 15-19 din Didactica Magna dezvoltă, în ordine: Principiile prelungirii vieţii, Cerinţele
generale ale predării şi învăţării, adică ale predării şi învăţării în aşa fel încât efectul să fie sigur,
Principiile predării şi învăţării lesnicioase, Principiile predării şi învăţării temeinice, Principiile învăţării
concise şi rapide. Toate principiile didactice sunt inspirate exemplul pe care natura ni-l oferă în tot ceea
ce întreprinde.
Comenius propune nouă principii ale predării şi învăţării sigure:
1. Natura acţionează la timpul său.
2. Natura îşi pregăteşte materialul înainte de a-i da o formă.

119
MARIANA MOMANU

3. Natura îşi alege obiectul potrivit asupra căruia acţionează sau îl supune mai întâi unui tratament
anume pentru a-l face corespunzător.
4. Natura nu acţionează la întâmplare, ci rezolvă distinct fiecare lucru în parte.
5. Natura începe orice acţiune din interior.
6. În toate procesele formative, natura începe cu ceea ce este general şi sfârşeşte cu ceea ce este
particular.
7. Natura nu face salturi, ci procedează treptat.
8. Dacă natura începe ceva, ea nu se opreşte până nu termină lucrarea.
9. Natura ocoleşte cu grijă obstacolele şi lucrurile care pot face rău.

Identifică, de asemenea, zece principii ale învăţării lesnicioase; urmând calea pe care o arată
natura, instruirea se va realiza uşor dacă:
1. va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă,
2. va pregăti corespunzător spiritul copilului;
3. va proceda de la general la particular
4. şi de la uşor la greu;
5. nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie,
6. totdeauna se va proceda lent,
7. minţile nu vor fi constrânse la nimic, ci singure vor solicita în funcţie de vârstă şi metodă,
8. totul se va preda intuitiv
9. şi pentru utilizare prezentă
10. totul după una şi aceeaşi metodă continuă.

Tot zece sunt şi principiile predării şi învăţării temeinice:

1. Natura nu începe nimic nefolositor; de aceea se vor preda numai lucrurile de folos permanent.
2. Natura nu omite nimic din ceea ce crede util pentru corpul ce-l formează; de aceea se vor transmite
aceste lucruri utile în totalitatea lor, fără omisiuni.
3. Natura nu face nimic fără temelie sau rădăcini.
4. Natura îşi afundă adânc rădăcinile (baza trebuie să fie cât mai profundă).
5. Natura scoate totul din rădăcină şi nimic din altă parte (tot ce urmează mai târziu se sprijină pe
această bază).
6. Cu cât ceva pregătit de natură va avea mai multe utilizări cu atât se distinge prin mai multe articulaţii
(tot ce se poate deosebi se va distinge cât mai amănunţit).
7. Natura este într-un continuu progres şi nicicând nu se opreşte; ea nu lasă să stea ceva anterior
început ca să înceapă ceva nou, ci odată ceva început, îl continuă, mărindu-l şi perfecţionându-l (tot
ce succede se va baza pe ceea ce precede).
8. Natura uneşte totul prin legături permanente (tot ce este coerent se va lega permanent).
9. Natura păstrează proporţia între rădăcină şi ramuri, respectând, odată cu aceasta, cantitatea şi
calitatea (totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii).
10. Natura singură se reîmprospătează şi se întăreşte printr-o mişcare frecventă (toate se vor consolida
prin exerciţii continue).

IMPORTANT
Fiecare principiu este explicat dar şi exemplificat. Comenius i-a îndrumat pe educatori ca în tot
demersul didactic să urmeze exemplul naturii. Menirea educatorului este de a arăta elevului cum se
aplică adevărurile învăţate în şcoală în viaţa de toate zilele. Indiferent de obiectul de învăţământ,
ignorarea relevanţei şi a aplicabilităţii cunoştinţelor are efecte negative; dacă nu ţinem seama de
caracterul practic al învăţăturii “lucrurile pe care le explici vor părea nişte monştri din lumea nouă şi

120
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

atitudinea elevului, căruia îi este indiferent dacă ele există sau nu, va fi mai degrabă o problemă de
credinţă decât una cunoaştere” (1970).

Disciplina este foarte importantă; fără disciplină nu se poate învăţa nimic sau nimic cum trebuie.
Comenius invocă un proverb boemian care spune că o şcoală fără disciplină este ca o moară fără apă.
Disciplina nu trebuie să fie însă violentă; Comenius era împotriva pedepselor corporale, împotriva
bătăilor inutile practicate în şcolile europene ale secolului al XVII-lea.
A fost preocupat de educaţia fetelor pentru că “și ele sunt alcătuite după chipul lui Dumnezeu şi
au parte de harul Său şi de împărăţia lumii viitoare. Ele sunt înzestrate cu aceeaşi agerime a minţii şi cu
aceeaşi capacitate de cunoaştere (deseori cu mai multă decât sexul opus) şi sunt capabile să ajungă la
cele mai mari poziţii, de vreme ce ele au fost deseori chemate chiar de către Dumnezeu să domnească
peste naţiuni, să dea sfaturi sănătoase regilor şi prinţilor, să studieze medicina şi alte lucruri care sunt în
folosul rasei umane” (apud. Gangel, Benson, 1994, p. 152).

APLICAŢII
Explicați rolul disciplinei în educație, valorificând punctul de vedere comenian.
Comentați punctul de vedere al lui Comenius cu privire la educația fetelor.

6.2. JOHN LOCKE (1632-1674)

Date biografice
A fost cea mai proeminentă figură a Angliei secolului al XVII-lea; Daniel Boorstin îl consideră “un
Aristotel al vremurilor noi” (2001). Fiu de magistrat englez, Locke și-a făcut studiile la Westminster și
Oxford, primind o educație de tip scolastic. Prietenia cu fizicianul Robert Boyle și medicul Thomas
Sydenham i-a stimulat interesul pentru știință. Boorstin crede că cei doi, cei mai importanți oameni de
știință ai Angliei din acea vreme, l-au ajutat să găsească antidotul pentru metodele scolastice,
dominante în universități. Boyle și-a transformat locuința într-un laborator și loc de întâlnire pentru
oamenii de știință care erau adepții experienței; Sydenham, considerat “un Hippocrat englez”, a fost un
deschizător de drumuri în domeniul medicinii clinice și al tratamentului variolei și malariei. În preajma
acestuia, Locke a devenit medic practicant, deși nu avea o diplomă în medicină. A ajuns chiar, cu
ajutorul contelui de Shaftesbury (Anthony Ashley Cooper, personalitate importantă în timpul războiului
civil), medicul suitei regale, iar mai apoi consilier politic, calitate în care și-a afirmat ideile sale liberale:
monarhia constituțională, libertatea civilă și toleranța religioasă. Boorstin (2001) îl consideră un apostol
al experienței și al spiritului liberal modern.

Concepția pedagogică
Locke a pus bazele filosofiei critice și ale psihologiei analitice a cunoașterii. Toți filosofii de până
la el, inclusiv Descartes, au pus accent pe elaborarea de sisteme explicative ale lumii; Locke a stăruit
însă asupra punctului de plecare în cunoaștere, asupra originii și mecanismelor cunoașterii, asupra
puterii și limitelor acesteia (Narly, 1933). În Prefața Eseului asupra intelectului omenesc, Locke
povestește că, aflându-se la el acasă, în mijlocul unei discuții pe care n-o puteau duce la bun sfârșit, și-
a dat seama că luaseră un drum greșit și că, înainte de a începe o discuție filosofică e necesară
examinarea capacității noastre de a cunoaște: “Înainte de a ne angaja în astfel de cercetări (morală și
religioasă) e necesar să ne examinăm propria noastră capacitate și să vedem care sunt obiectele
accesibile minții noastre și care sunt deasupra înțelegerii noastre” (Locke, 1961). Înainte de a cunoaște,
trebuie să ne întrebăm ce putem cunoaște; Mircea Florian (1992) apreciază că în această întrebare se
află, în germene, criticismul kantian. Locke a fost primul gânditor care a pus problema originii, întinderii
și puterii cunoașterii, oferind o primă formulare clară a teoriei cunoașterii. Din această perspectivă, el
este considerat un precursor al lui Kant.

121
MARIANA MOMANU

Locke nu este numai un “geograful intelectului omenesc”, ci și un îndrumător al vieții omenești,

apreciază Mircea Florian (1992). El este teoreticianul libertății politice și al monarhiei constituționale,
influențând astfel gândirea politică și socială a secolului al XVIII-lea (Voltaire, Montesqieu, Rousseau).
Filosofia politică a lui Locke se bazează pe ideea de libertate. Critica ideilor înnăscute poate fi
interpretată ca o pledoarie în favoarea posibilității omului de a progresa din punct de vedere intelectual
și socio-moral. Windelband a considerat că filosofia lui a constituit preludiul marii simfonii de idei a
epocii luminilor.
Câteva cugetări asupra educației nu este o lucrare sistematică de pedagogie; reflecțiile asupra
educației i-au fost prilejuite de stăruința cu care un bun prieten (contele de Shaftesbury) i-a cerut sfaturi
cu privire la educația fiului său. Lucrarea are la bază scrisorile adresate acestuia, în timp ce se afla în
exil, în Olanda. Idealul educației în reprezintă formarea unui gentleman, un om capabil să facă față
diversității împrejurărilor vieții. Deși are în vedere formarea unui fiu de nobil, reflecțiile lui Locke cu
privire la educație nu sunt restrictive din perspectiva apartenenței sociale. Dimpotrivă, Locke consideră
că educația unui tânăr trebuie să fie completă și orientată către ceea ce este util în viață; învățarea unei
profesii este un lucru dezirabil chiar pentru un fiu de nobil. Locke precizează că gentlemanii trebuie
să-și crească copiii așa cum și-i cresc fermierii cei harnici și țăranii mai înstăriți” (1971, p. 5).
Orandum est ut sit mens sana in corpore sano (Să ne rugăm pentru o minte sănătoasă într-un
corp sănătos). Acest vers al lui Juvenal, destul de citat în epocă, l-a inspirat și pe Locke în definirea
sensului educației și chiar a fericirii umane: ”O minte sănătoasă într-un corp sănătos, iată o scurtă, dar
completă definiție a fericirii în această lume. Omului care le are pe amândouă nu-i mai trebuie nimic”
(1971, p.4).
Locke este un reprezentant tipic al optimismului pedagogic. Ca și în cazul cunoașterii, Locke a
pus problema posibilității și a limitelor educației. Răspunsul pe care l-a dat îl situează în curentul marilor
optimiști ai pedagogiei. Premisa filosofică a optimismului pedagogic al filosofului englez o reprezintă
critica tezei ideilor înnăscute, teză susținută de Platon, în antichitate, de Descartes, în secolul al VII-lea,
foarte populară în spațiul academic al acestui secol. Dacă nu există idei înnăscute, toată cunoașterea
noastră este rezultatul experienței. Nimic nu este în intelect dacă nu a fost mai întâi în simțuri. Limitele
cunoașterii sunt limitele experienței noastre. La naștere, spiritul omului este un fel de tabula rasa pe
care experiența noastră senzorială ”scrie” primele impresii. Reflecția preia experiența noastră senzorială
și o prelucrează. Argumentul lui Locke împotriva ideilor înnăscute îl constituie tocmai lipsa acestora cel
puțin în cazul unora dintre semenii noștri. Dacă ideile sunt înnăscute, atunci toți oamenii ar trebui să le
dețină, chiar și copiii, sălbaticii sau oamenii inculți. Toate ideile vin din experiență; în măsura în care
aceasta este organizată după intenții clare, structurată, sistematizată, experiența este însăși educația.
Mediul și educația au, după Locke, rolul decisiv în dezvoltarea personalității umane. Educația este cea
care produce deosebirile dintre oameni.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Interpretați următoarele fragmente referitoare la rolul educației în dezvoltarea ființei umane:
” (...) cred că pot spune că din zece oameni pe care îi cunoaștem, nouă sunt ceea ce sunt, buni
sau răi, folositori sau nu, datorită educației pe care au primit-o. Ea este aceea care determină
deosebirile mari dintre oameni”(1971, p. 4).
”Eu cred că mintea copiilor, ca și apele râului, poate fi îndreptată cu ușurință într-o direcție sau
alta” (1971, p. 4).

O educație potrivită naturii umane urmărește întâi de toate dezvoltarea virtuții, a înțelepciunii,
formarea bunei purtări și, în ultimul rând, însușirea de cunoștințe. Revoltat de formalismul steril al
învăţământului din epoca sa, el situează cunoştinţele pe ultimul loc, considerându-le importante numai
în măsura în care servesc “altor destoinicii mai importante”, precum virtutea şi înţelepciunea. Deloc

122
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

întâmplător, filosoful englez analizează educația intelectuală la final, după educația fizică și cea morală.
Acest aspect este semnificativ daca avem in vedere faptul că Locke este primul filosof care realizează o
analiză amănunțită a intelectului uman, plecând de la că intelectul dă superioritate omului: ”intelectul
este ceea ce așează pe om deasupra celorlalte ființe înzestrate cu simțuri și îi conferă toată
superioritatea și dominația pe care o are asupra lor”; ”el este negreșit un subiect care merită, prin însăși
măreția lui, să ne dăm osteneala de a-l cerceta”.
Locke atrage atenția asupra limitării educației la instruire, înțeleasă ca simplă însușire de
cunoștințe:
“Când se vorbeşte de educaţie, aproape totdeauna ne gândim la instrucţie. Când stau şi mă
gândesc cât caz se mai face pentru puţină latină şi puţină greacă, câtă, câţi ani, cât zgomot şi câtă
osteneală se irosesc fără nici un rezultat cu studierea lor, nu mă pot opri să cuget că părinţii trăiesc şi
acum cu frica de nuiaua dascălului de şcoală, pe care ei o consideră drept singurul instrument de
educaţie, ca şi cum toată treaba ar consta în învăţarea unei limbi sau două” (1971, p. 106).

TEMĂ DE REFLECŢIE
Cum se împacă interesul lui Locke față de cercetarea intelectului, concepția despre rolul acestuia în
afirmarea omului și punctul său de vedere cu privire la educația intelectuală?

APLICAŢIE
Analizați raportul dintre educație și instruire. Apreciați actualitatea punctului de vedere al lui
Locke cu privire la acest raport.

Adept al utilizării metodelor active în educație, Locke propune ca metode de învățare exercițiul și
convorbirile raționale cu copiii. Recomandă, chiar pentru un fiu de nobil, practicarea uneia sau mai
multor meserii și pune accent pe valorificarea curiozității copilului. Vorbește chiar de un instinct al
curiozității: ”Curiozitatea copilului nu este altceva decât instinctul de a-și lărgi cunoștințele. Ea este
totdeauna un semn bun și cel mai important instrument de care natura se servește pentru a izgoni
ignoranța cu care ne naștem” (1971).

APLICAŢII
Analizați critic actualitatea concepției despre educație a lui John Locke.
Analizați relația dintre concepția epistemologică și cea pedagogică la Locke.
Analizați rolul pe care îl atribuie Locke cunoștințelor în educație.

123