Cartea ” Vorbește Dumnezeu’’ de Miron Mihăilescu începe prin prezentarea unor

mărturii cu privire la părintele Miron. Astfel, părintele Miron, s-a născut la 22 ianuarie 1914 și s-
a stins din viață la 11 septembrie 1998. S-a căsătorit în anul 1939 cu Florica Popa, având
împreună patru copii: Mihail-Miron, Lucian-Ioan, Felicia-Maria și Teofil. Părintele a slujit 60 de
ani, iar în ultimi 30 de ani a savârșit zilnic Sfânta Liturghie.

Cuvintele de învățătură ale părintelui Miron sunt adevărate apoftegme creștine. Astfel,
din cartea părintelui Miron, putem întâlni câteva dintre ele:

Despre prietenie. Părintele ne relatează atât de frumos faptul că prietenia constă în a face
oamenii schimb de inimă unul cu altul, pentru ca împreună să pătrundă Taina lui Hristos. Numai
un prieten poate face asta, prietenul care are atenția supremă, având încredere deplină în faptul că
celui ce-i vorbește, din dragoste îi vorbește.

O altă învățătură a părintelui pe care le-o spune-a mereu credincioșilor era aceea că
Hristos iartă, dar nu acuză. Nicăieri în Sfânta Scriptură, Hristos nu scuză pe cineva. Dimpotrivă,
ne-a poruncit:”Fiți desăvârșiți ca Tatăl Meu”. Dumnezeu îl iartă, dar nu-l scuză pe cel ce-și
socotește de mică importanță greșeala. Mântuitorul nu îndreptățește ascultarea de sine.
Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatăl Meu are dreptate. Nu voi, Nici Eu, ci El. Tot așa ia spus și
lui Ioan Botezătorul: Să împlinim toată dreptatea, Eu și cu tine, punându-se alături de Ioan, pe
aceeași poziție de ascultător al lui Dumnezeu.

În continuare, părintele vorbește despre rolul preoților care trebuie să trezească inimile
credincioșilor la viață. Un preot trebuie să facă cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu.
Un preot nu trebuie să se mulțumească cu lauda la adresa lui. Până nu vedem oamenii ajunși la
starea de a nu mai putea trăi fără Sfânta Biserică, cu Tainele ei, înnoiți în toată gândirea lor și în
fapte să nu socotim că am reușit un mare lucru! Lucrarea lui Dumnezeu în om nu o știe nimeni,
dar nu ne putem culca pe urechea asta. Numai dacă inima ta, arsă de pipăirea Adevărului, ai
dăruit-o fără rezerve semenilor pe care îi slujești ei îl vor întresării pe Hristos în cuvântul și în
slujirea ta. Vorbea cu har de Arhipăstor, har din care se hrănește și preoția noastră. Dacă nu
irosești clipele depărtându-te de Hristos și arzi continuu în har, în orice moment și în orice
împrejurare te-ar aborda un om, răspunsul tău îi va cuprinde și lui inima.
 Părintele Miron spunea:” Este o perspectivă cumplită înaintea noastră, a celor ce avem
putința de a-L ajuta pe bunul Dumnezeu să ridice inimile la El, și nu o facem. Vom avea în cazul
acesta, soarta sării ce nu sărează, vom fi aruncați, lepădați. Aceasta e groaza noastră a preoților,
unul care citește Evanghelia, direct din inima Mântuitorului și nu o pune mai departe, pe viață și
pe moarte, la inima ascultătorilor, acesta nu are nici o cinste. Atâta râvnă îi cere celui trimis la
propovăduire, încât să aibă dinainte numai valoarea celor pentru care este trimis la propovăduire.
Atât îi iubește pe oameni, încât pentru ei, de dragul lor, sub nici un motiv să nu vă opriți sau să
nu vă împotmoliți pe undeva. Atât mă arde dorul de a-i vedea mântuiți, încât vă cer ca râvna
aceasta s-o aveți și voi, ca Mine. Cine e trimis către oameni, din partea Mântuitorului, acela
trebuie să aibă aceeași râvnă a Mântuitorului, râvnă dovedită pe Cruce. ’’

Părintele Miron, prin toate aceste învățături vrea să scoată în evidență și să clarifice
marea responsabilitate a preoților. Tot odată, părintele ne vorbește despre binele ca măsură a
dragostei: ’’Chiar și binele, cât ni se pare nouă că-l facem, nu-l putem cu adevărat împlini fără
El.”

El este măsura dragostei, El spune: Până aici e de făcut. Necazul cel mare este că noi
uităm acestea, nu ne încredem desăvârșit că El ne este viața. De atâtea ori, cu bună știință, nu
mergem cu dragostea până acolo unde-i pretindem lui Hristos să meargă în ce ne privește. Noi ne
permitem să ne oprim în drum.,,Nu pot ca tine, Doamne!” u …N-am spus că Eu sunt în tine
putința de a face totul? ,,Nu pot, Doamne!” …Iată evlavia noastră, cu care ne facem mii de cruci
și slujim grăind cuvinte frumoase, dar de făcut facem ca noi. Ne organizam cum e mai bine, mai
comod pentru noi, să-l urmăm pe Hristos. Au apărut atâtea porunci, te miri de unde: nu fă așa sau
fă așa ca să nu fie pre greu etc. și, cu aceste tocmeli, se pierde din adevărul visului Dumnezeu,
care de fapt ne ține. Da, în cazul în care am pățit ceva la un picior, în mod real nu pot veni la
biserică, dar totuși, ceea ce pot e cazul să fac fără abatere, până la capăt.”