Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea De Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iaşi

Master Misiune Şi Slujire Pastorală

LUCRARE DE SEMINAR
CUM APROPII UN TÂNĂR DE VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
SUFERINŢA CA MIJLOC DE APROPIERE
DUHOVNICEASCĂ

COORDONATOR:
Cornelia Stoleriu
ECHIPA DE PROIECT:
Cotosa Ionuţ
Drob Flavius
Însurăţelu Andrei
Marin Răducu – Vlad
Norocel Adrian
Sava Denis – Alexandru
Vlase Ovidiu

IAŞI, 2020
 CUPRINS
CUPRINS..............................................................................................................................................3
INTRODUCERE..................................................................................................................................4
CAPITOLUL 1. DEZVOLTAREA RELIGIOASĂ ÎN ADOLESCENȚĂ......................................6
Cap. 1.1 Religiozitatea ca sentiment psihologic al tânărului creştin...................................................6
CAPITOLUL 2. SUFERINŢA – CALE SPRE MÂNTUIRE............................................................9
Cap 2.1 Existența suferinței în viața omului și modul ei de interpretare.............................................9
Cap. 2.2 Suferinţa din perspectiva psihologica.................................................................................11
Cap. 2.3 Suferinţa din perspectivă duhovnicească............................................................................13
CAPITOLUL 3. VIAŢA ÎN HRISTOS – REMEDIUL SUFERINŢEI..........................................16
Cap. 3.1 Duhovnicul în viaţa tinerilor şi rolul său mijlocitor............................................................16
Cap. 3.2 Repere duhovniceşti în antiteză cu suferinţa......................................................................17
CONCLUZII.......................................................................................................................................19
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................21

3
 INTRODUCERE

Observăm în bisericile noastre că, cei mai mulţi dintre cei prezenţi la sfintele
slujbe sunt persoane în vârstă, pensionari, iar tinerii cu greu se mai lasă cuprinşi de fiorul
dumnezeiesc al slujbelor, de mirosul de tămâie, preferând în schimb să îşi petreacă timpul în
alte locuri în care sunt dominaţi de alte fioruri şi unde miresmele divine sunt absente. Acest
adevăr zdrobitor îl constată atât clericii, cât şi laicii, însă nu ne putem permite să ne limităm
la acest nivel de observare, ci trebuie să facem tot ceea ce ţine de noi pentru a-i câştiga din
punct de vedere spiritual şi pe cei tineri. O biserică fără tineri activi este o biserică fără viitor,
în sensul de slăbire a acesteia, de marginalizare a acesteia în societate. Această tendinţă o
întalnim astăzi în anumite zone ale lumii, dar şi la noi în ţară, Biserica Ortodoxă Română este
atacată mai ales de către cei tineri. Din păcate Biserica Ortodoxă este ţinta atacurilor la nivel
european, nu doar ortodoxia ci întreg creştinismul este martirizat, dacă ne aruncăm o privire la
gruparea teroristă ISIS, grupare formată mai ales din tineri, unii dintre ei recrutaţi din randul
creştinilor, ajungând să îşi sacrifice propria viaţă în numele unui dumnezeu fals, în numele
unei ideologii bolnave.
O cauză importantă a îndepărtării tânărului de Dumnezeu sau a neapropierii
acestuia de Dumnezeu şi implicit de Biserică este necunoaşterea lui Dumnezeu. O bună parte
a tinerilor nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi aici nu ne referim la dogmele profunde ale teologiei,
ci la ideile fundamentale pe care se bazează credinţa ortodoxă, adevăruri propovăduite de
către Biserică. În linii mari putem afirma ceea ce unii tineri nu cunosc şi anume: a) faptul că
Dumnezeu este iubire (Ioan. 4; 8, 11, 16, 17); b) că Dumnezeu este unul singur, cu alte
cuvinte nu există două adevăruri (Ioan. 17, 3; Efeseni . 4, 5); c) Iisus Hristos este Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat (Simbolul credinţei); d) ce doreste acest Dumnezeu de la om
sau invers ce ar trebui să dorim noi de la Dumnezeu.
Dacă unii tineri nu îl cunosc pe Dumnezeu aşa cum este El, este o lipsă a lor
personală, un handicap al propriei lor persoane, însă în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că
şi Biserica prin slujitorii ei, preoţii, dar şi trimişii acesteia, profesorii de religie au o vină.
Tinerii sunt chemaţi să conştientizeze că Dumnezeu este desăvârşit, că ne
cheamă la desăvârşire şi ne dăruieşte puterea îndumnezeirii. Tinerii se simt adeseori singuri
sau excluşi, mai ales în comunităţi închise, de oameni în vârstă dornici de a face observaţie
sau închişi în complexe şi suferinţă. Mustrarea în Biserică, săvârşită de neaveniţi este o reţetă

4
sigură pentru alungarea tinerilor. Obesrvaţiile acide, mustrarea amarnică, încruntarea pe post
de competenţă mistică, taxele şi interdicţiile nejustificate sunt catalogate ca fiind piedici în
calea participării tinerilor la Biserică. Tinerii trebuie să se simtă acceptaţi, să fie primiţi cu
dragoste, să li se explice dinainte regulile de urmat, să simtă efortul şi stăruinţa preotului în a-i
îndrepta. Discreţia fără laxism, iubirea fără forţare, grija fără înrobire, toate acestea sunt trepte
spre clădirea unei relaţii de încredere între tineri şi preot. Sfântul Apostol Luca vorbeşte
despre atmosfera Bisericii primare după revărsarea Duhului Sfânt: „Iar inima şi sufletul
mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci
toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre Înviera Domnului Iisus
Hristos şi mare har era peste ei toţi” (Fapte 4, 32-33). În toate acestea discuţia, taifasul
duhovnicesc, sfatul bun şi mai ales Spovedania sunt esenţiale în apropierea tinerilor de viaţa
duhovnicească.
De foarte multe ori suferinţa are un rol esenţial în apropierea tinerilor şi nu
numai de credinţă şi de Dumnezeu. Atunci când omul ajunge într un moment dificil, într o
situaţie în care nu mai găseşte rezolvare, automat simte nevoia să se apropie de Dumnezeu.
Astfel, apropierea de Dumnezeu poate fi simţită numai în suferinţe, fiindcă Hristos Însuşi,
Adevărul Însuşi, a suferit în această lume. După cum am afirmat deja, oamenii caută
apropierea de Dumnezeu la necaz, când toate merg bine aceştia uită de Dumnezeu, se
îndepărtează încrezându-se doar în forţele proprii şi în înşelăcinea gândurilor care spun că de
acum nu vom mai cădea. Atunci când necazurile ne lovesc, când dăm de suferinţă, îl căutăm
pe Dumnezeu, îl chemăm în ajutor, căutăm să ne apropiem de El, răniţi şi plini de durere în
suflet.
Cert este că Dumnezeu ne vede mereu, este cu noi şi lângă noi tot timpul. El
este tatăl din pilda fiului risipitor iar noi suntem fiul, care după ce şi-a cheltuit bogăţia
sufletului în păcate caută a se întoarce la tatăl. Dumnezeu este un tată bun, milostiv şi drept,
nu doreşte moartea păcătosului ci îndreptarea sa (Iezechiel 18,23). Dumnezeu e plin de
bunătate când vine vorba de apropierea de Dumnezeu, nimeni nu trebuie să deznădăjduiască,
dacă am căzut în necredinţă, trebuie să ne ridicăm, să nu deznădăjduim şi să venim din nou
spre Dumnezeu cu toată inima şi El ne va primi, după cum Însuşi Dumnezeu afirmă în Sfânta
Scriptură: „Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi mă vei preaslăvi”
(Psalmul 49,16).

5
 CAPITOLUL 1. DEZVOLTAREA RELIGIOASĂ ÎN ADOLESCENȚĂ

Cap. 1.1 Religiozitatea ca sentiment psihologic al tânărului creştin

Trăim într-o lume controversată unde se poate observa că oamenii nu mai acordă
religiei aceeaşi importanţă ca în trecut. Această lucrare a apărut la constatarea faptului că din
ce în ce mai mulţi adolescenţi se îndepărtează de credinţă, de valorile spirituale şi îşi ocupă
timpul cu numeroase activităţi tentante care au apărut în ultimele decenii. M-a interesat în
special reprezentarea socială a lui Dumnezeu la aceşti adolescenţi şi felul în care Îl percep
individual.
De asemenea m-a interesat care sunt principalele schimbări care apar în dezvoltarea sa
psihică în această perioadă, felul cum familia şi apoi societatea influenţează reprezentarea
socială a lui Dumnezeu, ce reprezintă Dumnezeu pentru adolescenţii din zilele noastre şi cum
influenţează criza religioasă, specifică adolescenţei, formarea reprezentărilor sociale.
Este de mare importanţă ca cel ce catehizează pe reprezentanţii acestei vărste „dificil
de înţeles” să cunoască mai întâi diferitele situaţii cu care aceştia se confruntă astăzi.
Psihologia s-a interesat şi se interesează de religie, căutând prin metode experimentale
să ne dea înţelegerea celor mai variate forme ale vieţii religioase şi să încercăm să aflăm, atât
cât este cu putinţă, ce anume se întâmplă în sufletul omenesc. Psihologia religioasă se ocupă,
în primul rând de religie ca o atitudine personală; se încearcă o căutare şi lămurire a
sentimentelor, reprezentărilor, ideilor şi acţiunilor religioase. Această psihologie pune mare
preţ pe emoţie, pe viaţa de simţire şi de voinţă a individului, metodele de cercetare ale
acesteia prezentând religia ca simplă operă a omului, având în acest caz o varietate
subiectivă1.
Religiozitatea este un fenomen multidimensional care are multe implicaţii în planul
vieţii sociale, dar mai ales individuale. Religiozitatea poate fi privită din punctul de vedere al
manifestărilor externe sau din punctul de vedere al conţinutului credinţelor individuale şi al
influenţei pe care acestea le exercită asupra alegerilor pe care le face individul.
Religia este o necesitate psihologică deoarece omul aspiră spre infinit, spre Dumnezeu.
Sentimentul religios este un sentiment aparte, nu este numai de natură sentimentală,
intelectuală sau voliţională, ci este o sinteză a tuturor sentimentelor. Religia este un fapt divin
necesar, omul descoperindu-se în religie2.

1
Cf. Jean-François Catalan, Omul şi religi sa. O perspectivă psihologică, Ed. Polimark, Bucureşti, 1997, p. 16.
2
Cf.Ibidem, pp. 17-18.

6
 Trăirea religioasă nu este altceva decât ceea ce omul simte, gândeşte şi manifestă faţă
de lumea supranaturalului, în anumite momente, cu anumite ocazii. Spre deosebire de alte
instituţii care promovează valorile, religia ca instituţie vizează omul în totalitatea sa.
Aspectele majore pe care religia le are în vedere sunt originea şi mai ales finalitatea omului.
Omul trebuie să aibă o justificare a existenţei sale şi să-şi îndeplinească sensul
existenţial. Formaţia religioasă constituie mijlocul şi condiţia pentru împlinirea idealului
vieţii, iar formarea, instruirea se realizează prin educaţie, ceea ce corespunde stării lăuntrice a
omului spre desăvârşire.3
Psihologia adolescenţei este mai greu de conturat, datorită complexităţii, atât a
fenomenelor biologice prin care trece adolescentul, dar şi datorită multitudinii de trăiri şi
transformări psihice prin care trece acesta în această perioada. Trebuie menţionat faptul că
adolescentul supune religia unui examen foarte riguros, el căutând să-şi formeze şi o
convingere religioasă4.
Putem spune că adolescenţa este perioada în care iau naştere adevăratele trăiri
religioase pe baza propriilor interpretări asupra noţiunilor de credinţă, adolescentul nu le mai
primeşte de-a gata, ci le trece prin filtrul raţiunii proprii. De aici se desprinde o caracteristică
fundamental a vârstei, ce constituie îndepărtarea de concretismul copilăriei în direcţia
spiritualizării şi abstracţiunii. Este perioada în care adolescentul, caută o documentare mai
amplă a credinţei sale, concretismul din copilărie cedând şi făcând loc spiritualităţii în
domeniul credinţei religioase. Atât credinţele cât şi practicile religioase se află sub imperiul
rezonanţei psihologice a vârstei, precum şi numeroasele întrebări şi frământări specifice
vârstei, în primul rând problemele existenţiale care privesc originea vieţii în genere şi în
special originea omului5.
Religia ca fenomen psihic conduce spre formularea unui ideal sfânt, religios, care
caracterizează viaţa întreagă, în el sintetizându-se conştiinţa supremă a binelui, adevărului şi
frumosului, astfel, sub influenţa acestor valori transcendente, adolescentul devine religios,
deoarece simte că aparţine unei lumi suprasensibile, unitatea tuturor valorilor într-o valoare
supremă, transcendentă, făcând-o valoarea religioasă.
În orice om întâlnim numeroase trăiri religioase, mai puternice, sau poate mai puţin
puternice, însă acestea apar ca având o conotaţie mult mai puternică în adolescenţă. S-a
menţionat deja că adolescenţa este vârsta căutărilor, a întrebărilor existenţiale, vârsta decisivă

3
Cf. Gheorghe Şanta, Valori creştine în educaţia morală a adolescentului, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj
Napoca, 2004, p. 39.
4
Cf. Ibidem, p. 40.
5
Cf. Emilia Duma, Psihologia trăirilor religioase, Ed. Millenium, Alba Iulia, 2001, p. 59.

7
pentru formarea personalităţii sale. Dacă până la vârsta de 12 ani s-a observat un oarecare
echilibru, o stabilitate în manifestările religioase, acum apar şi momente de criză religioasă,
conflicte interioare, întrebări fără răspuns. Rezolvarea acestor conflicte duce însă la adâncirea
conştiinţei religioase, la o analiză mai profundă a sentimentului religios.
Cercetătorii susţin că tinerii de azi nu mai prezintă aceeaşi preocupare faţă de religie şi
de ritualurile religiei, adolescenţii având cu totul alte domenii de interes, datorită dezvoltării
tehnologiei, dar şi a educaţiei pe care o primesc de la familie. Familia de azi nu mai pune atât
de mult accentul pe oferirea unei educaţii religioase copiilor, iar dacă nu există bazele
educaţiei religioase, şcoala şi Biserica vor avea puţine şanse de a-i insufla tânărului dorinţa de
a merge la Biserică sau de a respecta ritualurile credinţei.
Trăim într-o societate în continuă schimbare, ceea ce duce la apariţia unor numeroase
oportunităţi pe care adolescentul nu le poate refuza, iar importanta pe care adolescenţii o
acordă religiei este din ce în ce mai mică. Mulţi autori spun că Dumnezeu ocupă un loc
neînsemnat în viaţa adolescentului, spre deosebire de generaţiile trecute care aveau o cu totul
altă viziune şi acordau o importanţă deosebită religiei.
Sunt autori care susţin că în reprezentarea lui Dumnezeu un rol important îl are
anturajul de prieteni. Adolescentul având dorinţa de a se integra într-un anumit grup la care
aderă, lucru care este caracteristic acestei perioade, astfel poate să-şi schimbe concepţia,
practicile religioase etc. Acest lucru depinde foarte mult şi de personalitatea adolescentului,
cât de mult anturajul îl poate influenţa într-o anumită privinţă sau alta6.
O altă categorie de manifestări psihice individuale, în ceea ce priveşte manifestările
religioase sunt îndoielile religioase. Începuturile adolescenţei aduc o criză în viaţă religioasă,
acest lucru datorându-se dezvoltării gândirii critice, iar ca urmare, în mintea adolescentului se
iniţiază o reflecţie asupra conceptului de Dumnezeu, de religie.
Pe lângă toate transformările sale, adolescentul trece printr-o criză religioasă, nu
pentru că în adolescenţă s-ar diminua sentimentul religios, ci pentru că acesta pleacă în
căutarea adevărului, lovindu-se de cenzura raţiunii, luând naştere îndoieli cu privire la
Dumnezeu.
Acestă trecere a spiritualităţii prin filtrul raţiunii este o perioadă normală din viaţă
adolescentului, iar îndoiala nu înseamnă neapărat slăbirea sentimentului religios, ci mai
degraba faza acută a acestuia.

6
Cf. Ibidem, p. 126.

8
9
 CAPITOLUL 2. SUFERINŢA – CALE SPRE MÂNTUIRE.
Cap 2.1 Existența suferinței în viața omului și modul ei de interpretare

Oamenii abordează suferința psihologic și social în diferite moduri. Unii o văd

ca un mister inexplicabil, alții ca pe un destin inevitabil, aceștia nu găsesc nici un sens a ei,
pierzând astfel sensul vieții. Cei optimiști cultivă însă falsa senzație a fericirii și omit
problema dureii, însă această abordare este categoric ruptă de realitate

Suferința este legată de reaua întrebuințare a libertății, ea apare deobicei din dorința
căutării plăcerilor simțurilor; această căutare, care distrage din adevăratul țel al vietii, îl duce
pe om la suferință, care se sfărșeste în moarte. Însă nici binele nu se izbutește fară suferință,
dar în acest caz, această durere îl duce pe om la plăcerea duhovnicească. Prin suferință, omul
este educat și îndrumat la fapta de a priveghea. Fără această sursă de educație cade în
nepăsare față de cele duhovnicești. Prin suferință se sparge cochilia egoismului este ușurată
comuniunea cu Dumnezeu, de aceea cereștinul vede această durere ca pe un dar de la
Dumnezeu, o vede ca mijloc de exercitare întru smerenie și iubire. Astfel, înlăuntrul
credinciosului apare un convertor care transformă provocările suferinței în prilejuri de
pregătire pentru veșnicie7

Suferința este strâns legată de existența răului în lume, este consecință principală al
acestuia; datorită căreia viața noastră se desfășoră într-o continuă schimbare. Suferința este
cea care ne face sa fim mai atenți la calitatea faptelor pe care le săvărșim; și cu atât mai mult
la acel timp când stagnăm, când clacâm, când cădem, când rămânem și ne complacem în
treapta în care ne aflăm, ea este acel senzor care ne spune să o luam din loc. Așadar, suferința
nu trebuie privită mereu ca pe o pedeapsă divină, ci ca pe un impuls care este strict necesar
pentru scoaterea noastră din acea lincezeală duhovnicească; cu scopul de a deveni conștienți
că singura noastră alinare și mângâiere le primim de la Dumnezeu, atunci când mergem
necontenți spre El.

Creștinismul nu face din suferință un țel al vieții duhovnicești, ea nu pricinuiește, ci

doar prilejuiește bunurile duhovnicești, care nu sunt roadele ei, ci ale bărbației sufletului.
Astfel, suferința este o adevărată încercare, prin care omul se raportează la Dumnezeu, fiind

7
Georgios Mantzaridis, Morala Creștină IV, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Radăuților, Suceava, 2014, pp.
95-97;

10
astfel ori o cursă pierzătoare ori o cale spre mântuire și sfințenie atunci când respectivul îl ia
pe Iisus Hrstos, drept călăuză atotștiitoare și mult milostivă.8

Societatea contemporană promovează confortul și încearcă prin orice metode să

elimine suferința, aceasta abordează suferința ca pe un dușman de moarte, cu un conținut
absolut negativ, se străduiește să o neutralizeze și sa îl izoleze pe om de aceasta. Această
poziție față de durere îl privează pe om de maturizarea spirituală și de abordarea integrală a
vieții. În același timp creează falsa senzație a siguranței și îi întărește omului raportatrea
individualistă față de Dumnezeu și de aproapele său. Suferința îl scoate pe om din siguranță și
certitudinea lui convențională, îl înțelepțește, îl smerește, îl duce mai aproape de Dumnezeu și
de aproapele lui.9

Într-o seară așteptam în mașină să se întoarcă soția mea din magazin, astfel, în acest
timp, ascultând, am dat din întâmplare la radio Trinitas, peste acest subiect, al suferinței
resimțită în viața unui copil, era vorba despre o fetiță care-și pierduse mama atunci când avea
doar trei luni, întâmplare petrecută acum 11 ani, am fost foarte impresionat de acea întrebare a
fetiței: Unde e mama mea acum?, și am rămas placut surprins de răspunsul parintelui
Constantin Necula, care spune: Mama ta , care a fost o mama luptătoare și care și-a iubit
foarte mult copii nu poate fi decât în raiul mămicilor, acolo unde este și Maica Domnului;
mama noastră a tuturor. Tot din această relatare am observat că acea fetiță nu era împlinită de
către toate lucrurile bune care i se întâmplau; cum ar fi plimbările cu nașa ei, etc. Acel
moment m-a sensibilizat și consider că nimic nu este întâmplator; atunci mi-am dat seama că
în aceiași situație m-am aflat și eu la vârsta de șapte ani, când mi-am pierdut tatăl. Mi-am dat
seama că în întreaga mea viață, ca și acum nu am dus nicioadată lipsa acelui părinte, chiar
dacă la acea perioadă simțeam acest lucru; deoarece în fiecare moment mă simteam privilegiat
de către Dumnezeu, indiferent de situație. Nu pot să cred nici acum cum de mi s-au întâmplat
atât de multe lucruri bune când atunci credeamcă se sfârșise viața mea și că nu mai avea nici
un sens; nu înțeleg ce am făcut sau care este motivul pentru care Dumnezeu mă răsplătește
zilnic cu atătea bunătăți, deși eu nu fac nimic în schimb. Revenind la tema noastră, consider
că în asemenea situații este absolut necesar să fim alături de acei copii orfani, în special
sufletește; să-i ajutăm să nu cadă în capcana de a privi lucrurile doar cu un singur ochi, ci să
aibă o viziune largă despre viață în așa fel încât să fie capabili să-și centralizeze această
suferință ca pe o sursă a puterii lor, pentru a prețui acest dar al vieții, precum și toate celelalte
8
Jean Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferința omului, Editura Sophia, București 2008, p. 154
9
Georgios Mantzaridis, Morala Creștină IV, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Radăuților, Suceava, 2014, pp.
101-102

11
daruri primite de la Dumnezeu. Astfel vom reuși săi ajutăm să înțeleagă că acestă situație ca și
celelalte, nu este un capăt de drum, ci acel început care trebuie să-l activăm ori de câte ori este
necesar.

Cap. 2.2 Suferinţa din perspectiva psihologica

O abordare a problemei suferinţei în viaţa fiecărui om dar în special, în viaţa tinerilor

în ziua de azi, a fost o temă mereu actuală, prin prisma faptului că pedagogia suferinţei se
manifestă peste veacuri în acelaşi mod şi cu acelaşi scop, acela de a maturiza omul, de a-i
deschide ochii sufleteşti spre altă dimensiune în care omul înţelege că nu mai este singur, că
nimic nu e întâmplător, ba chiar exista o "călăuzire" nevăzuta spre devenirea omului,
respectiv spre împlinirea lui şi revenirea la starea cea dintâi. De asemenea, prin trăirea
suferinţei, omul poate deveni el însuşi ajutor pentru cei din jurul său, care trec printr-o
experienţă grea a vieţii. Avem în faţă un tablou complex, în care, pe de o parte, folosim culori
diferite, iar pe de altă parte, folosim doar alb şi negru. În primul caz, suferinţa este asumată,
şi, în raport cu pronia lui Dumnezeu, ea ne conduce la scopul final, la mântuire, iar în cea de-a
doua, suferinţa fiind neasumată, duce către o neîmplinire, nemulţumire sau cu alte cuvinte,
către deznadejde şi în final, la moartea sufletească a insului.
Suferinţa ca lucrare a mântuirii omului, din perspectivă duhovnicească, aşa
cum ne învaţă Biserica, îşi are izvorul şi pedagogia, în jertfa Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, care a luat asupra Sa păcatul omenesc, a suferit EL pentru noi, ceea ce trebuia să
primim noi, întrucât doar El putea birui moartea în esenţa ei. Doar Mântuitorul putea să
izbăvească tot neamul omenesc din puterea mortii. Patimile lui Hristos cuprind omorârea de
viaţă făcătoare pentru cei ce au străbătut cu pătimirea prin toate. Şi dacă patimim împreună
vom fi şi slăviţi împreuna (Rom. VIII, 17).
Astfel, înţelegem că fiecare om în toată istoria lui, a trecut prin suferinţă, într-
un fel sau altul, şi iarăsi, într-un fel sau altul, toţi oamenii, tineri şi bătrâni, vor trece prin acest
mare şi important examen, importanţa fiind mereu atitudinea pe care o vom adopta pentru a
face faţă, şi mijloacele pe care le vom alege în depăşirea acestui moment.
În acest caz, ne propunem o abordare a suferinţei prin ochii unui suflet care a
cunoscut la o vârstă încă fragedă, am putea spune, suferinţa pierderii ambilor parinţi. Prin
subiectul ales de noi în acest studiu de caz, vom încerca să înţegem, schimbările produse în
viaţa tânărului prin prisma suferinţei şi felul cum ea poate atrage omul spre cunoaşterea lui
Dumnezeu. Totodata, prin cercetarea noastra, vom urmări să înţelegem care sunt schimbările

12
care survin în viaţa tinerilor, atât printr-o abordare ştiinţifică cât şi duhovnicească, iar aceste
concluzii nu le putem extrage decât luând parte la suferinţa aproapelui, să purtăm sarcinile
unii altora ca prin felul acesta să împlinim şi porunca Mântuitorului şi să rămână ca o
mărturisire a dragostei faţă de orice suflet încercat.
Suferința este foarte personală. Fiecare se vindecă în felul său și în ritmul său.
Nu trebuie să fim fericiți tot timpul. Aceasta este o capcană a perfecționismului.
Una dintre căile majore prin care adăugăm suferință inutilă vieții noastre este
negarea. Negarea poate lua multe forme în eforturile noastre de a refuza suferința. Putem nega
dragostea ca să nu suferim din cauza pierderii ei. Putem nega importanţa sentimentelor
noastre. Putem nega umanitatea altora, ca să nu suferim de vinovăție dacă le vom face vreun
rău. Suntem foarte capabili de negare și deseori o facem în mod neintenționat și automat.
Există trei tipuri de suferințe umane: fizică, psihologică și spirituală. Dar să ne
oprim puţin la suferinţa psihologica şi cea spirituala. Suferința psihologică poate fi provocată
prin pierderi și tulburări mentale și suferința spirituală prin dileme morale și lipsa scopului în
viață precum şi prin lipsa modelelor spirituale sau a valorilor cu esenţă spirituală. Chiar dacă
omul este încununarea creaţiei lui Dumnezeu, "totuşi fiinţa umană este vulnerabilă la efectul
nociv produs de traume. Impactul traumei, este trăit prin definiţie, ca fiind o stare
insuportabilă şi intolerabilă şi prin urmare, lasă urme adânci în mintea şi emoţiile noastre, în
capacitatea noastră de a ne bucura" Totuşi aceste suferinţe se petrec în viaţa noastra şi de
cele mai multe ori credem că putem depăşi singuri momentul la fel cum de cele mai multe ori,
constatăm ca e foarte greu, daca nu, imposibil. De aceea omul are nevoie de ajutor în
momentele dificile ale vieţii, acest aspect ajutând, pe de o parte la uşurarea greutăţii şi, pe de
altă parte, la înţelegerea mai bine a sensului suferinţei.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că Dumnezeu trimite unele (suferinţe,
necazuri, boli) spre pedeapsă, precum canonul; altele, spre mustrare, ca omul sa se
dezmeticească; altele, ca să-l izbăvească pe om de nenorocirea în care el ar fi căzut dacă ar fi
fost sănătos; altele pentru ca omul să dea dovadă de răbdare şi prin aceasta să merite răsplată
mare; iar altele ca să-l curăţească de anumite patimi şi pentru multe alte motive
Printr-o abordare a psihologiei asupra suferinţei, Pr. Pavel Gumerov, în cartea
sa intitulată Conflictele familiale, vorbeşte pentru susţinerea unei rezolvări a suferinţei prin
"frânele psihologice" făcând o analogie cu automobiliştii, opriţi de la gesturi nesăbuite şi
încălcarea regulilor de circulaţie. Totodată, autorul cărţii menţionează faptul că pacea din
familie constituie cea mai valoroasă virtute care menţine climatul necesar unui trai armonios
şi stabil în relaţiile familiale, însă totodată, este o comoara şi foarte uşor de pierdut, ceva

13
foarte fragil şi usor de distrus. În acele momente, este important să ne amintim care sunt cele
mai importante lucruri: pacea, dragostea şi relatiile cu cei apropiaţi.
O suferinţă cauzată de pierderea ambilor părinţi, la o vârstă tânără, este cu
siguranţă un moment dificil în viaţă, prin care poate trece cineva. Faptul ca tânărului care
trăieşte această dramă îi lipseşte într-un fel experienţa vieţii, face ca acest moment să fie şi
mai greu de depăşit. Este momentul în care, în inima omului se deschide o rană care în mod
paradoxal, va maturiza sufletul respectiv într-un mod brusc, sa zicem, dar care, va continua să
doară un timp. Rana sufletească va căuta leac în cei din jur, sau în cineva drag, ori în
dedicarea spre o anumită activitate. Vă căuta o valoare care să acopere golul lăsat de pierderea
persoanelor dragi şi fiindcă vorbim de o rupere bruscă a relaţiei dintre doi oameni sau chiar
mai mulţi, remediul nu va putea veni decât din aflarea unor "puteri" din interior, care vor
deveni principalii "învăţători" în depăşirea traumei şi totodată, să descopere alte limite
sufleteşti nedescoperite până în acel moment. În bătălia care începe înăuntrul persoanei care
trăieşte o dramă, sau o suferinţă, psihologii precizează că apar o serie de manifestari negative,
firesti ca urmare a confruntării cu un eveniment traumatic, însă din studiile acestora mai
rezultă şi apariţia unor manifestări pozitive în sensul că viaţa a căpătat o plus-valoare în
contextul luptei cu evenimentul traumatizant. Şi iată că printre factorii cei mai relevanţi care
au rezultat din studiile post-traumatice ale specialiştilor, se retin: raportarea la alţii,
schimbarea spirituală, posibilităţile noi, forţa personală şi nu în ultimul rând, aprecierea vieţii.

Cap. 2.3 Suferinţa din perspectivă duhovnicească

Atunci când sunt în necaz, cei mai mulţi dintre noi se întreabă: „De ce mi se întâmplă
mie acest lucru?” Întrebarea corectă în acest caz, aşa cum ne dezvăluie psihanalistul elveţian
Valerio Albisetti în cartea “Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin”,
este una mult mai pertinentă:” Doamne, ce vrei să-mi transmiţi prin ceea ce mi se întâmplă?”.
Părintele Arsenie Boca spunea foarte frumos faptul că suferinţa provocată de necazuri
nu va fi una distructivă, ci va avea exact efectul puternicelor lovituri pe care sculptorul le
face într-un bloc de marmură care n-are nici o formă, ca să scoată o frumoasă statuie.
Necazurile care apar în cale nu trebuie considerate pedepse, ci mai degrabă lecţii de viaţă.
Conform părintelui, suferinţa pe care necazurile ne-o provoacă este menită să ne purifice, să
ne desăvârşească, să ne înalţe sufletele.
Jean Claude Larchet spune că suferinţa este o realitate ce trebuie asumată în cel mai
bun chip cu putinţă. El afirmă faptul că Hristos nu a şters suferinţa de pe faţa lumii, dar i-a dat

14
omului puterea de a o înfrunta duhovniceşte, adică în chipul cel mai temeinic, pentru ca ea nu
doar să nu-l vatăme dar mai mult decât atât să-I fie şi de folos.
Chiar dacă se afirmă faptul că suferinţa este un mijloc de apropiere de Dumnezeu, de
un real folos pentru urcuşul nostru duhovnicesc, niciodată nu-L auzim pe Mântuitorul Hristos
îndreptăţind în vreun fel suferinţa. Prin minunile Sale şi prin purtarea Sa pământească se
vădeşte faptul că alinarea suferinţelor aproapelui este cu adevărat chip al iubirii faţă de
aproapele. Încă din primele veacuri creştine vedem faptul că învăţătura creştină nu îndeamnă
la primirea suferinţei ca pe o fatalitate ci este socotită drept o datorie duhovnicească alinarea
ei, chiar şi înlăturarea ei, de este cu putinţă.
Pentru creştinul adevărat suferinţa, nu are puterea de a îndemna la păcat şi în a huli pe
Dumnezeu şi demonii nu o pot folosi cum vor, ca să îmboldească pe om la rele, ba chiar,
poate ajunge armă împotriva păcatului.
Harul lui Hristos, primit încă de la botez, creştinul primeşte puterea de a se ridica cu
duhul deasupra suferinţei, rămănând neatins de ea. Face din suferinţă o cale de sporire
duhovnicească. Suferinţa care în cele mai multe cazuri se face îndemnătoare la păcat şi
împătimire, în cazul celui care trăieşte în Hristos şi după poruncile lui, ea se face baie
curăţitoare de patimi şi născătoare de virtuţi.
După Jean Claude Larchet, buna chivernisire a suferinţei cere de la om patru însuşiri
ale sufletului, preschimbate în virtuţi desăvârşite prin statornicia în ele zi de zi: răbdarea,
nădejdea, rugăciunea şi dragostea faţă de Dumnezeu. În osteneala sa de zi cu zi de a dobândi
aceste însuşiri şi de a spori cu ele, creştinul Îl are pe Hristos drept pildă şi Învăţător, după cum
ne învaţă şi Sf. Grigorie de Nazianz “prin Patimile Sale, Hristos, ne învaţă să îndurăm
suferinţa, ca să fim şi noi slăviţi împreună cu El, cu slava cu care şi El a fost slăvit”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că răbdarea este cea mai bună cale pentru a nu
cădea în deznădejde, care este una dintre cele mai mari ispite la vreme de necaz, pe lângă
celelalte, pe care divaolii se grăbesc a ni le semăna în suflete. Unul dintre ele fiinda chiar
pierderea credinţei şi a nădejdii în Dumnezeu, ba chiar, răzvrătirea împotriva Sa. Avva Isaac
Sirul, vorbind despre virtutea răbdării, îi dă exemplu chiar pe sfinţii mucenici, în care „a biruit
răbdarea, multul necaz şi chin al trupului”, iar această răbdare îşi are fundamentul în puterea
iubirii lui Hristos .
Pentru cel aflat în suferinţă, nădejdea în Dumnezeu, este cel mai puternic sprijin. Prin
nădejde cel aflat în suferinţă, este încredinţat de faptul că cele de pe pământ sunt vremelnice şi
că după toate acestea urmează încununarea, bucuria şi fericirea cea veşnică care este la
Dumnezeu .

15
 Sfinţii părinţi îl îndeamnă pe cel aflat în suferinţă „să alerge” la rugăciune şi să ceară
ajutor de la bunul Dumnezeu. În rugăciune omul se lasă în voia lui Dumnezeu, „aruncând
către el toată grija şi dobândeşte har pentru a depăşi chinurile suferinţei.
Suferinţa după cum am spus este şi prilej de sporire şi întărire în dragoste de
Dumnezeu, cel care biruie necazurile şi pricinuieşte câştig duhovnicesc. Prin dragostea de
Dumnezeu, omul calcă peste plăcere şi durere, iese din înlănţuirea lor şi ajunge desăvârşit
liber dispre ele.
Cuviincios lucru este să spunem faptul că suferinţa chiar de aduce un oarecare urcuş
duhovnicesc, nu trebuie niciodată să căutăm cu dinadinsul în acest scop chinurile de bunăvoie.
Creştinul nu face din suferinţă un scop al vieţii duhovniceşti. Suferinţa nu pricinuieşte
ci doar prilejuieşte bunurile duhovniceşti, care nu sunt roadele ei, ci ale bărbăţiei sufletului.
Ca orice lucru bun, ele sunt întodeauna darurile lui Dumnezeu .
Suferinţa este cu adevărat o încercare, şi prin aşezarea noastră faţă de Dumnzeu, omul
face din ea, ori o cursă pierzătoare, ori o cale de mântuire şi sfinţenie. Pentru a apuca pe
această cale şi pentru a ajunge la liman, creştinul trebuie să-L ia pe Hristos Mântuitorul nostru
drept călăuză atotştiutoare şi mult milostivă .

16
 CAPITOLUL 3. VIAŢA ÎN HRISTOS – REMEDIUL SUFERINŢEI
Cap. 3.1 Duhovnicul în viaţa tinerilor şi rolul său mijlocitor

Observăm din cele scrise până acum că viaţa tinerilor, în special a adolescenţilor, este
supusă multor schimbări, pe plan fizic, psihic şi îndeosebi duhovniceşti. „După vârsta de 7
ani, copilul nu se mai poate împărtaşi nespovedit deoarece el are conştiinţa faptelor sale”. 10
Tot acum pe plan psihologic încept să apară întrebările ce vor contura mai târziu
personalitatea individului.
În această perioadă nevoia de îndrumare a tânărului este accentuată, pe de o parte de
dorinţa de cunoaştere a adolescentului, pe de altă parte de curiozitatea acestuia, aşa încât
prezenţa duhovnicului este, am spune noi, sine-qua-non.
Duhovnicul „este cel ce mijloceşte pentru iertarea păcatelor celor încredinţaţi lui; tot el
este cel care face cunoscută fiului duhovnicesc voia Lui Dumnezeu.”11 Dacă, atunci când ne
naştem nu ne putem alege părinţii biologici, ei bine pe plan duhovnicesc fii îşi pot alege
părinţii, care să-i călăuzească spre viaţa duhovnicească.
„Viaţa duhovnicească înseamnă a trăi în Duhul Sfânt. Viaţa duhovnicească înseamnă a
avea dreapta credinţă şi fapte bune. Părintele duhovnic împlineşte ascultarea lui rânduită de la
Dumnezeu pentru mântuirea şi călăuzirea noastră pentru a ne ajuta să ne curăţim, să ne
iluminăm, să ne desăvârşim duhovniceşte.”12
Părintele duhovnic însumează multe atribuţii în viaţa noastră, din care putem sa le
amintim pe următoarele: el este pedagogul nostru, pentru că ne învaţă să păzim poruncile
Domnului, să nu ne abatem din calea Sa. Tot el este şi reprezentantul judecătorului păcatelor
noastre, „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor
fi ţinute”(Ioan XX, 22-23), având grijă să cântărească cu iscusinţă canonul. Dar poate cel mai
important rol pe care în are este acela de „părinte. Toţi avem sufletele rănite de iubire şi
căutăm această iubire pentru că suntem după chipul lui Dumnezeu, Care este Iubire. Noi
suntem după chipul acestei iubiri şi nu ne putem împlini decât în această iubire infinită care se
cheamă Dumnezeu.”13

10
https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-biserica/duhovnic-spovedanie-marturisirea-pacatelor/9453-duhovnicul-in-
viata-noastra
11
https://www.monitorulsv.ro/Religie/2011-02-25/Importanta-duhovnicului-in-viata-crestinului
12
https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/rolul-duhovnicului-87867.html
13
Ibidem.

17
 Rolul şi activitatea părintelui duhovnic, în viaţa tânărului, sunt ample, dar pentru a
sintetiza vom face referire la doar două aspecte: modul în care este privit duhovnicul de
Dumnezeu; şi doi, raportul dintre duhovnic şi ucenic.
„În Vechiul Testament, la Cartea Ieşirii, capitolul 23, spune Dumnezeu
lui Israel: „Îngerul Meu, povăţuitorul tău“. Îl numeşte Dumnezeu pe părintele
îndrumător îngerul meu. În cartea Apocalipsei, Dumnezeu trimite cuvânt
episcopilor din mai multe locuri: Sardes, Filadelfia, Laodiceea, Efes, Pergam
ş.a.m.d. Şi de fiecare dată se adresează astfel: „Scrie îngerului Bisericii din
Efes“, sau „Scrie îngerului Bisericii din Tiatira“. Aici trimiterea mesajului nu
este către vreun înger al Bisericii din respectivele cetăţi sau din Împărăţia
cerurilor, ci la episcopii din aceste diferite locuri.”14
Aşa încât dacă noi îl vedem pe duhovnicul nostru ca simplu om, două mâini, două
picioare, supus greşelilor, sau mai cu seamă supus judecării persoanelor ce au păcătuit şi nu a
păcatelor, după anumite cugetări. Iată că Dumnezeu îl vede ca pe un înger, un sol, un trimis al
Său, să împlinească voia Sa, să fie îngerul nostru păzitor, să ne ghideze paşii pe calea
mântuirii, să se bucure alături de noi când ne este bine, să trăiască alături de noi şi în
suferinţele noastre.
„Pentru fiecare suflet pe care îl ia în primire, duhovnicul se înfăşoară cu un lanţ greu
împrejurul gâtului său şi are nevoie de multă rugăciune pentru a-şi uşura greutatea”. 15 Cu alte
cuvinte ucenicul este dator să se roage pentru duhovnicul său. Astfel între cei doi trebuie să
existe o împreună lucrare în rugăciune. Amândoi să se roage pentru a primi binecuvântare de
la Dumnezeu, ucenicul „se roagă pentru ca Dumnezeu să-l lumineze pe duhovnic aşa încât
acesta să exprime voia Sa”16, iar duhovnicul se roagă pentru iertarea păcatelor ucenicului.

Cap. 3.2 Repere duhovniceşti în antiteză cu suferinţa

,,Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniți

fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm.” I Cor 4, 12 -13.
Sfântul Vasile cel Mare zice că: „Iubitorul de oameni Dumnezeu adaugă mângâierile
pe măsura necazurilor și îi mângâie pe cei smeriți pentru ca nu cumva, copleșiți fiind, să fie
acoperiți de prea mare întristare”.
Dumnezeu cel Atotputernic, totdeauna din pronia Sa, a călăuzit pașii oamenilor din
iubirea Sa nemăsurată. Vorbind despre aceasta, Fericitul Augustin, spunea: ,,O, Tu, Bunule
14
https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/rolul-duhovnicului-87867.html
15
https://www.monitorulsv.ro/Religie/2011-02-25/Importanta-duhovnicului-in-viata-crestinului
16
Ibidem.

18
Atotputernic! Care te îngrijeşti de fiecare dintre noi, ca şi cum te-ai îngriji de unul singur şi
astfel te îngrijeşti de fiecare în parte.” (Confesiuni, cartea a III-a).
Totdeauna, atunci când omul suferă fizic sau sufletește, dacă își asumă îi poate fi calea
cea mai rapidă spre mântuire. Așa cum știm, nebănuite sunt căile Domnului și uneori nu
primim răspuns pentru anumite situații în care suntem puși mai mult sau mai puțin plăcute.
Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea ,,Că Dumnezeu nu este autorul răului” spunea următoarele
,,Nu socoti că ai să modifici planul lui Dumnezeu, dacă vei voi să fii îndărătnic! Cel care te-a
cunoscut crescându-te nu va şti să conducă?”
Sfantul Apostol Pavel ne spune: "Ne lăudam și în suferințe, bine știind că suferința
aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru
că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel dăruit
nouă"(Romani 5, 3-5).
Modelul absolut de răbdare a suferințelor este Domnul nostru Iisus Hristos. Încă
Proorocul Isaia îl vedea ca pe un Fiu al durerii, batjocorit pentru noi oamenii: "Disprețuit era
și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia
să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă"(Isaia 53, 3).
Însă, în firea omului nu stă predispoziția de a-și purta crucea, de a se nevoi, a fugi de
slava deșartă ș. a. Dacă prin harul lui Dumnezeu va vedea toate acestea cu un sens pozitiv,
atunci cu siguranță toate se vor schimba, va simți o înnoire a firii sale. În cazul de față,
Andreea fiind doar un copil nu putem afirma că Dumnezeu a îngăduit această încercare pentru
păcatele ei, ci avem nădejdea că situația în care ea se află acum îi va fi o scurtătură către
Împărăția Sa.
Atunci când omul nu cârtește, și caută să-și asume suferința întru totul, poate avea
nădejdea că a dobândit Cerul. Ne amintim acum de dreptul Iov care având familie numeroasă
și multe bogății, pierzând totul într-o clipită n- a făcut altceva decât să spună: ,,Domnul a dat,
Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat.” Iov (1, 21)
O cântare închinată Sfintei Mucenițe Filofteia pe care astăzi o prăznuim spune cam
așa: ,, Întru răbdarea ta ţi-ai agonisit plata ta, Fericită Filofteia, întru ispite neîncetat răbdând,
în bătăi suferind, în necazuri binevoind, pe săraci miluindu-i şi pe flămânzi săturându-i;
roagă-te lui Hristos Dumnezeu, bună fecioară, să se mântuiască sufletele noastre.”
Pentru a trece mai ușor peste suferință, Părinții Bisericii îndeamnă la rugăciunea
fierbinte pentru cei care te prigonesc, apoi la rugăciunea pentru sine. Sfântul Siluan Athonitul,
spunea: ,,Sufletul meu tânjește după Domnul și-L caut cu lacrimi. Cum să nu te caut,
Doamne? Tu însuți m-ai aflat întâi și mi-ai dat dulceața Duhului Sfânt; și acum sufletul meu

19
tânjește după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Tine și mă rog Ție: Dă-mi să rămân până la
sfârșit în iubirea Ta; dă-mi pentru iubirea Ta să îndur toate întristările și bolile.”

20
 CONCLUZII

În concluzie, putem spune că misiunea de catehizare a adolescenţilor este foarte

dificilă şi ţine de pregătirea multilateral şi interdisciplinar a celui care învaţă cuvântul lui
Dumnezeu. De asemenea necesită răbdare şi înţelegerea acestei vârste din partea pedagogului.
Adolescenţa reprezintă perioada unei socializări profunde şi accelerate. Odată cu
transformările biologice, mentale şi psihologice, adolescentul dobândeşte o acută conştiinţă de
sine, începe să se diferenţieze mai clar de cei din jurul său, porneşte în căutarea unei identităţi
proprii şi a unor explicaţii privind lumea, cei din jur şi persoana proprie. Tot ceea ce face
adolescentul capătă intensitate şi identitate: el începe de obicei să comunice mai mult, caută
grupuri în care să se integreze sau de care să se diferenţieze, caută acceptarea, consideraţia, o
părere a celorlalţi în care să se oglindească pe sine, construindu-şi astfel imaginea şi respectful
de sine, urmăreşte creativitatea, originalitatea, o anumită cultură ale cărei valori le
interiorizează, punând astfel temelia unor principii directoare şi a unui stil de viaţă, în funcţie
de care îşi fixează scopuri şi acţionează în sensul îndeplinirii lor.
Datorită noilor tehnologii ale informaţiei şi ale comunicării, adolescenţii de astăzi fac
toate aceste lucruri într-o manieră diferită de cea a generaţiilor anterioare.
Astăzi se poate uşor constata că în rândul tot mai multor tineri moralitatea este la un
nivel foarte scăzut. La această situaţie s-a ajuns datorită mass-mediei, filmelor şi datorită stării
sociale a multor tineri: unii obişnuiţi cu banii încă de mici, alţii săraci dar dornici să iasă din
această stare prin orice mijloace. Doar urmărind emisiunile pentru tineret şi citind revistele
dedicate tot lor, ajungem la o concluzie foarte tristă. Vorbele sunt de prisos când avem cu toţii
posibilitatea să ne documentăm în fiecare zi datorită mass-mediei.
Credinţa şi-a pierdut aproape orice mai însemna pentru tineret. Câţi tineri de la oraşe
mai merg la Biserică măcar de marile sărbători? Muzica promovează în general „liber-
cugetătorii” şi este „la modă” să faci cum a făcut orice membru al unei formaţii indiferent de
moralitatea sa.
Este la modă să scrii despre Dumnezeu, şi nu numai să scrii, ci şi să vorbeşti, să te
cerţi, pentru a-ţi apăra punctul de vedere. Tinerii se împart azi în două categorii: rebelii - nu
toţi atei, dar eretici şi indiferenţii, în general nişte fiinţe subumane şi cei care cred cu adevărat
în Dumnezeu mai întâlneşti unul la zece mii iar aceia care mai iau apărarea crediţei o fac sub
forma individualismului sau a aberantelor variaţiuni misticiste. Şi atunci inevitabil ne
întrebăm: să fie doar vârsta sau este o modă în rândurile adolsecenţilor?

21
 Dumnezeu doreşte ca tinerii sã devinã bărbaţi plini de râvnă, gata să ia parte la
nobila Sa lucrare şi în stare să poarte răspunderi. Dumnezeu cheamã tineri cu inima
neîntinată, tari, plini de curaj şi hotărâţi să lupte cu bărbăţie în lupta ce le stă în faţă, spre a
preamări pe Dumnezeu şi a fi o binecuvântare pentru omenire. Dacă tinerii ar face din Biblie
studiul lor, dacă ar căuta să potolească dorinţele lor năvalnice şi dacă ar asculta de glasul
Creatorului şi Răscumpărătorului lor, ei nu numai că ar fi în pace cu Dumnezeu, dar ar ajunge
să fie înnobilaţi şi înălţaţi.
Tinerii trebuie să aibă gânduri mari, planuri înţelepte, pentru ca să facă tot ce pot mai
bine din timpul lor, să prindă inspiraţia şi curajul care i-a influenţat pe Sfinţii Apostoli în
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu cel ziditor. Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „V-am
scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel
rău”.
Cu privire la tema noastră am putea spune că atunci când Andreei i s-a descoperit
Dumnezeu în inima ei, la admiterea la seminar, viaţa ei spirituală s-a schimbat radical încât
rugăciunea a devenit un mod de a plânge, de a râde, de a povesti, de a trăi orice întâmplare
bună sau rea, de a se spovedi lui Dumnezeu, de A FI. Iar faptul acesta de A FI, nu înseamnă
altceva decat A DEVENI. Iar Andreea a trecut iată, pe calea aceasta spre a deveni una cu toți,
cu toate, în Hristos Cel ce se descopera inimilor înfrânte şi smerite.

22
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,

București, 2007?
CĂRŢI
1. Jean-François Catalan, Omul şi religi sa. O perspectivă psihologică, Ed. Polimark,
Bucureşti, 1997.
2. Emilia Duma, Psihologia trăirilor religioase, Ed. Millenium, Alba Iulia, 2001.
3. Gheorghe Şanta, Valori creştine în educaţia morală a adolescentului, Ed. Casa cărţii
de ştiinţă, Cluj Napoca, 2004.
4. Georgios Mantzaridis, Morala Creștină IV, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și
Radăuților, Suceava, 2014.
5. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Edit. DEISIS,
Sibiu, 2001.
6. Larchet, Jean-Claude, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, trad. Marinela Bojin,
Editura Sophia, Bucureşti, 2008.
7. Mantzaridis, Prof. Dr. Georgios I., Morala creştină II, trad. Diacon Drd. Cornel
Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006.
8. Sfantul Teofan Zavoratul - Sfaturi Intelepte, Ed. Egumenita, Galati,
9. Pr. Pavel Gumerov - Conflictele familiale, prevenire si rezolvare, editura Sophia 2013
10. Jardan, Veronica Punţi între teorii şi aplicaţii practice, Conferinta Nationala cu
participare intrernationala de psihologie aplicata - editia XII, Brasov - Romania, Editura
Universitara, Bucuresti, 2017,
11. Tănase, Pr. Nicolae, Rostul încercărilor, Ediţie îngrijită de Ieromonahul Teognost,
Iaşi.
ARTICOLE
1. https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/suferinta-lucreaza-rabdarea-rabdarea-
incercare-iar-incercarea-nadejde-iar
2. https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/rolul-duhovnicului-
87867.html
3. https://www.crestinortodox.ro/religie/tinerii-in-biserica-149350.html
4. https://www.monitorulsv.ro/Religie/2011-02-25/Importanta-duhovnicului-in-viata-
crestinului

23